Friedrich Nietzsche, Filosofia în epoca tragică a grecilor,

traducere din germană de Mircea Ivănescu,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 176 pag.

Aflat la Bayreuth în primăvara lui 1873, unde se retrăsese nu doar pentru a sta în preajma lui Wagner, dar şi
pentru a-şi reveni de pe urma tracasărilor îndurate în mediul academic, Nietzsche avea să citească în cerc
restrîns – Erwin Rohde, Cosima şi Richard Wagner – cîteva fragmente din plănuita Filosofie în epoca tragică a
grecilor, un text de strictă exegeză a gîndirii presocraticilor.

Filosoful avea 29 de ani şi se străduia să uite trauma volumului de debut, Naşterea tragediei din spiritul muzicii,
a cărui apariţie însemnase caterisirea lui Nietzsche din lumea filologilor. Caterisirea îi fusese provocată de
Wilamowitz- Moellendorff, al cărui articol („Filologia viitorului”), de o violenţă aproape pamfletică, pusese degetul
pe hiba de metodă a lui Nietzsche: prăpastia dintre îndrăzneala ipotezelor şi lipsa de acoperire în textele vechi.
Cu alte cuvinte, una e speculaţia conceptuală făcută pe seama lui Euripide şi alta e ştiinţa filologică a literei lui,
iar cine pune în seama literei un spirit străin ei, doar pentru a-şi vedea adeverită demonstraţia, acela se abate de
la imperativul de onestitate al breslei.
Articolul lui Wilamowitz a fost lama ghilotinei căzînd pe reputaţia de filolog a lui Nietzsche, căruia specialiştii
aveau din 1872 să-i întoarcă spatele, din raţiuni de mefienţă principială: nu putea fi luat în serios un autor care
răsturna etimologiile cum voia el. Boicotul pe care îl va îndura avea să fie atît de intens că nici intervenţia lui
Rohde sau Deussen nu a putut înclina balanţa în favoarea prietenului. Nietzsche primise stigmatul de
incompetenţă şi cu el avea să rămînă pînă la sfîrşitul vieţii. Mai mult, prestigiul de pedagog în ochii studenţilor
avea să se micşoreze îngrijorător, în semestrul de iarnă 1872-1873 Nietzsche ţinînd prelegeri la Basel în faţa
unui auditoriu de ... doi studenţi. Multe din imprecaţiile pe care le va scrie mai tîrziu la adresa obtuzităţii germane
îşi trag veninul din excomunicarea suferită acum, în anul 1872. Peste cîţiva ani, compromis ca profesor şi atins
de coptura nebuniei, Nietzsche va renunţa la învăţămînt, punînd punct unei cariere ce începuse meteoric şi se
termina lamentabil. Partea publică a vieţii i se încheia, dar începea cealaltă parte, a fierberii neverosimile la o
tensiune de profet luminat, genul de apostat războindu- se cu valorile unei lumi din care boala îl împiedica să
facă parte.
Dar la Bayreuth, în preajma Paştelui din 1873, în spiritul lui Nietzsche mocneau umori mai senine: la cererea
Cosimei Wagner, filosoful pune pe hîrtie o lapidară istorie a presocraticilor, cu intenţia de a face pe plac
gusturilor lui Wagner, care vedea în greci apoteoza unui spirit pe care germanii nu-l pot concura decît într-un
singur fel: prin muzică. Altfel spus, la pragul de eminenţă atins de greci nemţii nu pot aspira decît pe calea unei
arte totale, în care muzica, filosofia, mitul şi teatrul să fie una. Cu această intenţie în minte, Nietzsche îşi începe
polemic cartea, afirmînd că semnele vigorii unui popor sînt în număr de două: filosofia şi muzica. Vigoarea
aceasta poate fi numită sănătate, dacă e privită din unghi medical, sau destin, dacă e judecată sub unghi istoric.
Grecii au fost prin excelenţă un popor sănătos, spre deosebire de nemţi, al căror spirit e bolnav pînă la agonie.
Singurul remediu la maladia epocii e muzica, cu condiţia ca mai întîi nemţii să afle cum şi-au dobîndit grecii
sănătatea.
În ochii lui Nietzsche, grecii s-au însănătoşit atunci cînd s-au rupt de fabulaţia miturilor, iar ruptura s-a făcut prin
două acte: inventarea tragediei şi descoperirea filosofiei, actele petrecîndu-se concomitent. Nu întîmplător primii
filosofi sînt contemporani cu Eschil, Sofocle şi Euripide, ceea ce înseamnă că, numai după ce s-au scuturat de
alegoriile lui Homer şi Hesiod, grecii au devenit ei înşişi. Obstinaţia lui Nietzsche împotriva miturilor e evidentă,
mitul fiind o boală a minţii de care scapi fie îmbrăţişînd conceptul, fie păşind pe scena tragediei. Ce Eschil spune
în stanţe e aceeaşi intuiţie pe care Democrit se va strădui s-o spună în concepte: viziunea e aceeaşi, doar
expresia e alta. E expresia unei sănătăţi pe care o recunoaştem după detaliul că, în Antichitate, grecii nu au dat
sfinţi, ci numai înţelepţi.
Cine se apleacă asupra primilor filosofi (pentru Nietzsche sînt opt cei care merită această titulatură: Thales,
Anaximandru, Parmenide, Anaxagora, Democrit, Pitagora, Empedocle şi Socrate), constată că cea mai mare
parte a scrierilor lor s-a pierdut, la noi neajungînd decît cioburi dintr-un miracol pe care cel mult îl putem bănui.
Dar chiar ciobite, ideile lor reprezintă tipuri pure ale unei gîndiri care, odată cu Platon, va intra într-un amestec
pernicios. Platon e un autor hibrid a cărui operă e antologia ideilor care au existat pînă la el, meritul lui fiind acela
culegător de folclor speculativ, un fel de Diogene Laertios mai talentat. Dar, în ciuda talentului, natura corcită, de
amalgam al unor distincţii, pe care le-a luat de la alţii, e evidentă, şi din acest motiv rangul lui Platon e sub
treapta de valoare a presocraticilor. Mărimea exagerată pe care i-o atribuim azi vine dintr-un detaliu prozaic,
aproape meschin: opera lui a avut norocul să se păstreze, spre deosebire de cea a predecesorilor.
Echivocul din titlul cărţii e cultivat anume de Nietzsche, căci „epoca tragică“ nu înseamnă doar perioada autorilor
de tragedie, ci deopotrivă un interval presărat cu vieţi tragice, dacă ne gîndim la Empedocle aruncîndu-se în
crater sau la Socrate bînd cucută. Morala? Cine trăieşte cum gîndeşte sfîrşeşte prost, căci regula fundamentală
a filosofiei e fidelitatea faptelor faţă de gîndire, filosof fiind doar acela care face din gesturi o prelungire a ideilor,
încă un motiv pentru Nietzsche de a afirma că, în timpuri moderne, filosofia e moartă, exigenţa conceptului care
se împlîntă în viaţă fiind înlocuită cu trăncăneala specioasă a unor savanţi la care convingerile intime nu are nici
o legătură cu ce scriu.
În ciuda intenţiei de a-i flata preferinţele, Wagner se va arăta dezamăgit de text, motivul stînd nu numai în
schimbarea tonului polemic după primele pagini, dar pe deasupra în alura de compendiu sobru, cu consideraţii
stricte, la obiect, în care tema muzicii e uitată în favoarea fineţurilor speculative. În al treilea rînd, aversiunea lui
Nietzsche faţă de mituri nu intra în vederile lui Wagner, a cărui convingere era că fermentul artei stă în miezul
mitic al imaginaţiei germane.
Citită azi, cartea impune prin ştiinţa de carte a lui Nietzsche, dar şi prin darul literar de a povesti atrăgător nişte
idei a căror abstracţiune e greu de gustat de un cititor obişnuit. Dar, sub pana lui Nietzsche, Democrit sau
Anaxagora devin coerenţi şi limpezi. Sub unghiul clarităţii, Filosofia în epoca tragică a grecilor e cea mai
didactică carte a lui Nietzsche, dar deopotrivă cea mai puţin personală, autorul mulţumindu-se a fi un comentator
nepărtinitor al începuturilor greceşti. După excesul de interpretare din cartea care-i atrăsese anatema colegilor,
Nietzsche simte aici nevoia să fie impersonal, de unde şi acribia cuminte de povestitor înfăţişînd atent nuanţele
înţelepţilor greci.
Intuindu-i latura seacă, de pedagogie plată, Nietzsche nu va publica textul, folosindu-l doar ca eboşă în vederea
Consideraţiilor inactuale, acesta fiind motivul pentru care nu pomeneşte nimic de el în Ecce homo, în capitolul în
care îşi comentează ditirambic propriile volume. Publicarea lui se va face postum şi deseori impropriu, prin
colaţionarea arbitrară a unor fragmente care au legătură prea vagă cu presocraticii. Dar recordul de ingerinţă îl
ating editorii francezi, care înlătură echivocul titlului şi-i tranşează în mod abuziv ambiguitatea în favoarea
variantei Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti. Neîndoielnic, titlul e acum foarte clar, numai că e
iremediabil banal, acesta fiind un exemplu de cum poţi mutila un autor din dorinţa de a-l face să sune mai
limpede decît a reuşit să se exprime el însuşi. În 1992, cînd a publicat pentru prima dată volumul la Editura
Dacia, Mircea Ivănescu a folosit ca „original“ varianta franceză, ba chiar a păstrat titlul francez, eroarea fiind
corectată acum de redactorii Humanitasului, care au colaţionat textul lui Mircea Ivănescu cu volumul X din
originalul german al Operelor complete, redînd astfel textului nu doar forma iniţială, dar şi titlul dat de autor.