BASMUL CULT - demonstraţie

Basmul este o specie epică, naraţiune având caracter supranatural, în care

personajele, cele mai multe fantastice, sunt purtătoare ale unor valori simbolice.
Definită drept sinteză a basmului românesc, „Povestea lui Harap-Alb”respectă, până la un
punct, schema basmului popular: confruntarea dintre principiul binelui şi cel al răului
(Harap-Alb, Spânul), victoria primului; existenţa unui mezin care i se substituie lui Făt-
Frumos; drumul de iniţiere; prezenţa formulelor specifice (iniţială, mediane, finală),
motivelor, probelor, cifrelor magice; nunta ca final fericit; existenţa neofitului
(neiniţiatului), mistagogului (maestrului spiritual), donatorilor.
Există însă şi deosebiri care-i conferă unicitatea (în afara celor obişnuite: autor
cunoscut, fixat în scris, stabilitate): întinderea mare a textului care este alcătuit dintr-un
lanţ de secvenţe narative (micro-nuvele) decurgând una din cealaltă; amestecul neobişnuit
de real şi fabulos, într-o naraţiune în care ar fi trebuit să predomine cel de-al doilea; eroul
nu are puteri supranaturale; existenţa unor elemente mitico-simbolice care trimit la mituri
universale; metafora drumului.
O primă caracteristică a basmului de autor în „Povestea lui Harap-Alb”este
renunţarea la formulele lungi din incipit, în care afirmaţia categorică „A fost odată ca
niciodată...”este contrazisă de imposibilitate „pe când se potcoveau purecii cu 99 ocale de
fier şi zburau până la cer”. Majoritatea poveştilor lui Creangă încep cu o formulă ce
contravine, într-o oarecare măsură tipului de formulă iniţială specific basmului fantastic
în variantele lui populare vechi. În basmele tradiţionale, spuse, nu scrise, formula iniţială
avea rolul de a marca începutul povestirii, de a scoate auditorii din lumea reală şi de a-i
transporta în lumea fabulosului, consemnând totodată atitudinea povestitorului faţă de
cele narate. La basmele contemporane, culese adesea în absenţa ascultătorilor fireşti, se
constată renunţarea la formulele lungi, bimembre. În cazul basmelor de autor, destinate
cititului, formula iniţială îşi pierde total funcţiile, scriitorul renunţând de regulă la ea, sau
adaptând-o specificului fiecăruia. Formula iniţială din „Povestea lui Harap-Alb” este
extrem de simplă, redusă la esenţă, în care „cică” marchează incertitudinea, iar „era
odată” plasează acţiunea într-un timp îndepărtat de momentul vorbirii „amu”. Atmosfera
atemporală şi unică din basmele populare „A fost odată ca niciodată”este „umplută”cu
povestea a doi fraţi care nu se văzuseră de multă vreme datorită distanţei: „ţara în care
împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăiia istuilalt la
altă margine”. Această distanţă motivează cu anticipaţie nerecunoaşterea adevăratului
erou de către unchiul şi verişoarele sale. Precizarea că „ţările erau bântuite de războaie
grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate” anticipează
dificultatea călătoriei, a drumului presărat cu multe primejdii. Se face aluzie la faptul că
drumul lui Harap-Alb nu este un drum fizic, geografic, ci un drum spiritual, de
perfecţionare şi purificare, un drum de iniţiere. Există şi un exemplu de contradicţie între
logica povestitorului şi logica basmului pentru că în ciuda dificultăţilor drumului, trimisul
Împăratului-Verde ajunge la destinaţie cu scrisoarea.
Finalul basmului aduce şi el o noutate. Căsătoria şi înscăunarea eroului constituie
elemente nelipsite din finalul basmului fantastic. Noutatea adusă de Creangă este că eroul
obţine tronul unchiului său, dar se căsătoreşte cu fiica altui împărat, împărat care
„dispare” din naraţiune după plecarea fiicei sale, altfel zis după ce şi-a jucat „rolul”ca şi
tovarăşii năzdrăvani (despărţirea de ei este mai puţin spectaculoasă decât întâlnirea).
Accentul cade pe ospăţul şi petrecerea de nuntă, nelipsind notele sociale şi umorul
indispensabil unui asemenea moment. Primind binecuvântarea Împăratului Verde, cei doi
se căsătoresc şi, ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, şi
„acum mai ţine încă”. Formula finală include o reflecţie asupra realităţii sociale, alta
decât lumea basmului: „...cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani
bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.
Originalitatea basmului reiese şi din modul propriu de amestec de real şi fabulos.
Atât în „Amintiri din copilărie” cât şi în „Poveşti”, spaţiul acţiunii este cel rural, în speţă
humuleştean. Personajele din „Povestea lui Harap-Alb”se comportă aidoma celor din
„Amintiri...”. Craiul îşi ceartă (cu vorbe humuleştene) feciorii fricoşi, Împăratul Roş este
pişcat de purici, iar cei cinci tovarăşi de drum ai lui Harap-Alb se ceartă în casa de aramă
la fel ca învăţăceii de la „fabrica de popi” din Fălticeni, iar acest colaj rezultat din
combinarea unei structuri realiste cu schema basmului popular produce un efect comic.
De altfel, umanizarea fantasticului, demonstrează, alături de mulţimea covârşitoare a
detaliilor, abundenţa dialogului, proverbelor, a vorbelor de duh, caracterul cult al
basmului şi originalitatea sa. Mai toate personajele basmului se comportă şi vorbesc
moldoveneşte, subordonându-se aceleiaşi tipologii a ţăranului din „Amintiri din
copilărie”. Situaţiile dramatice prin care trec eroii sunt tratate într-o manieră comică, iar
supranaturalul este văzut în mod prozaic.
O altă particularitate a basmului cult o constituie tipul de erou (antieroul). Mobilul
călătoriei este practic moştenirea tronului Împăratului Verde, fiul cel mic ieşind
învingător nu datorită unor puteri supranaturale, ci datorită milosteniei sale. Singura sa
putere supranaturală este aceea de a înţelege glasul calului şi al celorlalte fiinţe ajutătoare,
neavând însă capacităţi de a se metamorfoza, de a anticipa anumite situaţii, de a lupta
făţiş cu forţe negative. Nici craiul nu se înscrie în tipologia clasică. Este ironic: „Mai ştii,
pâcatul, poate să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva...şi popâc! M-oiu trezi cu tine acasă, ca
şi cu frate-tău”. Apelează la efectul paremiologic, este neîncrezător în forţele fiului celui
mic, ba chiar cârcotaş. Spânul şi Împăratul Roş nu sunt zmeii din basme, ci par oameni
obişnuiţi, dar care ies din normă prin înfăţişarea lor (natura i-a „însemnat” pentru a le
arăta răutatea). Spânul este, de fapt, un rău necesar, ajutându-l pe erou să se maturizeze.
Peste aceste sugestii ale realului autorul aruncă vălul mitului: bătrâna cerşetoare
este o ursitoare care îi va „ţese”destinul lui Harap-Alb; fiul de crai este un Ulysse, iar
pădurea în care îl întâlneşte pe Spân este un labirint. Deci, realitatea lui Creangă este
veridică, dar autorul o înfrumuseţează, aruncând peste ea vălul pur al mitului.
Există şi o altă viziune a lumii. Sinteza acestei viziuni ne-o oferă Ochilă-un soi de
ciclop autohton-care, închizându-şi unicul ochi, obţine o oglindă răsturnată a realităţii:
„copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus şi oamenii umblând cu capul între
umere”. În această „lume pe dos” (cum o numeşte Zoe Dumitrescu Buşulenga), esnţa este
perisabilitatea lucrurilor pe care aclaşi Ochilă le vede „găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca
apa cea limpede”, adică pieritoare şi imperfecte. În concluzie, în prezentarea realităţii,
Creangă a „coborât” de la viziunea mitică la cea caricaturală a lumii.
Fabulosul în „Povestea lui Harap-Alb”prezintă o serie de particularităţi. El este
tratat în mod realist, caracterizându-se prin alăturarea miraculosului cu realitatea.
Fabulosul pare a se ascunde în spatele realităţii, ieşind la lumină în mod surprinzător.
Astfel, în scena întâlnirii dintre mezinul craiului şi bătrâna cerşetoare, însuşirile
supranaturale cu care aceasta se laudă par a fi nişte minciuni. Tânărul înţelege miracolul
numai când bătrâna dispare în văzduh. Tot aşa, calul care se apropie de tava cu jăratec
este numit „ghijoagă uricioasă”; abia transformarea lui miraculoasă, datorată intervenţiei
unui factor sacru (Sf. Duminică) convingându-l pe feciorul de crai.
Un loc aparte îl ocupă Spânul. La început, el nu se abate cu nimic de la
comportamentul normal al unui om viclean; numai schimbarea înfăţişării la fiecare
întâlnire putând sugera că aparţine altei ordini: „...numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte,
îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos şi, prefăcându-şi glasul...”. Abia atunci când
coboară în fântână îşi strigă numele: „Chima răului”, dovedind că este diavolul.
Chiar cele cinci apariţii bizare (personaje himerice) care-l vor însoţi pe Harap-Alb
în ultima parte a călătoriei sale iniţiatice, amintesc de fantasticul tratat în manieră realistă.
Fiecare schiţă de portret trimite la o fiinţă umană: „o dihanie de om”, „o arătare de om”,
„o pocitanie de om”, „o schimonositură de om”, sunt sintagme de uz curent pentru
limbajul citadin, privit în latura lui firesc hiperbolizantă. Rezultatul folosirii acestui
procedeu are efecte comice, prin coborârea fantasticului la nivel uman.
Individualizarea personajelor (lui Gerilă i se face un portret fizic, Ochilă este
prezentat într-o notă hâtră de către Harap-Alb) nu este specifică basmului popular, unde
eroii sunt prezentaţi printr-o singură trăsătură şi se înscriu într-o unică tipologie. Cei cinci
tovarăşi năzdrăvani-fiinţe/apariţii himerice-au un rol bine precizat în scenariul epic,
prezenţa fiecăruia dintre ei fiind hotărâtoare în derularea faptelor şi atingerea happy-end-
ului obligatoriu în basm.
La alt pol se află fabulosul care trimite la mituri. Ursul aminteşte de unele
mitologii în care acest animal reprezintă clasa războinicilor. Şi cum, pentru a-i lua
puterea, atributele, este necesară adormirea conştiinţei de luptător, Sf.Duminică îi
pregăteşte o fiertură cu „somnoroasă”, transformând apa din fântână, în apa Lete a uitării.
Tot aşa, Cerbul-a cărui privire poate ucide-trimite la capul Meduzei din mitologia greacă;
în plus, nestemata pe care o are în frunte, aminteşte de perla din simbolul hindus, care le
conferă purtătorilor atributul eternităţii.
Un alt element de originalitate este complicarea celei de-a treia probe (acţiunea
este terminată deja în basmul popular, după realizarea ultimei probe). La Creangă ea
presupune noi probe, finalizate cu încercarea la care îl pune chiar fata deja cucerită. Proba
din urmă-aducerea elementelor magice: apa vie şi apa moartă, precum şi a celor trei
smicele de măr dulce-îi revine calului, situaţie uşor ambiguă, pentru că lupta nu se duce
între potenţialii oponenţi (Harap-Alb / fata de împărat), ci între ajutoarele acestora
(turturica şi calul).
Schema epică a basmului respectă cu stricteţe canoanele basmului popular,
înglobând într-o construcţie perfect închegată, rotundă, toate ingredientele necesare
pentru ceea ce trebuie să fie un basm fantastic: prezenţa formulelor iniţială, mediane şi
finală; motivelor literare (împăratului fără urmaşi pe linie masculină, superiorităţii
mezinului, interdicţiei, al calului năzdrăvan, obiectelor magice, căsătoriei etc.); probelor
(podul, pădurea labirint ca obstacol, fântâna, focul,mâncarea şi băutura în exces, aducerea
sălăţilor din Grădina Ursului, nestematelor din fruntea Cerbului etc.); cifrelor simbolice;
triplicarea etc.
Elementele de originalitate care-i conferă condiţia de operă cultă sunt: specificul
naraţiunii (individualizarea prin detalii, dramatizarea acţiunii prin dialog); umanizarea
fantasticului prin comportament, gesturi, psihologie, mentalitate, limbaj; nota comică;
plăcerea spusului; verva; jovialitatea; oralitatea; erudiţia paremiologică; savoarea stilului;
digresiunea psihologică; umorul şi grotescul; descrierile; portretistica şi nu în ultimul
rând poziţia cu totul specială a naratorului povestitor, cu rol mult mai extins decât în alte
poveşti. Păstrând trăsăturile de bază ale realului, miraculosului şi fabulosului, I.Creangă
le-a imprimat o seamă de particularităţi care-i conferă operei strălucire şi unicitate. Toate
aceste elemente fac din „Povestea lui Harap-Alb”o capodoperă a literaturii române.

CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI
Considerat o capodoperă a literaturii române, basmul despre Harap-Alb are o
concepţie unitară şi o desfăşurare coerentă, în care se respectă tiparul ori structura
basmului popular cu unele caracteristici formale, şi în care se regăseşte pecetea
originalităţii artistice a humuleşteanului.Şi de această dată I.Creangă îmbracă în
veşmântul umorului, al vervei inepuizabile fondul de înţelepciune a poporului.
Acceptând formula epicului miraculos, specifică basmului, care este un „mit
degradat”, adică manifestat la nivelul lumii profane, I.Creangă construieşte o poveste în
stilul său inimitabil, ingenios, mucalit, la graniţa dintre grav şi glumă, despre destinul
uman, despre aventura existenţială în care omul tânăr este necesar să se angajeze pentru a
se înţelepţi. Înţelepciunea, maturizarea prin suferinţă, cunoaşterea efectivă a lumii din
perspectiva omului dornic de a-şi asuma riscurile unei călătorii îndrăzneţe şi dificile, care
înseamnă chiar iniţierea sa, toate acestea vor îndreptăţi şi vor avea ca rezultat consacrarea
lumească şi spirituală a personajului. În finalul periplului său, H-A trece într-o altă vârstă,
se va căsători cu fata Împăratului Roş şi va dobândi împărăţia unchiului său.
Basmul este alcătuit dintr-un lanţ de micro-nuvele (secvenţe narative), curgând
una din cealaltă. Structura compoziţională are ca element constitutiv călătoria pe care o
întreprinde H-A, care devine un act iniţiatic în vederea formării eroului pentru viaţă.
Episoadele ce delimitează momentele cheie înscrise pe traseul aventurii eroului, sunt
motivate de urmărirea personajului care devine o entitate constitutivă.
De la început ne dăm seama că în lumea fabuloasă este conţinută o realitate
social-istorică determinată: „Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei
feciori...Şi apoi, pe vremurile acele, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave,
drumurile pe ape şi pe uscat reau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se
putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi”.
Creangă păstrează de la basmul popular formulele specifice de început, mediane
şi de final, însă acestea sunt adaptate stilului său. Astfel, incipitul este abrupt, cu o
formulă mai scurtă: „Amu cică era odată...”.
Acţiunea basmului este lineară, iar timpul e cronologic, păstrând perspectiva
obiectivă. Evenimentele sunt narate în ordinea desfăşurării lor, păstrând firul continuu şi
linear al acţiunii. Ca în majoritatea basmelor, şi în „Povestea lui Harap-Alb”, timpul şi
spaţiul sunt incerte, vagi. Putem vorbi chiar de un timp mitic, învăluit de mister, asemeni
celui din balade.Tehnica narativă se caracterizează prin relatarea la persoana a III-a,
naratorul este omniscient.
Încă de la început, fiul cel mic al Craiului-neofitul- îşi va dovedi calităţile de erou,
fiind afectat de dojana tatălui său mâhnit de nereuşita celor doi fii mai mari. Prin milă şi
bunătate, crăişorul îşi face prieteni, aliaţi care îl scot din impas. În primul rând,
Sf.Duminică-mistagogul-, cu ajutorul căreia obţine cel mai important dintre „ajutoarele”
sale, calul. Întâmplarea cu tatăl îmbrăcat în pielea de urs se produce într-un context
motivaţional menit să probeze voinicia tânărului. Apoi, având de făcut o lungă călătorie,
tatăl ţine să-şi instruiască fiul dându-i o serie de sfaturi înţelepte, rezultat al unei
experienţe de viaţă.
Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părinteşti, eroul fiind nevoit
să refacă experienţa de viaţă a tatălui, pe care-l purtase calul în tinereţe prin aceleaşi
locuri. Plecarea spre împărăţia Împăratului Verde îl conduce printr-o pădure unde
drumurile se încurcă. Acest drum este un labirint având semnificaţia unui spaţiu capcană
în care domnea Spânul. Întâlnirea cu Spânul prilejuieşte astfel o îndelungată confruntare
dintre cele două forţe, simboluri ale binelui şi ale răului (unul dintre conflicte). În
interiorul labirintului-la capăt- se găseşte o fântână, care este locul naşterii şi regenerării
eroului nostru. El intră fiu de împărat şi iese rob. Este, deci, un nou-născut. Schimbarea
numelui nu este doar o problemă de onomastică, ci implică o nouă traiectorie spirituală,
un nou drum. Eroul a ieşit din fântână cu o altă identitate, pe care o va abandona abia
după trecerea ultimei probe.
Spânul, „impostor”ajuns nepotul Împăratului Verde, vrând să-l piardă, îl supune
pe H-A la diferite încercări. Construite cu o artă desăvârşită, episoadele în care Spânul îl
trimite pe H-A să aducă sălăţi din Grădina Ursului, pielea Cerbului din pădure, bătută cu
nestemate şi pe fata Împăratului Roş, sporesc tensiunea narativă. Cea de-a treia încercare
menită să o aducă pe fata Împăratului Roş, presupune la rândul ei alte trei încercări, cifra
magică trei revenind în mai multe rânduri. Eroul se află într-o nouă situaţie limită,
confruntându-se cu o altă forţă malefică, omul roş. Probele la care este supus în
continuare, sunt menite a-l pregăti ca viitor conducător, moştenitor al tronului unchiului
său, dar şi în vederea căsătoriei. Supunerea fetei, „o farmazoană cumplită”, căreia trebuie
„să-i strâmbi gâtul oleacă, să se înveţe ea altădată a mai purta lumea pe degete” este
necesară întemeierii unei căsnicii în care femeia trebuie să asculte de bărbat. Din toate
încercările, H-A iese cu bine prin intermediul a noi „ajutoare”: furnicile, albinele şi cei
cinci giganţi fabuloşi-Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria
alături de cele 5 personaje fabuloase este plină de peripeţii şi numeroase conflicte.
În final H-A, ajutat de calul năzdrăvan, este repus în drepturi, iar „impostorul”
este demascat şi pedepsit în numele eticii populare. Acţiunea basmului se încheie deci cu
rezolvarea conflictului care a generat toată seria de încercări la care binele, Harap-Alb, a
fost supus de către rău, Spânul.
Eroul, purificat prin suferinţă, săvârşeşte un act de iniţiere în legile vieţii şi este
pregătit pentru tron şi pentru căsătorie, dobândind suprema fericire prin iubirea vitejeşte
câştigată.
Sublimarea „simbolului fantastic”în realitatea umană se repercutează cu claritate
în conturarea psihologiei personajelor. În desfăşurarea epicului, într-un proces bine
motivat, personajele sunt puternic umanizate, ceea ce permite individualizarea lor şi
crearea unor psihologii complexe pe care nu le întâlnim în basmul folcloric.
Harap-Alb devine un erou exemplar, nu prin însuşiri miraculoase, cum se
întâmplă în cazul eroului din basmele populare, ci prin extraordinara lui autenticitate
umană. Stăpânit adeseori de frică, plin de ingenuităţi şi slăbiciuni omeneşti, este nevoit să
dea cele dintâi probe de curaj şi bărbăţie. Bunătatea şi mila relevate din primul episod îl
situează în registrul simbolic al forţei binelui. Prin ele îşi face ajutoare care îl scot din
impas. Înfrângerea propriilor slăbiciuni în procesul anevoios al devenirii îl conduce la
dobândirea conştiinţei de sine şi a libertăţii sale morale. Cele două episoade în care
Harap-Albaduce salăţi din Grădina Ursului şi pielea Cerbului bătută cu nestemate,
constituie un elogiu adus omului în lupta cu forţe mult mai puternice, dar situate la
nivelul inferior al gândirii: „Dar cu toate aceste, trebuie să ştii,nepoate, că unii oameni îs
mai ai dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului, măcar că au păţit
multe...”.
Eroul individualizat şi prin nume are de înfruntat multe primejdii fără de care
destinul său de conducător plin de înţelepciune, receptiv la durerile şi suferinţele celor
mulţi nu s-ar fi împlinit: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci
lucririle de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e
necazul”.
Lui H-A îi este opus Spânul, simbol al forţei răului, întruchipând inumanul. El
este, totuşi, un rău necesar, fără de prezenţa căruia, eroul nu s-ar fi putut maturiza. Ca şi
în cazul celorlalte personaje, scriitorul îşi menţine personajul în planul realului. Prefăcut,
schimbându-şi înfăţişarea, manifestând o falsă solicitudine, Spânul reuşeşte să-l
determine pe fiul de crai să-l tocmească în slujba sa, în ciuda sfatului părintesc. Intrat în
slujba fiului de crai, îşi construieşte un plan minuţios de supunere a acestuia. Prin viclenie
şi stratagemă diabolică reuşeşte să-l subordoneze, schimbând identitatea fiului de crai. În
continuare, „impostorul” se comportă ca un adevărat tiran care face din înjosirea omului
propria lui „religie”. Viclean, neîndurător, îl supune pe H-A unor încercări menite a-l
duce la pieire. În final, este demascat şi pedepsit în numele dreptăţii şi al demnităţii.
Cei cinci năzdrăvani care-l însoţesc se înscriu, de asemenea, în sfera umanului,
reprezentând un portret grotesc-caricatural, în care o trăsătură dominantă este îngroşată
până la limita absurdului şi capătă dimensiuni fantastice. Gerilă este „o dihanie de om”,
Flămânzilă „o namilă de om”, Setilă „o onanie de om”, Ochilă „o schimonositură de om”,
iar Păsări-Lăţi-Lungilă e „o pocitanie de om”. Fiecare îl ajută pe H-A să treacă probele la
care îl supune Împăratul Roş, drept răsplată pentru omenia sa. Prin ei, H-A constată
ciudăţeniile fiinţelor umane, între care unii de tipul lui Ochilă, pot vedea lumea pe dos,
având astfel prilejul să cunoască mai bine psihologia umană şi să afle că „tot omul are un
dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă „amarul”.
Alte fiinţe miraculoase sunt: în primul rând calul, cel mai preţios dintre
„ajutoarele”eroului, albinele, furnicile, care alcătuiesc elementul fabulos specific
basmului.
În „Povestea lui Harap-Alb”Creangă a retopit structurile epice tradiţionale într-un
stil puternic individualizat care poartă amprenta modernităţii. Înscriindu-se în rândul
naratorilor dramatizaţi, Creangă transformă povestirea într-un adevărat spectacol.
Caracterul dramatic al naraţiunii rezultă din folosirea dialogului, ponderea elementelor
vizuale şi auditive, din construcţia gradată a momentelor cheie care alcătuiesc sublima
aventură a eroului.
Analizând problemele de limbă şi de stil, ne întâmpină aceleaşi elemente de
modernitate conţinute în pluralitatea textului, în acea subtilitate inanalizabilă a limbajului.
Oralitatea stilului este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui
public, a unui auditoriu care ascultă, şi nu pentru cititori. Modalităţile de realizare a
oralităţii se evidenţiază prin dialog, folosirea umorului, diminutivelor şi
augumentativelor, expresiilor populare, proverbelor, zicătorilor, prozei ritmate,
regionalismelor, formulelor specifice de adresare: „vorba ceea”, „toate ca toate”etc.
 Umorul este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a naratorului, de
jovialitatea şi plăcerea lui de a povesti pentru a stârni veselia ascultătorilor. Poreclele
personajelor, ironia, diminutivele, combinaţiile neaşteptate de cuvinte, toate acestea
participă la realizarea umorului.
„Povestea lui Harap-Alb”este o sinteză a spiritualităţii româneşti, cumulând o
întreagă filozofie asupra vieţii, prin care poporul român fiinţează în lume, înscriindu-se
astfel în rândul valorilor eterne şi ale umanităţii.

TIPURI DE PERSONAJE

I.Creangă construieşte o poveste în stilul său inimitabil, mucalit, la graniţa dintre

grav şi glumă, despre destinul uman, despre aventura existenţială în care omul tânăr este
necesar să se angajeze pentru a se înţelepţi.
Dacă eroul basmului popular are din naştere toate calităţile-puternic, milos,
inteligent-, fiul craiului este un om obişnuit „boboc în treburi de aceste”, un adolescent
lipsit de experienţă. Momentan nu-i cunoaştem numele; este doar fiul cel mai mic al
craiului (nici în basmele populare eroii nu au nume sau poartă denumirea generică de Făt-
Frumos /Prâslea), fiu care nu se remarcă prin curaj ori isteţime, ba mai mult, se comportă
descurajant pentru un erou de basm: se face roşu, plânge, o goneşte pe Sf.Duminică
ipostaziată într-o apariţie miraculoasă, misterioasă şi care-i promite ajutorul, loveşte cu
necaz „răpciuga de cal grebănos”de care se-ndoieşte profund că ar fi potrivit pentru
călătoria pe care o are de făcut.
Inaderenţa la miraculos este evidentă în cazul acestui anti-erou şi se va manifesta
de-a lungul întregului basm. Singura sa putere supranaturală este aceea de a înţelege
glasul calului şi a celorlalte fiinţe ajutătoare, neavând însă capacităţi de a se
metamorfoza, de a anticipa anumite situaţii, de a lupta făţiş cu forţele negative.
Încrederea excesivă în propriile forţe vine din lipsa de experienţă, adesea lăsându-
se înşelat de aparenţe. Pe cerşetoare sau pe calul năzdrăvan îi alungă pentru că sunt urâţi.
Poveţele, ca orice copil, le uită repede, şi tot ca orice copil, este inconsecvent: suduie
calul, dar puţin mai apoi îl linguşeşte numindu-l „dragul meu tovarăş”; este convins că va
putea izbândi, dar plânge de necaz că nu este lăsat să plece la drum; îl respinge pe Spân,
pentru ca până la urmă, în ciuda înfăţişării ciudate, să-l accepte drept slugă. De fapt, toate
aceste întâmplări au rolul unui test de maturitate. Lipsa de experienţă este evidentă şi
atunci când ajuns la ostrovul protectoarei sale, Sf.Duminică, şi învăţat ce are de făcut,
este atât de înfricoşat, că fuge cât poate din calea ursului ori „se azvârle fără sine în
ascunziş”, de teama cerbului. Experienţa îl ajută „să prindă la minte”. Salvează furnicile,
riscându-şi viaţa, face adăpost albinelor. Mila devine astfel prima calitate dobândită.
Începe să priceapă că aparenţele înşală. Devine conştient de propria-i inferioritate fizică
şi, fără a mai fi sfătuit de cineva, îşi ia tovarăşi în ajutor, chiar dacă aceştia sunt
caraghioşi şi, la prima vedere, îi par nepricepuţi. Este prima iniţiativă personală de la
plecarea de acasă şi totodată primul moment de emancipare. Ceilalţi îi acceptă rolul de
lider.
Eroul se schimbă pe „scenă”, în faţa „spectatorilor”, confirmând o idee, care se
desprinde din întreaga operă a lui Creangă, aceea că omul este rezultatul propriilor sale
acte. Viitoarea soţie şi-o cucereşte probându-şi destoinicia, îşi respectă jurământul făcut
Spânului, dovedind că este un om de onoare.
Celelalte personaje nu fac decât să-l ajute să ajungă în mod conştient la capătul
drumului. Este vorba de un scenariu al călătoriei văzut ca un drum iniţiatic. Astfel,
Sf.Duminică are rolul de a testa calităţile protagonistului, calul năzdrăvan îl ajută pe erou
să-şi dezvolte posibilităţile existente latent, obligându-l să depăşească singur obstacolele
dificile. Lor li se alătură donatorii: crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor.
Spânul pare, la prima vedere, încarnarea răului. Considerat astfel,comportamentul
său faţă de erou este însă, la momentul dat, ilogic. Îl lasă în viaţă după ce smulsese, la
fântână, jurământul de credinţă, căci nu de rob avea el nevoie, ci de o nouă identitate, dar
încearcă apoi să-l ucidă, obligându-l la munci peste măsură de periculoase. În felul său,
Spânul îi este de ajutor eroului, chiar dacă metodele lui sunt mai puţin blânde. Pentru ca
H-A să se maturizeze, Spânul trebuie să fie rău. El este cel care-l va boteza „H-A”şi îi va
prezice într-un fel destinul (în jurământ, Spânul îi indică: „Atâta vreme ai a mă sluji, până
vei muri şi iar îi învie”). Rolul Spânului este subliniat şi de spusele calului: „şi unii din
aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată pentru că fac pe oameni să prindă la minte...”
Urmările jurământului sunt grave şi toate îl vizează pe erou. Dacă îşi calcă jurământul,
dovedeşte mari carenţe morale. I se iau banii, cartea şi armele, căci niciun ajutor
nemeritat nu-şi are rostul. Banii şi cartea ar putea deschide multe uşi, armele i-ar putea
oferi avantaje, dar toate sunt perisabile în timp; inteligenţa, experienţa de viaţă, nu.
Cuvântul respectat indică în schimb omul de calitate, iar când celelalte trăsături s-au
conturat, H-A poate deveni liber. El nu a fost legat prin jurământ pe vecie, cum ar părea,
ci numai până la îndeplinirea unei condiţii „şi atâta vreme ai a mă sluji, până când îi muri
şi iar vei învia”. Spre finalul basmului ne aflăm în plin miraculos. Furios că i-a fost
deconspirată adevărata identitate, Spânul se repede spre H-A şi îi taie capul, fiind la
rândul lui răpus de calul năzdrăvan. La prima vedere gestul pare lipsit de logică- eroul
iniţial, actualul H-A, moare şi este apoi înviat cu ajutorul elementelor magice de către
fata Împăratului Roş. Actul este însă necesar, căci, în mod simbolic, reprezintă încheierea
drumului iniţiatic, maturizarea fiului de crai şi transformarea lui în adevăratul erou. Este
moartea lui H-A şi renaşterea fiului de crai. Personajul care concretizează cea de-a doua
moarte a lui H-A este tot Spânul, autorul primei morţi şi al botezării celui pornit pe calea
iniţierii. Spânul şi-ar fi dovedit răutatea dacă l-ar fi păstrat în viaţă pe erou, tocmai pentru
că acesta fiind un om de onoare, nu şi-ar fi călcat jurământul demascându-l pe
„uzurpator”. Omorându-l, îl eliberează din propria voinţă, deşi simulează mânia.
Cei cinci tovarăşi năzdrăvani: Gerilă, Setilă, Ochilă, Flămânzilă Păsări-Lăţi-
Lungilă sunt apariţii monstruase, groteşti, mai puţin frecvente în basmul popular. Rolul
lor este bine precizat în scenariul epic, prezenţa fiecăruia fiind hotărâtoare în derularea
faptelor şi atingerea happy-end-ului obligatoriu în basm.

VALOAREA ESTETICĂ

Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Creangă prin ritmul rapid
al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin
umorul debordant realizat cu jovialitate, prin oralitatea stilului, dată mai ales de erudiţia
paremiologică.
 VALOAREA ESTETICĂ constă în arta narativă şi în limbajul acesteia.
Respectând schema tradiţională a poveştii, Creangă devine original prin
abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea
mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti. În felul acesta, personajele şi acţiunile lor
capătă individualitate, devin de neconfundat. Dacă la povestitorul popular faptele sunt
mai puţin reliefate, la Creangă apar amănunte concrete, sugestive, care îndreaptă atenţia
nu numai asupra peripeţiilor, ci şi asupra stărilor sufleteşti ale tipurilor morale prezentate.
De exemplu, scena în care feciorii craiului, supuşi unei probe a curajului, se dovedesc
fricoşi scoate în evidenţă mai ales suferinţele unui tată dezamăgit.
Basmul este alcătuit dintr-un lanţ de micro-nuvele curgând una din alta. Structura
compoziţională are ca element constitutiv călătoria pe care o întreprinde H-A şi care
devine un act iniţiatic în vederea formării eroului pentru viaţă. Episoadele ce delimitează
momentele cheie înscrise pe traseul aventurii eroului, sunt motivate de urmărirea
personajului care devine o entitate constitutivă.
ARTA POVESTIRII la Creangă nu este dominată de acţiune, deşi cititorul este
surprins de năvala întâmplărilor. Scriitorul are ochi pentru ceea ce este particular, iar
auzul lui reţine cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni. Cerbul care vine
„boncăluind” este nuanţat în mişcarea lui prin atâtea amănunte, încât un povestitor care ar
vrea să reproducă momentul nu le poate ţine minte şi trebuie să improvizeze sau să
adapteze. La fel procedează şi în descrierea lui Gerilă „o dihanie de om”cu urechi
„clăpăuge”şi „buzoaie groase şi debălăzate”. Prin detalii particulare, Creangă face ca
basmul să nu mai poată fi repovestit decât în pierdere. El trebuie citit ca o operă cultă
individuală.
O altă trăsătură a artei de povestitor a lui Creangă este tendinţa de a dramatiza
acţiunea prin dialog. La povestitorul popular, utilizarea dialogului este urmarea unei
opţiuni între stilul indirect şi cel direct. La Creangă dialogul are funcţie dublă, ca în
teatru. Prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi se
individualizează prin limbaj. Dacă se încearcă transformarea în stilul indirect a unui
fragment din cearta lui Gerilă cu ceilalţi sau din dialogul întregii certe cu Împăratul Roş
în legătură cu ospăţul promis, se reuşeşte reconstrucţia povestirii, dar nu se poate sugera
felul de a fi al personajelor decât venind cu explicaţii suplimentare, inexistente în text.
Suprimat şi refăcut, „dialogul”îşi pierde din efect, devenind altceva. Sub acest aspect,
Creangă nu poate fi în niciun fel repovestit.
În ceea ce priveşte LIMBAJUL, Creangă foloseşte limba populară: termeni
regionali, expresii, ziceri tipice, comparaţii. Şi totuşi el nu copiază limba ţărănească, el o
re-crează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, ale unei ziceri inconfundabile,
care devine marcă a stilului său.
ORIGINALITATEA VERBALĂ a lui Creangă se evidenţiază prin următoarele
aspecte:
- vocabular specific: cuvintele cele mai numeroase din poveşti, ca şi din
„Amintiri...”, sunt de origine populară, unele au aspect fonetic moldovenesc,
multe sunt regionalisme (a foşgăi a clămpăni, a boncălui);
- exprimarea locuţională este particularitatea cea mai izbitoare a scrisului lui
Creangă. Prezenţa locuţiunilor şi a altor forme fixe de limbă, mai ales a zicătorilor
şi a proverbelor, creează un relief unic al frazei româneşti, scriitorul fiind aproape
intraductibil: „nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine”;
- limbajul afectiv: Creangă nu povesteşte rece, indiferent; el se implică, participă
sufleteşte; apreciază, solicită ascultătorii şi limbajul primeşte prin această
atitudine puternice accente afective. Exprimarea afectivă este marcată de prezenţa
interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic: „Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l
înşfacă cu dinţii de cap..”;
- economia de mijloace. Creangă este un scriitor fără metafore, fiind „unicul
prozator român al cărui stil are particularitatea asta”. (Garabet Ibrăileanu)
Expresivitatea limbii sale provine în mod deosebit din comparaţii, dar şi acestea
sunt, de fapt, figuri de stil generalizate, devenind expresii consacrate de uz:
„Hojma tolocăneşte pentru nimica toată, ca un nebun”, „străluceşte ca un soare”;
- oralitatea stilului: deşi scrise, frazele lui Creangă lasă impresia de spunere.
Oralitatea mai rezultă din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative
şi a interjecţiilor, dialogului, folosirea dativului etic, exclamaţiilor, interogaţiilor,
imprecaţiilor („na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul”), autoadresării,
adresării directe („Ce-mi pasă mie? Eu spun doar povestea.”), diminutivelor
(„buzişoare”), formulelor specifice oralităţii („toate ca toate”, „vorba ceea”,
„vorba unei babe”, „de voie de nevoie”), versurilor populare sau frazelor ritmate
(„La plăcinte, înainte/ Şi la război, înapoi”; „Poate că acesta-i vestitul Ochilă,
frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la
Chitilă, peste drum de Nimerilă”).
ERUDIŢIA PAREMIOLOGOCĂ este o altă trăsătură a artei narative şi a oralităţii.
Creangă citează la tot pasul, cu o mare plăcere, proverbe, zicători, vorbe de duh, pe
care le ia din tezaurul de înţelepciune populară şi le introduce în text prin expresia
„vorba ceea”. Citatul, care condensează o experienţă anterioară, se potriveşte perfect
cu întâmplarea povestită, astfel încât se creează impresia că este scos din condiţia
momentului. În realitate, Creangă este un erudit care ştie aproape tot ceea ce în popor
se cheamă „ştiinţa vieţii”şi, când e nevoie de autoritatea acestei înţelepciuni, o aduce
ca argument prin citarea vorbelor potrivite. Citatul paremiologic are următoarele
efecte: dă rapiditate povestirii, făcând inutile alte explicaţii; produce haz; aşază
întâmplările în perspectiva unui umanism popular, a unei morale”clasicizate” de
tradiţie.
Impresia de zicere e determinată şi de mulţimea expresiilor narative tipice: „şi odată”,
„şi atunci”, „în sfârşit”, „şi apoi”.
UMORUL (nota comică) este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a autorului,
de jovialitatea, verva şi plăcerea lui de a povesti pentru a stârni veselia
„ascultătorilor”. Absenţa satirei deosebeşte, în principal, umorul lui Creangă de
comicul lui Caragiale, povestitorul având o atitudine de înţelegere faţă de păcatele
omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu optimism şi vitalitate, crezând într-o atare
îndreptare a defectelor umane. Modalităţile de realizare a umorului sunt:
- exprimarea poznaşă, mucalită: „Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau
genunchele de gură”, „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”;
- ironia: „Dar nu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui
cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită?”;
- poreclele şi apelativele caricaturale: „ţapul cel roş”, „Buzilă”, „mangosiţi”;
- zeflemisirea: „Tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”;
- diminutivele cu valoare augumentativă: „buzişoare”, „băuturică”;
 - caracterizări pitoreşti: înfăşişarea lui Gerilă, Ochilă etc;
- scene comice: cearta dintre Gerilă şi ceilalţi, discuţia dintre peţitori şi împărat;
- citate cu expresii şi vorbe de duh: „Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”.
Umorul conferă poveştilor lui Creangă o notă de certă originalitate. Prin el,
universul operei se singularizează, căpătând trăsături uşor de recunoscut şi imposibil
de reprodus.
Prin specificul termenilor, al modului de exprimare şi prin oralitatea stilului, Ion
Creangă se deosebeşte mult de povestitorul popular şi se individualizează perfect
între scriitorii români.

BASMUL FANTASTIC
- porneşte de la realitate, dar se desprinde de ea, trecând în suprareal, unde
imaginează o lume a dorinţelor omului; este o lume opusă realităţii cotidiene nu
prin personaje şi întâmplări, ci prin atmosfera ei interioară;
- şi-a elaborat încă din epoca de geneză tipare şi un cod de limbaj artistic.
CARACTERISTICI

-lumea particulară creată, o lume dominată de dimensiuni fantastice, dar având

perspectiva realului;
-ordine proprie a timpului şi a spaţiului;
- protagonişti specifici:: fratele cel mic, feciorul de împărat sau de om sărac, împăraţi
buni sau răi, personajul perfid, zmei, balauri;
- personaje şi obiecte miraculoase;
- acţiunea se declanşează într-un cadru real, iar proiecţiile fabuloase apar odată cu
declanşarea conflictului;
- cifrele simbolice: 3 şi multiplii lui3, 7;
- formule specifice: iniţiale-anunţă lumea incredibilă a basmului; finale-îl readuc pe
ascultător la realitate; mediane-asigură continuitatea comunicării prin solicitarea sau
verificarea atenţiei ascultătorilor;
- exstă de obicei un personaj tânăr care parcurge un drum al iniţierii, al maturizării
spirituale;
- există un traseu iniţiatic în care eroul va fi supus unor probe, de regulă 3, pentru a-şi
dovedi bărbăţia, omenia etc;
- sfârşitul drumului înseamnă consacrarea eroului, depăşirea unei vârste, de obicei
prin căsătorie, a unei situaţii sociale: nunta coincide cu obţinerea împărăţiei;
- tânărul va avea un sfetnic (maestru, mistagog) spiritual, va fi ajutat de animale sau
alte obiecte cu funcţie magică.

ORIGINEA BASMULUI
Orientul Apropiat- argument: locul în care fiul de împărat este silit de impostor să
schimbe rolurile. Fântâna are o construcţie deosebită, cum nu se întâlneşte la noi:
construcţie solidă, săpată în adâncime, unde accesul la apă se face coborând scările, iar
fântâna este prevăzută cu un capac ce se poate încuia. NUMELE eroului ar putea
confirma această ipoteză: harap=om de rând, de culoare, chiar ţigan, în opoziţie cu nobil.
Rob Alb. Eroul nu se numeşte aşa de la început. Numele îi e dat de Spân, când îl
înrobeşte şi se poartă cu H-A ca un stăpân cu robul său.
ARGUMENTE PENTRU BASM FANTASTIC
- împăratul bătrân care are 3 fete;
- fratele său cu cei 3 feciori;
- încercarea virtuţilor acestora;
- travestiul;
- bătrâna miluită;
- calul care mănâncă jăratec, vorbeşte şi zboară;
- impostorul;
- încercările grele;
- apa vie şi apa moartă;
- pedepsirea răufăcătorului;
- căsătoria, finalul fericit.
Formula iniţială în „Povestea lui H-A”şi în basmele de autor se caracterizează prin
renunţarea la formulele lungi, în care afirmaţia categorică „A fost odată ca niciodată ,
că dacă n-ar fi nu s-ar povesti”este contrazisă de imposibilitate „pe când se potcoveau
purecii cu 99 ocale de fier şi zburau până la cer”. Formula iniţială îşi pierde total
funcţiile.

MOTIVE
- împăratul fără urmaşi masculini;
- travestirea tatălui în scopul testării fiilor;
- înzestrarea eroului cu hainele, armele, calul tatălui-ca răsplată pentru bunătatea
lui;
- superioritatea mezinului faţă de ceilalţi fraţi;
- podul;
- calul năzdrăvan;
- interdicţia;
- călătoria;
- substituirea prin înşelăciune;
- probele;
- tovarăşii devotaţi;
- animale recunoscătoare;
- încercarea prin băutură şi mâncare;
- obiectele magice: pielea ursului, armele şi hainele de mire ale tatălui, obrăzarul şi
sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, smiceaua de măr dulce, apa vie, apa moartă;
- peţirea;
- izbânda;
- demascarea Spânului;
- pedeapsa;
- căsătoria;
- lumea ca labirint.
TOPOSURI
- podul-spaţiu al trecerii în altă lume; drumul până la pădure; pădurea ca obstacol;
insula (ostrovul) pe care e dus de cal pentru a lua salata din Grădina Ursului sunt
spaţii cu încărcătură sacră, principalele locuri unde se vor săvârşi ritualuri de iniţiere;
- împărăţia lui Verde Împărat; locurile prin care calul îl duce la Sf.Duminică-
reprezintă un tărâm de basm;
- locul mitic în care îl trimite fata Împăratului Roş pe calul lui H-A şi pe turturica ei
(unde se bat munţii în capete şi unde se află apa vie şi apa moartă);
- drumul făcut de la împărăţia lui Roş- Împărat la unchiul său (ultimul drum).

PROBE

- travestiul;
- trecerea podului: locul de trecere spre o altă lume, de la imaturitate la maturitate.
Trecerea are mereu un singur sens (o etapă parcursă, revenirea nu mai e posibilă).
O nouă trecere reprezintă întâlnirea cu nunta furnicilor. Prezenţa apei vijelioase,
pe care eroul o traversează riscându-şi viaţa, pune în evidenţă prima calitate
dobândită-mila. Podul nu oferă cheia, ci doar şansa transformării;
- pădurea ca obstacol: traversarea pădurii-labirint este o probă prin care eroul şi-ar
dovedi maturitatea, dar H-A nu reuşeşte;
- peştera (fântâna, grota) se află în interiorul labirintului şi este locul naşterii sau
regenerării. În cazul eroului asistăm la o epifanie. El intră fiu de împărat şi iese
rob, harap alb. Este,deci, un nou-născut. Schimbarea numelui nu este doar o
problemă de onomastică, ci implică o nouă traiectorie spirituală, un nou drum.
Eroul a ieşit din fântână cu o altă identitate, pe care o va abandona abia după
trecerea ultimei probe. Coborârea în fântână poate fi asemănată cu o coborâre în
Infern. Contactul cu moartea este punctul culminant al drumului. Eroul s-a
schimbat mult de la plecarea de acasă, caracterul i s-a modelat. A înţeles ce
înseamnă mila, şi-a probat spiritul de prevedere, inteligenţa, onoarea. Lipseşte
totuşi o experienţă, cea mai importantă. „A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte o
moarte iniţiatică, o experienţă capabilă de a întemeia un nou mod de existenţă”-
consideră Mircea Eliade. Acum poate să reintre şi în posesia paloşului, căci va şti
să-şi folosească puterile cu măsură.
- proba focului (cuptorul). Focul este sursa generică în ritualurile străvechi de
iniţiere. Arderea, pârlirea, prăjirea constituie calea spre bunul suprem. Această
încercare poate fi depăşită doar de cel iniţiat.
- proba prin mâncare şi băutură apare în basm printr-o deformare, printr-o inversare
de sens a ritualului originar, mâncarea şi băutura din abundenţă luând locul
abstinenţei postului.
- salata din Grădina Ursului este prima probă la care îl supune Spânul. Ursul
reprezintă un raport de mediere între lumea naturală şi cea supranaturală.
Adormirea şi deşteptarea lui pot fi puse ăn relaţie cu hibernarea şi revenirea la
viaţă a animalului, primăvara. Simbolic, în jocul ursului care se practică încă în
Moldova, această „moare” şi „înviază” în final. În mitologia unor
popoare(japonezi, siberieni, geto-daci, celţi) ursul reprezintă simbolul sau
emblema clasei războinicilor. Învingerea ursului, simbolul strămoşului totemic,
înseamnă transformarea puterilor acestuia unui neofit. Ideea apare limpede în
episodul aducerii salatelor.
- cerbul este un animal fabulos (a doua probă). M.Eliade afirmă că „urmărirea unui
cervideu are ca rezultat o schimbare radicală a situaţiei sau a felului de a fi a
vânătorului”. În virtutea logicii mitului, eroul ar fi trebuit să-şi dobândească
„autonomia”, dar logica basmului îl aruncă pe H-A în alte aventuri. Oricum,
uciderea cerbului, întoarcerea victorioasă cu trofeul înseamnă trecerea cu succes a
unei probe. Dobândirea pietrelor preţioase este doar o consecinţă a actului eroic.
Adăpatul la izvor, somnul în stare de veghe, uciderea cerbului prin tăiere, se
găsesc în colinde. Uitătura ucugătoare a cerbului vine din straturile cele mai
arhaice ale gândirii umane. Uciderea cerbului are o semnificaţie aparte în culturile
de tip arhaic. M.Eliade leagă miturile şi povestirile străvechi despre urmărirea şi
uciderea unui animal (cerb, bour, zimbru) de legenda întemeierii Moldovei de
către voievodul Dragoş.
- în faţa celei de-a treia probe (fata Împăratului Roş) H-A se plânge iar calului
invocând ideea morţii. Calul, ca şi cerşetoarea, are darul previziunii.
- separarea nisipului de seminţele de mac;
- metamorfozarea fiicei împăratului, căutarea şi găsirea ei (triplicarea: trei încercări
pt. a o aduce în camera ei);
- recunoaşterea miresei;
- aducerea apei vii şi moarte.
Turturica fetei Împăratului Roş este un alter-ego al stăpânei sale. În ciuda puterilor
vrăjitoreşti cu care erau înzestrate amândouă, pierd în confruntarea cu tovarăşii
năzdrăvani ai lui H-A.

MIJLOACE STILISTICE FOLOSITE

- interjecţiile cu nuanţă onomatopeică;

- diminutivul folosit cu nuanţă de augumentativ;
- intonaţia cuvintelor-lungirea vocalei „u”;
- porecle;
- replici pline de umor;
- ironia;
- exprimări tautologice;
- expresii populare;
- proverbe;
- formule mediane;
- metafore f. puţine;
- dialog;
- monolog;
- exclamaţii;
- verbe imitative;
- repetiţia formulelor tipice;
- onomatopee;
- triplicarea- procedeu specific basmului: primii doi fraţi se întorc, al treilea merge
mai departe; H-A refuză de două ori s-o miluiască pe cerşetoare- face acest lucru
a treia oară; calul e alungat de două ori de la tabla cu jăratec şi acceptat a treia
 oară; acceptarea Spânului ca slugă abia a treia oară; dreptul la trei încercări pt. a o
aduce pe fata împăratului la ea în cameră.

ELEMENTE DE SURSĂ FOLCLORICĂ ce conferă povestirii caracter popular:

motive, personaje, ajutoarele lor, fuziunea real-fabulos, formule tipice, oralitatea
stilului.
ELEMENTE DE ORIGINALITATE care-i conferă naraţiunii condiţia de operă cultă:
- specificul naraţiunii- individualizarea prin detalii, dramatizarea acţiunii prin
dialog;
- umanizarea fantasticului prin comportament, gest, psihologie, mentalitate, limbaj;
- nota comică realizată prin plăcerea spusului, vervă, jovialitate;
- erudiţia paremiologică;
- savoarea stilului;
- digresiunea psihologică.

FANTASTICUL este antropomorfizat; personajele fabuloase supranaturale se comportă

în general ca oamenii, însă umanizarea lor e convenţională, abstractă, fără particularităţi
psihice, sociale, naţionale. La Creangă fantasticul este umanizat, tipurile lui diferenţiate
fizic şi moral, au un comportament, o psihologie, gesturi, o mentalitate şi un limbaj care
amintesc de eroii din „Amintiri din copilărie”. Primul semn al fantasticului este întâlnirea
cu cerşetoarea care i se adresează cu formula „Poate ţi-i deşanţ”(ciudat, straniu) când se
oferă să-l ajute. A doua marcă o constituie dispariţia bătrânei; urmează reîntâlnirea cu
cerşetoarea sub înfăţişarea Sfintei Duminici, apoi aprecierile împăratului în legătură cu
cerbul conotează ideea de fantastic; locul mitic şi apa cu proprietăţi magice capătă
semnificaţia inaccesibilului.
DEZNODĂMÂNTUL este cel aşteptat: impostorul este demascat de către viitoarea soţie
a eroului şi pedepsit de calul năzdrăvan. CĂSĂTORIA ŞI ÎNSCĂUNAREA eroului
constituie elemente nelipsite din FINALUL basmului fantastic. Noutatea adusă de
Creangă : eroul obţine tronul unchiului său, dar se căsătoreşte cu fiica altui împărat,
împărat care „dispare”din naraţiune după plecarea fiicei sale, altfel zis după ce şi-a jucat
„rolul”, ca şi tovarăşii năzdrăvani. În ceea ce priveşte PETRECEREA ŞI OSPĂŢUL de
nuntă accentul cade pe acestea, nelipsind notele sociale şi umorul indispensabil unui
asemenea moment.

ELEMENTE RITUALICE

În mitologia unor popoare (japonezi, siberieni, geto-daci, celţi) ursul reprezintă

simbolul sau emblema clasei războinicilor. Învingerea ursului, simbolul strămoşului
totemic, înseamnă transferarea puterilor acestuia unui neofit. Ideea apare limpede în
episoadele aducerii salăţilor.
Proba vânătorii cerbului. În mitologie, cerbul are două funcţii: funerară şi solară.
Drumul spre Pădurea Cerbului are un sens ascensional, un zbor al calului având ca ţintă
acelaşi spaţiu sacru, „ostrovul florilor”, unde îşi are sălaşul Sf. Duminică. Zborul calului
are un sens religios. De fiecare dată calul se înalţă până la nouri (prima probă), până „în
înaltul ceriului”, „văzduhul pământului”(probele a doua şi a treia), ca apoi să traverseze
pământul, realizând (crede E.Lovinescu) o cruce cosmică. Ritualul va evidenţia spaima
neofitului care, nematurizat, se lamentează Sfintei Duminici invocând moartea.
Groapa săpată lângă izvorul unde se adapă la amiază cerbul, reprezintă mormântul
simbolic al lui H-A, un spaţiu regenerator, fiindcă se va umple cu sângele cerbului.
Îmbăierea în sângele cerbului va conferi eroului virtuţi zeieşti. H-A izbuteşte să învingă şi
de această dată animalul-strămoş într-un moment de pasivitate al acestuia. Dar biruinţa
definitivă presupune şi alte condiţii: să nu iasă din groapă până la moartea cerbului, ieşire
care coincide cu apusul soarelui; să păstreze tăcere, regulă valabilă şi în alte iniţieri,
precum la esenieni, masoni; să poarte obrăzarul/masca piticului.
Statu-Palmă-Barbă-Cot este amintit în basm prin obiectele care-i aparţin, dăruite
de Sf.Duminică pentru confruntarea cu cerbul. Personaj caricatural şi diabolic, S-P-B-C
reprezintă tipul sadicului care savurează durerea provocată victimelor sale. Numele
subliniază disproporţia dintre trupul minuscul şi barba lungă. El este arătat ca o fiinţă care
locuieşte de preferinţă în copaci. Alteori, apariţia lui de slăbănog e în contrast cu forţa
herculeană. În mod excepţional are o atitudine amicală faţă de oameni. În această
ipostază de donator benefic apare, indirect, personajul din „Povestea lui H-A”.
Importante sunt, de fapt, obiectele cu care este înzestrat eroul, şi mai puţin provenienţa
lor, deşi faptul de a fi aparţinut unui astfel de personaj le conferă o calitate în plus.
Obiectele sunt dublu marcate prin fostul şi actualul lor posesor, ambii personaje din
basm.
Ca în orice ritual de iniţiere există un maestru spiritual (mistagog), o moarte
simbolică regeneratoare a neofitului (prin coborârea lui mai întâi în fântână, apoi în
groapă), o moarte violentă a animalului mitic. Aducerea pietrelor preţioase semnifică
aducerea soarelui, principiu activ, reînvierea împărăţiei intrate în inerţie. Şi concepţia
despre existenţă (viaţa ca repetare, ca desfăşurare ciclică) aparţine aceleiaşi viziuni
mitice.