Soluţii analitice existente

SOLUŢII ANALITICE PENTRU

CALCULUL TENSIUNILOR ŞI DEPLASĂRILOR
DIN ZONA VÂRFULUI FISURII

Pentru studii bidimensionale, soluţiile analitice se bazează pe două metode de analiză ce

sunt esenţial diferite, dar complementare: soluţia Williams [1], [2] şi soluţia Westergaard [3].
Soluţia Williams este generală deoarece permite analiza simultană a tensiunilor şi deplasărilor în
modurile I şi II, câmpurile locale ale acestora fiind obţinute în urma unei încărcări combinate
(globale) în plan; soluţia Westergaard se bazează pe funcţii complexe şi permite realizarea unei
legături între câmpurile locale din zona vârfului fisurii şi condiţiile de contur pentru anumite
configuraţii geometrice.
Soluţiile analitice dezvoltate ulterior pornesc de la soluţia Westergaard, prin generalizarea
acesteia. În schimb, soluţia Williams, fiind generală, a rămas „închisă “ oricăror altor dezvoltări.

2.1. Soluţia Williams

Williams [1], [2] a fost primul care a arătat caracterul general al singularităţii 1 r a
tensiunilor pentru o analiză liniar elastică, cu toate că Inglis [4] şi Westergaard [3] obţinuseră
anterior soluţii, valabile însă pentru cazuri particulare.
Analiza lui Williams porneşte prin considerarea unui colţ de placă care, la limită, devine
vârful unei fisuri pentru Ω = 2π (Fig. 2.1a). Întrucât forma şi dimensiunile domeniului studiat
sunt arbitrare, ca şi forţele exterioare, singurele condiţii de contur sunt impuse pe flancurile
fisurii, pe care tensiunile devin nule.
Într-o analiză liniar elastică, pentru un corp omogen şi izotrop bidimensional, în absenţa
forţelor masice, în ipoteza stării plane de deformaţie sau a stării plane de tensiune, se poate
considera o funcţie de tensiune biarmonică Φ(r ,θ ) :

∇ 4Φ(r ,θ ) = ∇ 2∇ 2Φ(r ,θ ) = 0 ,
∂2 1 ∂ 1 ∂2 (2.1)
∇2 = + + ,
∂r 2 r ∂r r 2 ∂θ 2
pe baza căreia tensiunile, în coordonate polare, se calculează cu relaţiile:

33
Soluţii analitice existente

1 ∂Φ ( r , θ ) 1 ∂ 2 Φ ( r , θ )
σr = + 2 ,
r ∂r r ∂θ 2
∂ 2Φ ( r , θ )
σθ = , (2.2)
∂r 2
1 ∂Φ ( r , θ ) 1 ∂ 2 Φ ( r , θ )
τ rθ = 2 − .
r ∂θ r ∂r∂θ

r
θθ
Ω x
θθ ∗*

a) Colţ de placă de unghi Ω b) Sistemul de axe şi notaţii folosite

Fig. 2.1. Configuraţia geometrică şi notaţiile folosite de Williams.

Williams a postulat o funcţie de tensiune

( ) (
Φ r ,θ ∗ = r λ +1 ⋅ F θ ∗; λ , ) (2.3)

în care λ este un parametru pozitiv (nedeterminat), iar unghiul θ * este precizat în figura 2.1b.
O formă a funcţiei F(θ*; λ) care satisface ecuaţia (2.1) este

( )
F θ ∗ ; λ = A cos(λ + 1)θ ∗ + B sin (λ + 1)θ ∗ + C cos(λ − 1)θ ∗ + D sin (λ − 1)θ ∗ , (2.4)

în care A, B, C, D sunt constante de valoare nedeterminată.

Rezultă expresiile de calcul ale tensiunilor:

σ r = r λ −1 ⋅ [F ′′(θ ∗ ; λ ) + (λ + 1)F (θ ∗ ; λ )],

σ θ = r λ −1 ⋅ [λ (λ + 1)F (θ ∗ ; λ )], (2.5)
τ rθ =r λ −1
[ ( )]
⋅ − λF ′ θ ; λ ,
∗

în care derivatele funcţiei F ′(θ , λ ) , F ′′(θ , λ ) sunt în raport cu variabila

* *
θ* .
Williams a mai arătat că deplasările variază proporţional în r λ . Pentru ca acestea să fie
finite în tot corpul studiat, λ trebuie să fie mai mare decât zero (λ > 0).
Deoarece:

σ θ (r ,0) = σ θ (r ,2π ) = 0 ,
(2.6)
τ rθ (r ,0) = τ rθ (r ,2π ) = 0 ,
rezultă:

34
Soluţii analitice existente

F (0; λ ) = F (2π ; λ ) = 0 ;
(2.7)
F ′(0; λ ) = F ′(2π ; λ ) = 0.
Cele patru condiţii la limită sunt satisfăcute dacă: A = - C; B = - [(λ - 1)/(λ+1)]D.
În cazul general, constantele sunt nenule şi condiţiile la limită sunt satisfăcute numai atunci
când sin(2πλ) = 0, astfel încât λ = n/2, cu n = 1, 2, 3 …. Înlocuind pe θ * cu (θ + π) se face
trecerea la sistemul de coordonate polar (r, θ) arătat în figura 2.1b. Astfel, fiecărei valori λ îi
corespunde o funcţie de tensiune Φ(r,θ) care satisface relaţiile (2.1) şi condiţiile la limită
impuse pe flancurile fisurii, (2.7). Soluţia generală a problemei este reprezentată de o combinaţie
liniară a soluţiilor particulare, funcţia de tensiune putând fi stabilită în cazul general sub forma
∞ n
+1
Φ(r ,θ ) = ∑ r 2 Fn (θ ; λ ) , (2.8)
n =1
în care
⎧ ⎡⎛ n ⎞ ⎤ ⎡⎛ n ⎞ ⎤⎫
Fn (θ ; λ ) = C n ⎨cos ⎢⎜ − 1⎟(θ + π )⎥ − cos ⎢⎜ + 1⎟(θ + π )⎥ ⎬ +
⎩ ⎣⎝ 2 ⎠ ⎦ ⎣⎝ 2 ⎠ ⎦⎭
(2.9)
⎧ ⎡⎛ n ⎞ ⎤ n − 2 ⎡⎛ n ⎞ ⎤⎫
+ Dn ⎨sin ⎢⎜ − 1⎟(θ + π )⎥ − sin ⎢⎜ + 1⎟(θ + π )⎥ ⎬.
⎩ ⎣⎝ 2 ⎠ ⎦ n + 2 ⎣⎝ 2 ⎠ ⎦⎭

Tensiunile din zona vârfului fisurii se calculează cu relaţiile (2.2) şi (2.8) şi devin:
n
∞ −1 ⎡ ⎛n ⎞ ⎤
σ r = ∑ r 2 ⎢ Fn′′(θ ; λ ) + ⎜ + 1⎟ Fn (θ ; λ )⎥ ,
n =1 ⎣ 2 ⎝ ⎠ ⎦
n
∞ −1 ⎡n ⎛ n ⎞ ⎤
σθ = ∑ r ⎢ 2 ⎜ 2 + 1⎟ Fn (θ ; λ )⎥ , (2.10)
2

n =1 ⎣ ⎝ ⎠ ⎦
∞ n
−1 ⎡n ⎤
τ rθ = −∑ r 2 ⎢ Fn′(θ ; λ )⎥ ,
n =1 ⎣2 ⎦

în care derivatele funcţiei Fn (θ , λ ) sunt calculate în raport cu variabila θ ce reprezintă unghiul

polar. Constantele Cn şi Dn din relaţia (2.9) se determină astfel încât tensiunile din relaţiile
(2.10) să satisfacă condiţiile de contur pe suprafaţa exterioară a corpului cu fisură, ţinând cont de
încărcările existente.
Prin dezvoltarea termenilor din seriile de funcţii din relaţiile (2.10) şi reţinând numai
primii trei termeni, rezultă tensiunile:

3θ θ ⎤ D ⎡ 3θ θ ⎤⎫
1
− ⎧ C1 ⎡
σr = r ⎨ 2
⎢3 sin − 5 sin ⎥ + 1 ⎢cos − 5 cos ⎥ ⎬ + 4C2 cos 2 θ +
⎩4 ⎣ 2 2⎦ 4 ⎣ 2 2 ⎦⎭
, (2.11a)
5θ θ ⎤ 3D3 ⎡ 5θ θ ⎤⎫
1
⎧ 3C ⎡
+r ⎨ 3 ⎢− 5 sin 2 − 3 sin 2 ⎥ + 4 ⎢cos 2 + 3 cos 2 ⎥ ⎬ + 0(r ) ⋅ ⋅ ⋅
2

⎩ 4 ⎣ ⎦ ⎣ ⎦⎭
1
− ⎧C ⎡ θ 3θ ⎤ D ⎡ θ 3θ ⎤ ⎫
σ θ = r 2 ⎨ 1 ⎢− 3 sin − 3 sin ⎥ + 1 ⎢− 3 cos − cos ⎥ ⎬ + 4C2 sin 2 θ +
⎩4 ⎣ 2 2⎦ 4 ⎣ 2 2 ⎦⎭
, (2.11b)
1
⎧15C3 ⎡ θ 5θ ⎤ 15 D3 ⎡ θ 1 5θ ⎤ ⎫
+r ⎨ ⎢− sin 2 + sin 2 ⎥ + 4 ⎢cos 2 − 5 cos 2 ⎥ ⎬ + 0(r ) ⋅ ⋅ ⋅
2

⎩ 4 ⎣ ⎦ ⎣ ⎦⎭

35
Soluţii analitice existente

3θ θ⎤ D ⎡ θ 3θ ⎤ ⎫
1
− ⎧ C1 ⎡
τ rθ = r 2 ⎨ ⎢3 cos + cos ⎥ + 1 ⎢− sin − sin ⎥ ⎬ − 2C2 sin 2θ +
⎩4 ⎣ 2 2⎦ 4 ⎣ 2 2 ⎦⎭
. (2.11c)
1
⎧ ⎡ θ 5θ ⎤ ⎡ θ 5θ ⎤ ⎫
+ r ⎨C3 ⎢3 cos − 15 cos ⎥ + D3 ⎢3 sin − 3 sin ⎥ ⎬ + 0(r ) ⋅ ⋅ ⋅
2

⎩ ⎣ 2 2⎦ ⎣ 2 2 ⎦⎭

În aceste relaţii 0(r) reprezintă termenii care urmează, ce includ raza polară r la puterea unu şi
mai mare, aşa cum rezultă din dezvoltarea în serii de funcţii.
Într-o regiune apropiată de vârful fisurii primul termen este dominant din punct de vedere
cantitativ. În fiecare ecuaţie cel de-al doilea termen este independent de raza polară r. Pentru r
suficient de mic, considerarea celui de-al doilea termen va îmbunătăţi precizia soluţiei obţinute,
dar fiecare caz particular trebuie analizat separat în funcţie de încărcare; coeficienţii C1, D1 şi
C2 depind de încărcarea aplicată pe suprafaţa corpului fisurat. Depărtându-ne de vârful fisurii ar
trebui să ţinem cont şi de coeficienţii termenului r1/2 care sunt C3 şi D3 şi depind, la rândul
lor, de încărcare; depărtându-ne mai mult, ar trebui să considerăm termenii în r , r3/2 , etc. O
astfel de dezvoltare a analizei aduce complicaţii suplimentare ce rezultă din necesitatea
determinării coeficienţilor Ci şi Di de ordin superior.
Se pot calcula tensiunile din planul xy al sistemului cartezian folosind relaţiile de
transformare:
σ x = σ r cos 2 θ + σ θ sin 2 θ − τ rθ sin 2θ ;
σ y = σ r sin 2 θ + σ θ cos 2 θ + τ rθ sin 2θ ; (2.12)
τ x y = (σ r − σ θ )sin θ cosθ + τ rθ (cos θ − sin θ ).
2 2

Păstrând în expresiile de calcul numai primii doi termeni ai fiecăreia dintre relaţiile (2.11),
notăm coeficienţii utilizaţi astfel:
K II KI
C1 = ; D1 = − ; 4C2 = A . (2.13)
2π 2π
Rezultă expresiile aproximative (termenii de ordin r1/2 şi mai mari sunt neglijaţi) de
calcul ale tensiunilor de la vârful fisurii, raportate la sistemul cartezian:

KI θ⎛ θ 3θ ⎞ K II θ⎛ θ 3θ ⎞
σx ≅ cos ⎜1 − sin sin ⎟ − sin ⎜ 2 + cos cos ⎟ + A, (2.14a)
2π r 2⎝ 2 2 ⎠ 2π r 2⎝ 2 2 ⎠
KI θ⎛ θ 3θ ⎞ K II θ θ 3θ
σy ≅ cos ⎜1 + sin sin ⎟ + sin cos cos , (2.14b)
2π r 2⎝ 2 2 ⎠ 2π r 2 2 2
KI θ θ 3θ K II θ⎛ θ 3θ ⎞
τ xy ≅ sin cos cos + cos ⎜1 − sin sin ⎟ . (2.14c)
2π r 2 2 2 2π r 2⎝ 2 2 ⎠

Al doilea termen, independent de r, stabilit în coordonate polare, ce apare în expresiile de

calcul ale fiecăreia dintre tensiuni în relaţiile (2.11), va fi prezent numai în expresia de calcul
(2.14a) a tensiunii σx. Oricum, coeficienţii K I , K II şi A se determină pe baza încărcării care
acţionează asupra corpului fisurat. Dacă menţinem numai primul termen al fiecăreia dintre
relaţiile (2.11), A va dispărea din expresia de calcul a tensiunii σx.

36
Soluţii analitice existente

Soluţia Williams este generală deoarece permite determinarea expresiilor de calcul ale
tensiunilor pentru modurile I şi II simultan. Foarte aproape de vârful fisurii termenii singulari
(~ 1 r ) sunt dominanţi şi putem utiliza expresiile de calcul, de acum consacrate, ale tensiunilor
stabilite prin relaţiile (1.38) şi (1.39):
Modul I Modul II

KI θ⎛ θ 3θ ⎞ K II θ⎛ θ 3θ ⎞
σx ≅ cos ⎜1 − sin sin ⎟ σx ≅ sin ⎜ 2 + cos cos ⎟;
2π r 2⎝ 2 2 ⎠ 2π r 2⎝ 2 2 ⎠
KI θ⎛ θ 3θ ⎞ K II θ θ 3θ
σy ≅ cos ⎜1 + sin sin ⎟ σy ≅ sin cos cos ; (2.15)
2π r 2⎝ 2 2 ⎠ 2π r 2 2 2
KI θ θ 3θ K II θ⎛ θ 3θ ⎞
τ xy ≅ sin cos cos τ xy ≅ cos ⎜1 − sin sin ⎟.
2π r 2 2 2 2π r 2⎝ 2 2 ⎠

Williams a stabilit şi expresiile de calcul ale deplasărilor pe direcţie radială şi

circumferenţială aproape de vârful fisurii. Acestea se deduc însă mai uşor prin utilizarea soluţiei
Westergaard care va fi prezentată în paragraful următor.

2.2. Soluţia Westergaard

Westergaard [3] a arătat că o clasă particulară de configuraţii geometrice poate fi rezolvată
prin utilizarea unei funcţii complexe de tensiune Z(z) , unde Z(z) = Re Z(z) + iIm Z(z) , cu
argumentul z = x + iy. Funcţia de tensiune Airy se exprimă ca fiind

Φ = Re Z + y Im Z , (2.16)

în care cu Re şi Im se notează partea reală, respectiv cea imaginară a funcţiei considerate şi:

dZ dZ dZ
Z= ; Z= ; Z′ = .
dz dz dz
Prin utilizarea relaţiilor din teoria elasticităţii rezultă expresiile de calcul ale tensiunilor:
σ x = ReZ − y ⋅ ImZ ′;
σ y = ReZ + y ⋅ ImZ ′; (2.17)
τ x y = − y ⋅ ReZ ′.

Se observă că partea imaginară a tensiunilor normale se anulează pentru y = 0, iar

tensiunea tangenţială devine nulă. Aceasta implică o simetrie de solicitare faţă de planul fisurii
care devine plan principal, deci modul I. În consecinţă funcţia de tensiune Westergaard, în forma
iniţială, permite numai rezolvarea unor cazuri particulare în modul I.
Pentru o placă infinită cu fisură străpunsă de lungime 2a (Fig. 2.2), încărcată cu o
tensiune uniformă biaxială de întindere, se consideră sistemul cartezian x-y cu originea la
mijlocul fisurii. Westergaard a propus funcţia de tensiune complexă

37
Soluţii analitice existente

σ ⋅z
Z ( z) =
, (2.18)
z2 − a2
în care σ este tensiunea uniformă şi a jumătate din lungimea fisurii.
Funcţia propusă satisface condiţiile la limită: pentru z → ∞, Z(z) = σ şi pentru z = ± a,
σ

y σy
τxy
σx
σ r
θ σ

2a x

σ
Fig. 2.2. Placa cu fisură străpunsă solicitată la întindere biaxială.

Z(z) → ∞, fiind singulară la vârfurile fisurii. În planul fisurii, pentru y = 0 , funcţia Z(z) este
imaginară pentru -a < x < a şi reală pentru | x | > | a |. Din relaţiile (2.17) , tensiunile normale
din plan sunt:

σ ⋅x
σ x = σ y = ReZ ( z ) = . (2.19)
x2 − a2

Printr-o schimbare de variabilă, măsurând distanţa x* de la vârful fisurii x* = x - a şi cu

x* << a (foarte aproape de vârful fisurii), rezultă:

σ a σ πa KI
σx =σy = = = . (2.20)
2x∗ 2πx ∗ 2πx ∗

În relaţiile (2.20) s-a notat valoarea factorului de intensitate a tensiunii în modul I, K I = σ πa .

Pentru cazul general (y ≠ 0) şi z* = z - a = re iθ , considerând z*<< a , rezultă

KI K I − 12 iθ KI ⎛ θ θ⎞
Z ( z∗ ) = = e = ⎜ cos − i sin ⎟ . (2.21)
2πz ∗ 2πr 2πr ⎝ 2 2⎠

Cu ajutorul relaţiilor (2.17), situându-ne foarte aproape de vârful fisurii ( z * << a ), rezultă
expresiile de calcul ale tensiunilor σ x , σ y , τ xy precizate în figura 2.2 , identice cu cele din
relaţiile (2.15) pentru modul I.
Pentru calculul deplasărilor, în ipoteza stării plane de deformaţie (SPD)

38
Soluţii analitice existente

εx =
1
E
[
σ x −ν (σ y + σ z ) = ]
1
E
[( ) ]
1 − ν 2 σ x − ν (1 + ν )σ y . (2.22)

∂u
Cum ε x = , prin integrare se obţine expresia de calcul a deplasării orizontale u (constanta de
∂x
integrare pentru SPD este nulă, iar σ x şi σ y se obţin din relaţiile (2.17)) respectiv a deplasării
verticale v:
1 +ν
u=
E
[
(1 − 2ν ) ReZ − y ImZ ; ]
(2.23)
1 +ν
v=
E
[
2(1 −ν ) ImZ − y ReZ . ]

Deplasările orizontale şi verticale, foarte aproape de vârful fisurii devin:

• pentru starea plană de deformaţie (SPD) – echivalente cu (1.38d,e)

KI r θ⎛ θ⎞
u = 2(1 + ν ) cos ⎜1 − 2ν + sin 2 ⎟ ;
E 2π 2⎝ 2⎠
(2.24)
K r θ⎛ θ⎞
v = 2(1 + ν ) I sin ⎜ 2 − 2ν − cos 2 ⎟,
E 2π 2⎝ 2⎠

• pentru starea plană de tensiune (SPT) – echivalente cu (1.38f,g)

2K I r θ⎛ θ θ⎞
u= cos ⎜1 + sin 2 − ν cos 2 ⎟ ;
E 2π 2⎝ 2 2⎠
(2.25)
2K I r θ⎛ θ θ⎞
v= sin ⎜1 + sin 2 − ν cos 2 ⎟ .
E 2π 2⎝ 2 2⎠

Soluţia Westergaard este riguros valabilă pentru o fisură străpunsă într-o placă infinită
supusă la întindere biaxială uniformă, dacă funcţia de tensiune complexă Z(z) este dată de relaţia
(2.18). Pentru orice altă combinaţie geometrică şi de încărcare, funcţia Z(z) trebuie modificată; de
altfel, Westergaard a stabilit expresia acestei funcţii şi pentru o succesiune de fisuri coliniare
dintr-o placă infinită solicitată la întindere biaxială uniformă.

2.3. Observaţiile lui Irwin şi soluţia Sih

În urma realizării unor cercetări experimentale prin utilizarea fotoelasticitaţii, Wells şi

Post [5] au observat înclinarea diferită a izocromatelor în funcţie de încărcarea aplicată asupra
plăcilor cu fisură centrală. Irwin a obţinut o bună corelaţie între rezultatele experimentale şi cele
analitice adaptând pentru tensiuni orizontale expresia

σ x = ReZ − y ImZ ′ − σ ox , (2.26)

39
Soluţii analitice existente

în care tensiunea uniformă σox depinde de încărcare. Analize ulterioare au evidenţiat că, pentru o
placă cu fisură centrală încărcată la întindere uniformă, rezultă o tensiune transversală de
compresiune, ceea ce este în acord cu relaţia (2.26).
Sih [6] a susţinut printr-o analiză teoretică propunerea de modificare a soluţiei
Westergaard făcută de Irwin. Sih a arătat că funcţia Westergaard este limitativă şi nu poate fi
utilizată în toate situaţiile. Pornind de la soluţia Goursat-Kolosov care este prezentată de
Muskhelishvili, [7], rezultă:
σ x + σ y = 4 Re[φ ′( z )];
(2.27)
σ x − σ y + 2iτ x y = 2[zφ ′′( z ) + ψ ′( z )],

în care φ(z) şi ψ(z) sunt funcţii complexe, iar z este conjugatul numărului complex z.
Impunând condiţia ca tensiunea τxy = 0 pentru y = 0 (modul I), tensiunile pot fi calculate în
raport de noua funcţie complexă φ(z) astfel:
σ x = 2 Re[φ ′( z )] − 2 y ⋅ Im[φ ′′( z )] − A;
σ y = 2 Re[φ ′( z )] + 2 y ⋅ Im[φ ( z )] + A; (2.28)
τ x y = 2 y ⋅ Re[φ ( z )],

în care A este o constantă reală.

Dacă
2φ ( z ) = Z ( z ) − A , (2.29)

prima ecuaţie din relaţiile (2.28) este echivalentă cu modificarea făcută de Irwin asupra soluţiei
Westergaard şi tensiunile devin:
σ x = Re[Z ( z )] − y Im[Z ′( z )] − 2 A;
σ y = Re[Z ( z )] + y Im[Z ′( z )]; (2.30)
τ x y = − y Re[Z ′( z )].

Comparând relaţia (2.26) cu prima dintre relaţiile (2.30) rezultă că 2A = σ 0 x , tot o constantă
reală, validând astfel analitic modificarea făcută intuitiv de Irwin asupra soluţiei Westergaard.

2.4. Soluţia Eftis - Liebowitz

Soluţia se bazează pe utilizarea funcţiilor de variabilă complexă şi este o generalizare a

soluţiilor prezentate anterior. Dezvoltările pe care le vom prezenta succint în continuare sunt
detaliate în [8,9] şi prezintă o foarte interesantă analiză a tensiunilor şi deplasărilor din zona
vârfului fisurii.
O funcţie de tensiune biarmonică U(x,y) poate fi scrisă în raport de două funcţii analitice
de variabilă complexă, [8], astfel

U ( x, y ) = U ( z , z ) = Re[zφ ( z ) + Ψ ( z )] , (2.31)

în care Re reprezintă partea reală, z = x − iy este conjugatul numărului complex z . Tensiunile

devin:

40
Soluţii analitice existente

∂ 2U ∂ 2U ∂ 2U
σx = , σ = , τ = − , (2.32)
∂y 2 ∂x 2 ∂x∂y
y xy

şi pot fi calculate în raport cu funcţiile olomorfe φ(z) şi ψ(z) = Ψ’(z) din relaţiile:

σ x + iτ x y = φ ′(z ) + φ ′(z ) − zφ ′′(z ) − ψ ′( z ),

σ y − iτ x y = φ ′( z ) + φ ′( z ) + zφ ′′(z ) + ψ ′( z ),
(2.33)
[ ]
σ x + σ y = 2 φ ′(z ) + φ ′(z ) = 4 Re[φ ′( z )] ,
σ y − σ x + iτ x y = 2[z φ ′′( z ) + ψ ′(z )] .

Cu semnul bară, , fiind notată conjugata funcţiilor corespunzătoare.

Pornind de la relaţiile din teoria elasticităţii în plan, componentele deplasărilor pot fi
deduse într-o reprezentare complexă sub forma

2G (u + iv) = κφ ( z ) − zφ ′( z ) − ψ ( z ) . (2.34)

În relaţia (2.34) u şi v sunt deplasările orizontale şi verticale, κ este o constantă care depinde
de tipul stării de tensiune considerate şi de coeficientul lui Poisson: κ = 3-4ν în ipoteza stării
plane de deformaţie (SPD) şi κ = (3-ν)/(1+ν) în ipoteza stării plane de tensiune (SPT). Funcţiile
φ ′(z ) şi ψ (z ) reprezintă expresiile conjugate ale funcţiilor φ′(z) şi ψ(z) .
Expresiile de calcul ale tensiunilor devin:
σ x = Re[2φ ′( z )] − Re[ψ ′(z )] − x ⋅ Re[φ ′′( z )] − y ⋅ Im[φ ′′( z )];
σ y = Re[2φ ′(z )] + Re[ψ ′( z )] + x ⋅ Re[φ ′′( z )] + y ⋅ Im[φ ′′( z )]; (2.35)
τ x y = − y ⋅ Re[φ ′′( z )] + x ⋅ Im[φ ′′(z )] + y ⋅ Im[ψ ′(z )] .

Considerând conjugata expresiei (2.34) şi apoi adunând şi scăzând la aceasta relaţia (2.34),
se obţine o pereche de ecuaţii care permit calculul deplasărilor:

2Gu = κ Re[φ( z)] − x ⋅ Re[φ ′( z)] − y ⋅ Im[φ ′( z)] − Re[ ψ ( z)] ;

(2.36)
2Gv = κ Im[φ( z)] + x ⋅ Im[φ ′( z)] − y ⋅ Re[φ ′( z)] + Im[ ψ ( z)] .

În cazul modului I, tensiunile tangenţiale τxy se anulează de-a lungul axei x (Fig. 2.2).
Considerând conjugata celei de-a doua ecuaţii a relaţiilor (2.33), se obţine

σ y + iτ x y = 2Re[φ ′( z )] + [zφ ′′( z ) + ψ ′( z )] . (2.37)

Identificând în ecuaţie părţile imaginare şi cunoscând faptul că pentru y = 0 (de-a lungul

axei de simetrie) z = z , rezultă

Im[zφ ′′( z ) + ψ ′( z )]= 0 . (2.38a)

Ecuaţia este satisfăcută dacă
zφ ′′( z ) + ψ ′( z ) + B= 0 , (2.38b)

41
Soluţii analitice existente

în care B este o constantă reală. Valoarea constantei B poate fi determinată pe baza condiţiilor
de încărcare pe contur: sarcinile trebuie să fie aplicate astfel încât să producă tensiuni simetrice
faţă de axa x, cu τxy = 0 pe axa orizontală.
Relaţia (2.38a) este echivalentă cu ecuaţiile:

partea reală x ⋅ Re[φ ′′( z )] − y ⋅ Im[φ ′′( z )] + Re[ψ ′( z )] + B= 0 ;

partea imaginară x ⋅ Im[φ ′′( z )] + y ⋅ Re[φ ′′( z )] + Im[ψ ′( z )]= 0 .

Substituind aceste ecuaţii în (2.35) se obţine:

σ x = Re[2φ ′( z )] − y ⋅ Im[2φ ′′(z )] + B ;

σ y = Re[2φ ′( z )] + y ⋅ Im[2φ ′′(z )] − B ; (2.39)
τ x y = − y ⋅ Re[2φ ′′( z )] .

Prin integrarea relaţiei (2.38b) rezultă

z ⋅φ ′( z ) − φ ( z ) + ψ ( z ) + B ⋅ z + C = 0 ,
în care C este o constantă arbitrară complexă ce poate reprezenta cel mult o mişcare de corp
rigid şi poate fi deci neglijată. Ecuaţia precedentă se poate scrie ca o pereche de ecuaţii care
conţin partea reală şi cea imaginară:
partea reală x Re[φ ′( z )] − y Im[φ ′( z )] − Re[φ ( z )] + Re[ψ ( z )] + B ⋅ x= 0 ;
partea imaginară y Re[φ ′( z )] + x Im[φ ′( z )] − Im[φ ( z )] + Im[ψ ( z )]+ B ⋅ y = 0 .
Astfel ecuaţiile (2.36) devin pentru modul I :
2Gu = (κ − 1) Re[φ ( z )] − y Im[2φ ′( z )] + B ⋅ x ;
(2.40)
2Gv = (κ + 1) Im[φ (z )] − y Re[2φ ′(z )] − B ⋅ y .

Din punct de vedere matematic problema constă în determinarea unei singure funcţii
olomorfe, şi anume φ(z). Eftis şi Liebowitz determină această funcţie pentru placa infinită
solicitată la întindere biaxială cu σy = σ şi σx = ασ , α putând fi pentru câteva cazuri uzuale:
α = 1 întindere biaxială uniformă (soluţia Westergaard); α = 0 întindere uniaxială uniformă (caz
cel mai des întâlnit în practica inginerească); α = -1 pentru cazul întindere - compresiune, cu
tensiunea -σ de-a lungul direcţiei x.
În [8] se propune utilizarea unei funcţii olomorfe φ’(z), care satisface condiţiile de contur
pe flancurile fisurii şi de încărcare pe conturul plăcii infinite ( | z | → ∞ ), de forma
σ ⋅z
2φ ′( z ) = +B, (2.41)
z2 − a2

ce generalizează funcţia Westergaard prin adăugarea unei valori constante B. Aceasta se

determină prin impunerea încărcării pe conturul exterior (σy = σ şi σx = ασ) şi rezultă

B=−
(1 − α )σ .
2
În final:

42
Soluţii analitice existente

2φ ′( z ) =
σ ⋅z
−
(1 − α )σ
z −a
2 2 2

φ ( z) =
σ
z2 − a2 −
(1 − α )σ z. (2.42)
2 4
Aproape de vârful fisurii expresiile de calcul ale tensiunilor pentru modul I devin:

KI θ⎛ θ 3θ ⎞
σx ≅ cos ⎜1 − sin sin ⎟ − (1 − α )σ ,
2π r 2⎝ 2 2 ⎠
KI θ⎛ θ 3θ ⎞
σy ≅ cos ⎜1 + sin sin ⎟ , (2.43)
2π r 2⎝ 2 2 ⎠
KI θ θ 3θ
τ xy ≅ sin cos cos .
2π r 2 2 2

Observăm că în prima dintre relaţiile (2.30) coeficientul 2A se poate identifica cu

(1 − α )σ , notaţie utilizată în prima relaţie (2.43), încât rezultă
2A = (1-α)σ . Astfel, relaţiile de
calcul (2.15) sau (1.38a,b,c), utilizate pentru modul I, sunt valabile pentru întindere biaxială
uniformă.

2.5. Soluţia Sanford

O generalizare a soluţiei Eftis - Liebowitz, respectiv Westergaard, a fost posibilă datorită

lui Sanford [10]. Condiţia de simetrie care trebuie impusă pentru modul I, respectiv τxy = 0
pentru y = 0 , implică impunerea condiţei (2.38)

Im[zφ ′′( z ) + ψ ′( z )] = 0 .

În forma propusă de Eftis - Liebowitz, dată de ecuaţia (2.38b), adăugarea unei constante reale este
considerată de Sanford mult prea restrictivă. Acesta propune utilizarea unei funcţii complexe
η ( z ) = zφ ′′( z ) + ψ ′( z ) , (2.44a)

pentru care, pentru τxy = 0, rezultă

Im[η ( z )] = 0 . (2.44b)

Soluţiile obţinute anterior devin astfel cazuri particulare:

• soluţia Westergaard η ( z ) = 0 , pentru ∀z,

cu 2φ ′( z ) = Z ( z ) ,
şi tensiunile date de relaţiile (2.17).
• soluţia Sih η ( z ) = A , pentru ∀z,
cu 2φ ′( z ) = Z ( z ) − A ,
şi tensiunile date de relaţiile (2.30).
• soluţia Eftis - Liebowitz η ( z ) = B , pentru ∀z,

43
Soluţii analitice existente

cu 2φ ′( z ) = Z ( z ) + B ,
şi tensiunile date de relaţiile (2.43).

Prin generalizarea propusă şi scrierea funcţiei η(z) sub forma unei serii de funcţii
M
η( z) = ∑α m z m , (2.45)
m =0
obţinem în
• soluţia Sanford cu 2φ ′( z ) = Z ( z ) + η ( z ) ,
şi expresiile de calcul ale tensiunilor, [10],
σ x = ReZ − y ImZ ′ − y Imη′ + 2 Reη ,
σ y = ReZ + y ImZ ′ + y Imη′ , (2.46)
τ x y = − y ReZ ′ − y Reη′ − Imη .
În aplicarea practică a acestei soluţii [11, 12, 13, 14, 15] s-a preferattexplicitarea câmpului
de tensiuni de la vârful fisurii astfel:
σ x = Re[Z ( z )] − y Im[Z ′( z )] − y Im[Y ′( z )] + 2 Re[Y ( z )],
σ y = Re[Z ( z )] + y Im[Z ′( z )] + y Im[Y ′( z )], (2.47)
τ x y = − y Re[Z ′( z )] − y Re[Y ′( z )] − Im[Y ( z )],

cu Z(z) şi Y(z) funcţii de tensiune complexe care se pot scrie ca serii de funcţii sub forma:
N 1
n−
Z ( z ) = ∑ An z 2
,
n=0
(2.48)
M
Y ( z ) = ∑ Bm z . m

m=0

Soluţia Sanford este generală, fiind echivalentă cu soluţia Williams. Problema care trebuie
rezolvată este aceea de a determina coeficienţii reali An şi Bm prin impunerea condiţiilor la
limită, ţinând cont de încărcarea dată pe suprafaţa corpului fisurat.

Bibliografie

[1] WILLIAMS, M.L., On the Stress Distribution at the Base of a Stationary Crack, Journal of
Applied Mechanics, Transactions ASME, Vol. 24, pp. 109-114, 1957.
[2] WILLIAMS, M.L., The Bending Stress Distribution at the Base of a Stationary Crack,
Journal of Applied Mechanics, Transactions ASME, Vol. 28, pp. 78-82, 1961.
[3] WESTERGAARD, H., M., Bearing Pressures on Cracks, Journal of Applied Mechanics,
Transactions ASME, Vol. 6, A49-A53, 1939.
[4] INGLIS, C.E., Stresses in a Plane Due to the Presence of Cracks and Sharp Corners,
Trasaction of the Institution of Naval Architects, London, no. 60, pp. 219-230, 1913.

44
Soluţii analitice existente

[5] WELLS, A., A., POST, D., The Dynamic Stress Distributions Surrounding a Running
Crack - A Photoelastic Analysis, Proceedings SESA, Vol. 16, pp.69-92 and discussion by
Irwin, G., R., pp.93-96, 1958.
[6] SIH, G.C., On the Westergaard Method of Crack Analysis, Journal of Fracture
Mechanics, Vol. 2, pp. 628-631, 1966.
[7] MUSKHELISHVILI, N.I., Some Basic Problems of the Theory of Elasticity, 1956;
trans. Radok, J.R.M., Noordhoff, Groningen, The Netherlands, 1963.
[8] EFTIS, J., LIEBOWITZ, H., On the Modified Westergaard Equations for Certain Plane
Crack Problems, Journal of Fracture Mechanics, Vol. 8, pp. 383-391, 1972.
[9] EFTIS, J., SUBRAMONIAN, N., LIEBOWITZ, H., Crack Border Stress and Displacement
Equations Revisited, Engineering Fracture Mechanics, Vol. 9, pp. 189-210, 1977.
[10] SANFORD, R.J., A Critical Re-Examination of the Westergaard Method for Solving
Opening Mode Problems, Mechanics Research Communications, Vol. 6, pp. 289-294,
1979.
[11] CHONA, R., FOURNEY, W.L., SANFORD, R.J., SHUKLA, A., Determining Stress
Intensity Factors for Runing Cracks, Modelling Problems in Crack Tip Mechanics, August
26-26, Waterloo, Ontario, Canada, pp. 207-215, 1983.
[12] CHONA, R., IRWIN, G.R., SANFORD, R.J., Influence of Specimen Size and Shape on
the Singularity Dominated Zone, Fracture Mechanics: Fourteenth Symposium - Volume I:
Theory and Analysis, ASTM STP 791, J.C. Lewis and G. Sines, Eds., American Society
for Testing and Materials, pp. I3-I23, 1983.
[13] DALLY, J.W., BERGER, J.R., A Strain Gage Method for Determining KI and KII in a
Mixed Mode Stress Field, Proceedings of the 1986 SEM Spring Conference on
Experimental Mechanics, New Orleans, June 8-13, pp. 603-612, 1986.
[14] DALLY, J.W., SANFORD, R.J., Classification of Stress Intensity Factors from
Isochromatic Fringe Pattern, Experimental Mechanics, December, pp. 441-448, 1978.
[15] DALLY, J.W., SANFORD, R.J., Strain Gage Methods for Measuring the Opening Mode
Stress Intensity Factor, K I , Proceedings of the 1985 SEM Spring Conference on
Experimental Mechanics, Las Vegas, June 9-14, pp. 851-860, 1985.

45