Magda Stan & Cristian Vornicu

Dicţionar – 101 personalităţi şi evenimente istorice

CANTEMIR, DIMITRIE (1673-1723)

Dimitrie Cantemir s-a născut la Iaşi; a urcat pe tronul Moldovei în anul

1693, după moartea domnitorului Constantin Cantemir, care era tatăl său. A
domnit numai trei săptămâni, între 19 martie şi 8 a-prilie, fiind nevoit să
părăsească tronul. A stat apoi, cu unele întreruperi, aproximativ 17 ani la
Istanbul, câştigând încrederea otomanilor. Aceştia, în anul 1710, aveau nevoie
de o persoană de încredere pe tronul Moldovei, pentru a-l putea supraveghea
pe Constantin Brâncoveanu, bănuit de uneltiri antiotomane. În noiembrie
1710, a fost numit domn al Moldovei, în scurta sa domnie (1710-1711). C. s-a
preocupat de întărirea domniei şi a urmărit, în secret, eliberarea Moldovei de
sub dominaţia otomană, motiv pentru care s-a orientat spre alianţa cu Rusia.
La 2/13 aprilie 1711 s-a încheiat tratatul de la Luţk, care prevedea alianţa
moldo-rusă în lupta antiotomană. De asemenea, prevedea recunoaşterea
domniei ereditare în familia Cantemir, garantarea hotarelor ţării, sprijin militar
reciproc în lupta antiotomană.
La data de 20 mai 1711, C. a dat o proclamaţie către locuitorii ţării,
chcmându-i să lupte împotriva otomanilor. La 24 iunie 1711, ţarul Petru cel
Mare a sosit la Iaşi, unde s-a întâlnit cu domnitorul moldovean. Ostile celor doi
au fost însă înfrânte la Stănileşti, pe Prut, de otomani, în bătălia desfăşurată
între 18 şi 20 iulie 1711. C. s-a refugiat în Rusia, unde a devenit un apropiat al
ţarului Petru cel Mare, şi a murit la Dimitrovka. Osemintele i-au fost aduse în
ţară în anul 1935, şi înhumate la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
C. A fost un om de o aleasă cultură. Dintre scrierile sale se remarcă:
Descrierea Moldovei (1716), prima prezentare geografică şi istorică a acestei
ţări, a instituţiilor şi obiceiurilor ei; Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului
Otoman (1714), una dintre cele mai bune istorii ale acestui stat care au fost
scrise vreodată; Hronicul vechimii roma-no-moldo-vlahilor (1722), lucrare în
care a scris despre originea şi continuitatea românilor, dar care a rămas
neterminată. Erudiţia de care a dat dovadă a făcut ca el să fie ales, în anul
1714, membru al Academiei din Berlin.