Pinul polonez

Tu, pinul meu din Zakopane, copac simplu si adorat,

Dus de lîngă mamă si frati, de lîngă ai tăi toti înstrăinat,
Stai acum ca un orfan în grădină străină,
Si nu-ti pasă că-n jur sînt doar portocali si sulfină.
Ce drag îmi esti, oaspete scump, cînd la tine mă uit,
Văd că-mpreună de-acelasi dor suferim,
Ca pelerin si mie departe mi-e dat să trăiesc,

Pe meleaguri străine de ani viata-mi petrec.

Străinii si ei cu drag te-au înconjurat,
Dar n-ai mai crescut, de soare nu te-ai bucurat.
Roua de-aici si razele înalte nu ti-au priit,
Crengile toate au pălit si te-ai gîrbovit.
Te ofilesti.
Trist te usuci pe brazda ce-n floreste,
Viata din tine se duce, căci Patria-ti lipseste.
Copac credincios!
Străinătatea si dorul zi de zi te doboară.
O fărîmă de toamnă si vîntul din iarnă,
 La pămînt te prăvale!
Si-n glie străină vei fi tintuit,
Copacul meu drag si iubit.
Fi-voi eu oare mai fericit?