ASPECTE GENERALE DESPRE CREDIT

Creditul constituie un contract prin care o bancă (o firmă sau o persoană) transmite
unei firme sau unei persoane fizice o sumă de bani pentru a o folosi o anumită perioadă de
timp pentru realizarea unui scop (afacere, investiţie), cu obligaţia de a restitui suma şi
dobânda aferentă conform prevederilor stipulate în contract.1

4.1. Noţiune. Concept. Definiţii

Cele mai importante relaţii economice din sfera relaţiilor financiare sunt:1
a. relaţiile prin care se formează şi se utilizează fonduri băneşti ale statului, prin
transferuri de sume de bani fără echivalent şi cu titlu nerambursabil; prin aceste
relaţii se formează resursele financiare publice din impozite2, taxe, contribuţii şi
venituri nefiscale prelevate de la persoanele fizice şi juridice;
b. relaţiile de credit, prin care se transferă sume de bani, fără echivalent imediat, cu
obligaţia rambursării acestor sume, de regulă, cu plata unei dobânzi remuneratorii,
până la un anumit termen;
c. relaţiile de asigurare, prin care se transferă către asigurător sume de bani fără
echivalent imediat, rambursabile condiţionat de producerea evenimentului asigurat
(aleatoriu) şi care pot fi mai mari sau mai mici decât contribuţiile asiguratului, în
raport cu intensitatea acestui eveniment.
Actul normativ de bază care reglementează noţiunea de credit îl constituie
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 pe 2006, cu privire la instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, completată şi modificată cu Legea 227/2007.
Creditul, ca şi moneda, este o categorie economico-financiară creată pentru a servi
la rezolvarea unor probleme economice, sociale legate de procesul de schimb.
Creditul a apărut după schimbul în natură şi ca o consecinţă imediată a acestuia.
Creditul este tot un schimb însă are particularitatea că între momentele de schimb se
intercalează factorul timp.
Cu alte cuvinte, creditul este un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor.
În timp, practica creditului s-a diversificat, în sensul că dacă în fazele incipiente
avea o formă naturală presupunând acordarea unui bun în aşteptarea restituirii lui viitoare
la o perioadă cuvenită (creditul natural) ulterior au apărut forme noi, respectiv creditul în
mărfuri şi creditul în monedă.
La creditul în mărfuri obiectul creditului îl constituie mărfurile vândute, deşi atât
rambursarea lui cât şi a dobânzii aferente se efectuează în bani.

1
Imireanu, Mihai G. A – „Tehnica şi practica operaţiunilor bancare”, Ed. Tribuna Economică, 2000,
pag. 214
1
Manea, Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la practică, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2009.
2
Reglementate, în esenţă, de Codul fiscal – Legea nr. 571/2003, M.Of. nr. 927/23.12.2003.
 Creditul în monedă formează principala activitate a organizaţiilor financiar-bancare
şi a altor instituţii de credit. În această formă, atât obiectul creditului cât şi rambursarea
lui împreună cu dobânda se onorează în numerar sau în dispoziţii asupra numerarului
(viramente, cecuri, ordine de plată).
Creditul a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate,
constatându-se o diversitate de opinii.
Unii specialişti oferă o definiţie sintetică a noţiunii de credit: creditul este puterea
de cumpărare, fără a deţine numerar sau schimbul unei bogăţii prezente, contra unei
bogăţii viitoare.
Alţi specialişti definesc creditul ca act economic care face să nască în favoarea unui
individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia
lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat.
La rândul său, profesorul A. Page defineşte creditul ca fiind „schimbul unei valori
monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.2
Succint, creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în
schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata unei
dobânzi ce remunerează pe împrumutat.
Monetariştii Costin C. Kiriţescu şi Emilian M. Dobrescu definsc creditul ca „relaţie
bănească între o persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte
persoane, numită debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri / servicii pe datorie,
în general cu o dobândă stabilită în funcţie de riscul pe care şi-l asumă creditorul sau de
reputaţia debitorului”.3
Operaţiunile de credit pot intervenii într-o gamă amplă de relaţii între indivizi atât
sub forma unor acorduri personale simple, cât şi sub forma tranzacţiilor formalizate ce se
efectuează pe pieţe monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor
contracte complexe. Aşadar o parte importantă a relaţiilor de credit priveşte mobilizarea
capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul este
consimţit, sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. În esenţă, creditul concentrează
o valoare actuală ce se transmite de un creditor (investitor, împrumutător) unui debitor
(împrumutat) care se angajează să-l ramburseze după un timp, în condiţiile clar specificate
în acordul de credit.

4.2. Evoluţia creditului

Creditul a apărut odată cu schimbul în natură şi a cunoscut în evoluţia sa numeroase

forme, îndeplinind un rol esenţial în economia modernă. Apreciindu-se rolul deosebit al

2
Şaguna Drosu Dan – „Drept Financiar şi Fiscal” , Ed. Oscar Print, 2001, pag. 221
3
Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p.
99.
monedei şi creditului în dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost conturate trei
trepte de evoluţie:4
a. treapta economiei naturale – în care indivizii produceau bunurile necesare traiului
propriu sau cel mult al familiei; în această etapă se disting două subdiviziuni:
economia familială autarhică (în care toate celelalte celule economice erau închise)
şi economia de schimb în natură;
b. treapta economiei de schimb – în care schimburile de bunuri se fac prin
intermediul monedei;
c. treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulaţie, contra promisiunii
de a le restitui în viitor aceeaşi valoare; aceasta este ultima şi cea mai evoluată
treapta de dezvoltare economică şi financiară a omenirii, unde, în procesul
schimbului, rolul esenţial îl au operaţiunile de credit.

4.3. Trăsăturile caracteristice ale creditului

Creditul are ca principal conţinut transferul temporar de fonduri de la agenţii

economici excedentari spre cei deficitari, ca şi adaptarea prin emisiune a stocului de
monedă în circulaţie. Totodată, creditul impune rambursarea şi perceperea de dobândă.
Trăsăturile caracteristice ale creditului bancar se referă la:
 Subiecţii raportului de credit, respectiv:
- creditorul - partea care acordă creditul (banca comercială, instituţia
financiară şi de credit)
- debitorul - partea care primeşte creditul (agenţi economici, populaţia,
statul)
 Promisiunea de rambursare – este un element esenţial al raportului de credit şi este
supusă evitării a două riscuri: riscul de nerambursare şi riscul de imobilizare
Riscul de nerambursare se manifestă atunci când apar amânări de la
scadenţă ce micşorează resursele creditorului, încetinesc viteza de rotaţie a
capitalului ducând la diminuări ale profitului băncii, sau atunci când debitorul este
în imposibilitatea de a rambursa suma de bani împrumutată, lucru ce conduce la
pierderi efective de capital pentru creditor.
Riscul de imobilizare afectează creditorul întrucât acesta nu poate să-şi
recupereze o parte din capital, nepermiţându-i să reia activitatea de creditare. În
această situaţie, creditorul este nevoit să apeleze la alte bănci pentru a-şi procura
resursele necesare, devenind din creditor debitor şi fiind nevoit să achite pentru
aceste resurse dobânzi care îi diminuează profitul.5
Pentru a evita astfel de riscuri, băncile solicită garanţii din partea debitorilor.
 Termenul de rambursare (scadenţa) – reprezintă momentul sau momentele stabilite
pentru rambursarea creditului şi a dobânzilor aferente.

4
Manea, Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la practică, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2009, p. 6
5
Manual de creditare, Bucureşti, 2005, pag. 106 – Banc Post
 Termenul de rambursare are o mare varietate: de la termene foarte scurte
(24 ore, termen practicat între bănci pe pieţele monetare) până la termene de 30-
50 ani pentru împrumuturi privind construirea de locuinţe.
În conformitate cu legislaţia în vigoare privind activitatea bancară, creditele
care nu depăşesc 12 luni sunt credite pe termen scurt, creditele pe termen mediu
sunt rambursate între 1 şi 5 ani, iar creditele care depăşesc durata de 5 ani sunt
considerate credite pe termen lung.
 Ratele parţiale – sunt rate care se rambursează eşalonat, la anumite termene,
conform înţelegerii stipulate în contractul de credit.
 Termenul de graţie – reprezintă perioada cuprinsă între momentul angajării
creditului şi începerea rambursării lui, perioadă în care agentul economic are
posibilitatea de a nu rambursa din sumele datorate băncii aferente perioadei
respective, iar dobânda care se creează este colectată şi stocată într-un cont
special, urmând a fi rambursată băncii odată cu celelalte rate scadente.
 Garanţiile asiguratorii – sunt formate din bunuri care se constituie la dispoziţia
creditorului sau a unui terţ pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a
obligaţiilor asumate prin contractul de credit. Garantarea creditului de către agentul
economic care îl solicită este o problemă esenţială aflată în atenţia bancherului, care
va căuta să evite orice risc care ar prejudicia interesele băncii.
Prin garanţia care se constituie se urmăreşte atât încasarea integrală a creditului la
scadenţă (în cazul creditului pe termen scurt), cât şi a dobânzilor aferente, a comisionului,
a spezelor bancare etc.
Garantarea creditelor se realizează în principal prin gaj şi ipotecă.
 Costul creditului (dobânda) – reprezintă preţul plătit de debitor creditorului său
pentru împrumutul acordat pe un termen determinat. Nivelul dobânzii diferă în
funcţie de conjunctura economică, de cererea şi oferta de capital.
În practica social-economică a creditului se cunosc mai multe categorii de dobândă:
 dobânda cămătărească – este calculată cu procente excesiv de mari sau percepută
sub forme diferite;
 dobânda convenţională – este calculată cu un procent stabilit prin înţelegerea
dintre debitori şi creditori şi care, de regulă, este mai ridicat decât cel stabilit prin
lege;
 dobânda la dobândă (anatocismul) – este preţul plătit de împrumutat pentru suma
care reprezentă capitalul, plus dobânda capitalizată pe o perioadă;
 dobânda legală – este dobânda calculată cu procentul stabilit prin lege;
 dobânda majorată – este dobânda percepută de unităţile bancare, în cazul în care
creditele nu sunt rambursate la termenele stabilite;
 dobânda moratorie – este dobânda care se plăteşte de către debitor de la data
acordării moratoriului până în momentul stingerii datoriilor;
 dobânda fixă – este stabilită la încheierea contractului de împrumut între părţile
participante la raportul de credit;
 dobânda variabilă – se recalculează periodic,de regulă la 3 luni, în funcţie de
evoluţia dobânzii pe piaţă.
Generic, dobânda se calculează după relaţia:
 Cdt
D=  100
360
unde:
D = dobânda
C = valoarea creditului
d = procentul dobânzii
t = timpul în zile pentru care se acordă creditul
În bancă, dobânda se calculează astfel:

D=
N
Df
unde:
N = sunt numere calculate astfel:
Ni = Ci × Ti
Ci = volumul creditului
Ti = timpul în care se păstrează soldul Ci în cont
Df = reprezintă divizorul fix
Alte costuri ale creditului sunt comisioanele de mişcare sau de conturi curente
pentru operaţiunile legate de viramente, decontări şi gestionare a creditului.

4.4. Funcţiile creditului

Creditul reprezintă operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în

schimbul promisiunii de rambursare viitoare, însoţită în mod normal de plata unei dobânzi
ce îl remunerează pe împrumutător. Operaţiunea priveşte două părţi, cea care acordă
creditul şi cea care îl primeşte, îndatorându-se. Relaţiile de credit au existat chiar şi în
economiile premonetare, astăzi acestea fiind intim legat de monedă.
Avantajele creditului sunt evidenţiate prin funcţiile sale:6
 Funcţia distributivă a creditului – se realizează prin mobilizarea resurselor
băneşti disponibile la un moment dat în economie şi redistribuirea lor prin
acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au
nevoie de fonduri de finanţare. Tot prin funcţia distributivă, creditul participă la
concentrarea capitalului şi dirijarea acestuia spre acţiuni de mare anvergură,
profitabile întregii societăţi.
 Funcţia de transformare a economiilor în investiţii – contribuie la realizarea
echilibrului macroeconomic conform ecuaţiei E = I, unde E = economii, iar I =
investiţii.
Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar,
asigurând transformarea economiilor, astfel inactive în investiţii. Creditul devine
astfel un factor important al creşterii economice prin proliferarea firmelor de mici
dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurenţa cu efectele sale
pozitive asupra echilibrului economic.

6
Manea, Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la practică, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2009, p. 9
  Funcţia de emisiune monetară – presupune creditarea activităţilor şi nu
emisiunea monetară, ce aparţine în exclusivitate Băncii Naţionale a României.
Consolidarea ideii de credit bazat pe încredere între participanţii la actul
economic a determinat crearea monedei fiduciare (cu valoare fictivă, întemeiată pe
încredere) la biletele la bancă şi apariţia a diverse instrumente şi tehnici de plată
prin care s-a realizat o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară,
asigurând o creştere a volumului şi valorii tranzacţiilor economice.
Instrumente şi tehnici de plată precum viramentul, cecul, trata, cambia au
dus la diminuarea numerarului din circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a
monedei scripturale.
 Funcţia de asigurare a stabilităţii preţului – se realizează prin reglarea
dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se consumul, pe de
o parte, şi stocurile, pe de altă parte.
Prin finanţarea producţiei şi consumului, precum şi prin crearea unor instrumente
şi tehnici foarte flexibile, creditul a devenit o prezenţă sine qua non în viaţa socială şi
economică din orice ţară civilizată. De asemenea, prezenţa sistemului de credit şi a
formelor sale în societăţile avansate, oferă numeroase facilităţi, inclusiv protecţia
participanţilor la actul economic.
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale,
stimulând exporturile şi importurile, asigurând o desfăşurare normală, rapidă şi în deplină
siguranţă a operaţiunilor de export-import. Trebuie avut în vedere şi rolul creditului în
acoperirea deficitului bugetar al statului sub forma creditului public.7

4.5. Sursele creditării

Surse proprii. Ca orice societate comercială, banca posedă un capital propriu

(fonduri proprii) constituit din capitalul subscris şi vărsat de acţionari, precum şi o serie de
fonduri (de dezvoltare, de rezervă, rezerva generală pentru riscul de credit) prelevate din
profit.
Un mijloc de majorare a surselor proprii bancare este emiterea de obligaţiuni, însă
trebuie să avem în vedere costurile de lansare şi dobânzile bancare cu implicaţii asupra
profitului.
Surse atrase. Una din funcţiile importante ale unei bănci este aceea de a „capta”
interesul persoanelor fizice şi juridice prin atragerea de surse disponibile, în acest caz
banca având titlul de împrumutat.
Atragerea de capital de către o bancă trebuie să se facă în deplină siguranţă şi cu
o remunerare corespunzătoare. Îndeplinirea acestor condiţii determină dimensiunea
volumului plasamentelor la o bancă.
Atragerea fondurilor îmbracă forma depozitelor (principala resursă financiară), care
se împart în două mari categorii: depozitele la vedere şi depozitele la termen.

7
Şaguna Drosu Dan – „Drept financiar şi fiscal”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001, pag 224
 Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilităţile depuse în toate conturile
deschise la bănci, din care se pot face plăţi la cerere şi pentru care banca nu-şi rezervă
dreptul de a solicita o înştiinţare scrisă asupra unei viitoare retrageri de numerar.
Depozitele la termen sunt cea mai importantă sursă financiară între pasivele
bancare şi au o scadenţă prestabilită, astfel încât eventualele retrageri efectuate înainte
de a se ajunge la maturitate sunt penalizate prin dobânzi.
Alte surse atrase de instituţiile de credit sunt soldurile creditoare ale conturilor
societăţilor comerciale, plasamentele interbancare, refinanţarea solicitată de la BNR
(numai pe termen scurt prin cele 4 tipuri de credite: structural, licitaţie, special, lombard),
liniile de creditare externă.
Această enumerare delimitează sursele atrase de pe piaţa monetar-financiară de
cele de pe piaţa externă.
Colectarea de pe piaţă a surplusului de disponibilităţi de către băncile comerciale
este limitată de costurile pe care operaţiunea le implică, bonificarea unei anumite dobânzi,
reglementările de prudenţă bancară, adică asigurarea unei lichidităţi minime în funcţie de
rezerva minimă obligatorie.

4.6. Tipuri de credite. Clasificare

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt: creditul
comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar, creditul de consum.

4.6.1. Creditul comercial

Este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător, atunci când

vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea mărfurilor este separată în timp
de plata preţului ei. Creditul comercial contribuie astfel la accelerarea circulaţiei mărfurilor
şi, prin aceasta, la dezvoltarea economiei naţionale.
Creditul comercial este acordat cumpărătorului de către furnizor sub formă de
vânzări de mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii cu plata la o dată ulterioară.
Creditul comercial este utilizat de către întreprinzători la vânzarea-cumpărarea pe credit a
maşinilor, utilajelor, materiilor prime, materialelor, combustibilului, precum şi a obiectelor
de consum.
De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe
această cale, creditul comercial înlesneşte şi accelerează circulaţia capitalului, constituind
totodată baza sistemului de credit.
Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are totuşi o serie de
îngrădiri. În primul rând, el este limitat de mărimea capitalului disponibil al producătorului.
Orice întreprinzător va putea vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de
suficiente rezerve de capital care să-i permită continuarea activităţii de exploataţie.8
În al doilea rând, proporţiile creditului comercial depind de regularitatea încasării
contravalorii mărfurilor vândute anterior pe credit. Dacă nu încasează la timp

8
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan,
Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008, p. 151.
contravaloarea mărfurilor livrate, producătorul va trebui să restrângă vânzarea cu plata
ulterioară.
Creditul comercial cuprinde creditul de vânzător şi creditul de cumpărător. Creditul
de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată, întreprinzătorul are două
ipostaze, şi anume: cea de împrumutat, prin credit furnizor, pentru procurări de
echipamente, materiale etc. şi cea de împrumutător, prin credite clienţi pentru produsele
livrate sau lucrările executate partenerilor săi. Creditul de cumpărător se identifică cu
plăţile în avans şi, în această ipostază, întreprinzătorul poate fi atât beneficiar al avansurilor
plătite de către clienţii săi pentru fabricaţia produselor, cât şi plătitor de avansuri către
furnizori. Altfel spus, creditele de cumpărător apar ca o prefinanţare de către beneficiari a
fabricaţiei produselor pe care aceştia intenţionează să le achiziţioneze.
Creditul comercial este un instrument de promovare a livrărilor şi de reducere a
cheltuielilor reclamate cu plata dobânzilor pentru contractarea de împrumuturi care, în alte
condiţii, ar fi necesare.
Creditul comercial include şi un anumit bonus acordat de vânzător cumpărătorului,
devenind un instrument promoţional pentru vânzări.

4.6.2. Creditul bancar

Creditul bancar reprezintă creditul care se acordă agenţilor economici sub formă
bănească de către instituţiile bancare în aşa-numitul „comerţ cu bani”.
În accepţiunea Legii bancare nr. 58/1998, creditul bancar era definit astfel:
„Creditul bancar reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul
dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli
legate de această sumă, sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament
de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă, sau a altui drept la plata unei
sume de bani”.
Această formă de credit este foarte larg răspândită având ca obiect acea parte
disponibilă a capitalului numită capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă
pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare diferitelor sectoare de activitate ale
economiei naţionale. El intră în categoria împrumuturilor în bani.
Modalităţile tehnice de creditare a activităţii curente a agenţilor economici sunt
multiple:
a) Avansurile în cont curent – credite de casă sau de trezorerie. Aceste credite
sunt destinate să acopere nevoile curente ale agenţilor economici (cheltuielile de producţie
imprevizibile şi greu de localizat pe obiecte). Acordarea creditului are la bază depozitele
compensatorii. Agenţii economici îşi păstrează disponibilităţile în cont, fapt ce permite
băncilor să acopere nevoile curente prin redistribuirea acestor depozite din conturile
curente.
b) Liniile de credit
Băncile deschid agentului economic linii de credite în cadrul cărora stabilesc un
plafon maxim de credite, ce urmează a fi puse la dispoziţia agentului economic. Se cunosc
mai multe tipuri de linii de credite:
  linia de credit simplă defineşte limita maximă a creditului ce se acceptă a se acorda
într-un cadru general prestabilit;
 linia de credit confirmată beneficiază de o consemnare într-un document scris,
convenit de bancă.
În cazul creditelor provizorii, băncile comerciale, pot cere agentului economic în
orice moment acoperirea debitului.
Creditele confirmate sunt mult mai avantajoase pentru debitor. Ele se bazează pe
un acord scris, în cadrul căruia posibilităţile de acordare a creditului se stabilesc
pentru o anumită perioadă prevăzută în contract, în cadrul căruia sunt prevăzute
termene precise de rambursare.
 Linia de credit revolving pune în evidenţă un mecanism de creditare cu
autoîncărcare, pe măsură ce creditele anterioare au fost rambursate fără a mai fi
necesară producerea expresă de documente care să ateste necesitatea reînnoirii
creditului. Ea funcţionează după sistemul revolving, respectiv se pot efectua
trageri şi rambursări pe toată durata de valabilitate a liniei, cu condiţia ca soldul
zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite aprobat.
Acest tip de credite se acordă clienţilor cu performanţe economico-financiare
bune, care sunt clienţi permanenţi ai băncii.
Liniile de credite se acordă pe o perioadă de 12 luni, volumul acestora se
stabileşte astfel:

Creditul sub
Cifra de afaceri pe perioada creditarii  Durata medie de incasare a clientilor(zile)
forma liniei 
Perioada de creditare (în zile)
de credite

Durata medie de încasare a clienţilor, reprezintă amânarea medie a plăţii, acordată

clienţilor, şi se calculează utilizând următoarea formulă:

Soldul mediu lunar al clientilor neincasat

 Perioada de creditare (zile)
pe o perioada precedenta egala cu creditarea
Nz 
Cifra de afaceri realizata in perioada precedenta
egala cu perioada de creditare

c) Credite pe stocuri sau credite sezoniere – sunt menite să asigure resursele

necesare în cazul apariţiei unui dezechilibru în circuitul aprovizionării, producţiei şi
desfacerii. Acordarea creditelor este garantată cu stocul de marfă aflat în procesul de
producţie sau de circulaţie al acestora.
d) Warantul – este un titlu, un instrument care atestă existenţa mărfurilor într-un
depozit general (porturi, vămi). Prin natura lui, el permite transmiterea proprietăţii pentru
obţinerea şi garantarea creditului bancar. Acest instrument poate fi utilizat fie ca un efect
de comerţ, fie mobilizat, negociat, vândut băncii, dându-se astfel posibilitatea acesteia să
acorde un credit (resursă de recreditare). În practica ţărilor vest-europene, warantul
îmbracă forme diversificate după cum urmează.
 warantul agricol – în acest caz se pune gaj pe culturi şi echipamente de
exploatare agricole;
  warantul hotelier – gaj pentru materiale şi echipament hotelier;
 warantul petrolier – gaj asupra stocurilor minime petroliere;
 warantul industrial – este posibilă gajarea asupra produselor industriale.
Toate aceste tipuri de credite bancare sunt majoritare în activitatea băncilor în
general, a celor comerciale în special. Aceste credite sunt destinate acoperirii necesităţilor
agenţilor economici.
Acoperirea financiară a nevoilor de investiţii are la bază alte modalităţi de mobilizare
ale activelor financiare disponibile, una din aceste modalităţi reprezintă aceea a creditului
obligatar.

4.6.3. Creditul obligatar

Creditul public este creditul contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut
(obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur etc.). Creditul public se materializează
preponderent, pe lângă alte titluri de împrumut, în obligaţiuni ale împrumutului de stat,
ceea ce îi conferă şi titulatura de credit obligatar.9
Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu existenţă seculară
care se referă la relaţiile de credit în care partenerii sunt instituţiile statale sau
întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligaţiunile, în această calitate,
pe de o parte, şi creditorii, subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni, care-şi angajează
astfel capitalurile, în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.10
Obligaţiunea reprezintă un înscris care consemnează raportul de credit şi forma prin
care se desfăşoară. Ea reprezintă un titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o
creanţă financiară, pe care deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul),
sau, altfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o dată
stabilită. Deţinătorul încasează, de regulă periodic, dobânzile convenite în raportul de
credite.
De-a lungul timpului, s-au conturat următoarele tipuri de efecte financiare publice:
titluri necomercializabile sub forma obligaţiunilor pe economii şi a emisiunii de titluri
speciale vândute băncilor de emisiune şi guvernelor străine; efecte publice comercializabile
sau transferabile pe piaţa financiară, dintre care se remarcă obligaţiunile emise de tezaur
pe o durată mai mare de 5 ani, efectele sau notele de tezaur cu o durată cuprinsă între 1
şi 7 ani, certificatele de îndatorare cu maturitate de 1 an şi bonurile de tezaur, ca titluri de
credit bugetar pe termen scurt.
Bugetele locale şi ale municipalităţilor au posibilitatea de a-şi acoperi deficitul doar
prin emisiunea de obligaţiuni. Cea mai accesibilă formă de împrumut public în cazul
bugetelor locale este împrumutul obligatar. Condiţia principală pentru lansarea
împrumutului obligatar este existenţa unei pieţe financiare puternice, coroborată cu
posibilitatea rambursării din veniturile realizate pe seama exploatării obiectivelor publice a
căror finanţare s-a asigurat prin împrumut obligatar.

9
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan,
Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008, p. 165.
10
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 136-138
 Împrumuturile obligatare se caracterizează prin: modalităţi de lansare; tipuri de
obligaţiuni; modalităţi de rambursare; facilităţi acordate subscriptorilor.
Un împrumut public poate fi lansat prin emisiune de obligaţiuni distribuite direct dă
către organismul districtual şi municipal prin ghişee deschise la administraţiile financiare şi
prin emisiunea de obligaţiuni prin intermediul unui consorţiu sau sindicat format din
principalele bănci comerciale şi instituţii financiare din zonă. Acestea preiau sarcinile
vânzării obligaţiunilor şi constituirii fondurilor.
În cadrul creditului obligatar se operează cu mai multe tipuri de obligaţiuni:
obligaţiuni cu venit fix (la care rata de randament este precizată la data emisiunii şi rămâne
în vigoare până la maturitatea înscrisurilor); obligaţiuni cu rată variabilă (pe parcursul
duratei împrumutului, rata randamentului este modificată în funcţie de evoluţia ratei
dobânzii pe piaţa monetară şi pe piaţa capitalurilor); obligaţiuni indexabile (situaţie în care
se indexează valoarea nominală în funcţie de evoluţia indicelui general al preţurilor).
În general, o obligaţiune este caracterizată prin valoare nominală, curs, preţ de
emisiune, cupon, durată de maturitate şi valoare garantată la rambursare. Frecvent, pentru
a atrage subscripţia de economii a publicului, preţul de emisiune a unei obligaţiuni se
situează sub valoarea sa nominală cu 10-15%. În acest caz, subscriptorii beneficiază de o
primă de emisiune. Dacă valoarea de rambursare la maturitate depăşeşte valoarea
nominală, intervine o primă de rambursare de aceeaşi mărime cu prima de emisiune.
Durata unui împrumut obligatar este variabilă de la 5 la 30 de ani.
Rata stabilită la data emisiunii este, de obicei, mai mică decât rata dobânzii curente
bancare, cu aproximativ 20-30%, datorită faptului că pentru deţinătorii de obligaţiuni,
riscul asumat este minim. Cu toate acestea, costul unui împrumut obligatar este mai mare
decât al creditului bancar cu aceeaşi durată, deoarece include: cheltuielile de emisiune
estimate, în medie, la 6% din valoarea totală a emisiunii; comisionul anual plătit băncilor
pentru obligaţiunile răscumpărate care reprezintă 0,5% din valoarea lotului de obligaţiuni
rambursate; comisionul bancar, reprezentând 1% din valoarea dobânzilor (cupoanelor)
acordate anual investitorilor; rata dobânzii sau randamentul acordat investitorilor.
Creditul obligatar nu se rezumă la creditul public. Alături de acţiuni, societăţile
comerciale emit şi obligaţiuni. Aceasta este adesea o formă preferată de mobilizare a
capitalului, întrucât obligaţiunile nu conferă subscriptorilor drept de vot, iar deţinerea şi
negocierea lor nu modifică structura puterii în consiliul de administraţie.
De regulă, dobânzile la obligaţiuni sunt mai mici şi, deci, mai puţin grevate decât
plăţile de dividende. Există creditori specializaţi ai întreprinderilor mari deţinători de
obligaţiuni.
Extinderea rapidă a creditului obligatar conferă importanţă evaluării financiare a
titlurilor de împrumut pentru a aprecia în primul rând riscurile legate de rambursarea sau
plata dobânzilor. Operaţiunile pe termen scurt şi lung emise de către stat sau societăţi
comerciale sunt o componentă a patrimoniului investitorilor transferabilă în lichidităţi la
bursa de valori sau suportul pe care se obţine sau se garantează împrumuturi.

4.6.4. Creditul ipotecar

 Creditul destinat activităţii imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii
de credit din sistemul naţional în economia de piaţă, economie care cultivă şi dezvoltă,
sprijină şi susţine, proprietatea individuală. Creditul ipotecar se afirmă deci, ca principală
modalitate de sprijinire a proprietăţii imobiliare.11
Creditul ipotecar presupune o convenţie între creditor şi împrumutat, în care se
prevede, în general:
 proprietatea ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;
 condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare ;
 penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau completă, a împrumutului;
 circumstanţele în care, prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate
pierde proprietatea.
Principalul tip de împrumut pe ipotecă comportă o sumă de rambursare şi o rată a
dobânzii fixă (constantă şi identică). Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga
perioadă şi fiecare rambursare cuprinde, deopotrivă, dobânda şi suma cu care se reduce
datoria în curs (interest and principal). De regulă, în cadrul ratei fixe, în timp, scade partea
privind dobânzile şi creşte partea privind rambursarea propriu-zisă.
În ultimul timp s-au dezvoltat şi alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:
 împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile ;
 împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă ;
 împrumut pe ipotecă inversat, purtător de anuităţi.
Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special datorită creşterii
şi variaţiei ratei dobânzii în anii '80, în care s-a produs creşterea costurilor de procurare a
fondurilor de împrumut.12
Creditul pe ipotecă cu dobânzi variabile presupune variaţia acestora, în funcţie de
un indicator precis al pieţii financiare.
Creditele pe ipotecă cu rambursarea progresivă13 satisfac cerinţele crescânde ale
familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul activităţii, care au perspectiva ameliorării
veniturilor lor. Formulele propuse prevăd pentru perioadele iniţiale, reduceri între 9 şi 95%
faţă de rambursările constante.
Creditul ipotecar inversat, purtător de anuităţi, urmăreşte să valorifice capitalul
imobilizat în locuinţe proprietate, fără a se renunţa la dreptul de proprietate şi la uzufruct.
Ca atare, împrumutul obţinut prin ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la
achiziţionarea unui contract de anuităţi şi aduce astfel proprietarului un venit regulat. Este
un sistem considerat de perspectivă.
Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate ţările dezvoltate, implică o
mobilizare vastă de resurse, de regulă, capitalurile disponibile pe termen lung.
Întrucât o serie de instituţii de credit şi financiare constituie asemenea resurse pe
termen lung, care în mod necesar implică valorificare şi garanţii sigure de rambursare, s-
a creat în toate ţările o piaţă ipotecară firească.

11
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 140
12
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan,
Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008, p. 168
13
Idem
 Într-o epocă mai depărtată aceste instituţii deţinătoare de resurse desfăşurau pe
cont propriu operaţii de credit ipotecar, asumându-şi rolul de creditor în cadrul unor
contracte de credit.
Sistemul francez este caracterizat printr-o piaţă distinctă a creditului ipotecar unde
operaţiile se desfăşoară sub supravegherea unei instituţii de credit specializate, Creditul
Funciar. Pe această piaţă, obligaţiile ipotecare nu sunt decât obiect-gaj al operaţiunii.
Creditele se negociază prin instrumente speciale, efecte de mobilizare subscrise în favoarea
ofertanţilor de capitaluri disponibile de către utilizatorii lor, bănci sau instituţii, care acordă
efectiv credit ipotecar.
Operaţiile pe această piaţă se desfăşoară între instituţii de credit după modelul pieţii
monetare, iar influenţele reciproce orientează adesea evoluţia preţurilor de piaţă, în acelaşi
sens, deşi nivelul acestora este, pe fiecare piaţă diferit.
Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea şi propăşirea
proprietăţii, sprijinul statului se manifestă pe scară largă în toate ţările, pe multiple planuri:
supraveghere, asigurare, impozitare, gestiunea datoriei etc.
Prin creditul ipotecar se mobilizează capitalurile disponibile pe termen lung.
Instituţiile care vehiculează disponibilităţi pe termen lung şi care se afirmă în sfera
creditului ipotecar sunt băncile ipotecare, casele de economii, societăţile de asigurări şi, în
proporţii crescânde, băncile comerciale.

4.6.5. Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, destinat să acopere
costul bunurilor şi serviciilor achiziţionate prin reţeaua de comercializare şi servicii, sau
pentru recreditarea creanţelor contractate în acest scop. El este acordat persoanelor
individuale.
Creditul de consum constă în vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum
personal de valori mari şi folosinţă îndelungată.
Creditul de consum a apărut iniţial sub forma „creditului deschis", concretizându-se
în posibilitatea acordată clienţilor solvabili de către comerciant pentru a achiziţiona
mărfurile necesare, urmând ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior,
potrivit angajamentelor personale diferite. Forma astfel practicată a fost considerată drept
credit cu rambursarea neeşalonată.
Odată cu creşterea producţiei de masă a bunurilor de folosinţă îndelungată şi a
necesităţii de a asigura accesul la acestea, a apărut nevoia statuării unor norme precise de
creditare, precum şi a unei reţele ample şi diversificate de instituţii de credit. Astfel că, cea
mai mare parte a creditelor de consum există şi se acordă sub forma creditelor eşalonate,
formă în care termenii creditării, scadenţele, cuantumul ratelor etc. se stabilesc la
acordarea creditului.
Creditul cu scadenţă nedeterminată implică operaţii de credit deschis, credite
acordate comercianţilor cu amănuntul, sau de către aceştia, credite privind anumite
servicii. In aceste operaţiuni, înseamnă că debitorul va efectua plata în timp util (maximum
fiind convenit) dar în momente prielnice lui, pe care le stabileşte personal.
 O formă deosebită, în deplină dezvoltare ce aparţine creditelor eşalonate îl
reprezintă creditul revolving, apărut la sfârşitul anilor '30. Îndeosebi această formă s-a
extins odată cu amplificarea utilizării cărţilor de credit.
Ca şi elemente caracteristice acestui credit putem enumera: se acordă în cadrul
unei convenţii stabilite între părţi; permite consumatorului să efectueze cumpărările sau
să obţină împrumuturi fie direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, în
momentul oportun pentru el; consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în
totalitate pentru creditul în curs, fie prin plăţi parţiale, periodice, după posibilităţi.
Datorită facilităţilor acordate, această formă s-a impus în ultima vreme şi tinde să
devină preponderentă în operaţiile de credit de consum.
Creditul comercial a avut şi are un rol deosebit în dezvoltarea economiei de consum,
respectiv a producţiei şi circulaţiei mărfurilor, destinate marii mase a consumatorilor.
Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesie a bunurilor şi permite accesul
cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosinţă îndelungată de valoare mare.14
Prin aceasta se acţionează pe două planuri, pe de o parte, se asigură satisfacerea facilă a
dorinţelor şi necesităţilor marii mase de consumatori, iar pe de altă parte, se promovează
pe scară largă producţia şi circulaţia unei game extinse de mărfuri, dincolo de cererea
solvabilă a populaţiei şi chiar, după unele aprecieri, dincolo de capacităţile normale de plată
a populaţiei, luată în ansamblul ei.
Se consideră că acţiunea creditului de consum este destabilizatoare pentru
economie pe unele planuri, oferind terenul unor producţii supradimensionate, ea acţionând
ca un factor de expansiune a economiei de consum.
O cerere sporită şi stabilă de mărfuri de larg consum a contribuit la aplicarea rapidă
a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor în producţie, în folosul întregii societăţi.
Creditul de consum acţionează astfel în sensul recuperării rapide a cheltuielilor avansate în
producţie, spre realizarea constantă şi oportună a produselor puse pe piaţă. Acest fapt
permite producătorului reluarea imediată a proceselor de producţie, desfăşurarea lor
accelerată, creşterea cifrei de afaceri şi implicit a profitului.
De aci şi interesul sporit al producătorilor de automobile, echipamente
electromenajere etc., în a dezvolta, ei înşişi, reţeaua de creditare privind, vânzarea
propriilor produse, implicit prin înfiinţarea sau dirijarea unor bănci sau societăţi financiare
cu asemenea profil.
Dată fiind importanţa economico-socială a creditelor de consum, aceasta reprezintă
sfera cu cea mai mare implicare a reglementărilor şi controlului de stat.

14
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 142