GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI Cursul nr.

UNITĂŢILE ŞI SUBUNITĂŢILE GEOGRAFICE DIN DEPRESIUNEA

COLINARĂ A TRANSILVANIEI

Caracteristicile naturale şi specificul activităţilor sociale şi economice diferenţiază în cadrul

Depresiunii Colinare a Transilvaniei patru mari unităţi geografice, fiecare cu mai multe subunităţi:
◊ Dealurile şi Depresiunile submontane (peritransilvane);
◊ Podişul Someşan;
◊ Câmpia Transilvaniei;
◊ Podişul Târnavelor.

1. DEALURILE ŞI DEPRESIUNILE SUBMONTANE

Sunt amplasate la contactul cu Carpaţii, mai puţin în partea de nord-vest unde limita vine în
contact cu şirul măgurilor cristaline din jugul intracarpatic. Ca subunităţi se grupează după poziţia
geografică pe cele trei laturi ale Depresiunii Colinare a Transilvaniei astfel:
a) Dealurile şi depresiunile marginale din nord şi est;
b) Depresiunile marginale sudice;
c) Depresiunile şi dealurile marginale din vest.

a. Dealurile şi depresiunile marginale din nord şi est

Se desfăşoară la contactul dintre latura vestică a Carpaţilor Orientali, Podişul Someşan,
Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor. Datorită multor unităţi deluroase cutate, unii autori (Gr.
Posea, I. Mac), au denumit această zonă Subcarpaţii Transilvaniei.
Structura geologică este mai complexă, având sectoare cutate sub forma cutelor diapire în
partea estică, aspect monoclinal în partea nordică, în Dealurile Năsăudului sau strate boltite la
contactul cu Podişul Târnavelor.
Alcătuirea petrografică este la fel de diversificată: conglomerate, gresii în strate groase,
tufuri vulcanice, depozite de sare şi gipsuri, argile, marne, nisipuri, pietrişuri.
Relieful este format din două şiruri de dealuri şi două şiruri de depresiuni bine puse în
evidenţă între Mureş şi Olt. Altitudinile cele mai mari aparţin unor vârfuri de peste 900 m,
reflectând structura şi alcătuirea geologică. Se adaugă diversităţii reliefului o serie de nivele de
eroziune, terase, fragmente de piemonturi pliocene.
Principalele subunităţi sunt bine identificate, atât ca poziţie geografică, dar şi prin unele
caracteristici geografice.
▪ Subcarpaţii Lăpuşului amplasaţi în partea de nord includ o depresiune largă –
Depresiunea Lăpuş drenată de râul cu acelaşi nume în lungul căruia apar terase bine dezvoltate,
fragmente de formaţiuni piemontane. Este închisă la vest de Dealul Preluca (o măgură cristalină
aparţinând jugului intracarpatic) iar în sud de Culmea Brezei – un sinclinal suspendat format din
conglomerate şi un relief masiv deluros care domină regiunile vecine cu diferenţe de nivel de
peste 200 m. În depresiune, denumită şi Ţara Lăpuşului se află ca aşezare urbană, Târgu Lăpuş
(circa 12.500 loc), atestat documentar la 1291; este principalul centru economic, comercial şi
cultural din zonă, având câteva unităţi de industrie alimentară, prelucrarea lemnului, textilă.
Sunt numeroase sate mici şi mijlocii, cu economie agricolă diversificată.
▪ Dealurile Bistriţei sunt localizate în partea de nord-est delimitate de Valea Someşului
Mare în partea de nord şi Valea Dipşei în vest. În partea de est se află versanţii Munţilor Bârgău şi
Călimani, iar la sud-est izvoarele râului Şieu.
Sub raport petrografic, domină formaţiuni argiloase, marnoase, tufuri vulcanice dispuse într-
un sistem de cute cu orientare nord-vest către sud-est dar şi nord-sud în Dealurile Şieului. În
vecinătatea muntelui apar peste ele petice piemontane cuaternare din pietrişuri şi nisipuri. Relieful
este reprezentat de un ansamblu de depresiuni străbătute de văi largi, cu terase, care sunt separate de
interfluvii deluroase. De la nord la sud se succed astfel:

1
Fig. 10

2
 - Depresiunea Dumitra drenată de valea Dumitrei, afluent al Şieului delimitată la nord de
Dealurile Făgetului iar la sud de Dealurile Cetăţii;
- Depresiunea Bistriţei pe valea Bistriţei ardelene cu terase joase, străjuite la sud de
Dealurile Ghindei; mai este denumită şi depresiunea Livezile-Bârgău;
- Depresiunea Budacu drenată de râul Budac şi afluenţii mai mici ai acestuia, o depresiune
de lăsare tectonică şi de eroziune.
- Culoarul depresionar al Şieului cu terase bine dezvoltate, delimitate în sud de Dealurile Şieului
între 560-746 m, axate în principal pe un anticlinal faliat format din depozite de conglomerate şi
sâmburi de sare.
Condiţiile naturale au fost favorabile pentru locuire din cele mai vechi timpuri (neolitic şi
epoca bronzului) cu continuitate permanentă, aşa cum atestă documentele din secolul XIII-XIV.
Majoritatea aşezărilor rurale sunt mici şi mijlocii cu profil agricol complet. Ca aşezare urbană s-a
impus oraşul Bistriţa, municipiu şi reşedinţă de judeţ cu peste 80 000 locuitori. Posedă câteva
unităţi industriale bazate şi pe resursele din zonă: prelucrarea lemnului, textile, preparate din carne
şi fructe, construcţii de maşini. Este centru cultural, turistic şi rutier. Pe valea Bistriţei se asigură
legătura cu Moldova prin pasul Tihuţa. Regiunea este străbătută de două căi ferate: pe valea Şieului
şi pe valea Bistriţei.
▪ Subcarpaţii Transilvaniei
Această zonă de dealuri şi depresiuni cu relief complex a constituit obiectul de studiu pentru
numeroşi cercetători începând încă de la începutul sec. XX. Majoritatea geografilor susţin şi
argumentează că în această parte estică a Transilvaniei există o regiunea deluroasă de „echilibru
geografic“, între Podişul Transilvaniei şi munţii vulcanici din Carpaţii Orientali.
Au purtat denumiri diferite de „dealuri şi depresiuni precarpatice“ (V. Mihăilescu, 1936),
„de tip subcarpatic“ (C. Martiniuc, 1946), „cu afinităţi subcarpatice“ (V. Tufescu, 1966) sau
„Subcarpaţii Transilvaniei“ (I. Mac, 1972), urmând ca în prezent, lucrări de referinţă îi înscriu cu
denumirea de „Subcarapaţii Transilvaniei“ (Geografia României, vol. III, Editura Academiei,
1987, Dealurile şi podişurile României, M. Ielenicz, Edit. Fundaţiei „România de Mâine“,
Bucureşti, 1999).
Ca argumente ce justifică delimitarea spaţială şi denumirea lor de Subcarpaţi sunt:
- structura geologică este formată din cute de cuvertură sub formă de anticlinale şi sinclinale
cu străpungeri diapire cu o dezvoltare normală în cea mai mare parte. Cutele învecinate munţilor
sunt bine dezvoltate şi se desfăşoară pe distanţe longitudinale mari. Pe alocuri prezintă deformări
locale din cauza sâmburilor de sare formaţi pe linii de falii (Homorod, Praid), aria dislocărilor unor
cute care au afectat depozitele mio-pliocene ca la sud de Odorheiu Secuiesc, în lungul văii
Gurghiului. Spre Podişul Transilvaniei cutele normale au suferit o serie de ridicări şi coborâri luând
aspectul de brahianticlinale, structuri specifice podişului central.
- alcătuirea petrografică este dominată de marne, nisipuri şi conglometate, precum şi
orizonturi subţiri de tufuri vulcanice, tipică pentru zonele precarpatice şi similară cu a Subcarpaţilor
externi. Sunt de vârstă mio-pliocenă.
- de prezenţa acestor structuri sunt legate zăcămintele de sare (Homorod, Mărtiniş, Praid,
Sovata, Jalseniţa etc.) de hidrocarburi gazoase (Cristuru Secuiesc, Sângeorgiu de Pădure, Miercurea
Nirajului etc.) şi variate materiale de construcţie (marne, nisipuri, aragonit).
În raport cu aceste structuri şi a acţiunii diferenţiate de agenţii modelatori s-a dezvoltat o
structură morfologică tipică subcarpatică (I. Mac, 1972).
În acest sens, relieful major al Subcarpaţilor Transilvaniei se compune din:
▪ Şirul depresiunilor subcarpatice (submontane): Hoghiz-Homoroade pe Olt şi respectiv
pe cele două Homoroade, afluenţi ai Oltului, Odorheiu Secuiesc (pe Târnava Mare), Praid-Sovata
(pe Târnava Mică) şi Vălenii de Mureş (pe Mureş). Sunt depresiuni largi, parţial concordante cu
structura, cum este Odorheiu Secuiesc, uneori şi discordante, fiind sculptate în bolta anticlinalelor
străpunse diapir (Praid-Sovata), dar peste tot marcate de largi convergenţe hidrografice, în care s-au
dezvoltat terase fluviale şi lunci extinse.
▪ Dealurile Subcarpatice au înălţimi mari ce se desfăşoară astfel: Dealul Sinioara, 755 m se
desfăşoară în sud-vestul Depresiunii Vălenii de Mureş, Dealul Bicheş, 1080 m în vestul Depresiunii

3
Sovata, Dealul Şiclod, 1028 m şi Dealul Firtuş, 1060 m în vestul şi sud-vestul Depresiunii Sovata,
Dealul Rez, 933 m în vestul Depresiunii Odorhei, Dealul Nădăşcuţ în nord-vestul Depresiunii
Homoroadelor şi altele, sunt dezvoltate pe anticlinal, pe sinclinal suspendat sau pe flancurile
acestora. Pe unele dintre aceste dealuri se mai păstrează resturi din cuvertura aglomeratelor
vulcanice din fostul platou vulcanic.
▪ Depresiunile intracolinare corespund în general sinclinalelor şi formează împreună
culoare de vale şi curmăturile de legătură, un culoar îngust urmat de căile de comunicaţie.
Depresiunea Reghin este cea mai dezvoltată, unde luncile şi terasele Mureşului şi a
afluentului său Gurghiu formează un platou extins ca o câmpie, intens populată şi cultivată cu
cereale, legume şi plante furajere. Se extinde în sud cu Depresiunea Voivodeni.
Depresiunea Măgherani-Atid se desfăşoară în sud, fiind drenată de Târnava Mică, având
alunecări mari de teren.
Depresiunea Sângiorgiu de Pădure şi Cristuru Secuiesc drenate de Târnava Mare şi
continuate în sud cu depresiunile Archita, Beia şi Rupea.
▪ Dealurile scunde de 400-600 m altitudine cu poduri extinse închid spre vest depresiunile
intracolinare. Unele dintre ele au aspect de măguri, cu înălţime mai mare, cum este Dealul Homat
de 838 m.
Regiunea Subcarpaţilor Transilvaniei este bine populată, cu urme de aşezări din neolitic şi
epoca bronzului, iar continuitatea este marcată în majoritatea aşezărilor care au fost atestate
documentar în secolele XII-XV. În secolele XII-XIII aici au fost colonizaţi saşi şi secui.
În prezent, densitatea populaţiei variază de la 250 loc/km² în oraşe, 60-80 loc/km² în
depresiuni şi 40 loc/km² pe văile secundare. Au evoluat în dezvoltarea lor patru oraşe: Reghin (39265
loc în 2012) atestat documentar în 1228, care a evoluat de la un vechi târg şi centru meşteşugăresc în
centrul modern din prezent cu unităţi industriale (instrumente muzicale, articole sportive, mobilă,
încălţăminte etc.); Sovata (12.078 loc. în 2012), staţiune balneoclimaterică organizată în jurul lacului
sărat Ursu; Odorheiu Secuiesc (39.037 locuitori în 2012), o veche aşezare daco-romană, târg în evul
mediu şi centru industrial cu rang de municipiu în prezent cu industrii diferite: textilă, confecţii,
alimentară, materiale de construcţii; Cristuru Secuiesc (11.212 locuitori în 2012), atestat documentar
în secolul XIII, centru agroindustrial (textilă, alimentară).
Aşezările rurale sunt mici şi mijlocii ocupând îndeosebi văile râurilor şi depresiunile. Au
funcţii variate: pastorale, forestiere, pomicole, cerealiere iar unele practică şi activităţi industriale:
exploatarea sării la Praid, olăritul la Corund, Sâncrăieni şi Atid, cusături, dantelărie etc.
Diferenţierea unor caracteristici în privinţa reliefului, climei, vegetaţiei, utilizării terenurilor,
au conturat trei subunităţi principale în Subcarpaţii Transilvaniei:
A. Subcarpaţii Odorheiului şi Homoroadelor
Sunt dezvoltaţi la contactul cu Munţii Perşani şi Munţii Harghita şi se impun prin depresiunile
întinse ale Odorheiului, în bazinul Târnavei Mari şi Depresiunea Homoroadelor pe râurile cu acelaşi
nume, închise de dealuri înalte în vest. Depresiunile intracolinare din vest sunt: Cristuru Secuiesc,
Archita, Beia, Rupea.
Concentrează numeroase aşezări rurale mici şi mijlocii şi oraşele Cristuru Secuiesc şi
Odorheiu Secuiesc.
B. Subcarpaţii Târnavei Mici
Cuprind Depresiunea Praid-Sovata (modelată într-o cută diapiră), închisă de dealuri înate,
Bicheş, Firtuş, Şiclod de peste 1000 m altitudine. Pe valea Târnavei Mici şi a afluenţilor ei
subcomunică cu depresiunile intracolinare din vest: Măgerani-Atid, închise la rândul lor de o serie
de dealuri mai joase. Sunt dominaţi de aşezări rurale, singurul oraş fiind Sovata.
C. Subcarapaţii Mureşului şi Gurghiului
Se disting prin două depresiuni largi: Reghin şi Vălenii de Mureş. Ele sunt despărţite de o
mediană deluroasă, Culmea Şieu-Sinioara de 755 m altitudine concordantă cu anticlinalul diapir
(sarea se extrage la Jabeniţa, Ideciu unde sunt şi băi sărate). Climatul mai blând a permis o utilizare
a terenurilor mult mai diversificată şi polarizarea populaţiei în aşezări rurale mari şi dezvoltarea
oraşului Reghin.

4
 b. Depresiunile marginale sudice
Sunt următoarele: Depresiunea Făgăraş, Depresiunea Sibiu, Depresiunea Sălişte şi Depresiunea
Apold.
Localizare geografică: se desfăşoară de la Munţii Perşani în est până la Culoarul Mureşului
în vest. În partea sudică sunt dominate de versanţii cu pantă mare ai Munţilor Făgăraş şi Cândrel, iar
în partea nordică, limita este marcată de diferenţele de nivel ale cuestelor prin care se termină
Podişul Hârtibaciului şi Pod. Secaşelor.
▼Depresiunea Făgăraşului
Se desfăşoară de la est la vest de-a lungul Oltului, de la ieşirea acestuia din Defileul de la
Racoş din Munţii Perşani, până la intrarea sa în defileul de la Turnu Roşu între Munţii Făgăraş şi
Munţii Cândrel.
Depresiunea Făgăraşului constituie o unitate geografică distinctă, separând Podişul
Hârtibaciului de Munţii Făgăraş din sud ale căror culmi netezite din aria de bordură o domină cu
circa 1000 m altitudine.
Mai este cunoscută sub o serie de nume tradiţionale de Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului,
folosite concomitent atât în documentele oficiale, cât şi în vorbirea curentă a populaţiei locale.
Din punct de vedere al genezei, depresiunea a rezultat prin procese de eroziune şi acumulare
exercitate de acţiunea Oltului, dar mai ales de râurile făgărăşene – afluenţi ai acestuia care, printr-o
intensă eroziune, au evacuat la nivele mereu mai coborâte o bună parte din formaţiunile mio-
pliocene, de la contactul Podişului Transilvaniei cu Munţii Făgăraş şi Perşani. În urma acumulărilor
succesive a rezultat o vastă câmpie piemontană constituită din îmbinarea succesivă a conurilor de
eroziune şi acumularea aluvio-proluvială, formându-se trei trepte principale de glacisuri piemontane
în lungul râurilor făgărăşene. Înspre cele două defileuri ale Oltului care închid depresiunea, relieful
de glacisuri piemontane este înlocuit de terasele Oltului. Vârsta de formare este pleistocen mediu şi
superior.
Configuraţia genetică se reflectă în relieful depresiunii care coboară spre nord în trepte: la
contactul cu muntele se află dealurile submontane de la 600-800 m altitudine pe un aliniament
aproape continuu pe care se dezvoltă păduri de amestec din genul foioaselor.
Urmează glacisurile piemontane (câmpia piemontană) şi terasele Oltului pe care se dezvoltă
soluri brune şi pâlcuri de pădure de cvercinee iar peste 80% din suprafaţă este ocupată de păşuni şi
terenuri agricole. A treia treaptă o formează lunca largă a Oltului „împinsă“ până la baza Podişului
Hârtibaci, în care revărsările sunt frecvente.
Clima depresiunii este răcoroasă iarna datorită prezenţei “zidului“ muntos din sud care
blochează evacuarea maselor de aer rece boreale producând frecvente inversiuni termice.
Însă, primăvara, suflă dinspre Munţii Făgăraş, un vânt catabatic de tip foehn, cunoscut local sub
numele de Vântul Mare, care produce încălziri bruşte şi topirea rapidă a stratului de zăpadă.
Sub raportul geografiei umane, este o regiune bine populată cu aşezări rurale cu un număr
variabil de locuitori desfăşurate în toate treptele de relief cu economie predominant agricolă bazată
pe creşterea animalelor, culturi cerealiere, sfeclă de zahăr şi cartofi. În unele dintre acestea au apărut
şi unităţile industriale (la Mârşa s-au amenajat câteva mici hidrocentrale pe Olt). Sunt trei oraşe:
Făgăraş, atestat documentar la 1291, un important târg în secolul XV când a început şi ridicarea
Cetăţii Făgăraşului iar în prezent, municipiu (31.000 loc. în 2012), un însemnat centru al industriei
chimice; Victoria este oraş din 1950 de când s-a dezvoltat pe baza industriei chimice. În 2012 avea
aprox. 9.000 loc.; Avrig (13.000 loc.) este oraş din 1989 şi se remarcă prin industria sticlei.
Depresiunea Făgăraşului beneficiază de un remarcabil potenţial turistic favorizat şi de
construirea şoselei transfăgărăşene. Reţeaua căilor de comunicaţie, feroviare şi rutiere, satisface atât
cerinţele locale, cât şi tranzitul rutier al ţării şi cel internaţional, de mărfuri şi călători, făcând
legătura între două oraşe mari, Sibiu şi Braşov.
▼Depresiunea Sibiului
Poziţia geografică a Depresiunii Sibiului este legată de amplasarea ei la contactul
morfologic şi structural dintre Podişul Transilvaniei în nord şi Munţii Cândrelului în sud care o
domină prin abrupturi clare de 350-400 m.

5
 Contactul cu muntele este subliniat de glacisuri, de lărgirea văilor la ieşirea din depresiune,
de climă, vegetaţie şi gradul ridicat de umanizare, respectiv, prin gradul compact al aşezărilor ce
formează satele din „Mărginimea Sibiului“.
Larga deschidere spre nord, prin culoarul Vişei, către valea Târnavei Mari iar spre sud, prin
defileul Oltului, ca axă a legăturilor permanente între regiunile de la sud de Carpaţi şi cele de la
nordul lor, înscriu Depresiunea Sibiului ca o mare unitate de contact bine definită.
Geneza sa este realizată prin procese de eroziune fluviatilă şi acumulare a depozitelor
sedimentare datorită acţiunii sistemelor hidrografice ale Cibinului şi Secaşului Mare în sectorul de
contact dintre formaţiunile miocene ale podişului şi cristalinul muntelui.
Relieful este dispus în trepte de la sud spre nord reflectând etapele de evoluţie ale
depresiunii. Pe latura sudică se desfăşoară treapta reliefului colinar al dealurilor piemontane cu
altitudini între 550 şi 650 m, unele având proeminenţe sub formă de gruiuri. Urmează o treaptă mai
joasă formată din asociere de vechi conuri piemontane, apoi terasele şi lunca Cibinului. Cele trei
terase ale râului au oferit condiţii favorabile aşezărilor.
În alcătuirea petrografică apar alternanţe de marne, argile nisipoase, nisipuri şi pietrişuri.
Vegetaţia naturală este formată din păduri de foioase (gorun, carpen, fag) în special pe versanţi,
pajişti secundare, pe terase dispuse insular, majoritatea terenurilor fiind destinate agriculturii.
Prin condiţiile sale naturale, Depresiunea Sibiului a funcţionat de timpuriu şi în mod
continuu ca o arie de convergenţă demografică. Descoperirile arheologice dovedesc locuirea acestor
ţinuturi din primele etape ale paleoliticului continuând în epoca dacică, daco-romană când se
intensifică gradul de populare legat de exploatare sării de la Ocna Sibiului situată pe drumul roman
care lega Defileul Oltului cu Apulum.
Se constituie organizaţii de obşti, ulterior de cnezat şi/sau chiar de voievodat al populaţiei
autohtone. La aceasta se adaugă colonizarea saşilor în secolul XII care sporesc densitatea aşezărilor,
extinderea acestora şi valorificarea superioară a resurselor naturale, dezvoltându-se de timpuriu
meşteşugurile, care punea mai târziu baza activităţilor industriale. Aşezările rurale cuprind toate
tipurile de mărime după numărul locuitorilor. Aşezările urbane sunt 4 la număr şi cuprind aproape
80% din populaţie.
Municipiul Sibiu (147.000 loc. în 2012), atestat documentar în 1223 şi oraş în 1241,
evoluează mai întâi ca important centru comercial, meşteşugăresc, în special în industria textilă a
lânii. În prezent are o industrie axată pe construcţii de maşini, textile, produse alimentare. Este
centru universitar şi are numeroase obiective turistice (cetatea, muzeul Brukental, Dumbrava iar în
apropiere staţiunile Păltiniş şi Ocna Sibiului); Cisnădie (aprox. 14.000 loc.) atestat documentar în
1323, este un însemnat centru al industrie textile având tradiţia în producţia de breaslă şi de
manufactură; Ocna Sibiului (aprox. 3.500 loc.), a evoluat pe cunoscuta aşezare de exploatare a sării
încă din perioada romană şi este atestat documentar la 1417. În locul vechilor ocne au luat naştere
lacuri sărate folosite terapeutic; Tălmaciu (aprox. 8.000 loc.) este declarat oraş în 1989 şi s-a
dezvoltat pe baza micilor industrii textile (industria obţinerii aţei) şi a industriei lemnului.

▼Depresiunea Sălişte
Este aşezată la est de Depresiunea Sibiului, delimitată la nord de Podişul Amnaş iar în sud
de Munţii Cândrel. Unii geografi au considerat-o ca o mică depresiune ce continuă spre vest
Depresiunea Sibiului (T. Morariu, 1961), alţii ca o individualitate restrânsă, cu aceeaşi succesiune a
formelor de relief de la sud spre nord, pornind de la marginea munţilor Cândrel (V. Mihăilescu, V.
Tufescu, 1996, Gr. Posea, 1969, L. Badea, Maria Sandu, 1975).
Argumentarea pentru o individualitatea a acestei depresiuni o constituie faptul că ea este
suspendată faţă de Depresiunea Sibiu iar între ele se află o culme care se termină prin măgura
cristalină a Zidului în care, Pârâul Negru, afluent al Cibinului taie un defileu epigenetic.
La contactul cu muntele au evoluat multe sate vechi din centura „Mărginimii Sibiului“ în
care ocupaţiile de bază sunt: creşetera oilor, unele culturi agricole în cadrul depresiunii şi arta
ţesutului concretizată în producţia de fabrică la Sălişte. Se înscrie în potenţialul turistic al regiunii şi
prin tradiţii etnofolclorice.

6
 ▼Depresiunea Apold
Se prezintă ca un culoar depresionar care coboară de la est, unde se menţin altitudini de 400-
450 m (unde Depresiunea Sălişte rămâne suspendată faţă de cea a Apoldului), către vest, până la
250 m altitudine. Este delimitată în sud de Munţii Cândrel iar la nord de Podişul Secaşelor care se
termină prin abrupturi ce domină cu 150-200 m, valea subsecventă a Secaşului Mare formând
cuesta respectivă. Limita de răsărit este marcată de abruptul Podişului Amnaşului înălţat cu 200-250
m deasupra depresiunii. În vest, trecerea se face domol în culoarul Sebeşului şi de aici în aria
depresionară a Mureşului. Geneza depresiunii este dată de eroziunea puternică a Secaşului şi
afluenţilor săi, care au denudat fâşia de contact cu muntele deoarece Secaşul Mare este atras ca şi
Sebeşul spre zona joasă a Mureşului.
Relieful depresiunii este reprezentat de treapta dealurilor piemontane la contactul cu Munţii
Cândrelului numite şi Dealurile Secaşului Mare sau Colinele Gârbovei (450 m) formate din roci
sedimentare foarte friabile (marne, argile, gresii, nisipuri, pietrişuri) care au favorizat procese de
alunecări de teren, de eroziune de suprafaţă şi eroziune în adâncime.
Eroziunea a modelat regiunea colinară formând o a doua treaptă de glacisuri care înclină nu
numai spre valea Secaşului Mare şi spre vest, către Sebeş. Urmează treapta de terase şi lunci joase a
Secaşului şi a afluenţilor lui, dispusă mai ales pe partea stângă, fiind fragmentate de respectivii săi
afluenţi.
Configuraţia reliefului a influenţat şi modul de distribuire a aşezărilor, care sunt dispuse
pe două aliniamente principale: la vecinătatea contactului cu muntele, aşezări vechi cu
economie pastorală de tradiţie şi aşezări dispuse pe terase şi pantele de glacis de-a lungul
drumului principal, Sibiu-Sebeş, sub formă de sate mari de tip adunat bazate pe activităţi de
cultură cerealiere, pomi-viticole şi creşterea animalelor.
La Miercurea Sibiului se află şi o staţiune balneară de interes regional.
La extremitatea vestică, la contactul cu Culoarul Mureşului, se află oraşul Sebeş (aprox.
27.000 loc. în 2012), o aşezare străveche menţionată în documente în 1245 evoluând ca târg cu
cetate în secolul XIV-XV, apoi ca centru meşteşugăresc iar în prezent cu unităţi industriale de
prelucrare a lemnului, textile, blănărie, pielărie, alimentară. Între obiectivele turistice însemnate
sunt: ruinele din cetatea medievală, clădiri din secolul XVIII, rezervaţia Râpa Roşie etc.

c. Depresiunile şi dealurile marginale din vest

Sunt localizate pe latura vestică a Depresiunii colinare a Transilvaniei, la contactul cu Munţii
Apuseni. Diferenţierea lor s-a făcut la sfârşitul pliocenului şi începutul cuaternarului prin adâncirea
Mureşului, care a creat un culoar extins şi a afluenţilor Someşului şi Arieşului, ce au creat bazinete
depresionare de contact. Şirul acestora este întrerupt între Someşul Mic şi Crişul Repede unde,
Podişul Păniceni este strâns legat de Munţii Gilăului.
Relieful este variat prezentând trena glacisurilor de sub munte, terase şi lunci bine dezvoltate
în văile mai mari şi dealuri sau martori de eroziune din podişul iniţial. La relieful major se adaugă şi
relieful minor al alunecărilor de teren sau sisteme de cueste create de văile subsecvente.
Prezintă un climat de adăpost în care se simt şi influenţe de foehn.
Pădurile ocupă suprafeţe însemnate pe dealurile mai înalte şi la contactul cu muntele.
Aşezările sunt bine dezvoltate întrucât depresiunile se înşiră în lungul unor axe de legătură
foarte vechi pe văile Mureşului, Crişului Repede, Almăşului şi Agrijului. Polarizarea lor a fost
determinată şi de condiţiile naturale favorabile unei economii agricole variate. Satele de la contactul
cu muntele sunt mici şi au profil economic silvo-pastoral; cele de pe glacisurile piemontane şi
terasele din depresiuni sunt sate mijlocii şi mari, cu economie agricolă complexă la care se adaugă
unele servicii, activităţi miniere sau unităţi de industrie alimentară. Se disting patru subunităţi:
♦ Culoarul Alba Iulia-Turda
Este amplasat pe cursul Mureşului Mijlociu şi al Arieşului Inferior şi are aspectul unei
depresiuni marginale cu lărgimi variabile de 10-20 km luat la nivelul interfluviilor, dar mai
compartimentată şi mai îngustă în dreptul luncilor şi al teraselor joase.
Culoarul depresionar Alba Iulia-Turda are orientare generală nord-sud pe circa 80 km
lungime.

7
 Alcătuirea petrografică din formaţiuni sedimentare mai vechi, de vârstă cretacică până la
cele mai noi din cuaternar, prezenţa unor arii de subsidenţă, trădate de ariile de convergenţă
hidrografică de la Alba Iulia şi Câmpia Turzii, legate de neotectonica regiunii, precum şi raporturile
ei cu unităţile limitrofe, constituie factori care se reflectă în trăsăturile de relief actuale. De
asemenea, Mureşul şi Arieşul Inferior au avut un rol hotărâtor în evoluţia reliefului.
Se diferenţiază trei componente ale acestuia:
 trena de glacisuri de lăţimi variabile la contactul cu Munţii Apuseni, secţionate de râuri ce
vin din munte şi pe care se află podgorii renumite;
 culoarele Mureşului şi Arieşului Inferior cu terase extinse şi cu lunci care domină regiunea,
ocupate în cea mai mare parte de căi de comunicaţie şi sate mari cu o economie agricolă
diversificată;
 prezenţa unor dealuri – Dealul Bilag, Dealul Măhăceni, detaşate prin eroziune, acoperite de
păduri, culturi restrânse şi sate mici.
Climatul mai cald şi mai uscat favorizat de efectele foehnului, create prin descendenţa
maselor de aer dinspre Munţii Trascăului şi valea largă a Mureşului, deschiderea spre sud-vest a
acesteia au determinat formarea solurilor cernoziomice şi de aici o diversitate a culturilor agricole.
Regiunea este bine populată cu urme de aşezări din antichitatea dacică, fiind aşezate pe axa
de comunicaţie dintre Apulum şi Napoca. În Evul Mediu, evoluţia lor este dată nu numai de
activitatea agricolă, ci şi de minerit şi meşteşuguri, iar în prezent şi pe dezvoltarea altor ramuri
industriale.
S-au dezvoltat în regiune cinci oraşe: Alba Iulia (63.500 loc. în 2012) cunoscut încă din
perioada daco-romană ca Apulum, capitală a Daciei romane, este menţionată în documente ca oraş
din anul 1097, sub forma medievală de Bălgrad, oraşul celor două Uniri – de la 1600 şi 1918 – şi a
altor evenimente istorice, este în prezent unul dintre cele mai însemnate oraşe ale Transilvaniei ca
istorie şi economie. Aici se află industria materialelor de construcţii, utilaj industriale, produse
industriale, textile, încălţăminte, alimentară; este centru turistic (cetate din sec. XVIII, muzee,
monumente arhitectonice, biserici din sec. XIV-XX), un important nod de comunicaţie; Aiud
(23.000 loc., în 2012) este situat la 30 km nord de Alba Iulia, cu aceeaşi remarcabilă vechime,
atestat documentar din 1229. Este aşezat pe podul terasei Mureşului, pe vatra daco-romană Brucla.
A funcţionat ca oraş-cetate din sec. XV iar în prezent, este centru industrial agrar cunoscut prin
calitatea vinurilor sale, posedă şi întreprinderea de prefabricate din beton, centru de legume şi
fructe; Ocna Mureş (13.000 loc., în 2012) situat pe stânga Mureşului, este cunoscut încă din
perioada daco-romană pentru exploatarea sării iar în documente este consemnat din 1202; în
prezent, este centru important de produse clorosodice; Câmpia Turzii (22.000 loc., în 2012) este un
centru urban nou, evoluând în jurul întreprinderii siderurgice care produce laminate din oţel şi
cabluri electrice; Turda (48.000 loc., în 2012) este cunoscut încă din antichitate, dovadă castrul
roman Potaisa, fiind amplasat pe importantul drum roman dintre Apulum şi Napoca. Tot de atunci
se valorifica importantul masiv de sare local. Este atestat în documente la 1197. în prezent se
remarcă funcţia industrială prin ponderea de materiale de construcţii, produse chimice, sticlărie. În
apropiere se află cariera de calcare jurasice de la Sănduleşti care oferă materie primă, alte cariere de
marne, argile, nisipuri, sare. Gazul metan furnizat industriei este adus din Câmpia Transilvaniei.
Are potenţial turistic furnizat de lacurile sărate, stabiliment balnear, case şi biserici vechi,
castrul roman Potaissa iar în apropiere se află rezervaţia naturală Cheile Turzii. Mai pot fi
menţionate şi unele aşezări rurale mari, cu funcţii economice mixte între care: Teiuş, nod feroviar,
ateliere de reparaţii, dezvoltare agricolă; Vinţu de Jos (la sud de Alba Iulia) este nod feroviar, fabrică
de materiale de construcţie, dezvoltare agricolă.
♦ Dealurile Feleacului
Cuprind masivul deluros alcătuit din formaţiuni cristaline acoperite de cele sedimentare de
vârstă miocenă, cu altitudini de peste 750 m, respectiv, vârful Pena 832 m. Este bine împădurit cu
păduri de gorun, fag şi alt foioase dar şi cu păşuni şi fâneţe.
Tot în această unitate se include şi culoarul depresionar de la contactul cu muntele:
Mărtineşti-Hăşdate-Iara-Vlaha-Săvădisla, în care au evoluat mai multe sate mici bazate pe o
economie agro-pastorală.

8
 ♦ Depresiunea Huedin
Este amplasată în partea de nord-vest a Depresiunii colinare a Transilvană, dominată în vest
de versanţii împăduriţi ai Munţilor Vlădeasa, cu o diferenţă de nivel de 200-400 m; în nord este
delimită de o culme care se prelungeşte dinspre Podişul Păniceni şi care domină depresiunea printr-
o cuestă, care domină lunca Crişului Repede; în est se detaşează abrupturi uşoare faţă de Podişul
Păniceni iar în sud se face o trecere gradată faţă de Munţii Gilău.
Geneza Depresiunii Huedin este legată de acţiunea erozivă a râurilor care o străbat, Crişul
Repede şi afluentul Călata care s-au adâncit în cuaternar în nivelul general al podişului de 600-700
m, alcătuit din formaţiuni sedimentare şi eruptive la poalele muntelui. În lungul văilor s-au
dezvoltat lunci şi terase.Climatul depresiunii cu altitudine de 500-600 m, încadrată de munţi şi
poziţionată în nord-vestul Transilvaniei este de nuanţă răcoroasă şi mai umedă favorizând evoluţia
solurilor podzolice şi a pădurilor de fag şi gorun.
Satele sunt mici şi mijlocii cu economie silvo-pastorală iar pe terase apar şi culturi de cartof,
sfeclă furajeră, unele cereale. Oraşul Huedin (9.500 loc., în 2012), este atestat documentar la 1332
şi constituie în zonă principalul centru economic. Grigore Posea (1978) include Depresiunea
Huedin într-o altă unitate morfogenetică – Podişul Huedin – Păniceni, ca subunitate a Podişului
Someşan. În realitate însă apar două compartimente distincte: Depresiunea Huedin – Călăţele în est,
denumire justificată şi de raporturile sale cu rama montană (morfometrie, particularităţi
biopedogeografice, grad de populare, mod de folosinţă a terenurilor) şi Podişul Păniceni, în vest
(Geografia Româniai, vol. III, pag. 512, Edit. Academiei, 1987).
♦ Depresiunea Almaş-Agrij
Este localizată în partea de nord-vest a Depresiunii colinare a Transilvaniai fiind delimitată
de Munţii Meseş în vest şi Dealurile Clujului şi Dejului în est.
Este o depresiune de eroziune diferenţială sculptată în formaţiuni variate de vârstă
paleogenă şi miocenă. Morfologic, se impun două culoare de vale, ale Agrijului şi Almaşului cu
lunci largi şi terase, separate printr-un interfluviu deluros relativ plat cu o serie de şei de contact.
Versanţii acestuia sunt afectaţi de alunecări de teren şi procese de eroziune torenţială.
Climatul depresiunii este mai blând în raport cu unităţile vecine, respectiv cu 1-2°C mai
mult, datorită descendenţei aerului vestic după depăşirea Munţilor Meseş care dezvoltă efecte de
foehn.
Pădurile de cvercinee şi pajiştile se află sub formă de pâlcuri pe dealurile mai înalte.
Terasele văilor sunt ocupate de sate mici şi suprafeţe agricole.
Depresiunea este traversată de şoseaua Cluj Napoca – Zalău şi de două drumuri relativ
modernizate, care urmăresc văile râurilor între Huedin şi Someş în nord.
Ca resurse naturale sunt: cărbune brun la Ticu şi Hida, alături de care sunt şi alte cariere
pentru nisip, gips, pietriş.
Interesante pentru turism sunt: rezervaţia geomorfologică de la Grădina Zmeilor Gâlgău,
numeroase biserici din lemn cu elemente specifice, urmele castrelor romane de pe Agrij, ruinele
cetăţii Almaş.

2. PODIŞUL SOMEŞAN
Reprezintă compartimentul de nord, nord-vest al Depresiunii colinare a Transilvaniei, cel
mai complex din punct de vedere morfostructural.
Podişul Someşan corespunde conceptului de podiş, deoarece se dezvoltă pe o cuvertură de
sedimentar, dominant monoclinală cu structuri anticlinale şi sinclinale slab conturate.
Se desfăşoară de la poalele Munţilor Gilău în sud până la contactul cu Dealurile de Vest în
partea nord-vestică şi Depresiunea Almaş-Agrij în sud-vest; în nord este delimitat de Culmea Brezei
şi de o suită de bazinete depresionare dezvoltate la poalele Munţilor Ţibleşului. În partea estică
limita este clară fiind formată de culoarele văilor Someşul Mic şi Someşul Mare.
Sub raport geologic, Podişul Someşan are un fundament cristalin fragmentat în blocuri,
afundate diferit pe verticală, dar nu la adâncimi mari, peste care s-a aşternut cuvertura sedimentară

9
 de formaţiuni paleogene şi miocene alcătuită din calcare, tufuri vulcanice, gresii şi conglomerate,
argile, marne.
Mişcările neotectonice din cuaternar au determinat nuanţarea jocului blocurilor de cristalin
pe verticală care s-a răsfrânt la suprafaţă prin unele bombări sau unele subsidenţe ca cele de la Dej,
Jibou şi Someşeni. De asemenea, adâncirea reţelei hidrografice a dus la conturarea unui ansamblu
de subunităţi de dealuri şi podişuri care înclină monoclinal spre Culoarul Someşului între Dej şi
Jibou.
De aceea, în Podişul Someşan s-a dezvoltat un relief structural tipic:
 fronturi de cueste la nivelul stratelor de gresii şi conglomerate mai extinse în partea de sud,
pe tufuri vulcanice extinse mai mult în partea ceantrală şi pe roci calcaroase care domină în nord;
 platouri structurale dezvoltate pe mari suprafeţe;
 văi de diferite tipuri în lungul cărora s-au dezvoltat chei epigenetice, bazinete depresionare.
La acestea se adaugă forme de relief petrografic, dezvoltat mai ales pe calcare în partea de
nord-vest.
Climatul este moderat de dealuri, cu temperaturi medii anuale de 7-8°C şi precipitaţii de
600-800 mm. În aceste condiţii s-au dezvoltat păduri de fag şi gorun sub care au evoluat
argiluvisoluri, local cambisoluri şi rendzie.
Aşezările omeneşti sunt concentrate pe văi, în majoritate sate mici şi mijlocii cu economie
silvo-pastorală, iar cele mai mari amplasate pe terasele văilor mari cu caracter complex: cultura
cerealelor, pomicultura, creşterea animalelor, unele activităţi industriale legate de extragerea
cărbunelui, rocilor de construcţie, valorificarea lemnului.
Căile de comunicaţie urmăresc văile Someşului Mic şi Mare asigurându-se legătura cu
staţiunile din nordul şi nord-vestul ţării. Altele urmăresc şi văile secundare afluente Someşului
pentru a facilita alte legături de comunicaţie între aşezări.
În cadrul Podişului Someşan se disting următoarele subunităţi:
1.Podişul Boiului, Dealurile Ciceului şi Dealurile Năsăudului la nord de Someş;
2.Dealurile Clujului, Dealurile Dejului şi Dealurile Gârbăului la sud de Someş.

1. Podişul Boiului, Dealurile Ciceului şi Dealurile Năsăudului

Podişul Boiului constituie subunitatea din nord-vestul Podişului Someşan, cuprins între
Valea Someşului în sud, culmea Brezei în nord, măgurile cristaline ale jugului intracarpatic din vest
(Culmea Prisnel) şi Dealurile Ciceului în est delimitat prin râul Sălătruc, afluent al Someşului. Are
altitudini de 400-500 m şi este format pe depozite eocene care înclină dinspre nord spre sud, din
formaţiuni predominant calcaroase fragmentate de afluenţii Lăpuşului şi Someşului, care au
individualizat o serie de cueste, forme carstice (platouri cu lapiezuri, doline, peşteri, chei). Este bine
împădurit cu păduri de gorun şi fag. Aşezările rurale sunt mici cu activităţi silvo-pastorale dar şi
bazate pe pomicultură, exploatarea calcarului. Potenţial turistic: Cheile Babei, peştera cu picturi
rupestre de la Cuciulat, biserici din lemn etc.
Dealurile Ciceului se desfăşoară la nord de Someşul Mare până la Dej în sud-vest, râul
Sălătruc în vest, limita faţă de Podişul Boiului, valea Sălăuţei în est îl limitează de Dealurile
Năsăudului. În nord, apare ca limită un uluc depresionar bine conturat care separă Podişul Someşan,
respectiv Delaurile Ciceului de Munţii Ţibleşului. Ca formaţiuni petrografice sunt cele de vârstă
miocenă alcătuite din argile, marne, tufuri vulcanice, sare (care apare în doi sâmburi diapiri).
Dealurile Năsăudului constituie compartimentul cel mai estic al Podişului Someşan,
desfăşurat în continuarea Dealurilor Ciceului, între valea Sălăuţei la vest şi Someşul Mare le est şi
sud. Spre nord limita este marcată prin şirul bazinetelor depresionare de eroziune, sculptate de
afluenţii Someşului Mare la poalele Munţilor Rodnei. La nord de acest culoar depresionar (Telciu
pe valea Sălăuţei, Parva pe valea Rebrei, Sângeorz-Băi pe Someşul Mare) altitudinile montane le
domină cu 1100-1200 m.

2.Dealurile Clujului, Dealurile Dejului şi Dealurile Gârboului la sud de Someş.

Dealurile Clujului se desfăşoară în partea de sud-est a Podişului Someşan, între văile Căpuş
– Someşul Mic şi valea Lunei. Au aspectul unor culmi mai unitare şi mai uniforme, cu orientarea de

10
la nord-vest către sud-est, conform cu orientarea văilor consecvente sau oblice care le secţionează.
Alcătuirea petrografică este dată de formaţiuni paleogene de calcare, marne, argile, gipsuri mai ales
în sud dispuse monoclinal şi depozite miocene în partea centrală şi de nord în care domină tufurile
de Dej.
Dealurile Dejului sunt încadrate de văile Lunei şi Olpretului care au obârşiile sub acelaşi
masiv deluros (Dealul Veneşului, 578 m) coborând spre nord Dealurile Clujului. Formaţiunile
petrografice sunt mai unitare, dominate de tufurile de Dej. Eroziunea intensă legată de aria de
subsidenţă de la Dej, trădată şi de convergenţa hidrografică locală, a fragmentat intens vechea
suprafaţă a platformei de depozite transformând-o într-o serie de interfluvii înguste. Înălţimile mari
se menţin în dealurile sub formă de martori structurali conservaţi pe orizonturile tufului de Dej ca
de exemplu Dealurile Bobâlnei 693 m, Dealurile Făgetului 602 m etc.
Dealurile Gârbăului sunt cunoscute şi sub denumirea de Dealurile Simişna-Gârbou
deoarece sunt străbătute median de bazinul hidrografic al văii Simişna. Continuă Dealurile Dejului
spre nord-vest şi sunt delimitate de valea Someşului în nord şi est şi valea Olpretului spre sud.
Culoarele Someşelor constituie o unitate bine individualizată în peisaj, formată din văi
joase care separă, pe de o parte, Podişul Someşan de Câmpia Transilvaniei, iar pe de altă parte,
subunităţile din nordul Podişului Someşan faţă de cele din sudul lui. Cuprind Culoarul Someşului
Mic şi Culoarul Someşului Mare.
Culoarul Someşului Mic, desfăşurat între Gilău şi Dej pe aproximativ 100 km constituie un
tipic culoar cu lăţimi de 1-3 km la nivelul luncii şi 4-5 km la nivelul terasei superioare. Prezintă
subsectoare de îngustare dar şi de lărgire a văii în raport de rocile străbătute. De exemplu, o mare
lărgire se evidenţiază la est de oraşul Cluj-Napoca, unde se înregistrează o arie de convergenţă
hidrografică a afluenţilor mai mici ai Someşului Mic, atraşi de aria de subsidenţă locală de la
Someşeni. Someşul Mic şi-a creat terase extinse, dispuse monoclinal sau bilateral pe care au evoluat
aşezări rurale mijlocii şi mari cu profil economic complex, agricol şi agroindustrial. Ca axă de
intensă circulaţie, cu potenţial economic superior, Culoarul Someşului Mic a favorizat şi
dezvoltarea a trei centre urbane: Cluj Napoca, Gherla şi Dej.
Culoarul Someşului Mare se desfăşoară pe un traseu de 35 km şi are aspectul de vale
asimetrică cu caracter subsecvent. La contactul cu muntele (poalele Munţilor Rodnei) a sculptat
bazinetul depresionar Sângeorz-Băi în care a evoluat staţiunea balneoclimaterică cu acelaşi nume pe
baza valorificării apelor minerale de peste 200 de ani. Pe terasele Someşului Mare (în număr de opt)
se află majoritatea aşezărilor rurale mari şi oraşe precum şi căile de comunicaţie ce duc spre
Moldova.

3. CÂMPIA TRANSILVANIEI
Aşezare şi limită
Ocupă partea centrală a Depresiunii Colinare a Transilvaniei. În partea de nord şi nord-vest
este delimitată de Someşul Mare şi respectiv de Someşul Mic unite la Dej.
În sud este limitată de valea Mureşului; în est de valea Şieului (afluent al Someşului Mare),
care se prelungeşte prin valea Dipşa, afluent mai mic al său şi valea Lunca – alt afluent secundar al
Mureşului.
În sud-vest este clar, culoarul Arieşului şi alte văi mai mici care delimitează Câmpia
Transilvaniei faţă de Dealurile Feleacului.
Originea denumirii de Câmpia Transilvaniei este de natură populară şi este legată de
caracterul preponderent agricol al regiunii. Vechimea şi continuitatea neîntreruptă a activităţilor
umane încă din perioada geto-dacă şi modul de utilizare a terenului au definit o câmpie, fapt ce se
reflectă şi în toponimia mai multor aşezări rurale.
În realitate, această regiune reprezintă un relief deluros, format din depozite sedimentare
groase (3000-4000 m), care acoperă un fundament cristalino-mezozoic sculptat neuniform. Acestea
sunt alcătuite din tufuri, gresii, argile, nisipuri, care apar boltite în partea centrală sub formă de
domuri care se prelungesc până în sud, aproape de valea Mureşului, iar în nord şi vest sunt dispuse

11
în cute diapire (Turda, Cojocna, Sic etc.), unde apar sâmburii de sare. Din formaţiunile de domuri se
extrage gazul metan. Depozitele predominante aproape de suprafaţă, alcătuite din argile şi marne în
alternanţă cu nisipuri, pietrişuri, în condiţiile unui climat rece şi umed al postgalciarului, explică
alunecările masive de teren cu denumiri locale de glimee, grueţi, copârşae, precum şi eroziunea
actuală torenţială şi ravenarea foarte activă.
Relieful larg vălurit de dealuri şi coline cu versanţi, mult mai accidentaţi în partea de nord,
reprezintă rezultatul eroziunii fluviale autohtone legat de nivelele de bază ale Someşului şi
Mureşului. Altitudinile maxime în jur de 639 m, întâlnite în nord se corelează cu dezvoltarea cutelor
diapire şi cu prezenţa conglomeratelor, gresiilor şi tufurilor cu rezistenţă mai mare la eroziune.
În afara acestora, se mai disting două nivele de eroziune mai joase: unul, între 400-500 m
reprezentat de interfluvii înguste bine reprezentat, unde apar şi cele mai mari şi profunde alunecări
de teren; alt nivel între 300-350 m, corespunde interfluviilor mai joase dintre actualele bazine
hidrografice, formând baza culturilor cerealiere din partea centrală a Câmpiei Transilvaniei.
Climatul câmpiei este moderat reprezentat de temperaturi medii anuale de 8-9° C în vest,
prezintă scăderi în est până la 7°C în medie iar precipitaţiile au valori de 500 mm în vest şi centru şi
600-700 mm în partea estică.
În reţeaua hidrografică în afara râurilor mari care delimitează regiunea – Someşele în nord
şi Mureşul în sud, apare şi reţeaua de râuri autohtone afluente: Fizeşul, Meleşul, Dipşa (afluent al
Şieului), către Someşe iar în sud, spre Mureş, sunt Luduşul, Comlodul şi altele. Între valurile de
alunecare ale depozitelor de pe versanţi care au blocat albiile unor râuri mici s-au format numeroase
iazuri consemnate la sfârşitul sec. al XVIII- lea, la un număr de peste 150, din care, în prezent au
rămas doar 17, amenajate şi ca bazine piscicole.
Vegetaţia este formată din păduri de cvercinee, la care se adaugă carpenul, ulmul şi jugastrul
formând şleaul de deal cu un bogat strat de arbuşti (porumbar, măceş, păducel etc), ce acoperă
culmile dealurilor mai înalte, versanţii umbriţi şi locurile mai puţin accesibile. Vegetaţia ierboasă
este alcătuită din asociaţii terofitice de stipa şi festuca care formează areale restrânse de stepă.
Solurile au fertilitate bună, fiind alcătuite din soluri brune de pădure şi cernoziomuri care au
favorizat extinderea terenurilor arabile şi a aşezărilor rurale mici din cauza deficitului de apă
potabilă.
Aşezările omeneşti au vechime mare (din perioada dacică şi romană), cuprinzând circa 360
de sate (Geografia României, vol. III, 1987), la începutul secolului XIV circa 60% dintre ele erau
atestate documentar. Aşezările urbane au evoluat la periferia câmpiei pe terasele văilor mari.
Funcţia predominant agricolă al celor mai multe aşezări reflectă caracterul economic al
câmpiei, în care se cultivă cereale, plante tehnice, pomicultura şi viticultura. Sunt şi sate cu funcţii
mixte agro-industriale (Sărmaşu), iar în jurul iazurilor Ţaga, Geaca şi Zau de Câmpie apar sate
agro-piscicole sau cu funcţie complementar balneară( Cojocna).
Resursele de subsol oferite de Câmpia Transilvaniei sunt gazele naturale puse în valoare
încă din 1914 în domurile de la Luduş, Sânger, Sărmăşel, Şincai, Puini, Zau de Câmpie şi altele,
depozitele de sare de la Turda, Cojocna, Sic, Nireş etc., rocile de construcţie sunt dirijate către
centrele industriale din axa râurilor mari, care delimitează regiunea.
Cu toată uniformitate aparentă a peisajului din Câmpia Transilvaniei, caracteristicile fizico-
geografice se nuanţează diferit: în timp ce în partea nordică şi nord-estică apare o regiune deluroasă
mai impunătoare, cu cele mai înalte dealuri, cu pante abrupte în partea sudică ce gravitează spre
Mureş, interfluviile deluroase cu altitudini moderate (400-500 m), versanţii cu pante mai line.
Acestor diferenţieri de relief li se adaugă şi deosebiri legate de densitatea populaţiei, mărimea şi
structura aşezărilor şi modul de utilizare a terenurilor, precum şi direcţiile de convergenţă spre cele
două culoare diferite: Someş spre partea nordică şi Mureş spre cea sudică. În acest sens, opinia
majorităţii geografilor au subdivizat Câmpia Transilvaniei în două marii subregiuni sau
subdiviziuni: Câmpia Someşeană în nord şi Câmpia Mureşană în sud.

12
 4. PODIŞUL TÂRNAVELOR

Reprezintă cea mai extinsă unitate deluroasă din marea Depresiune Colinară a Transilvaniei,
delimitată de valea Mureşului în nord şi culoarul depresiunilor marginale în est, sud şi vest;
marcajul de limită este dat de diferenţele de nivel de peste 100 m între dealuri şi şirul depresionar.
Relieful cu caracter de podiş este format din interfluvii majore cu orientare de la est, unde
sunt şi înălţimile mai mari, de peste 650 m, către vest, unde înălţimile sunt mai reduse la 350-400
m. Sunt separate de văi largi cu aceeaşi orientare est-vest, care se impun ca nişte arii de relativă
discontinuitate fizico-geografică, dar cu spaţii favorabile dezvoltării aşezărilor omeneşti,
agriculturii, industriei şi căilor de comunicaţie, funcţionând ca adevărate zone polarizatoare pentru
dealurile înconjurătoare.
Procesele de versant sunt date de alunecări de teren şi forme de eroziune torenţială, în
diferite grade de evoluţie.
Climatul este de deal şi podiş cu influenţe mai calde în vest şi sud, media 8-9°C, datorită
dezvoltării influenţelor foehnale 9,5°C, cu temperaturi mai scăzute cu 1-1,5°C în est şi umiditate
mai mare.
Hidrografia este formată din râuri mari, afluente Mureşului cu direcţia est-vest: Târnava
Mică, Târnava Mare, unite la Blaj, Hârtibaciul (afluent al Cibinului) cu direcţia spre sud, spre Olt şi
alte râuri mai mici autohtone care amplifică procesele geomorfologice şi, de cele mai multe ori, în
timpul verii seacă.
Vegetaţia este formată din păduri de cvercinee care ocupă suprafeţe mai mari în est, iar în
ariile joase depresionare sunt mai frecvente păşuni, fâneţe şi terenuri de cultură.
Populaţia şi aşezările omeneşti este atestată din vechime, pe baza mărturiilor arheologice
(paleolitic, neolitic, epocile dacică şi daco-romană etc.), până în zilele noastre. În secolul XII-XIII
au fost colonizaţi saşii, iar în secolul XIII sunt atestate documentar majoritatea aşezărilor rurale,
unele devenind târguri, oraşe, cetăţi.
În prezent sunt 10 oraşe concentrate în lungul Mureşului şi Târnavelor.
Economia este diversificată, de tip agricol şi agroindustrial în aşezările rurale şi bazată pe
industrie şi alte activităţi de servicii în oraşe.
În lungul văilor principale, Mureşul, Târnavele şi Hârtibaciul sunt principalele căi de
comunicaţie care se racordează cu reţeaua din culoare depresionare peritransilvane.
În Podişul Târnavelor se diferenţiază trei subunităţi:
a. Dealurile Târnavei Mici
b. Podişul Hârtibaciului
c. Podişul Secaşelor

a. Dealurile Târnavei Mici

Sunt cuprinse între valea Mureşului la nord şi vest şi, valea Târnavei Mari (unită cu Târnava
Mică la Blaj) în sud. În est, apar bazinete depresionare de eroziune cu caracter intracolinar care
formează limita faţă de Subcarpaţii Transilvaniei, deşi pe alocuri nu este foarte clară.
Alcătuirea petrografică este dată de alternanţa stratelor labile: marne, argile, nisipuri, strate
rezistente la eroziune: tufuri vulcanice, gresii etc., prinse în cute diapire în vest la Blaj-Ocna Mureş
şi în 12 domuri, în centru şi est.
Relieful este format din:
 interfluvii principale cu orientare est (600-700 m) spre vest (450-500 m)
caracterizate prin asimetrie (abrupt spre nord şi mai domol spre sud);
 prezenţa a trei nivele de eroziune dispuse etajat, diferenţiate în cadrul interfluviilor,
cuprinse între 550-600 m, 500-550 m şi 480-500 m (Geografia României, vol. III, 1987, pag. 569).
 dinamica versanţilor este activă cu alunecări de teren şiroire torenţială, ravene, etc.
 prezenţa cuestelor simple şi în trepte, în funcţie de adâncimea râurilor prin eroziune;

13
 culoare de vale largi, orientate de la nord-vest la sud-est: Mureşul, Nirajul, Târnava
Mică, Târnava Mare cu terase dezvoltate între 6-8 la număr şi lunci extinse în special pe stânga
râurilor.

b. Podişul Hârtibaciului
Ocupă partea sudică şi sud-estică a Podişului Târnavelor constituind cea mai mare
subunitate a acestuia cu peste 4000 km². Este delimitat în nord de Târnava Mare, în sud de Olt şi
Cibin, în vest de valea Vişei iar în est, faţă de Subcarpaţii Transilvaniei, valea inferioară a
Homorodului Mare şi în continuare alte văi secundare.
Ca formaţiuni geologice sunt cele de vârstă miocenă şi pliocenă cu o structură în domuri
sau monoclinală.
Relieful este de podiş sub formă de poduri interfluviale fiind situate la circa 600-650 m în vest şi
înălţimi mai mari în est, de 750-800 m. Se constată nivelul de bază mai coborât al râurilor mari
periferice, Oltul şi Târnava Mare faţă de Hârtibaci care-l străbate în partea centrală, fenomen ce a
condus la o eroziune mai puternică a afluenţilor acestora.
Hârtibaciul şi-a dezvoltat trei terase, o luncă largă însoţită de o suită de glacisuri.
Podişul Hârtibaciului reprezintă o regiune clasică de alunecări de teren numite de localnici
„glimee“ sau „dâmburi“. Dacă în Câmpia Transilvaniei relieful de „glimee“ impresionează prin
frecvenţa mare, în Podişul Hârtibaciului, acestea se impun atât prin dimensiunea movilelor cu
înălţimi de peste 50 m cât şi prin extinderea mare în suprafaţă (ex. Saeş 1550 ha). De asemenea, o
răspândire mare pe întreg Podişul Hârtibaciului, o au alunecările noi, superficiale, numite de
localnici „surpături“. Totuşi în Podişul Hârtibaciului este un grad mai mare de împădurire ceea ce a
protejat terenul de eroziunea superficială.
Climatul de dealuri este caracterizat prin temperaturi medii anuale ce scad uşor de la 8-9°C
în nord-vest la 7-8°C în partea de est; precipitaţiile cresc de la 600 mm în nord-vest la 700 mm în
est.
Arterele hidrografice principale, Târnava Mare, Oltul, Hârtibaciul prezintă o serie de
amenajări hidrotehnice executate mai ales după inundaţiile catastrofale.
Vegetaţia din Podişul Hârtibaciului se înscrie în subetajul pădurilor de gorun (Quercus
petrea) şi de amestec cu gorun sau chiar fag în locurile mai umede şi umbrite.
Solurile au caracter mozaicat, cu uşoară predominanţă a solurilor argiloiluviale cu
subtipurile brune podzolite.
Aşezările omeneşti din Podişul Hârtibaciului sunt în număr de 165 dintre care 5 oraşe,
marea majoritate, atestate documentar în secolele XI-XIV, dar cu urme de locuire începând din
neolitic şi epoca bronzului.
Majoritatea sunt amplasate pe terasele râurilor sau glacisurile de luncă. Densitatea populaţiei
este de circa 50 loc/km² fiind mai ridicată în aria oraşelor şi mai redusă pe interfluvii (în podişul
propriu-zis).
Aglomerările urbane din culoarul Târnavei Mari favorizează un volum mare de schimburi de
mărfuri şi călători, mijlocite de arterele feroviare şi rutiere canalizate de acest culoar cum sunt:
 magistrala feroviară, dublată şi electrificată, Braşov-Teiuş;
 şoseaua naţională Sibiu - Copşa Mică – Sighişoara şi de cele care traversează zona cum sunt
- şoselele naţionale: Braşov – Sighişoara – Târgu Mureş sau Tronsonul din drumul internaţional E 60:
Constanţa – Bucureşti – Braşov – Sighişoara – Târgu Mureş – Cluj Napoca – Oradea – Hamburg.
Municipiul Mediaş (47.000 loc., în 2012) este atestat documentar la 1267 şi constituie cel
mai important centru urban al culoarului şi al întregului Podiş al Târnavelor. Are o poziţie
avantajoasă în mijlocul acestei regiuni naturale, fiind situat pe importantele artere de comunicaţie
din Valea Târnavei Mari şi în apropierea unor resurse bogate de gaz metan şi de produse agricole
variate. Aşezarea a evoluat ca oraş cetate între sec XIV-XVI, apoi ca centru meşteşugăres şi
comercial în sec XV-XVIII.
În prezent are multe unităţi industriale (unele cu tradiţii apărute la finele sec. XIX), de
pielărie, încălţăminte, geamuri, vase emailate, ţesături, alimentară, industria construcţiilor de

14
maşini. În zona centrală se află şi importante obiective turistice, mai ales vestigii medievale din
secolele XV- XVII.
Municipiul Sighişoara (28.000 loc, în 2012) este atestat documentar pentru prima dată în
anul 1280 sub denumirea de „Castrum Sex“, din care reiese caracterul de aşezare fortificată.
Nucleul oraşului medieval s-a constituit pe terasa Târnavei Mari, funcţionând ca unul dintre cele
mai puternice oraşe-cetăţi din Transilvania. Încă din secolul XIV, devine un centru meşteşugăresc şi
comercial. În prezent, posedă ramuri industriale de industrie textilă, confecţii, construcţii de maşini,
sticlă şi faianţă, industrie alimentară etc. Centrul vechi al oraşului prezintă obiective de mare
valoare legate de cetatea Sighişoarei.
Dumbrăveni (7.500 loc, în 2012) este centru industrial cu topitorie de cânepă, prelucrarea
lemnului, prelucrarea cărnii.
Copşa Mică (5.500 loc în 2012), are în funcţiune în prezent unităţi industriale din ramura
metalurgiei neferoase (obţinerea plumbului şi zincului).
Agnita (9.000 loc în 2012) atestat documentar la 1280, oraş din 1950, cu unităţi în industria
de încălţăminte, mănuşi, ciorapi, utilaje.
Oraşele sunt amplasate pe văile Târnava Mare şi Hârtibaci.
Satele sunt mici şi mijlocii (aproape 80%), cele mai mari aflându-se în culoarele văilor
principale cu locuitori între 3000-4500 cu structură compactă. Economia acestora este dominant
agricolă pe baza culturilor de cereale, plante tehnice, pomicultură, creşterea animalelor.
În cele mai mari, se mai adaugă extracţia de gaze naturale, materiale de construcţie, ateliere
textile şi de confecţii.

c. Podişul Secaşelor
Este situat în partea de sud-vest a Dealurilor Târnavei Mici apărând oarecum suspendat faţă
de regiunile mai joase din jur şi anume: culoarele de vale ale Târnavei Mari, Târnavei şi Mureşului
spre nord şi nord-vest, largile văi ale Vişei în est şi Sebeşului în vest; în partea sudică apare culoarul
depresionar al Apoldului.
Sub raport tectonic, regiunea se caracterizează prin fascicule de cute majore întretăiate,
alături de strate necutate ce înclină spre interiorul Depresiunii Transilvaniei.
Relieful se prezintă sub forma unor culmi prelungi, cu altitudini cuprinse între 350-620 m,
reprezentate în urma eroziunii de adâncime a unor văi.
Structura a impus un relief de cueste pe dreapta Secaşelor (Mic şi Mare), pe care apar
intense alunecări, şiroiri favorizate de lipsa pădurii şi de rocă.
Terasele sunt bine dezvoltate, 8 la număr pe Mureş şi pe Târnave, iar pe Secaşe sunt 6
terase.
Climatul moderat, cu o circulaţie dominant vestică este puternic influenţat de descendenţa
aerului din Munţii Apuseni care produc efecte de foehn. Media anuală a temperaturilor se menţine
între 8°C în sud şi 9°C în nord.
Râurile principale sunt: Secaşul Mic afluent al Mureşului în nord, Secaşul Mare în sud
afluent al Sebeşului, iar în est, Vişa, afluent al Cibinului, râuri care şi-au dezvoltat terase, lunci şi
glacisuri întinse pe care se află majoritatea aşezărilor şi căilor de comunicaţie.
Pădurile ocupă suprafeţe restrânse de circa 13% şi sunt prezente la nivelul culmilor şi a
pantelor abrupte; sunt formate din stejărete şi gorunet în amestec şi cu alte specii: carpen, tei cu
diferenţe în funcţie de expunere, pantă. Pe suprafeţele despădurite s-a dezvoltat o vegetaţie de
pajişte cu elemente specifice xerofile.
Solurile aparţin clasei de argiluvisoluri dar şi cernoziomuri levigate, lăcovişti, soluri
aluviale, pseudorendzine.
Populaţia aparţine satelor mici şi mijlocii care totalizează 62 la număr, amplasate cu
precădere pe văile râurilor. Au o structură adunată, profil agricol, dominant cerealier şi creşterea
animalelor, la care se adaugă local viticultura, pomicultura.
Economia este dominant agricolă, 82% fiind suprafaţă agricolă, din care 68% este arabil,
26% păşuni şi fâneţe (după Geografia României, vol. III, 1987).

15
 Ca obiective turistice: Râpa Roşie, Râpa Laucăm, iar în cadrul satelor se află biserici vechi din
secolul XV-XVI, unele construite din lemn încă din sec XVIII.
Se disting două subdiviziuni în cadrul Podişului Secaşelor:
 culoarele de vale ale râurilor Secaşu Mare, Secaşu Mic şi Valea Vişa;
 interfluviile principale cu caracter de podiş şi de dealuri amplasate între văi: Podişul Amnaş
în est, Podişul Cergăului în nord şi Podişul Intresecaşe în partea centrală şi sud-vestică.

16