Sunteți pe pagina 1din 14

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

ASPECTE ALE GÂNDIRII ECONOMICE


DIN ANTICHITATE ŞI DIN EVUL MEDIU

2011

Costandachi D. Alexandra
Grupa 1.1

DOCTRINE ECONOMICE
ASPECTE ALE GÂNDIRII
ECONOMICE

DIN ANTICHITATE ŞI DIN


EVUL MEDIU
Cuprins

1. Vechii indieni
2. Grecia antica
*xenofon
*platon
*aristotel
3. Idei economice din biblie
4. Europa in evul mediu
*sfantul toma d’aquino
VECHII indieni

Pentru a putea vorbi despre ideile economice şi despre doctrinele care îşi au originea
în această perioadă, de la vechii indieni, trebuie să înţelegem modul de organizare al acestei
civilizaţii, care era împărţită în caste. Potrivit unei voluminoase culegeri de imnuri, rugaciuni
şi descăntece, reprezentanţii primelor 3 caste aveau misiunea de a aduna avere, care era mai
apoi sacrificată în timpul ritualurilor religioase, foarte importante pentru existenţa întregii
societăţi.
În această comunitate domina convingerea că cel care reuşeşte să adune averea era un
ales al zeilor, pe cănd celialţi nu se pot bucura de bunăvoinţa acestora. Ritualurile de
sacrificare aveau rolul de a predispune zeii să trimită oamenilor, ploaie, fertilitate, timp
favorabil şi belşug, deoarece se considera că fumul şi mirosul emanate în timpul sacrificării
ajunge în cer, la zei.
De menţionat este faptul că indienii în cercetările lor teoretice au abordat diverse
probleme, printre care cea a valorii unui produs, ce anume reprezintă preţurile şi de ce anume
fluctuează ele. Acestia au ajuns la concluzia că valoarea produsului reprezintă numărul de
zile necesare producerii sau obţinerii acestuia. Problemele teoretice ale indienilor se apropie
de întrebările cheie şi problema cu care se confruntă ştiinţa economică.
Deoarece civilizaţia punea accent mai mare pe religie decăt pe ştiinţa economică,
aceştia nu credeau că averea ţinea strict de harnicia sau lenevia unei persoane, ci se explica
prin acţiunile karmei, astfel avuţia sau sărăcia reprezintă fie o recompensă, fie o pedeapsă
pentru virtuţiile sau păcatele acestora, săvârşite în viaţa precedentă. Aceste lucruri reies din
textele religioase care datează din mileniul III înainte de Hristos.
În perioada secolelor IV-III înainte de Hristos apare un tratat despre arta conducerii
statului, intitulat Arthasastra, în care este promovată ideea rolului activ al statului în
organizarea vieţii economice. Prin acest tratat, statul nu strânge doar impozitele, ci are
obligaţia de a construi şi a menţine în bună stare drumurile, podurile, sistemele de irigaţii, să
reglementeze preţurile, să aloce mijloace necesare dezvoltării comerţului şi a meşteşugarilor,
dar în principal să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să aibă venituri mai mari decât
cheltuieli.
Tot în acest tratat este menţionat, pentru prima dată, profitul comercial, dar şi anumite
reguli pentru intervenţia statului, stabilindu-se ca mărimea acestui profit să fie de 5% din
valoare preţurilor bunurilor înterne şi de 10% pentru bunurile importate. Un lucru foarte
surprinzător este faptul că acest tratat îi sfătuia pe regii Indiei să lupte contra corupţiei şi a
delapidării banilor publici, fenomene care, la acea vreme aveau cele mai nefaste urmări
asupra dezvoltării economiei.
Astfel, în India, ideile economice şi-au găsit loc în cronici şi culegeri de legi, dintre
care cele mai insemnate sunt Arthasastra, Dhatmasastra şi Legile lui Mamu.
Primele reprezentări economice aparute în Orientul Antic, pe lângă cele din India, şi
în China gândirea economică s-a dezvoltat în legătură cu justificarea monopolului statului,
comerţului, preţurile etc. . Cel mai reprezentativ curent de gândire economică, dar şi cel mai
cunoscut este cunfucianismul. Pe langă aceste două ţări, şi în Egipt şi în Babilon au apărut
elemente ale gândirii economice, numai că ceva mai târziu, şi sunt întâlnite, în special, în
„Învăţăturile lui Ipuver” şi în „Codul lui Hammurapi”, dar tema principală o reprezintă
sclavia.
Momentul de vârf în ceea ce priveşte gândirea economică este prezent în Grecia
Antică. Problematica nu a fost diferită de cea din Orient, dar stadiul atins aici a dat naştere
unor mari spirite precum Xenofon, Platon şi Aristotel, şi justifică nivelul mult mai înalt de
generalizare teoretică.
Grecia antiCA

1. XENOFON (427-355/354 î.e.n)

2. PLATON (427-347 î.e.n.)

3. Aristotel (384-322 î.e.n.)


1. XENOFON (427-355/354 î.e.n)

Xenofon (427 î.Hr - 355 î.Hr.), a fost soldat, mercenar, elev și admirator al lui
Socrate. Lucrările acestuia sunt o sursă importantă pentru studiul istoriei și al filozofiei grece.
Filozoful a contribuit la progresul gândirii economice şi la apariţia Economiei ca ştiinţă prin
două lucrări cu un pronunţat character economic, şi anume: „Economicul” şi „Despre
venituri”.
Oscilant şi pe alocuri chiar contradictoriu, el face în prima lucrare, elogiul agirculturii,
iar în a doua al meşteşugurilor şi comerţului. În ambele dezvoltă câteva idei de real interes:
definirea economiei ca ştiinţă, definirea economică a bunurilor, analiza muncii, a diviziunii
sociale a muncii, a comerţului, a pieţei, a banilor - metale preţioase, în special argint.
Nu a fost întrutotul original în tratarea acestor probleme economice, însă modul
propriu de gândire este vizibil în fiecare abordare în parte. De exemplu, în discutarea
diviziunii sociale a muncii se detaşează de Platon pentru că o pune în relaţie directă şi cauzală
cu piaţa, iar în ceea ce priveşte banii sesizează funcţiile de echivalent general, de circulaţie şi
de tezaurizare. Nu lipsite de interes istoric şi ştiinţific sunt şi reflexiile sale cu privire la
politica economică de sporire a lor, la importanţa argintului şi exploatării minelor de argint, la
rentabilitate etc.
Xenofon este şi autorul lucrării „Anabasis Kyrou", o poveste a unor mercenari greci
care se luptă să ajungă de la porțile Babilonului la Marea Neagră. Printre scrierile lui se mai
numără și „Hellenica”, o continuare a lucrării lui Tucidide despre istoria grecilor, „Amintiri
despre Socrate” și „Ciropedia”, o nuvelă istorică despre Cyrus al II-lea cel Mare, fondatorul
Imperiului Persan. „Oeconomicus” este un dialog despre agricultură și gospodărire și pe
lângă acest subiect mai sunt tratate teme ca relațiile dintre bărbat și femeie, viața rurală.
„Oeconomicus” a fost tradus în latină de Cicero.
2. PLATON (427-347 î.e.n.)

Platon (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice,
student al lui Socrate și învățător al lui Aristotel. Împreună cu aceștia, a pus bazele filozofice
ale culturii occidentale. Platon a fost interesat în matematică, a scris dialoguri filozofice și a
pus bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea
occidentală.
Acesta face, pe drumul dezvoltării şi individualizării gândirii economice, un pas
înainte faţă de Xenofon. În cele două lucrări ale sale: „Statul” (Republica) şi „Legile”, în care
discută între altele şi chestiuni economice, el dă o nouă expansiune şi turnură proprietăţii,
muncii, diviziunii sociale a muncii, antagonismului dintre ecnomia natutală şi economia de
schimb, funcţiilor banului etc. . Deşi s-a manifestat ca un adversar înverşunat al economiei de
schimb şi ca un adept sincer şi consecvent al economiei naturale, Platon a reuşit totuşi să
aducă problema diviziunii sociale a muncii la un nivel care n-a mai fost depaşit de multe
veacuri. A pus, la baza statului său ideal, diviziunea socială a muncii, înţeleasă ca o necesitate
obiectivă, a analizat mai adânc însemnătatea şi trăsăturile ei. A facut distincţie între banii cu
valoare întrinsecă şi banii semne de valoare, între monedă cu circulaţie internă şi cea cu
circulaţie internaţională etc. .
Pe scurt, a dat cugetării mai multă profunzime şi a pus mai pregnant în evidenţă
funcţia ei socială, utilitarist-pragmatică. Sistemul său teoretic clădit pe organizarea
comunitară a proprietăţii, pe diviziunea socială a muncii şi pe separarea funcţiilor de
conducere de cele productive, impusă de caracterul multilateral al necesităţilor şi unilateral al
facultăţilor indivizilor, are valoare prin el însuşi, dar şi prin aceea că a servit drept model
pentru construcţiile utopice, din evul mediu ale lui Thomas Morus („Utopia”) şi Tommaso
Campanella („Cetatea Soarelui”).

DIVIZIUNEA MUNCII
Potrivit opiniei lui Platon, cea mai importantă lege economică este diviziunea muncii,
deoarece, spune el, în virtutea acestei legi, producătorul specializându-se, confecţionează
bunuri materiale mai uşor şi mai repede, într-o cantitate mai mare şi de o calitate mai bună.
Filozoful grec se pronunţă pentru separarea funcţiilor administrative de cele productive, dar
acesta vorbeşte nu despre o diviziune socială a muncii, ci despre una naturală, covins că
fiecare om este înzestrat de la natură cu capacitatea de a efectua doar unanumit lucru, şi că
acesta trebuie să îl îndeplinească.

ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE


Platon era un adversar înfocat al libertăţii politice şi economice, apărând ideea unui
amestec al statului în viaţa economică şi consideră că acest amestec trebuie să fie subordonat
atingerii unor obiective de ordin moral, politic, religios, şi nu economic.
Marele filozof era foarte preocupat de problemele desăvârşirii spirituale a neamului
omenesc şi susţinea că la rădacina tuturor viciilor şi păcatelor umane se află setea de
înavuţire, pornire care îl degradează pe om, împingîndu-l să încalce orice reguli de
convenţuire în societate, orice principii morale şi etice. Astfel statul trebuie să ţină sub
control setea de îmbogăţire prin încasarea dobînzii obţinute de la îmrumuturi, precum şi de la
vânzarea mărfurilor pe credit, prin reglementarea preţurilor astfel încât acestea să le asigure
vânzătorilor doar un profit destul de moderat.
Comerţul exterior este un alt domeniu în care amestecul statului este indispesabil,
astfel statul va promova o politică protecţionistă, interzicânt exportul produselor de care are
nevoie societatea şi punând obstacole în calea importului de produse care nu sunt strict
necesare pentru o viaţă modestă.

PROPRIETATEA
Platon prefera proprietatea colectivă în locul celei private, şi cere înlocuirea celei din
urmă, deoarece proprietatea privată încurajează individualismul, alimentează setea de
pricopsire şi îl sileşte pe om să dea prioritate intereselor personale în defavoarea celor
colective.
Astfel „comunismul” marelui filozof, nici pe departe general, prezintă ideea că până şi
femeile şi copii trebuie să fie comuni, interzice posesia obiectelor de aur şi argint şi ducerea
unui mod de viaţă luxos. Platon este un comunist aristroctratic, de elită, deoarece divide
societatea în trei clase: filozofi, militari şi producători. Acesta susţine că doar primele două
clase se pot bucura de comunitatea de avere şi familie, dar nu şi ţăranii şi meseriaşii, care nu
se pot lipsi de sclavia bunurilor materiale.
3. Aristotel (384-322 î.e.n.)

Aristotel (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanți
filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii
peripatetice. Deși Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras concluziile
necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel
este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat
domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma
aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.

Fiind o minte genială, enciclopedică, el lasă posterităţii numeroase lucrări, dintre care
menţionez „Politica” şi „Etica nicomachică”, pentru că sunt economice prin excelenţă. În
aceste scrieri filozoful face distincţia dintre economia domestică şi cea hremastică. Prima se
bazează pe necesitate şi are drept scop agonisirea naturala, limitată de nevoile de consum. A
doua se întemeiază pe schimb şi urmăreşte acumularea infinită sub forma banilor. Progresul
ştiinţei economice s-a datorat în mare parte cercetării mai amănunţite a economiei
hremastice. Astfel el a înţeles mai bine natura schimbului, comerţului şi a banilor. Aristotel
arată că în comuna primitivă schimbul nu avea nici un rost dacă era fără câştig, afirmând că
schimbul potrivit nu contravine legilor naturii, deci nu este un aspect al hremasticităţii.

O idee foarte valoroasă este că banii sunt un produs al schimbului de mărfuri, şi pe


măsură ce schimburile reciproce (M-B-M) sau extins prin importarea bunurilor de care
lipseau, şi prin exploatarea bunurilor care erau de prisos. Astfel s-au creat condiţiile pentru
apariţia hremasticei (B-M-B), la început mai timidă, dar perfecţionată prin experienţă.
Aceasta se ocupă mai ales cu banii, căci „banul este elementul şi ţinta schimbului, iar averea
provenită din acest fel de achiziţie nu cunoaşte limite”.1

Aristotel nu analizează doar apariţia banilor, ci şi rolul acestora. Explică funcţia de


circulaţie a banilor, arătând că nu de la început metalele preţioase au îndeplinit funcţia de
bani, sesizând astfel dubla funcţionalitate a acestora. Astfel el explică funcţia banului ca
masură a valorii, afirmând ca banii reprezintă un etalon care aduce bunurile la o măsură
cmună şi le egalizează.

Filozoful grec a pus bazele teoriei valorii, acesta vede marfa ca unitate a două laturi,
valoarea de întrebuinţare şi valoarea monetară. Mergând mai departe cu această idee ajunge
la relaţia dintre valoare şi preţ, realizând că baza obiectivă a preţului este valoarea de schimb.

Punctul culminant în analiza valorii este atins când ajunge la concluzia că legea
schimbului este egalitatea, altfel era imposibil schimbul fără egalitate, iar egalitatea nu este
posibilă fără comensurabilitate, şi dacă Aristotel ar fi mers mai departe cu raţionamentul ar fi
gasit că elementul care dă obiectelor unitate şi comensurabilitate este munca omului. Motive
ar fi pentru a crede că a realizat acest lucru, dar eversiunea lui faţă de munca sclavilor l-a
împiedicat să îl recunoască deschis.

1
Vasile C. Nechita, Economie Politică, Editura Porto-Franco, Galaţi 1991;
Idei economice din biblie

Biblia este cartea sfântă a creştinilor care consideră că toţi oamenii sunt egali în faţa
lui Dumnezeu, dar ia apărarea celor săraci. Aceasta dezaprobă zgârcenia, furturile, abuzurile
şi setea de avuţie, şi subliniază că dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor. Sfânta
Scriptură cere credincioşilor să fie cumpătaţi, cinstiţi şi drepţi, dar şi înţelegători în relaţiile
economice, şi nu numai.
„Profeţii biblici condamnă camăta, inegalitatea de avere, dar şi avuţia, cu atâta putere
de convingere încât ne face să afirmăm că s-ar putea vorbi despre un capitalism specific, al
profeţilor, care diferă foarte mult de cel al lui Platon.”2
Prin Biblie credincioşii sunt îndemnaţi, chiar daca nu se cere direct, să renunţe la
proprietatea privată şi înlocuirea acesteia cu cea colectivă, deoarece se consideră că
propreitatea privată stă în calea desăvârşirii spirituale a omului.
În Noul Testament apare pentru prima dată, detaliat, modul de a trăi prezent în
primele comunităţi creştine, în care proprietatea era colectivă, astfel toţi cei care aveau
credinţă erau mereu împreună, având cele necesare. Îşi vindeau proprietăţile pentru a împărţi
banii cu ceilalţi, în funcţie de nevoile acestora. Renunţarea la proprietate era benevolă şi este
acceptată doar de persoanele care consideră că au ajuns la un anumit nivel în evoluţia
spirituală şi doresc sa urmeze calea mântuirii, calea Domnului.
Tot în Biblie apare şi munca văzută ca o datorie sfântă, cu toate că aceasta consideră
primatul Contemplaţiei asupra Acţiunii, dar şi sperioritatea Spirituală în raport cu cea
Materială, aici apare diferenţierea de Grecia Antică, deoarece în Biblie apare „invitaţia”
tuturor la muncă fizică, nu doar pe unii, iar pe ceilalţi la muncă intelectuală.
În Sfânta Scriptură apare un verset care va fi preluat de şcoala socialistă, este vorba de
principiul formulat de Sfântul Apostol Pavel: „Cel ce nu vrea să lucreze, să nu manânce”.
Totuşi, nu numai Apostolii îi îndeamnă pe oameni la muncă, ci şi Iisus Hristos care spunea:
„Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa, până seara”.
În Evul Mediu, care cuprinde o perioadă de timp de circa un mileniu, de la căderea
Imperiului Roman de Vest (476 d. Hr.) la revoluţiile burgheze din secolele XVI-XVII, va fi
dezvoltată mai mult învăţătura din Sfânta Scriptură, dar ţinându-se seama şi de ideile şi
doctrinele din Grecia Antică.

2
Dumitru Moldoveanu, Doctrinele Economice, Editura ARC, Bucureşti 2003, pagina 21;
Europa in evul mediu
sfantul toma d’aquino (1225 – 1274)

În Europa, perioada dintre secolele V şi X, este marcată de căderea Imperiului Roman


de Apus, de năvălirea goţilor, vandalilor, vizigotilor, de regresul net al schimbului de mărfuri.
Venirea noilor populaţii, organizate pe baza comunităţilor rurale, şi apoi construirea
domeniilor feudale, sunt însoţite de un declin al oraşelor şi de un regres al producţiei
meşteşugăreşti şi al schimburilor comerciale.
Începând cu secolul al XI-lea se deschide o eră de transformări radicale, cele
economice sunt caracterizate de o nouă înflorire a producţiei de mărfuri, a comerţului, a
finanţelor şi a oraşelor. Acest progres este stimulat de Cruciade şi de susţinere activă din
partea monarhilor, ce doresc să se sprijine pe o nouă pătură socială.
Biserica nu mai poate ignora problemele economice şi sociale, decide astfel să se
exprime în privinţa lor, iar aceasta va fi sarcina Sfântului Toma din Aquino în secolul XIII,
care va încerca să precizeze condiţiile economice şi sociale necesare pentru ca omul să ducă o
viaţă virtuasă.
Sfântul Toma d’Aquino s-a născut într-o familie de conţi italieni. Se călugărise
contrar voinţei părinţilor săi, pentru ca, ascultînd îndemnul vocaţiei sale mistice, să devină cel
mai celebru filozof şi teolog din evul mediu. Timid din fire, mereu înândurat şi retras, a fost
poreclit de colegi „boul”. Auzind acest lucru, rectorul Academiei, care îi cunoştea
preocupările, i-a luat apărarea şi ar fi spus: „ Să ştiţi, când boul acesta va rage odată, se va
cutremura universul”.
Într-adevăr, anume datorită importanţei operei sale ştiinţifice contele italian avea să
fie canonizat în anul 1323, fără a se face o anchetă specială asupra miracolelor săvârşite, ca în
cazul celorlalţi sfinţi, considerându-se că fiecare lucrare a sa este un miracol, iar invăţătura sa
(tomismul) avea să rămână, din 1879 până în prezent, filozofia oficială a catolicismului.
Potrivit opiniei lui Toma d’Aquino, viaţa economică nu poate fi separată de principiile
moralei creştine. Anume prin această prismă sunt analizate asemenea categorii economice,
precum proprietatea, preţul, dobânda, salariul. Opera Sfântului este intitulată „Summa
Theologicae” (1266-1273).
PROPRIETATEA
Celebrul teolog susţine că Dumnezeu este proprietarul suprem al tuturor bunurilor, în
acelaşi timp el admite că pentru a trăi în conformitate cu pătura socială din care fiecare
persoana face parte, este necesară proprietatea privată, deoarece ceasta se potriveşte mai bine
naturii omului.
Acesta crede că în cazul proprietăţii private bunurile sunt mai bine administrate,
ordinea este mai perfectă, pacea este mai bine asigurată. Totuşi Sfântul acceptă proprietatea
privată, exact ca în cazul vechilor indieni şi a grecilor din antichitate, numai dacă aceasta este
folosita spre binele întregii comunităţi, în conformitate cu interesul general.
TEORIILE PREŢULUI JUST ŞI A SALARIULUI JUST
Toma d’Aquino este de acord cu negustoria şi cu profitul comercial, doar dacă acesta
nu este destinat unei îmbogăţiri nelimitate. El abordează şi corectitudinea în schimbul de
mărfuri, astfel acesta afirma că acest schimb ar trebui să se facă la un preţ corect, care să
acopere costurile şi să i se adauge un câştig modic.
Potrivit opiniei filozofului, preţul just este atunci când mărimea lui se stabileşte în
funcţie de cantitatea de munca cheltuită şi de situaţia materială şi socială a producătorului. În
ceea ce priveşte împrumutul cu dobândă, acesta începe prin a-ll refuza, exprimând astfel
atitudinea oficială a Bisericii.
„Acceptând economia de piaţă, dar preconizând, în numele moralei creştine, un
control asupra expansiunii acesteia, Sfântul Toma din Aquino contribuie în felul lui la
menţinerea echilibrului economic şi social caracteristic societăţii medievale: un echilibru
între nobilime şi societatea feudală, pe de o parte, şi tânăra burghezie zămislită de capitalism,
pe de altă parte.”3
O idee asemănătoare cu cea a preţului just se află la temelia teoriei salariului just,
potrivit căreia o persoana trebuia să primească în schimbul muncii o sumă de bani care să îi
permită să trăiască împreună cu familia sa, la nivelul care îl ocupă în societate.

3
Jacques Valier, Scurtă istorie a gândirii economice de la Aristotel până azi, Editura Compania, Bucureşti 2009;
BIBLIOGRAFIE

CĂRŢI

 DAVID MILLER – „ENCICLOPEDIA BLACKWELL A GÂNDIRII POLITICE”, EDITURA

HUMANITAS, BUCUREŞTI 2006;

 DUMITRU MOLDOVANU - „ DOCTRINELE ECONOMICE”, EDITURA ARC,

BUCUREŞTI 2003;

 JACQUES VALIER – „ SCURTĂ ISTORIE A GÂNDIRII ECONOMICE DE LA

ARISTOTEL PÂNĂ AZI”, EDITURA COMPANIA, BUCUREŞTI 2009;

 VASILE C. NECHITA – „ECONOMIE POLITICĂ – VOL.1” , EDITURA

PORTO+FRANCO, GALAŢI 1991.