― Istoria mea, zise el, e aceea â tuturor Robinsonilor aruncaţi pe o insulă şi care, neputându-se bizui

decât pe ei înşişi şi pe Dumnezeu, simt că au datoria să-şi continue viaţa. În noaptea de 26 spre 27
iunie 1862, Britannia, zdrobită de şase zile de furtună, se izbi de stâncile Mariei-Tereza. Marea era
înfuriată, salvarea imposibilă şi întregul meu echipaj nenorocit pieri: singuri, doi mateloţi, Bob Learce
şi Joe Bell, împreună cu mine, am reuşit să ajungem la ţărm, după zeci de încercări zadarnice! Acest
ţărm nu era decât o insulă pustie, lată de două mile, lungă de cinci, cu vreo treizeci de arbori pe ea,
câteva pajişti, şi un izvor de apă limpede, care din fericire nu seacă niciodată. Singur cu cei doi
mateloţi, în acest colţ de lume, nu disperam. Mi-am pus toată încrederea în Dumnezeu şi m-am
pregătit să lupt cu îndărătnicie. Bob şi Joe, bravii mei tovarăşi de nenorocire, prietenii mei, m-au
secondat cu energie. Am început, ca Robinsonul ideal al lui Daniel Defoe, pilda noastră, prin a aduna
sfărâmăturile vasului, unelte, puţin praf de puşcă, arme, un sac de grăunţe preţioase. Primele zile au
fost groaznice, dar în curând vânatul şi pescuitul ne procurară o hrană asigurată, căci caprele
sălbatice mişunau în insulă, iar animalele marine abundau pe coastă; încetul cu încetul, existenţa
noastră se organiza în mod regulat. Cunoşteam exact poziţia insulei, prin instrumentele mele, pe care
le scăpasem de naufragiu. Poziţia ei ne punea în afara drumurilor corăbiilor şi nu puteam fi găsiţi
decât printr-un hazard providenţial. Gândind la cei care-mi erau scumpi şi pe care nu mai speram să-i
revăd, am primit cu mult curaj această grea încercare şi numele copiilor mei se amesteca în fiecare zi
cu rugăciunile melc. Totuşi, lucram cu hotărâre. În curând, mai mulţi acri de pământ au fost
însămânţaţi cu boabele de pe Britannia; cartofii, cicoarea şi măcrişul întreţinură hrana noastră
obişnuită. Prinserăm câteva căprioare, care se domesticiră uşor. Aveam lapte, unt. Nardu-ul care
creştea în albiile secate ale creekurilor, ne dădu un fel de pâine destul de hrănitoare şi viaţa materială
nu ne mai inspira nici un fel de teamă. Construiserăm o casă de scânduri, cu rămăşiţele Britanniei, o
acoperirăm cu pânze gudronate cu îngrijire şi sub acest adăpost solid, anotimpul ploilor trecea cu
bine. Aici, am discutat multe planuri, multe visuri, dintre care cel mai bun văd că s-a realizat! Mi-a
venit la început ideea să înfrunt marea într-o barcă, făcută din sfărâmăturile vasului, dar o mie cinci
sute de mile ne despărţeau de pământul cel mai apropiat, adică de arhipelagul Pomotu. Nici o barcă
n-ar fi rezistat unui astfel de drum. Aşadar, am renunţat la acest plan, şi nu mai aşteptam să fiu
mântuit decât printr-o intervenţie divină. Ah! Sărmanii mei copii! De câte ori, din înaltul stâncilor, n-
am pândit apariţia vreunei corăbii! În tot timpul şederii noastre aici, numai două sau trei pânze au
apărut în larg, dar pentru a dispare imediat! Doi ani şi jumătate au trecut astfel. Nu mai speram, dar
nici nu deznădăjduisem încă. În sfârşit, ieri, mă urcasem pe cea mai înaltă culme din insulă, când am
zărit un fum subţire spre apus. El se mărea. În curând am putut vedea un vas. Părea că se îndreaptă
spre noi. Dar nu va evita oare acest loc, care nu-i oferea nici o oprire potrivită? Ah! Ce zi de chinuri,
cum oare nu mi s-a rupt inima în piept? Tovarăşii mei aprinseră un foc pe unul dintre vârfurile Mariei-
Tereza. Veni noaptea, dar iahtul nu făcea nici un semn de recunoaştere. Totuşi, mântuirea era aici!
Nu am mai ezitat. Bezna creştea. Corabia putea să ocolească insula în timpul nopţii. Speranţa îmi
înzecea forţele. M-am aruncat în valuri cu o putere supraomenească! Mă apropiam de iaht şi numai
treizeci de metri mă mai despărţeau de el când schimbă direcţia. Atunci am scos acele strigă te
disperate, auzite numai de copiii mei şi care nu erau o iluzie. Apoi, am revenit la ţărm, istovit, sfârşit
de emoţie şi de oboseală. Mateloţii mei m-au găsit pe jumătate mort. Această ultimă noapte fu
îngrozitoare. Ne credeam părăsiţi pentru totdeauna, când făcându-se ziuă, am zărit iahtul, care
plutea încet. Barca fu coborâtă... Eram salvaţi! Divină bunătate a cerului! Copiii mei, scumpii mei copii
erau aici şi îmi întindeau braţele!