www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

7 idei pentru specialistul din tine !

1. Cum să alegem şi cum să folosim corect cablurile şi

prelungitoarele electrice ?

2. Şi totuşi la ce folosesc siguranţele electrice ?

3. Ai găsit un transformator. Ce poţi să faci cu el ?

4. Ce ne facem cu reşoul ?

5. Care este de fapt adevărul despre difuzoare ?

6. Tutorial despre utilizarea camerei foto.

7. Puţină lumină în domeniul surselor de iluminat.

Pagina 1
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

1. Cum să alegem şi cum să folosim corect cablurile şi prelungitoarele electrice ?

Fie că vrei să încarci acumulatorul

unui telefon, fie că vrei să găteşti ceva la
cuptorul electric sau la reşou, fie că ai un
sistem de sunet sănătos şi vrei ca vecinii
tăi să asculte muzică bună (indiferent
dacă vor sau nu), trebuie să te conectezi
corespunzător la reţeaua (publică) de
alimentare cu energie electrică. Aceasta
se face cu ajutorul elementelor de conectare: cabluri, prize şi întrerupătoare electrice. Ceea ce se
ştie mai puţin este modul în care alegem raţional ce elemente de conectare folosim în fiecare
situaţie în parte.
Când vorbim despre acest subiect, pot exista două situaţii:
- elementele de conectare pot suporta o putere mai mare decât puterea cerută de
consumatori;
- elementele de conectare pot suporta o putere mai mică decât puterea cerută de
consumatori.
Primul caz ar fi mereu de preferat pentru că asta ar însemna să nu foloseşti niciodată
elementele de conectare la întreaga lor capacitate. În realitate, cazul al doilea este cel mai
întâlnit, pentru că multă lume nu ştie concret de ce uneori e nevoie de un cablu mai gros şi alteori
de unul mai subţire şi astfel îl cumpără, evident, pe cel mai ieftin. În acest mod se ajunge
frecvent ca puterea cerută de consumatori (aparatele pe care le bagi în priză) să depăşească
puterea pentru care au fost proiectate elementele de conectare. Consecinţe directe ale acestui fapt
pot fi:

1. elementele de conectare se vor uza mult

mai repede sau se pot înfierbânta până
la temperaturi la care se pot produce
incendii;
2. aparatele vor funcţiona anormal sau
deloc, deoarece o importantă parte din
energia electrică de care au nevoie se
va pierde pe elementele de conectare.

Pagina 2
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

Acum după ce ţi-am explicat care e problema, îţi voi propune câteva sfaturi şi soluţii:

- pentru consumatori "delicaţi", pe a căror etichetă consumul specificat nu depăşeşte 20-30

W (încărcătoare pentru orice tip de acumulatoare, veioze, DVD/CD-playere şi aparate de
radio, router-e şi switch-uri etc.), practic poţi folosi orice elemente de conectare;
- pentru consumatori serioşi (prin aceasta înţelegând între 20-30 W şi 800-1000 W) cum ar
fi: televizoare, sisteme audio, frigidere şi alte electrocasnice obişnuite etc. asigură-te că
puterea cerută de consumator (sau grupul de consumatori) nu depăşeşte puterea
suportată de elementele de conectare;
- aceeaşi regulă (putere consumată < decât puterea suportată de elementele de conectare)
este valabilă şi pentru consumatorii care se hrănesc cu mai mult de 1000 W (polizoare
unghiulare, transformatoare de sudură, aspiratoare, cuptoare electrice etc.). Însă în acest
caz este bine să foloseşti elemente de conectare mult supradimensionate pentru că multe
dintre aparatele care consumă peste 1000W, pentru perioade scurte de timp, pot consuma o
putere mult mai mare decât cea consumată în regimul normal de lucru;
- îţi recomand să nu foloseşti în acelaşi timp două sau mai multe aparate care consumă
fiecare peste 1000W. Chiar dacă tu foloseşti elemente de conectare corespunzătoare, în
acest caz puterea cerută poate depăşi foarte uşor limitele pentru care a fost proiectată
reţeaua electrică din casă/apartament, riscând cel puţin să-ţi sară siguranţa;
- trebuie să adaug că uneori capacitatea unui element de conectare nu este exprimată în W
(watt) ci în A (amperi). Ca să afli totuşi la ce putere maximă la care poate fi folosit un
astfel de element de conectare, înmulţeşti amperii de pe eticheta acestuia cu tensiunea
electrică a reţelei publice (220V). De exemplu: un prelungitor pe care scrie 220V/16A
rezistă fără probleme până la circa 3500W;
- atunci când compari puterea cerută de consumatori cu puterea pe care o pot transporta
elementele de conectare, trebuie să ţii cont de toţi consumatorii alimentaţi din acel element
de conectare; bineînţeles, consumatorii care consumă foarte puţin (adică sub 10-20W) pot
fi neglijaţi;
- nu aprecia niciodată capacitatea unui cablu doar după grosimea aparentă a acestuia; de
foarte multe ori prelungitoarele cu cablu aparent gros au doar o izolaţie foarte groasă ceea
ce e bine din punct de vedere al siguranţei şi al preţului însă nu permite neapărat şi
alimentarea unor consumatori foarte "flămânzi";
- bagă bine ştecherul în priză, chiar dacă intră greu; altfel cuiele ştecherului nu vor face bine
contact cu priza, se vor încălzi şi dacă nu se transformă într-un foc de artificii, în mod sigur
în scurt timp va trebui să arunci priza respectivă la gunoi.
Pagina 3
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

2. Şi totuşi la ce folosesc siguranţele electrice ?

Siguranţele electrice, indiferent de tipul lor şi de locul

unde sunt folosite, au un singur scop: deconectează circuitele
electrice atunci când prin acestea apare un consum anormal
de mare. Altfel spus, siguranţele sunt dispozitive care te
asigură că circuitul electric protejat de aceasta nu va fi folosit
niciodată peste capacitatea pentru care a fost proiectat.
Aşadar, nu folosi niciodată siguranţe mai mari decât
cele recomandate şi în nici un caz nu înlocui siguranţele
originale cu sârme, cuie etc. doar ca să fii sigur că nu-ţi mai
sar. Contrar părerii multora, siguranţele electrice nu sunt puse acolo ca să-ţi facă viaţa mai
amară, ci ca să-ţi protejeze circuitul respectiv de abuzuri care le pot distruge. Nu cred că e nevoie
să-ţi explic că e mai ieftin să te duci până la magazin să-ţi cumperi siguranţe ca lumea şi să stai
liniştit decât să pui o sârma în loc de siguranţă şi apoi când apare un scurtcircuit să te apuci să
spargi pereţii de prin casă pentru a înlocui cablurile electrice distruse. Bine, să nu exagerez, rar o
să fie nevoie să spargi pereţii pentru că fiecare casă/apartament are undeva o siguranţă generală,
care este sigilată de cei de la ELECTRICA. Dacă o arzi şi pe aia ori o schimbi singur şi dai după
nişte amenzi, ori stai cuminte pe întuneric până vin cei de la ELECTRICA să o schimbe.
Referitor strict la instalaţiile electrice din case/apartamente: dacă totuşi vezi că-ţi sar
siguranţele, înainte să te apuci să pui o siguranţă mai mare decât cea recomandată (sau chiar un
cui :) ) gândeşte-te dacă nu ai vreun scurtcircuit pe undeva, sau dacă nu cumva consumatorii tăi
cer o putere mai mare decât cea prescrisă pentru instalaţia respectivă (adică cel mult 3000-
5000W).
Nu ştiu ce instalaţie electrică ai tu, însă, în marea majoritate a tablourilor electrice trebuie
montate siguranţe de 15 A (care rezistă până la cca. 3000W). Dacă nu găseşti să cumperi de 15A,
poţi cere siguranţe de valori apropiate.

Pagina 4
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

3. Ai găsit un transformator. Ce poţi să faci cu el ?

Dacă mi-ai vizitat site-ul sunt 95% şanse să fi găsit

cine ştie pe unde un transformator despre care nu ştii
nimic, dar ai vrea totuşi să vezi ce ai putea face cu el. În
caz că nu ţi-e deja clar, un transformator este un
dispozitiv cu o intrare şi una sau mai multe ieşiri: la
intrare primeşte energie electrică cu anumiţi parametri şi
apoi o livrează la ieşire/ieşiri sub alţi parametri (de
exemplu: primeşte la intrare 220V de la priză şi apoi
livrează 12V la ieşire ).

S-o luăm în ordine.

Puterea (P).
O poţi estima destul de precis cu
formula: P  S 2 , unde:
- P este puterea transformatorului (puterea
maximă pe care o poate prelua la intrare)
exprimată în W (watt) sau VA (volt
amperi);
- S este aria miezului (zona din interiorul
bobinajului) exprimată în cm2.
Formula de mai sus este una foarte
simplificată, dată doar ca să-ţi poţi face o idee.
În realitate, puterea exactă a transformatorului
este cu 10 până la 40% mai mică decât cea
obţinută cu formula de mai sus, diferenţa fiind
provocată de calitatea materialului din care este
făcut miezul.
Miezul transformatorului nu poate fi măsurat direct din exterior, pentru că este acoperit de
bobine. Marea majoritate a transformatoarelor au miezuri construite din foiţe metalice (numite
tole) tăiate în forma literelor E şi I, care combinate şi aşezate în straturi succesive dau miezului
forma care se observă în figura de mai sus. Pentru acest tip de miez (E+I) este standardizată
următoarea regulă: lăţimea miezului are 1/3 din lăţimea totală a transformatorului. Deducând
Pagina 5
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

astfel lăţimea miezului (dimensiunea a din figura de mai sus) şi înmulţind-o cu grosimea
pachetului de tole (dimensiunea g din figura de mai sus) obţinem uşor aria miezului.

Frecvenţa de lucru.
Transformatoarele cu miez construit din tole sunt folosite la frecvenţe de maxim câteva
sute de herţi. De aceea, dacă vezi un transformator cu miez din tole sunt 99% şanse să fie "de
reţea", adică este proiectat să fie alimentat de la reţeaua electrică de 220V/50Hz şi să scoată
tensiuni mai mici (3V, 6V, 9V, 12V, 24V etc.). Toate celelalte celelalte tipuri de transformatoare
care le poţi întâlni sunt destinate lucrului la frecvenţe mai ridicate (mii sau zeci de mii de herţi).
Acestea se întâlnesc foarte frecvent în surse de calculatoare, televizoare, DVD-playere etc. Au
nişte avantaje foarte faine (randament ridicat, dimensiuni reduse, preţ scăzut etc.) însă nu pot fi
folosite direct fără un montaj electronic special şi de aceea, dacă eşti începător în domeniu, încă
nu poţi face nimic cu ele.

Cum găsim capetele bobinelor ?

Cel mai simplu este să folosim un aparat
de măsură, mai ales că în ziua de azi poţi găsi
unul chiar şi cu mai puţin de 10 RON. Bobinele
de transformator au rezistenţa electrică
cuprinsă de regulă între câţiva ohmi şi câteva
mii de ohmi, aşa că îţi setezi gama ohmetrului
în funcţie de lucrul ăsta. De exemplu dacă ai un
aparat ca acela din figura alăturată, îl setezi pe
ohmetru în gama de 2000 ohmi (unde poţi
măsura rezistenţe între 0 şi 2000 ohmi). În
continuare, te uiţi la capetele de bobine care au aceeaşi grosime şi vezi cu aparatul de măsură
care dintre capetele respective au continuitate (care arată o rezistenţă mai mică de 2000 ohmi).
Capetele care au continuitate reprezintă bornele unei bobine.
O bobină are doar 2 capete, însă se poate întâmpla să găseşti 3 sau mai multe fire care
prezintă continuitate între ele. Asta însemnă că bobina respectivă are prize (fire lipite undeva
între începutul şi sfârşitul bobinei). În cazul lor, ca să afli totuşi care sunt capetele bobinei, vezi
între care dintre acele capete găseşti cea mai mare rezistenţă. Dacă vezi că un capăt de bobină nu
are continuitate cu nici unul din celelalte capete, înseamnă că ori bobina respectivă e întreruptă
(transformator posibil ars) ori nu ai făcut tu bine contact între bornele bobinei şi bornele
aparatului de măsură.
Pagina 6
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

Care este bobina primară şi care este bobina secundară ?

Precizez că acum mă refer doar la
transformatoarele de reţea cu miez din tole.
Marea majoritate a unor astfel de
transformatoare sunt de tip "coborâtor",
adică au o bobină conectată la 220V (motiv
pentru care se numeşte bobină primară) şi
scot tensiuni mai mici în toate celelalte
bobine (numite bobine secundare). Asta
înseamnă că bornele la care sunt legate cele
mai subţiri sârme au cele mai multe şanse
să fie bobinele primare. Totuşi, pentru a fi
100% sigur că nu o să-ţi explodeze ceva în
caz că ai ales greşit bobina, înseriază cu bobina pe care vrei s-o conectezi la 220V un bec
obişnuit de 220V/100W. Rolul becului este acela de a limita puterea maximă care trece prin
transformator, fără a afecta funcţionarea acestuia în gol (în gol, adică fără a avea nici un
consumator conectat la bornele celorlalte bobine).
După ce ai înseriat becul cu bobina pe care o bănuieşti a fi cea primară, bag-o în priză şi
dacă becul nu rămâne aprins înseamnă că ai ghicit care este bobina primară. Dacă becul se
aprinde, încearcă cu altă bobină. Dacă totuşi nu găseşti nici o bobină cu care becul să rămână
stins, înseamnă că transformatorul respectiv nu poate fi utilizat la 220V.
Considerând că ai găsit bobina primară, mai departe, cu un aparat de măsură vezi ce
tensiuni ai la bornele bobinelor secundare.
În cazul în care vrei alte tensiuni în afară de cele date de transformator, poţi încerca să
înseriezi bobinele secundare în mod convenabil. De exemplu, dacă ai două bobine primare de
12V, le poţi înseria şi obţii 24V. Evident, sunt destul de rare cazurile în care combinând bobinele
secundare poţi obţine exact tensiunea de care ai tu nevoie. Pentru toate celelalte cazuri, singura
soluţie este rebobinarea transformatorului, subiect pe care îl voi detalia într-un articol viitor.

Ce putere poţi obţine de la fiecare bobină secundară ?

Dacă avem o singură bobină secundară puterea maximă a acesteia este de aproximativ 0,9
× P, unde: 0,9 este randamentul transformatorului, iar P puterea absorbită de bobina primară.
Dacă însă avem mai multe bobine secundare, singurul mod în care putem aprecia cam ce putere
poate da fiecare este să estimăm intensitatea curentului pentru care a fost proiectată bobina
respectivă.
Pagina 7
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

Înainte de a merge mai departe, trebuie să-ţi explic puţin despre densitatea de curent.
Aceasta este o mărime care exprimă ce intensitate de curent poate suporta un conductor electric
de o anumită grosime fără a se încălzi peste o anumită limită considerată a fi periculoasă.
Valoarea acesteia depinde de cât de bine se poate răci firul respectiv. De exemplu, firelor din
prelungitoare li se permite să aibă o densitate de curent mai mare, pentru că acolo, fiind mai
răsfirate, se răcesc mai uşor. Pe de altă parte, firelor din componenţa bobinelor li se permite o
densitate de curent mai mică, deoarece, fiind mai multe fire înghesuite într-un spaţiu mic, răcirea
se va face mult mai prost.
Pentru cupru (principalul material din care se fac bobinele de transformator) în general se
admite o densitate de curent de 2,5 A/mm2. Aşadar, pentru a estima pentru ce intensitate de
curent a fost făcută o bobină cu fir de cupru, nu trebuie decât să înmulţim 2,5 A/mm2 cu aria
secţiunii firului respectiv. Ai grijă să nu confunzi aria secţiunii firului cu diametrul acestuia. În
caz că ai un lapsus (şi eu uit uneori lucruri banale  ), aria secţiunii firului este egală cu 3,14 ×
R2, R fiind raza secţiunii firului (altfel spus - jumătate din grosimea acestuia).
În continuare, pentru a afla cam ce putere poţi obţine de la bobina respectivă, nu-ţi rămâne
decât să înmulţeşti valoarea estimată a curentului cu tensiunea măsurată la bornele bobinei.

Pagina 8
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

4. Ce ne facem cu reşoul ?

Având în vedere condiţiile civilizate de la noi,

studenţii (şi nu numai) sunt nevoiţi să apeleze de multe
ori tot la bătrânul reşou. Cu toate că este folosit de mulţi
oameni, puţini reuşesc să nu îl vadă ca pe un balaur
mofturos, pe care dacă-l superi te lasă pe întuneric
arzându-ţi siguranţa sau îţi scuipă flăcări prăjindu-ţi
prelungitorul, priza etc.
Orice reşou ai avea (fie că-l cumperi acum din
magazin, fie că-l împrumuţi de undeva, fie că vrei să
improvizezi unul) ca să ai siguranţă în utilizarea lui, ai grijă ca puterea consumată de el să nu
depăşească niciodată capacitatea instalaţiei tale electrice sau a elementelor de conectare pe care
le foloseşti. Cum am zis deja, instalaţiilor electrice normale nu le place să le soliciţi la mai mult
de 3000-4000W, de unde rezultă că puterea reşoului nu trebuie să fie mai mare de 2000-2500W
(ţinând cont că de obicei pe lângă reşou mai consumă şi un televizor, un bec etc.).
Cum afli puterea reşoului ? Păi ori o citeşti pe eticheta lui ori o calculezi, de exemplu cu
soft-ul de aici: http://www.sengpielaudio.com/calculator-ohm.htm.
Cum foloseşti link-ul
acesta ? Păi la Voltage or
volts E or V pui 220V (cât ai
la priză), apoi la Resistivity or
resistance pui rezistenţa
reşoului (o măsori cu un aparat
de măsura direct pe cuiele
ştecherului de la reşou), dai click pe Calculate şi în căsuţa cu Wattage or power o să afişeze
puterea reşoului tău.
Acum, ştiind ce putere are reşoul şi presupunând că nu este mai mare de 2000-2500W,
singurul lucru de care trebuie să mai ai grijă este alegerea corespunzătoare a elementelor de
conectare (aşa cum am explicat mai sus).

Pagina 9
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

5. Care este de fapt adevărul despre difuzoare ?

Ai văzut peste tot o gamă foarte largă de dimensiuni, forme, puteri, preţuri, mărci şi
calitate, însă puţină lume vede o legătură clară între aceste detalii. Sunt sigur că ai văzut unele
difuzoare pe care puterea era exprimată printr-un şir lung de zerouri şi suna ca un ceaun spart,
sau altele care sunau bine şi tare în ciuda faptului că nu erau nici mari şi nici prea puternice. Hai
să fac un pic de lumină în acest domeniu unde marketing-ul reuşeşte să facă totul confuz pentru
marea majoritate a amatorilor de tehnică audio.

Gama frecvenţelor de lucru

Aşa cum un om nu le poate face pe toate
bine în acelaşi timp la fel nici un singur
difuzor n-o să poată să-ţi redea ca lumea toate
tonurile (frecvenţele) pe care le poţi auzi.
Dacă vrei neapărat poţi găsi un difuzor care să
redea bine toată gama audio, însă sigur va fi al
dracului de scump. De aceea, cel mai frecvent,
fabricanţii de incinte acustice (boxe) folosesc
două sau mai multe tipuri de difuzoare, fiecare
proiectate special să lucreze doar într-un
anumit spectru de frecvenţe (joase, medii,
înalte etc.).

Forma şi materialul membranei

Membrana unui difuzor este partea care pune aerul în mişcare, care practic emite sunete.
Formele sub care poate fi întâlnită sunt: conică (la difuzoarele pentru frecvenţe joase şi medii),
calotă sferică (la cele pentru frecvenţe înalte) sau chiar plană.
În special la difuzoarele pentru frecvenţe joase şi medii, baza conului membranei poate lua o
multitudine de forme: rotundă, pătrată, pentagonală, eliptică etc.
Membrana conică cu baza rotundă prezintă cea mai bună rigiditate. Asta înseamnă că:
- membrana poate fi făcută mai subţire şi implicit mai uşoară. Un difuzor cu o membrană
uşoară are un randament bun (adică nu ai nevoie de un amplificator puternic pentru a-l face
să sune tare).
- membrana poate fi folosită la crearea unor intensităţi sonore ridicate;
- vom avea distorsiuni reduse.
Pagina 10
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

Difuzoare cu membrană a) conică cu bază rotundă, b) conică cu baza pătrată,

c) conică cu bază pentagonală, d) eliptică şi c) calotă sferică

Membrana conică cu baza eliptică are o rigiditate ceva mai scăzută decât cea cu baza
rotundă însă permite difuzorului să redea o gamă mai largă de frecvenţe (centrul membranei redă
frecvenţele înalte, în timp ce zonele de la margine redau frecvenţele joase). Pentru a îmbunătăţi
performanţele la frecvenţe înalte ale acestui tip de membrane, foarte multe au ataşate în zona
centrală un alt con, mai mic. Ca şi calitate a sunetului, în general un difuzor cu membrana
eliptică nu poate egala un sistem compus din două sau mai multe difuzoare, fiecare specializate
pe o anumită gamă de frecvenţe.
Membrana de tip calotă sferică este preponderent folosită pentru difuzoarele de înalte,
deoarece la frecvenţe înalte membranele conice tind să fie foarte directive (emit sunetele doar
într-un fascicul foarte îngust).
Toate celelalte forme de membrane nu au o legătură directă cu performanţele difuzorului,
fiind folosite doar pentru a impresiona potenţialii cumpărători.
Materialul din care sunt fabricare membranele dictează greutatea şi rezistenţa acestora. În
mod normal, dacă vrem o membrană mai rezistentă o facem pur şi simplu mai groasă. În cazul
membranelor pentru difuzoare nu ne permitem să avem o membrană prea grea pentru că asta ar
reduce prea mult eficienţa difuzorului. Aşadar, producătorii de difuzoare sunt nevoiţi să facă un
compromis delicat între greutatea şi rezistenţa membranelor.
Chiar dacă în ultimii 10-20 de ani s-au introdus membrane din diverse metale uşoare sau
materiale plastice, nici una dintre acestea nu reuşeşte să ofere un compromis rezistenţă-greutate

Pagina 11
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

la fel de bun ca membranele din celuloză (hârtie). Acest fapt este dovedit şi de faptul că în
domeniul profesional, difuzoarele cu membrane din hârtie au fost şi rămân la putere.

Puterea.
Multă lume consideră că atunci când vine
vorba de un difuzor, cel mai important
parametru este puterea. Cei care produc şi/sau
vând difuzoare au înţeles asta şi de foarte multe
ori oferă maselor ceea ce caută: nu, nu
difuzoare puternice ci difuzoare cu etichete pe
care sunt scrise puteri care, dacă eşti virgin în
domeniu, te pot aduce uşor la orgasm. Am
trecut şi eu prin asta: mi-am iubit primele
difuzoare şi nu pentru că ar fi sunat bine, ci
pentru că ce scria pe etichetă mă făcea să mă
simt superior prietenilor, care ... nu aveau o astfel de etichetă .
Puterea specificată de producător este exprimată într-o mie de sisteme de măsură, unele
mai cinstite iar altele mai puţin. Pe scurt, pentru tine contează doar puterea pe care o poate
suporta difuzorul, în mod continuu (adică cel puţin câteva ore) şi în gama de frecvenţe
specificată de producător. Din câte ştiu, singurele sisteme care exprimă puterea în acest mod sunt
sistemele R.M.S. şi A.E.S. Nu intru acum în mai multe detalii, ideea este că dacă pe eticheta unui
difuzor după valoarea puterii în W sau VA, scrie RMS sau AES, poţi să fii 99 % sigur că puterea
respectivă este cea reală.
Se întâmplă uneori să nu ai o etichetă pe care să scrie puterea difuzorului sau pur şi simplu
poate nu ai încredere în ce scrie pe ea. În oricare din aceste cazuri, uite câteva criterii după care
îţi poţi da seama cam ce putere poate suporta difuzorul respectiv.

Vârsta. Până acum 10-15 ani foarte rar întâlneai difuzoare cu puteri peste 50-100 W (din cauza
limitărilor tehnologice – bobinele nu puteau rezista la temperaturi prea ridicate). Ca idee, puteri
peste 50 W erau rezervate doar difuzoarelor cu diametre de la 12 inch în sus.

Diametrul membranei. Pe scurt: cele mai mici sau egale cu 8 inch suportă maxim 20-30 W, cele
de 10 inch suportă în jur de 40-60 W, cele de 12 inch suportă în jur de 80-100 W, iar cele de la
15 inch în sus suportă cel puţin 100-150 W.

Pagina 12
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

Diametrul bobinei. Este mai dificil să-l determini, însă dacă

reuşeşti, te-ai ales cu un indiciu foarte important. Chiar şi în
cele mai performante cazuri, randamentul unui difuzor rar
depăşeşte 5%, ceea ce înseamnă că restul de 95 % se pierde
prin căldură, căldura care trebuie disipată de bobină. Se
subînţelege că dacă bobina are diametrul mic, nu poate disipa
prea multă căldură. De aceea, orientativ, un difuzor de joase
sau de medii, cu o bobină cu un diametru de circa:
- 2 cm, nu poate suporta mai mult de 50 W;
- 3 cm, nu poate suporta mai mult de 100 W;
- 4 cm, nu poate suporta mai mult de 150 - 200 W;
- 5 cm, nu poate suporta mai mult de 200 - 250 W, ş.a.m.d.

Ce ar fi bine să mai ştii ?

- un difuzor utilizat în afara gamei de frecvenţe pentru
care a fost proiectat, va suporta o putere mai mică decât în mod normal. Dacă spre exemplu
bagi frecvenţe foarte joase într-un difuzor de medii sau înalte de 100 W, sunt suficienţi
chiar şi 20 W ca să-i trânteşti bobina de piesele polare şi să-l faci să cârâie ca o cioară care
nu vrea să intre în viteză;
- poţi băga chiar şi 200W într-un difuzor de 100 W doar dacă semnalul băgat în difuzor este
curat (fără distorsiuni audibile);
- cu cât semnalul pe care-l bagi în difuzor este mai distorsionat, cu atât mai mult se reduce
puterea pe care o poate suporta. Nu este de glumă cu distorsiunile – statistic vorbind, cea
mai importantă cauză pentru defectarea difuzoarelor nu este depăşirea puterii maxime, ci
prezenţa distorsiunilor. Chiar dacă îmi place să dau volumul cât se poate de tare, nu am ars
niciodată un difuzor, şi asta doar pentru că am respectat o regulă foarte simplă: dacă simt
că sunetul nu se (mai) aude clar, dau mai încet până când începe să se audă din nou
perfect clar.

Sensibilitatea.
Sensibilitatea este unul din cei mai importanţi parametri ai unui difuzor şi cu toate acestea
vânzătorii de foarte puţine ori îţi pot da detalii despre el, fiind probabil obişnuiţi cu faptul că
lumea în general apreciază valoarea unui difuzor doar după puterea acestuia. De ce este
important acest parametru ? Pentru că pentru o anumită intensitate sonoră, un difuzor cu o

Pagina 13
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

sensibilitate redusă va avea nevoie de mult mai multă putere (de la amplificator) decât un difuzor
cu o sensibilitate ridicată.
Sensibilitatea se exprimă în dB/W/m, ceea ce înseamnă intensitatea sonoră a difuzorului (în
decibeli) obţinută la o putere de 1 watt, intensitate măsurată la distanţa de 1 metru de membrană
(în faţa acesteia). La ora actuală gama de valori a sensibilităţii este de 80-105 dB/W/m pentru
difuzoarele de joase şi medii, şi de 90-110 dB/W/m pentru difuzoarele de înalte. Ca să-ţi faci o
idee despre cât de tare se aude un sunet de x decibeli, poţi arunca o privire peste tabelul de mai
jos.

Exprimarea în dB (decibeli) a intensităţii acustice

produse de diverse surse sonore

Trebuie să mai ştii că legătura dintre puterea băgată în difuzor şi intensitatea sonoră
obţinută nu este liniară ci logaritmică. Practic, dacă un difuzor scoate 90 dB când îi bagi 1 W,
când o să-i bagi 2W nu o să obţii 180 dB, ci doar 93 dB. Altfel spus, la fiecare dublare sau
înjumătăţire a puterii pe care o bagi în difuzor, intensitatea sonoră obţinută creşte sau scade cu
Pagina 14
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

doar 3 dB. Tu însă având o ureche care funcţionează după alte legi, nu vei simţi o dublare sau o
înjumătăţire a intensităţii sonore decât abia atunci când difuzorul va suna cu 6-9 decibeli mai tare
sau mai încet. Asta înseamnă că pentru a simţi “la ureche” o dublare sau o înjumătăţire a
intensităţii sonore, puterea pe care o bagi în difuzor trebuie crescută sau redusă de cel puţin 4 ori.
Aşadar, dacă vrei să ai un sunet puternic, este mai înţelept să ai nişte difuzoare cu
sensibilitate ridicată şi un amplificator mai cuminţel, decât nişte difuzoare cu sensibilitate mică,
leneşe, pentru care să-ţi trebuiască un amplificator monstru.
Marea majoritate a difuzoarelor făcute de firme fantomă pe care le găseşti prin bazar sau
prin magazine de componente electronice, foarte rar au sensibilităţi peste 90 dB/W/m. Motivul
principal este, evident, faptul că în general e vorba de marfă de proastă calitate.
Sensibilităţi mici (< 90-95 dB/W/m) au şi difuzoarele auto, însă asta nu pentru că ar fi
proaste ci pentru că în efortul de a construi difuzoare care să sune bine şi tare în spaţii mici se
pierde câte ceva din sensibilitate. Cu alte cuvine, indiferent de cât de serioasă este firma
producătoare, nu te aştepta ca un difuzor auto să fie prea gălăgios atunci când îl foloseşti în afara
maşinii.

4 ohmi sunt mai buni decât 8 ?

Două difuzoare care sunt identice cu excepţia impedanţei bobinelor (una fiind să zicem de
4 ohmi şi cealaltă de 8 ohmi) vor suna la fel şi vor rezista la aceeaşi putere maximă.
Există un “zvon” care spune ca difuzoarele pe 4 ohmi sunt destinate utilizării acasă iar cele
pe 8 ohmi sunt destinate uzului profesional (în special la sonorizări) şi prin urmare difuzoarele pe
8 ohmi ar fi mai bune decât cele pe 4 ohmi. Această "clasificare" este parţial adevărată, în sensul
că statistic vorbind, într-adevăr, cele mai multe difuzoare de la 8 ohmi în sus se regăsesc în gama
profesională, iar cele de la 6 ohmi în jos în sistemele pentru acasă. Însă producătorii de difuzoare
profesionale nu le fac pe 8 ohmi pentru că o impedanţă de 8 ohmi ar produce un sunet mai bun,
ci din alte motive, cum ar fi:
- posibilitatea legării mai multor boxe pe aceeaşi ieşire (de exemplu, două boxe pe 8 ohmi
legate în paralel pe ieşirea unui amplificator pe 4 ohm;
- posibilitatea utilizării unor cabluri mai subţiri între amplificator şi boxe decât în cazul
utilizării unor boxe pe 4 ohmi.

Pagina 15
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

Un difuzor cu o bobină este mai prost decât unul cu două bobine ?

Numărul de bobine nu spune nimic despre
performanţele difuzorului. Un număr mai mare
de bobine îţi permite doar să-ţi poţi conecta
optim difuzorul la amplificatoare făcute să
lucreze pe impedanţe diferite (1, 2, 4, 6, 8 ohmi
etc.). Ca să fiu şi mai clar, uite două exemple:
Exemplul 1. Un difuzor de 8 ohmi îl poţi
lega optim doar la un amplificator făcut pe 8
ohmi. Dacă îl legi la un amplificator făcut pe 16
ohmi rişti să strici amplificatorul, iar dacă îl legi
la un amplificator de 4 ohmi, nu vei putea folosi
decât jumătate din puterea amplificatorului.
Exemplul 2. Un difuzor cu două bobine de 2 ohmi poate fi legat la:
- un amplificator pe 4 ohmi, dacă legi cele două bobine în serie;
- un amplificator pe 1 ohm, dacă legi cele două bobine în paralel;
- un amplificator pe 2 ohmi, dacă foloseşti o singură bobină.
Difuzoarele cu mai mult de o bobină se întâlnesc aproape exclusiv în domeniul auto, unde,
datorită alimentării la tensiune mică (12V), este dificil (mai bine zis - scump) să faci
amplificatoare puternice pe impedanţe mici (4 ohmi sau mai puţin).
Nu în ultimul rând, ca să îţi dai seama dacă un difuzor este cât de cât de calitate, vezi dacă
poţi găsi pentru el parametrii T/S (Thiele and Small) (la vânzător/distribuitor sau pe internet). În
caz că poate n-ai auzit de ei, îi enumăr pe cei mai importanţi dintre aceştia:
- Fs - frecvenţa de rezonanţă (în aer liber); pentru difuzoarele de joase este de dorit o valoare
cât mai redusă (de preferat sub 50-55 Hz);
- Re - rezistenţa bobinei în curent continuu;
- Vas - volumul de aer care are aceeaşi constantă elastică (sau rigiditate) cu membrana
difuzorului; este de dorit o valoare cât mai redusă;
- SPL (Sound Pressure Level) - sensibilitatea difuzorului exprimată în dB/W/m; este de dorit
o valoare cât mai ridicată (de preferat peste 90 dB/W/m);
- Qtc – factorul de calitate; este de dorit o valoare cât mai redusă (de preferat sub 0,4 - 0,5).
Bineînţeles, chiar dacă are undeva publicaţi parametrii Thiele and Small, sunt totuşi şanse
ca difuzorul respectiv să fie unul de proastă calitate. Însă dacă producătorul nici măcar nu s-a
obosit să determine aceşti parametri, este clar că difuzorul respectiv este bun de aruncat pe geam.

Pagina 16
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

6. Tutorial despre utilizarea camerei foto

Dacă ţi se pare insuficient să

foloseşti camera foto doar pe modul
„AUTO”, atunci acest materialul îţi
este direct adresat pentru că, probabil,
de multe ori te-ai întrebat de ce unele
poze îţi ies aiurea: ba prea pe alb, ba
prea pe negru, ba puricoase, ba în
ceaţă ş.a.m.d. În ziua de astăzi
camerele foto cu film sunt rezervate aproape exclusiv profesioniştilor (mai ales a celor snobi),
motiv pentru care în continuare mă voi referi în special la camerele foto digitale.
Înainte de a vorbi despre utilizarea propriu-zisă a unei camere foto, o să-ţi explic pe scurt
care sunt cei mai importanţi parametri care intervin direct în funcţionarea ei.
În principiu, o cameră foto este un aparat în care se află o cameră obscură (în care în mod
normal nu poate intra lumină). În camera respectivă, pe unul dintre pereţi, este montată o
suprafaţă fotosensibilă (sensibilă la lumină), care poate fi reprezentată de un film foto sau de un
panou de celule fotoelectrice. Pe peretele opus este montat un sistem optic format din mai multe
lentile, care poartă numele de obiectiv. Scopul acestuia este acela de a prelua raze de lumină din
exteriorul camerei foto şi de a le proiecta corespunzător pe suprafaţa fotosensibilă. Însă
obiectivul nu proiectează lumina direct pe suprafaţa fotosensibilă, ci prin intermediul unei piese
numită diafragmă (care în general este inclusă în corpul obiectivului). Rolul acesteia este acela
de „robinet”: ea reglează cantitatea de lumină care ajunge pe suprafaţa fotosensibilă.
Pe lângă componentele menţionate, la modelele mai vechi sau la cele mai performante
dintre cele noi, camerele foto sunt dotate cu un obturator. Acesta este o piesă montată exact în
faţa suprafeţei fotosensibile şi are rolul de a nu permite trecerea luminii decât doar pe durata
expunerii (momentul când faci efectiv poza). În cazul camerelor foto de larg consum, obturatorul
nu mai este folosit, funcţia acestuia fiind preluată de sistemul electronic al aparatului.

În continuare voi vorbi puţin despre caracteristicile componentelor menţionate mai sus.
Caracteristicile obiectivului:
a) Distanţa focală. Aşa cum se observă şi în figura de mai sus, sistemul optic al unui
obiectiv poate fi echivalat cu o lentilă convergentă. Acest lucru înseamnă că razele de lumină
care intră în obiectiv vor fi deviate astfel încât, după o anumită distanţă, toate aceste raze se vor

Pagina 17
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

întâlni într-un singur punct, numit punct focal. Distanţa dintre punctul focal şi sistemul optic al
obiectivului se numeşte distanţă focală.
Această distanţă este importantă din următoarele două motive:
I. Dacă vrei să obţii poze foarte clare, suprafaţa fotosensibilă trebuie să se afle exact în
punctul focal al sistemului optic. Ajustarea poziţiei suprafeţei fotosensibile se numeşte focalizare
(sau focus în limba engleză). Despre ea o să-ţi povestesc mai multe un pic mai târziu.
II. Distanţa focală determină gradul de disproporţionalitate al obiectelor aflate la distanţe
diferite faţă de camera foto. Altfel spus, cu cât distanţa focală a obiectivului este mai mică, cu
atât mai mare va fi diferenţa dintre obiectele plasate la distanţe diferite de camera foto (cele
apropiate se vor vedea exagerat de mari în comparaţie cu cele îndepărtate – vezi, de exemplu,
modul în care sunt distorsionate imaginile văzute prin vizorul de la uşă). În acest sens există 3
categorii de obiective:
- wide, care au distanţa focală mai
scurtă de 28 mm;
- normal, cu valori ale distanţei
focale centrate în jurul valorii de
50 mm, valoare apropiată de cea a
ochiului uman;
- narrow (teleobiectiv), cu distanţe
focale de peste 100 mm.
Distanţa focală poate fi fixă (la camerele
foto fără zoom) sau variabilă (la camere foto cu zoom).
b) Zoom (factor de magnificare a imaginii). Toată lumea ştie ce înseamnă, însă ca o
completare, este bine să ştii că cu cât o cameră foto îşi poate modifica zoom-ul în limite mai
largi, cu atât pozele făcute la nivel mare de zoom vor ieşi mai distorsionate. Este foarte comod să
ai la dispoziţie un interval mare în care să poţi regla zoom-ul, însă asta înseamnă că trebuie să
sacrifici din calitatea imaginii. În caz că te întrebai care este motivul pentru care profesioniştii au
în dotare mai multe obiective în timp ce amatorii au doar unul, răspunsul este: calitatea imaginii.
Mai concret, în loc să folosească un singur obiectiv pentru toată gama de distanţe focale de care
au nevoie, profesioniştii folosesc mai multe obiective, fiecare specializate pe o gamă restrânsă de
distanţe focale.
c) Apertură. Este o mărime care arată gradul de deschidere al diafragmei. Cu alte cuvinte,
apertura arată cât de multă lumină trece din obiectiv către suprafaţa fotosensibilă. O întâlnim cel
mai frecvent raportată la distanţa focală, sub forma numărului F (F=deschiderea
diafragmei/distanţa focală). Acest număr poate lua doar valori subunitare, motiv pentru care în
Pagina 18
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

practică nu se mai scrie, de exemplu F=1/4, ci doar F4 (se omite cifra „1”). Trebuie să mai ştii că
valori mici ale numărului F corespund unor deschideri mari ale diafragmei; altfel spus, ca să ţii
minte mai uşor informaţia asta, consideră că numărul F arată de fapt gradul de închidere al
diafragmei.
d) Profunzimea de câmp (sau
DOF: Depth of field – în limba engleză)
reprezintă intervalul între limitele căruia
toate obiectele se văd clar (figura de
alături) şi este direct influenţat de
apertură: creşte odată cu aceasta. Din
păcate, aşa cum ştii de la punctul c), un
număr F de valoare mare, înseamnă că
prin obiectiv trece mai puţină lumină.
Profunzimea de câmp în cazul unui număr F
mare (sus) şi în cazul unui număr F mic (jos)
Suprafaţa fotosensibilă
Este suprafaţa prin intermediul căreia camera foto poate memora pozele pe care le faci.
Până acum 15-20 de ani, suprafeţele fotosensibile erau reprezentate aproape în exclusivitate de
filmele foto. În zilele noastre, locul filmelor foto a fost luat de plăcuţe cu celule fotoelectrice.
a) Rezoluţia. Exprimă numărul total
de puncte (pixeli) din care poate fi
formată viitoarea fotografie. Este
parametrul care, pe scurt, exprimă cât de
detaliată este o fotografie. Practic, cu cât
o fotografie are o rezoluţie mai mare, cu
atât poate fi mărită mai tare, fără a-şi
pierde din calitate.
În cazul filmelor foto, rezoluţia este
dată de mărimea granulelor de substanţă
fotosensibilă. De obicei un film foto are o
rezoluţie superioară unei camere foto
digitale.
În cazul camerelor foto digitale, rezoluţia este dată de numărul maxim de celule
fotoelectrice care poate fi folosit pentru capturarea unei fotografii. Pentru cei mai mulţi dintre
fotografii amatori, rezoluţia este principala caracteristică după care evaluează o cameră foto. Este
Pagina 19
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

total greşit, mai ales când te gândeşti că de multe ori respectivii fotografi, din neglijenţă sau din
neştiinţă, nici măcar nu setează camera pentru lucrul la rezoluţie maximă.
O rezoluţie mare este justificată doar în cazul în care vrei să scoţi poza respectivă la o scară
mare (un poster, un panou publicitar etc.). În rest, pozele le priveşti aproape exclusiv pe laptop
unde ai în medie 1200 × 900 pixeli = 1.080.000 pixeli. Cu alte cuvinte, pe monitor, fără să o
măreşti, o poză făcută la 1 megapixel se vede la fel de bine ca şi una făcută la 14 megapixeli. Aşa
că data viitoare când vrei să-ţi cumperi o cameră foto, dacă nu intenţionezi să printezi poze de
mărimea unui perete, nu are nici un rost să cumperi o cameră care are peste 7-8 megapixeli.
b) Sensibilitatea. Într-un mod simplificat, sensibilitatea poate fi înţeleasă ca fiind cantitatea
de lumină necesară unei suprafeţe fotosensibile pentru a produce o fotografie cu luminozitate
normală (adică nici prea întunecată dar nici prea luminoasă). Există mai multe sisteme de măsură
a sensibilităţii suprafeţelor fotosensibile, însă cea pe care o întâlneşti astăzi peste tot este sistemul
ISO. Acesta exprimă sensibilitatea în trepte de: 64, 100, 200, 400, 800, 1600, 3200, 6400 etc.
O sensibilitate ridicată îţi permite să faci poze în condiţii de lumină redusă însă în acelaşi
timp vor mări gradul de granulaţie al imaginii (poza va fi “puricoasă”). Din experienţa mea,
până la o sensibilitate de ISO 200 inclusiv, granulaţia este insesizabilă şi de aceea foarte rar
folosesc mai mult de ISO 200.

Timpul de expunere.
Este perioada de timp în care luminii prelucrate de obiectiv îi este permis să ajungă pe
suprafaţa fotosensibilă. Este ales manual sau automat, în funcţie de sensibilitatea filmului şi de
numărul F. Timpul de expunere poate fi ajustat în general între 1/2000 secunde şi câteva zeci de
secunde.

Sfaturi practice privind utilizarea unei camere foto

a) Butonul de declanşare al unei camere

foto digitale (cel pe care apeşi ca să faci poza),
nu are una ci două trepte. Verifică şi tu: apasă
încet până simţi că ajungi la prima treaptă, şi
apoi dacă apeşi încet şi ceva mai tare ai să
simţi că ajungi la a doua.
Prima treaptă este pentru focalizare,
adică momentul în care camera foto îşi
calculează/setează numărul F, sensibilitatea şi
Pagina 20
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

timpul de expunere astfel încât poza să iasă cât mai bună. Aşa că, înainte de a face o poză, apasă
butonul de declanşare doar până la prima treapta. Apăsând doar până la prima treaptă e ca şi cum
i-ai spune camerei: „uite, asta e ceea ce vreau să pozez acum, ia şi reglează tot ce trebuie ca poza
să iasă bine”. Dacă reuşeşte să optimizeze parametrii respectivi, aparatul te atenţionează cu două
beep-uri şi îţi afişează pe display o previzualizare a viitoarei poze. Dacă îţi place cum arată, apeşi
până la a doua treaptă şi aparatul îţi face poza respectivă. Dacă însă apeşi din prima până la fund,
aparatul nu are timp să-şi regleze parametrii interni şi rişti să-ţi iasă o poză cu defecte.
Uneori camera nu poate focaliza scena pe care o vrei tu. Cele mai frecvente cauze şi soluţii
sunt:
- eşti prea aproape de subiectul vizat; soluţia este să setezi
aparatul pe „macro” (cu ajutorul butonului marcat cu o
floare). Dacă aparatul nu are funcţie macro, te îndepărtezi de
subiect până când focalizarea este posibilă;
- scena este formată din imagini fără contururi clare (de
exemplu nori, ceaţă etc.); soluţia este să orientezi aparatul
către o altă scenă aflată cam la aceeaşi distanţă dar care are
ceva obiecte cu contururi clare, apeşi butonul de declanşare
până la treapta de focalizare, îl laşi să focalizeze şi apoi (fără să ridici degetul de pe treapta
de focalizare) te întorci către scena iniţială, şi apeşi butonul până la a doua treaptă pentru a
face poza. Cu alte cuvinte, dacă nu poţi focaliza pe scena care vrei tu, focalizezi pe o scenă
învecinată şi abia apoi pozezi scena iniţială.

b) Zoom-ul este poate cea mai comodă metodă prin care poţi încadra doar ce vrei tu. Cu
toate acestea, cu cât ai zoom-ul setat la o valoare mai mare, cu atât claritatea pozei va fi mai
sensibilă la mişcarea camerei. Cu alte cuvinte, nu ai nici o şansă să faci o poză foarte clară
utilizând un zoom de 15X, călărind un cal nărăvaş . Aşa că dacă nu ai trepied, sfatul meu este
să eviţi să foloseşti valori ridicate de zoom.

c) Pe multe camere foto se regăseşte un buton rotitor din care poţi selecta mai multe
moduri de lucru:
Auto. În acest mod, aparatul se ocupă de toate setările, în afară de zoom;
S (Shutter speed). În acest mod sensibilitatea este setată la o valoare fixă. Poţi regla manual
timpul de expunere, iar aparatul reglează automat numărul F.
A (Aperture). În acest mod sensibilitatea este setată la o valoare fixă. Poţi regla manual
numărul F, iar aparatul reglează automat timpul de expunere. Este modul meu de lucru preferat,
Pagina 21
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

deoarece îmi permite să fixez sensibilitatea la cât vreau eu (maxim ISO 200). În acelaşi timp îmi
afişează şi timpul de expunere la care va fi făcută poza – dacă este sub 1/40 – 1/50 secunde nu
este nici o problemă, dacă este peste această valoare creşte riscul ca mişcările corpului meu să
afecteze claritatea imaginii şi deci trebuie să fiu atent.
M (manual). În acest mod sensibilitatea este setată la o valoare fixă. Poţi regla manual atât
timpul de expunere cât şi numărul F. Este modul meu preferat pentru fotografiile făcute noaptea,
fără bliţ.

Ştiu că tot ce ţi-am explicat până acum este posibil să ţi se pară imposibil de realizat pentru
cineva ca tine. Dacă gândeşti aşa, adu-ţi aminte cât de greu ţi-a fost la început să stai singur în
picioare, să faci primii paşi etc. Apoi adu-ţi aminte cum exersând continuu acum ai ajuns să poţi
merge la fel de bine ca oricine. La fel se întâmplă şi în oricare alt domeniu: trebuie să exersezi în
paşi mici dar constanţi în direcţia care ţi-o doreşti. Fotografia nu este doar tehnică, este şi o artă,
motiv pentru care trebuie să fii înarmat cu o doză suplimentară de răbdare. Dacă totuşi nu eşti
prea răbdător, te sfătuiesc să-ţi stimulezi voinţa făcând rost de o geantă ca cea din imaginea de
mai jos ;).

Pagina 22
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

7. Puţină lumină în domeniul surselor de iluminat

În ciuda aparenţelor, lumina nu este un

lucru care curge lin şi continuu de la o sursă
către ochii noştri. Lumina este de fapt energie
electromagnetică emisă de sursele de lumină în
pachete de o anumită mărime şi care sunt livrate
cu o anumită frecvenţă. Cantitatea de energie din
acele pachete corespunde intensităţii luminii, în
timp ce frecvenţa cu care sunt emise determină
culoarea luminii. Am observat că pe sursele de
iluminat întâlnite în comerţ, eficienţa luminoasă
este de cele mai multe ori exprimată în lumeni/watt. De aceea, în continuare, când mă voi referi
eficienţă luminoasă, ca să poţi face mai uşor comparaţii, voi folosi de fiecare dată numai scara în
lumeni.
Sursele de lumină din mediul înconjurător emit radiaţii într-un spectru foarte larg de culori
şi intensităţi. Ochiul uman poate percepe fără probleme aproape orice intensitate luminoasă pe
care o putem întâlni pe Pământ. Cu toate acestea, dacă ţii la sănătatea ochilor tăi, în funcţie de
specificul diferitelor locuri în care te afli este bine ca intensitatea luminoasă să se încadreze între
anumite limite. În cazul suprafeţelor întâlnite în spaţiile de locuit, o autoritate în domeniu
(http://www.iesna.org) recomandă următoarele intensităţi luminoase:
- 200 lumeni/m2 pentru zonele în care pardoseala este goală;
- 300 lumeni/m2 pentru mese, noptiere, dulapuri şi alte suprafeţe înalte;
- 500 lumeni/m2 pentru birouri sau alte zone în care lucrezi.
Aşadar, dacă de exemplu într-o cameră ai 10 m2 de pardoseală goală, 10 m2 de mese sau
alte suprafeţe înalte şi 2 m2 în care îţi demontezi laptopul pentru a-i curăţa cooler-ul de praf, vei
avea nevoie de 10 × 200 + 10 × 300 + 5 × 500 = maxim 6000 lumeni. Ca să faci rost de ei,
presupunând că vrei să foloseşti becuri cu incandescenţă de 100W:
- calculezi intensitatea luminoasă care o poţi obţine de la becul respectiv: îi înmulţeşti
eficienţa luminoasă (cca. 15 lumeni/watt) cu puterea (100 watt);
- afli numărul necesar de becuri împărţind luminozitatea maximă de care ai nevoie (cei
6000 de lumeni) la intensitatea luminoasă a tipului respectiv de bec;
- cumperi becul/becurile şi eventualele accesorii necesare (socluri, lustre etc).
Este posibil ca 6000 de lumeni pentru o cameră de doar 22 m2 să ţi se pară exagerat. Pentru
privit la televizor, pentru stat la un pahar de vorba cu un prieten, pentru făcut nebunii în dormitor
Pagina 23
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

etc. este suficient 1000 - 2000 lumeni sau chiar mai puţin. Însă când ai nevoie să citeşti sau să
lucrezi la ceva migălos, este bine să le asiguri ochilor tăi suficientă lumină. Se subînţelege că
dacă trebuie să foloseşti mai multe surse de lumină, nu este recomandat să le amplasezi pe toate
într-un singur loc ci distribuite după nevoi (de exemplu pui mai multe deasupra mesei, biroului
etc. şi mai puţine deasupra zonelor nemobilate din cameră).
Dacă în privinţa intensităţii luminii ochiul uman se poate adapta la aproape orice valoare,
în privinţa culorilor acesta poate percepe doar lumină din spectrul 360-680 nm (sau 430–790
teraherţi).

Principala problemă a surselor de lumină nu este faptul că nu emit suficient de multă

lumină, ci faptul că nu emit lumină doar în spectrul vizibil (cel din figura de mai sus). Aşadar,
când vedem pe eticheta unei surse luminoase (bec, led etc.):
- randament (sau eficienţă), în mod curent se înţelege cât % din energia electrică
consumată se transformă în lumină. În realitate randamentul de pe etichetă arată cât din energia
electrică consumată se transformă în lumină vizibilă. Ca idee cea mai mare parte din energia
electrică consumată de un bec banal se transformă în radiaţii infraroşii (cu lungime de undă de
peste 700 nm), care nu sunt vizibile.
- temperatura de culoare înseamnă nuanţa de culoare predominantă emisă de respectiva
sursă de lumină. Este exprimată în grade Kelvin şi, din punct de vedere fizic, înseamnă culoarea
pe care ar avea-o un corp oarecare încălzit la temperatura respectivă. Proprietăţile atmosferei în
care trăim face ca lumina venită de la soare să aibe o tentă albăstruie; prin urmare, pentru ochiul
uman „lumina naturală” înseamnă o lumină albă cu o uşoară tentă de albastru.

Flacără de lumânare 1850K

Bec cu incandescenţă, bec cu halogen 2700-3300K
Tub fluorescent („neon”) cu lumină „caldă” (cu tentă galbenă) 3000K
Lumina lunii, lampă cu xenon 4100-4150K
Tub fluorescent („neon”) cu lumină „rece” (cu tentă albastră) 5000K
Lumina bliţului de la o cameră foto 5500-6000K
Cer înnourat 6000-6500K
Lumina unei zile însorite >6500K
Valori aproximative ale temperaturilor de culoare
corespunzătoare diverselor surse de lumină
Pagina 24
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

În ultimul secol, ca alternativă pentru lumina solară, s-au propus diverse soluţii de
iluminat. În continuare o să ţi le detaliez pe cele care le întâlneşti cel mai frecvent.

Becul cu incandescenţă
Este format dintr-un filament (fir foarte subţire) închis într-un vas de sticlă vidat (din care,
pentru a evita „ruginirea” filamentului, a fost scos aerul). Atunci când băgăm o tensiune electrică
la capetele filamentului, acesta se încălzeşte până devine incandescent (emite lumină).

Avantaje:
- este foarte ieftin şi se găseşte foarte uşor.
Dezavantaje:
- are un randament foarte prost: 10-17 lumeni/watt;
- durată de utilizare redusă: 1000-2500 ore;
- lumina emisă nu este perfect albă, având o nuanţă care
bate spre galben. Din acest motiv, lumina unui bec cu
incandescenţă este departe de ceea ce se înţelege prin
„lumină naturală” şi prin urmare nu este prea sănătoasă;
- temperatura atinsă de suprafaţa exterioară este ridicată
(peste 100ºC), fapt care poate pune în pericol obiectele
aflate în imediata sa apropiere;
- sensibilitate crescută la şocuri mecanice (filamentul se
poate rupe la şocuri mult mai mici decât cele necesare
spargerii globului de sticlă);
Datorită calităţii proaste a luminii produse cât şi a eficienţei luminoase mici, nu-ţi
recomand să foloseşti becuri cu incandescenţă decât în locuri unde le foloseşti rar şi pe durate
scurte de timp (iluminare debara, beciuri, poduri de case etc).

Becul cu halogen
Este tot un bec cu incandescenţă, singura deosebire faţă de acesta fiind faptul că interiorul
globului de sticlă nu este vidat, ci umplut cu un gaz inert (stabil din punct de vedere chimic).
Numele de “cu halogen” arată că gazul folosit este din grupa halogenilor (vezi tabelul periodic al
elementelor).
Rolul gazului inert în funcţionarea acestui tip de bec este acela de a reduce viteza de
degradare a filamentului prin două mecanisme:

Pagina 25
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

- prezenţa unei atmosfere în interiorul globului de sticlă exercită o anumită presiune asupra
filamentului, fapt care îl face să nu se evapore la fel de uşor ca în vid;
- gazul inert nu interacţionează chimic cu filamentul, fapt pentru care acesta nu este expus
deteriorării prin coroziune (oxidare sau mai băbeşte spus, prin „ruginire”).
Cele două mecanisme permit fabricanţilor să fabrice filamentele astfel încât acestea să se
înfierbânte mai tare, păstrând totuşi o durată de exploatare rezonabilă. Înfierbântându-se mai
tare, aceste filamente emit o lumină mai albă decât banalele becuri cu incandescenţă.

Avantaje
- oferă o lumină mai albă decât becul cu incandescenţă (tenta de
culoare bate mai mult înspre albastru decât înspre galben).
Dezavantaje
- oferă o eficienţă luminoasă superioară becului cu incandescenţă:
12-22 lumeni/watt; totuşi, în comparaţie cu sursele de lumină
dezvoltate în ultimele decenii eficienţa luminoasă este totuşi mică;
- preţ mai crescut decât un bec cu incandescenţă (de cel puţin 3
ori);
- durată de utilizare redusă, dar totuşi superioară becurilor cu
incandescenţă: 1000-4000 ore;
- temperatura atinsă de suprafaţa exterioară este ridicată (peste 100
ºC), fapt care poate pune în pericol obiectele aflate în imediata sa apropiere;
- sensibilitate crescută la şocuri mecanice (filamentul se poate rupe la şocuri mult mai mici decât
cele necesare spargerii globului de sticlă).
Lumina emisă de un bec cu halogen o consider a fi destul de „naturală”, însă datorită
dezavantajelor amintite nu le recomand decât în aplicaţii unde sunt folosite rar şi unde nu s-ar
justifica surse de lumină mai scumpe.

Tubul fluorescent
Este un dispozitiv din categoria celor cu descărcare în gaze (energia electrică este
transformată în lumină prin intermediul unui gaz).
Tubul fluorescent este format dintr-un tub de sticlă din care aerul a fost înlocuit cu vapori
de mercur. Atunci când băgăm o tensiune electrică la capetele tubului, atomii din interior sunt
ionizaţi (adică li se bagă pe gât câţiva electroni în plus) şi din acest motiv aceştia încep să emită
lumină ultravioletă (invizibilă pentru ochiul uman). Pentru a ne putea totuşi folosi de această
lumină, tubul este acoperit la interior cu o vopsea specială care are rolul de a transforma lumina
Pagina 26
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

ultravioletă în lumină vizibilă. În funcţie de

substanţele din această vopsea, lumina
tubului poate fi albă, roşie, albastră, verde
etc.
Tubul fluorescent poate fi întâlnit de
multe ori şi sub numele de „neon”, ceea ce
este total greşit deoarece nu conţine deloc
gazul „neon” .
Tubul fluorescent nu poate funcţiona
pur şi simplu doar alimentându-l, ci are
nevoie de câteva accesorii. Aceste accesorii
pot fi cumpărate şi montate separat sau pot fi
cumpărate gata montate pe tub în ceea ce se
numeşte „bec economic”.

Avantaje:
- permite obţinerea unei lumini foarte apropiate de cea naturală;
- are o eficienţă luminoasă ridicată: 60 lumeni/watt;
- durata de utilizare de cel puţin 6000 ore;
- temperatura atinsă de suprafaţa exterioară este redusă (rar depăşeşte 50º C);
- preţ de cost redus, în cazul în care cumperi doar tubul.
Dezavantaje:
- preţ de cost ridicat dacă îl cumperi gata montat într-un „bec economic”;
- sensibilitate crescută la şocuri mecanice;
- preţ de cost ridicat pentru accesorii (carcasă şi bobină de balast), pentru tuburi
fluorescente care nu sunt utilizate în montaje gen „bec economic”;
- pentru a crea o luminozitate ridicată, tubul trebuie să aibă o lungime considerabilă (zeci
de centimetri).
Ţinând cont de cele menţionate mai sus, îţi recomand ca pentru sănătatea ochilor şi
buzunarului tău să foloseşti cât poţi de des doar tuburi fluorescente.

Lampa cu xenon
Face şi ea parte din categoria lămpilor cu descărcare în gaze. În acest caz, particularitatea o
reprezintă faptul că gazul care emite lumina este menţinut într-un volum mic (câţiva cm3) şi la o
presiune foarte ridicată (circa 30 de atmosfere). Această particularitate permite lămpii cu xenon
Pagina 27
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

să poată emite o lumină foarte intensă dintr-o suprafaţă foarte mică (lungimea arcului electric nu
depăşeşte câţiva milimetri). De ce lampa cu xenon foloseşte xenon şi nu orice alt gaz mai ieftin ?
Pentru că xenonul este unul din puţinele gaze care rămâne suficient de transparent la presiuni
ridicate.

Avantaje:
- randament ridicat: 30-50 lumeni/watt;
- durata de utilizare ridicată 8000-12000
ore;
- culoarea luminii emise este foarte
apropiată de culoarea luminii naturale;
- spre deosebire de becurile cu
incandescenţă şi cele cu halogen, lămpile
cu xenon nu tind să se strice mai rapid
atunci când le porneşti şi le opreşti de
multe ori într-un interval mic de timp;
- suprafaţa de pe care este emisă lumina
este foarte mică, aproape punctiformă. Acest fapt permite obţinerea unor lămpi puternice şi mici;
- rezistă foarte bine la şocuri mecanice (nu au în componenţă nici un filament care se poate rupe).
Dezavantaje:
- preţ ridicat (de la cel puţin 100 euro în sus);
- necesită un montaj electronic special care este şi el destul de scump.

Lămpile cu xenon sunt folosite în special acolo unde este nevoie de lumină de bună calitate
(albă), emisă dintr-o sursă punctiformă. Exemple de aplicaţii: microscoape, proiectoare de
cinematograf, faruri de maşină etc. Având în minte avantajele şi dezavantajele oferite nu este
rentabil să-ţi iluminezi casa cu lămpi cu xenon. În privinţa farurilor de maşină, dacă îţi permite
buzunarul, lămpile cu xenon sunt o alegere foarte bună.

Led-ul
Aşa cum spune şi numele (Light Emitting Diode) din
punct de vedere fizic led-ul este o diodă ca oricare alta, cu
excepţia faptului că puterea consumată de aceasta nu se
transformă total în căldură ci şi în lumină. Culoarea luminii
emise depinde de materialele din care sunt fabricate
Pagina 28
www.hobbytronica.ro 7 idei pentru specialistul din tine !

joncţiunile diodei astfel încât astăzi poţi întâlni led-uri roşii, portocalii, galbene, verzi, albastre şi
chiar albe. Capsula majorităţii led-urilor destinate utilizării ca surse de iluminat, în partea prin
care este emisă lumina, au forma unei calote sferice care joacă rolul unei lentile convergente.
Această formă este dată pentru a orienta razele de lumină într-o singură direcţie.

Avantaje:
- randament ridicat: 40-100 lumeni/watt;
- durată de utilizare foarte ridicată: peste
20000 de ore;
- în cazul ledurilor albe, culoarea luminii
emise este foarte apropiată de culoarea
luminii naturale;
- sunt imune la şocuri mecanice şi la
funcţionare intermitentă cu frecvenţă
ridicată (cicluri aprins/stins foarte dese);
- suprafaţa de pe care este emisă lumina
este foarte mică, aproape punctiformă. Acest
fapt permite obţinerea unor lămpi puternice
şi mici.
Dezavantaje:
- nu este (încă) posibilă realizarea de led-uri care să suporte puteri de peste 5-10 W, motiv pentru
care pentru obţinerea unei intensităţi luminoase ridicate este întotdeauna necesară utilizarea mai
multor led-uri;
- preţ mediu spre ridicat.

Din toate punctele de vedere pe care mi le pot imagina, când trebuie să optezi pentru o
sursă de lumină sau alta, îţi recomand să optezi mereu pentru led-uri. Chiar dacă investiţia
iniţială te-ar putea descuraja, pe termen lung vei reduce factura la energia electrică. Şi încă un
lucru important: dacă nu apar situaţii în care să fie solicitate peste limitele prescrise de fabricant,
led-urile practic nu au moarte. De altfel statistica arată că marea majoritate a led-urilor fabricate
în anii 70-80 sunt şi astăzi în perfectă stare de funcţionare.

Pagina 29