CAPITOLUL I

1.1 ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv este ansamblul de organe responsabil cu digestia alimentelor şi

eliminarea materiilor ce nu au putut fi digerate (Fig. 1).
Peritoneu → membrană seroasă subţire care căptuşeşte peretele cavităţii abdomenului şi
acoperă organele cuprinse în această cavitate.
Flora intestinală reprezintă totalitatea microorganismelor, ce trăiesc în cadrul intestinului
gros al vertebratelor, inclusiv al omului. Aceasta se află într-o relaţie simbiotică cu organismul –
gazdă, fiind atât de importantă încât, de cele mai multe ori, aceste organisme n-ar putea trăi fără
ajutorul florei intestinale.

Fig. 1 Aparatul digestiv

Sursa: www.medipedia.ro
 Componente:
1. Tractul gastrointestinal superior
a) Gura - Porţiunea iniţială a aparatului digestiv, alcătuită din organe şi diverse ţesuturi.
Superior este limitată de bolta palatină, inferior de planşeul bucal, lateral de obraji, anterior de
buze şi posterior se continua cu faringele. Cavitatea bucală este căptuşită cu mucoasa bucală.
În cavitatea bucală se află cele două arcade dentare, superioară şi inferioară, situate pe
maxilar şi, respectiv, pe mandibulă. Dinţii sunt în număr de 32: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari şi
12 molari.
Limba, organ muscular situat posterior, prezintă pe faţa superioară nişte formaţiuni numite
papile: filiforme, fungiforme şi circumvalate sau gustative, ultimele fiind situate spre rădăcina
limbii şi formând „V”-ul lingual. În cavitatea bucală glandele salivare, parotide, submaxilare şi
sublinguale, excretă saliva.
Funcţiile pe care le îndeplineşte gura sunt: funcţia de masticaţie pentru formarea bolului
alimentar, începutul digestiei glucidelor sub acţiunea ptialinei salivare, funcţia de fonaţie, funcţia
receptoare, funcţia de apărare şi funcţia fizionomică.
b) Faringele - Un organ care aparţine atât aparatului digestiv, cât şi aparatului respirator.
El se află situat în partea posterioară a cavităţii bucale şi se continuă cu esofagul. Căptuşit cu o
mucoasă, este bogat în ţesut limfoid. În faringe se găsesc amigdalele palatine, amigdala faringiană
pe peretele posterior şi amigdala linguală la rădăcina limbii, legate între ele prin numeroase vase
limfatice şi formând inelul limfatic Waldeyer.
Funcţiile faringelui sunt: funcţia de conducere a bolului alimentar către esofag şi funcţia de
apărare împotriva infecţiilor, care pot pătrunde pe cale digestivă sau pe cale respiratorie.
c) Esofagul - Un organ musculo-membranos, tubular, care face legătura între faringe şi
stomac. El începe la nivelul vertebrei a 7-a cervicală (C7) în dreptul cartilajului cricoid, şi se
termină în dreptul vertebrei a 11-a toracale la cardia; este lung de 25 – 32 cm şi are un calibru care
variază între 10 şi 22 mm.
Cele două funcţii majore ale esofagului sunt transportul bolului alimentar din cavitatea
bucală în stomac şi împiedicarea refluxului conţinutului gastrointestinal.
 Cardia este sfincterul situat la limita dintre esofag şi stomac, este de forma unui inel
muscular care se comportă asemenea unei valve permiţând în mod normal trecerea alimentelor şi
a lichidelor doar într-un sens: de la esofag la stomac.
Fiziologic, esofagul reprezintă un organ menit să facă legătura dintre faringe şi stomac.
Prin reflexul de deglutiţie, bolul alimentar trece din faringe în esofag; prin coordonare nervoasă,
musculatura formează unde contractile care împing bolul spre cardia; sfincterul cardiei se desface,
împiedicând şi refluarea conţinutului gastric în esofag.
d) Stomacul - Organ cavitar musculo – glandular, este segmentul tubului digestiv situat
între esofag şi intestinul subţire (Fig. 2). Forma lui este asemănătoare cu a unei pere, cu vârful uşor
îndoit şi îndreptat în sus: la examenul radiologic apare ca litera “J” sau ca un cârlig.
Forma lui este variabilă în funcţie de: conţinut, tonicitatea musculaturii proprii, tonicitatea
peretelui abdominal, poziţia individului şi volumul organelor vecine.

Fig. 2 Secţiune stomac

Sursa: www.Romedic.ro

Stomacul începe de la cardia, care face legătura între esofag şi stomac; porţiunea situată
deasupra cardiei şi care este adaptată cupolei diafragmatice, se numeşte marea tuberozitate
(fornix sau funduş); segmentul vertical este corpul stomacului, care se continuă cu mica
tuberozitate şi apoi cu antrul piloric şi se termină cu orificiul piloric. Între cardia şi pilor se află
două margini: marginea externă sau marea curbură şi marginea internă sau mică curbură.
Structural, stomacul este alcătuit din patru straturi : membrana seroasă (la exterior), sub
care se află musculatura (care excută două tipuri de mişcări: mişcări peristoloice, prin care
alimentele din interiorul stomacului se răspândesc şi se depun în straturi şi mişcări peristaltice,
prin care conţinutul gastric înaintează spre pilor), apoi dinspre exterior spre interior, după stratul
muscular, apare o tunică numită submucoasă. Submucoasa conţine o reţea vastă de vase sanguine
şi de fibre nervoase. Ultimul strat este reprezentat de mucoasa la nivelul căreia se află numeroase
glande.
Din punct de vedere fiziologic, stomacul primeşte alimentele şi, datorită funcţiei sale
motorie, le frământă, le amestecă cu sucul gastric şi apoi le evacuează în duoden, prin funcţia
secretoare, stomacul intervine în digerarea ţesutului conjunctiv şi a proteinelor cu ajutorul acidului
clorhidric şi al pepsinei. Mucusul gastric are un rol protector de prim – ordin, apărând mucoasa de
acţiunea sucului gastric.
În stomac sunt distruşi, sub acţiunea acidului clorhidric (HCl), majoritatea agenţilor
patogeni care pătrund în organism odată cu mâncarea sau cu lichidele ingerate. Prin mişcările
imprimate de către musculatură, bolul alimentar este amestecat şi deplasat, dinspre cardia spre
pilor. În urma acestor procese, bolul alimentar suferă câteva transformări, trecând în chimus
gastric. Chimusul gastric trece în duoden prin pilor.

2. Tractul gastrointestinal inferior

a) Intestinul subţire
Un tub de muşchi şi membrane intestinale, ce stă strâns răsucit în cavitatea abdominală.
Este compus din trei părţi: duodenul, jejunul şi ileonul. Are lungimea de aproximativ 5 m şi
diametrul de 3 cm.
- duodenul → fiziologic, duodenul are două funcţii principale: motorie şi secretorie.
Motilitatea duodenală împinge chimul alimentar foarte repede în jejun (în câteva secunde).
Secreţia duodenală elaborează secretina (cu rol în stimularea pancreasului şi a intestinului). La
nivelul duodenului începe să se amestece chimul alimentar sosit din stomac cu sucul duodenal,
bila şi sucul pancreatic.
 Dintre porţiunile intestinului subţire, duodenul are o importanţă mare în digestie deoarece,
pe de o parte, aici se varsă bila şi sucul pancreatic, iar pe de alta, prin pereţii duodenali pornesc
reflexe ce controlează activitatea veziculei biliare şi a sfincterului Oddi situat la locul de „vărsare”
a canalului coledoc în duoden.
Datorită acestui fapt, bila şi sucul pancreatic ajung în duoden doar atunci când este nevoie
de acţiunea lor digestivă;
- Jejuno – ileonul → are un calibru mai mic şi umple cea mai mare parte a cavităţii
peritoneale. Fiziologic, jejunoileonul are trei funcţii: motorie, secretorie şi de absorbţie.
b) Intestinul gros - segmentul terminal al tubului digestiv; el începe de la valva ileocecală
şi se termină cu anusul. Se distinge de intestinul subţire prin volumul lui mult mai mare şi prin cele
trei benzi musculare longitudinale.
Lungimea lui variază între 1,5 şi 3 metri. Intestinul gros este împărţit în următoarele
segmente: cecul, colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent, colonul sigmoid şi
rectul.
Fiziologic, intestinul gros are funcţii de motricitate, secreţie şi absorbţie. Motricitatea
asigură progresiunea bolului fecal prin contracţii peristaltice, segmentare, şi prin contracţii masive.
Bolul fecal se adună în sigmoid; trecerea materiilor fecale în rect duce la expulzarea lor prin actul
fiziologic al defecaţiei.

3. Glandele auxiliare
Glandele auxiliare sunt cele salivare, ficatul, prin funcţia sa de producere a bilei prin
intermediul celulelor hepatice (bilă, stocată în vezica biliară, este necesară în digestia şi absorbţia
grăsimilor) şi pancreasul, care produce un suc digestiv ce conţine enzime necesare digestiei şi
bicarbonat pentru neutralizarea acidului chimului (Fig. 3).
 Fig 3. Glandele anexe
Sursa: www.despreboli.ro

3.1 Ficatul
Glandă anexă voluminoasă a tubului digestiv, cu funcţiuni multiple şi complexe de sinteză
şi de transformare a diverselor substanţe. Ficatul este situat deasupra şi în dreapta abdomenului,
sub cupola dreaptă a diafragmului, care îl separă de plămânul corespunzător şi înconjurat în toate
părţile de coaste.
Este un organ de culoarea roşie – închisă, ce cântăreşte 2 – 2,5 kg, fiind cel mai greu organ
al corpului uman.

3.2 Vezica biliară ( colecistul sau fierea )

Este un rezervor temporar al bilei, situat în fosa colecistului de pe faţa inferioară a ficatului.
Are o formă de pară cu o lungim de aprox. 8-10 cm. Vezica este specifică vertebratelor. Este unită
cu ficatul, de unde primeşte bila, şi cu duodenul, unde o eliberează. Rolul colecistului este de a
colecta secreţia externă hepatica (bila), care contribuie la digestia alimentelor. Bila conţine
colesterol, săruri biliare, lecitină şi alte substanţe.
 3.3 Pancreasul
Glandă situată sub stomac, de formă alungită, cu o greutate de circa 70 g. Are atât o secreţie
externă (exocrină) necesară digestiei, cât şi o secreţie internă (endocrină) necesare în reglajul
glicemiei. Secreţia externă numită şi suc pancreatic, se varsă în duoden. Este bogată în
enzime: amilază (care transformă glucidele în glucoză), maltaza (maltoza, în
glucoză), tripsina (care scoate aminoacizii pe rând din protide şi peptide), lipaza (grăsimile cu acizi
graşi şi glicerina), carbonaţi şi bicarbonaţi de Na, care dau alcalinitatea sucului pancreatic. Secreţia
endocrină constă în insulină şi glucagon, care reglează glicemia, reţinând surplusul de glucoză sub
formă de glicogen, la nivelul ficatului. Lipsa insulinei duce la o boală potenţial gravă, numită
diabet zaharat.

1.2 NOŢIUNI DE SEMIOLOGIE ALE APARATULUI DIGESTIV

Anamneza în bolile tubului digestiv are o importanţă covârşitoare, determinând luarea unor
decizii de investigaţii în vederea fixării diagnosticului. Examenul clinic atent, efectuat cu răbdare
poate fi de un real folos.

Anamneza
Ea trebuie efectuată atent, dând importanţa cuvenită datelor pe care le relatează pacientul.
Ea cuprinde:
 Date personale: vârsta pacientului, poate uneori să fie corelată cu anumite boli
digestive (ulcerul gastro-duodenal la 30- 40 ani, cancerul de colon în jur de 50 ani sau după 65
ani);
 Sexul: ciroza biliară primitivă apare mai ales la femei (35-60 ani); ulcerul duodenal
este mai frecvent la bărbaţi;
 Profesia pacientului: mese neregulate, munci stresante, eforturi prelungite, fără
repaus postprandial, expunerea la noxe;
  AHC: incidenţă crescută familială a litiazei biliare, a ulcerului gastro-duodenal,
sindroame ereditare prin deficit de glucurono-transferază şi creşterea bilirubinei (sindrom Gilbert,
Crigler-Najhar), polipoza colonică familială.
 APF: pot avea uneori semnificaţie la femei multipare prin dezvoltarea unor ptoze
viscerale, colite.
 APP: infecţia cu virus B sau C, intervenţii chirurgicale, transfuzii pot avea
importanţă pentru hepatite cronice, ciroze hepatice; gastrectomii sau colectomii cu efect tardiv prin
malabsorbţie; consum de medicamente pentru alte boli, care pot fi toxice hepatice.
 Debutul bolii: este important de precizat modalitatea de debut, acut sau cronic, care
au fost primele manifestări, dezgust faţă de unele alimente, inapetenţa, pirozis, greaţă, vărsături
postprandiale, eructaţii, balonări postprandiale, dureri abdominale legate sau nu de alimentaţie,
felul de alimentaţie.

Simptomatologie clinică - Gura şi Faringele

a. Manifestări generale:
Febra: apare frecvent în bolile digestive infecţioase, fiind uneori însoţită de frisoane, cum
ar fi: angiocolite, colecistite acute, enterocolite acute, apendicita acută.
Subfebrilităţi: hepatitele acute, parazitoze intestinale, colecistite subacute sau cronice,
hepatite cronice cu citoliză, perioade evolutive ale rectocolitei ulcerohemoragice (boala Crohn).
Stări septice febrile: abcese hepatice, subfrenice, neoplasm de colon, hepatom primitiv.
b. Facies – modificarea lui în peritonite acute până la cel hipocratic (obraji subţi, nas
ascuţit, buze uscate, ochi înfundaţi în orbite); facies hepatitic sau cirotic, cu coloraţie icterică,
hiperemia sau telangiectazii ale obrajilor, buze şi limbă carminate, steluţe vasculare, dispariţia
firelor de păr din treimea externă a sprâncenelor; xantelasme în unghiul intern al ochilor la pacienţii
cu dislipidemie sau colestaze cronice, ciroza biliară primitivă.
c. Scăderea ponderală: apare la pacienţi cu neoplasme digestive comsumptive sau la cei
cu stări febrile prelungite, vărsături sau diaree, anorexie prelungită.
d. Starea generală: este alterată în sindroame acute de tipul perforaţiilor digestive, ocluzii
intestinale, infarct mezenteric.
 e. Poziţia antalgică: specifică în criza de ulcer (flexia ventrală cu apăsarea mâinii pe
abdomen sau poziţia ghemuită); poziţia culcat, nemişcat cu respiraţii superficiale, în peritonite
acute.
f. Paloarea: apare după hemoragii digestive superioare fiind asociată cu anemii,
hipotensiune, colaps; culoarea palid teros apare la cei cu neoplazii digestive (gastrice, pancreatice).
g. Icterul apare la pacienţii cu hepatopatie cronică, ciroză hepatică, icter mecanic (diverse
cauze: biliare, pancreatice, hepatice).
h. Modificări ale fanerelor: hipotricoza axilară şi pubiană în ciroza hepatică

Manifestări funcţionale
1.Tulburări ale apetitului
Apetitul reprezintă dorinţa de a ingera anumite alimente, reflex dobândit prin experienţe
anterioare, mai ales gustative.
 Inapetenţa – lipsa sau diminuarea dorinţei de a mânca; ea trebuie diferenţiată
de saţietatea precoce care apare în rezecţii gastrice, hipotonie gastrică, gastrită atrofică.
 Anorexia – absenţa foamei sau apetitului şi poate fi: selectivă (doar pentru
anumite alimente, tipică fiind anorexia pentru carne în neoplasmele gastrice); totală (pentru toate
alimentele, frecvent psihică); progresivă, în cancerul gastric; falsă, datorită fricii de a produce
durere la ingestia alimentelor (ulcer gastric sau duodenal, odinofagie); psihică cu refuz total al
alimentelor (psihoze, tumori cerebrale).
 Hiperorexia – creşterea apetitului, în perioade de convalescenţă după unele
boli, în eforturi mari, parazitoze intestinale, ulcer duodenal, hipertiroidism, diabet zaharat.
 Polifagia – nevoia de ingerare a unor cantităţi mari de alimente în dorinţa de
obţinere a saţietăţii: în diabet zaharat, afecţiuni infecţioase ale hipotalamusului.
 Bulimia – senzaţia imperioasă de a ingera cantităţi mari de alimente care
depăşesc nevoile organismului: în psihoze, leziuni frontale.
 Paraorexia – reprezintă pervertirea apetitului: pica (ingestia de produse
nealimentare, ca varul la oligofreni); geofagia (foamea de pământ), malacia (dorinţa de a ingera
alimente acide).
2. Durerea abdominală
 Este unul din cele mai frecvente semne ale bolilor digestive fiind caracteristic aproape
fiecărui organ. Ea poate fi de natură chimic-iritativă (perforaţii) sau mecanică (volvulus, ocluzie).
A. Durere de origine abdominală
– dată de organele cavitare digestive (esofag, stomac, duoden, intestin subţire, colon, căi
biliare, pancreas);
- dată de afecţiuni peritoneale;
- dată de boli vasculare: tromboza mezenterică, angor abdominal, anevrism de aortă
abdominală;
- afecţiuni care determină distensia capsulelor unor organe: ficat, splină.
B. Durere de cauze extraabdominale
 toracică (pleurezie bazală, pericardită, IMA);
 renourinară: litiaza renală, PNA şi PNC;
 genitală: metro-anexite, chist ovarian torsionat, sarcină extrauterină;
 de perete abdominal: miozite, zona Zoster;
 iradiere de la procese ale coloanei vertebrale şi ale măduvei spinării;
 dureri în afecţiuni metabolice: uremie, porfirie, DZ, tetanie.

Simptomatologie clinică - Cavitatea bucală şi faringele

1. Odinofagia sau disfagia buco-faringiană reprezintă dificultatea de deglutiţie buco-
faringiană în momentul ingestiei alimentelor.
Cauze locale: glosita, angina, stomatita, candidoza bucală, flegmonul amigdalian.
Cauze generale: anemia feriprivă, anemia Biermer, tetanosul.
2. Glosodinia sau durerea linguală.
Cauze locale: inflamaţii, ulceraţii sau tumori linguale, carii dentare, proteze dentare.
Cauze generale: anemia Biermer, anemia feriprivă, epilepsia, diabetul zaharat, uremia,
ciroza hepatică.
3. Dureri la nivelul cavităţii bucale de alte cauze: stomatite, gingivite, pulpite dentare,
nevralgia de trigemen.
4. Modificări ale gustului apar la pacienţii cu carii dentare, gingivite, pioree alveolară,
rinosinusite cronice, amigdalite acute şi cronice, igienă deficitară.
Gustul acru: apare la pacienţii cu reflux gastro-esofagian, ulcer duodenal.
 Gustul metalic: apare în intoxicaţiile cu plumb, pancreatite cronice.
Gustul amar: apare în afecţiunile biliare, enteropatii cronice.
5. Tulburări de salivaţie
Hipersalivaţia (sialoree, ptialism): creşterea secreţiei salivare apare în erupţii dentare la
copii, stomatite, crize comiţiale, parazitoze, sarcină. Frecvent hipersalivaţia poate fi însoţită de
senzaţia de greaţă.
Hiposalivaţia (asialia): scăderea secreţiei de salivă apare în litiază salivară, în intoxicaţia
cu atropină şi opiacee, stări de deshidratare.

Simptomatologie clinică - Abdomenul

1. Durerea abdominală
Durerea de origine viscerală are o proiecţie la suprafaţa abdomenului legată de sediul
anatomic al organului respectiv. La descrierea durerii se iau în considerare următorii parametrii:
 modul de debut - brusc sau insidios;
 durata durerii - persistentă, recurentă sau intermitentă;
 localizarea durerii la debut şi schimbarea topografiei în timp; dacă este superficială
sau profundă;
 caracterul durerii – colicativ, junghi, arsură, jenă;
 iradierea are importanţă semiologică putând indica organul cauzator; exemplu:
durerea din colica biliară localizată în hipocondrul drept iradiază la baza hemitoracelui drept şi
umărul drept; durerea din pancreatita acută este localizată în epigastru şi periombilical şi iradiază
în bară spre hipocondrul drept şi stâng;
 intensitatea durerii, deşi depinde de gradul de percepţie al fiecărui individ poate fi
durere colicativă insuportabilă, atroce ca o lovitură de cuţit din volvulus sau perforaţii;
 cauze de apariţie sau intensificare a durerii – consum de grăsimi, maioneză în colica
biliară, grăsimi şi alcool în pancreatita acută, lichide acide şi condimente în ulcerul gastroduodenal;
 condiţii de scădere a durerii sau dispariţie – durerea abdominală din ulcerul duodenal
care cedează la alimentaţie sau medicamente alcalinizante, colica biliară la antispastice şi
antalgice;
  simptome de însoţire ale durerii – pot ajuta în precizarea cauzei durerii; în colica
biliară: greţuri, vărsături bilioase, balonări; febră sau icter în litiaza biliară, angiocolecistită;
durerea însoţită de febră şi scaune diareice în enterocolitele acute.

Simptomatologie clinică – Esofagul

Semne subiective: - disfagia, durerea esofagiană, regurgitaţiile, alte semne.
Disfagia: reprezintă progresiunea dificilă a alimentelor, lichide sau solide de-a lungul
esofagului. Ea poate fi:
- intermitentă: în hernii hiatale, diverticuli esofagieni;
- continuă: esofagite, neoplasm esofagian .
Din punct de vedere al instalării disfagia poate fi:
- acută: spasm esofagian, esofagite acute (postcaustice);
- cronică: tulburări de motilitate, neoplasm esofagian.
Având în vedere că deglutiţia se desfăşoară în trei etape: transferul alimentelor din gură în
esofag, transportul lor de-a lungul esofagului şi evacuarea lor în stomac, disfagia se poate instala
datorită afectării celor trei nivele:
- de transfer oro-faringian – procese inflamatorii de la acest nivel, diverticul Zenker;
- de transport: în obstrucţii esofagiene: funcţionale, organice, prin compresiuni externe;
- de evacuare – funcţionale (spasm), organice (stenoză de cardia), obstrucţii la nivelul
sfincterului esofagian inferior.
Durerea esofagiană se poate prezenta sub 3 forme:
 odinofagie: durere la deglutiţie: apare în procese inflamatorii locale, tulburări neuro-
musculare;
 pirozis: arsuri retrosternale, apare în esofagita de reflux, ulcerul duodenal, hernia
hiatală, alte esofagite;
- durere retrosternală: are caracter de junghi sau gheară, uneori apare ca o senzaţie de
jenă dureroasă;
 caractere tipice care o diferenţiază de alte dureri retrosternale: iradiază în gât şi umeri,
este influenţată de ingestia de alimente, poate persista ca o durere surdă după puseul acut, nu are
relaţie cu efortul fizic, uneori apare ca o foame dureroasă care trezeşte pacientul din somn şi se
linişteşte la ingestia de alimente sau la antiacide, de obicei este acompaniată de alte semne
digestive.
Regurgitaţia – reprezintă revenirea alimentelor în cavitatea bucală, la scurt timp după
ingestia lor, fără efort de vărsătură .
Poate fi: - imediată, după ingestie, în stenoze esofagiene înalte (cancer esofagian stenozant,
stenoză post caustică);
- tardivă, în stenoze joase de esofag de aceleaşi etiologii, megaesofag, diverticuli
esofagieni;
- în cantitate mică, în obstrucţii înalte sau boli la debut;
- în cantitate mai mare, în diverticuli esofagieni, megaesofag.
Alte simptome:
Eructaţiile – eliminarea de gaze prin cavitatea bucală prin contracţii abdominale.
Sialoreea – hipersalivaţie abundentă, uneori cu punct de plecare la nivelul leziunilor
esofagiene.

Simptomatologie clinică – Stomacul şi Duodenul

1. Durerea abdominală :
 Debut: acut sau cronic;
 Localizare: frecvent epigastrică sau în hipocondrul drept;
 Intensitate: sub formă de jenă, foame dureroasă, până la colicativă;
 Iradiere: apare doar în ulcerul perforat, cu iradiere transfixiantă în spate;
 Periodicitate: apare mai ales primăvara şi toamna;
 Ritmicitate: se referă la relaţia apariţiei durerii cu ingestia de alimente şi diferă la
cele două localizări:
- în ulcerul gastric – durerea apare precoce, la 1-2 ore după ingestia alimentară şi aceasta
declanşează chiar durerea;
- în ulcerul duodenal: apare tardiv, la 3-4 ore postalimentar iar alimentaţia calmează
durerea; este caracteristică durerea nocturnă sub formă de foame dureroasă (datorită hipersecreţiei
acide crescute nocturn).
 De menţionat că aceste semne se pot schimba în evoluţie şi mai ales atunci când apar
complicaţii. De exemplu, atunci când se produce perforaţia sau penetraţia, caracterul durerii este
colicativ şi nu mai cedează la nici o medicaţie fiind necesar examenul complet, clinic şi paraclinic.
2. Greţurile şi vărsăturile, apar de obicei împreună, dar nu obligator.
Urmărim:
 Frecvenţa: rare, frecvente sau incoercibile;
 Cantitatea: moderată în ulcere sau masivă, în stenoza pilorică;
 Mirosul: de acetonă, în DZ; de amoniac, în gastrita uremică; de alcool, în gastrita
etanolică; fecaloid, în fistule ileo-colice sau volvulus;
 Aspectul hemoragic: poate fi cu sânge roşu, în ruptura de varice esofagiene sau
frecvent de tip sânge digerat, în gastrite erozive, ulcer gastro-duodenal, polipoza gastrică,
neoplasme gastrice.
În general, greţurile şi vărsăturile sunt caracteristice pentru afecţiunile gastro-duodenale
dar nu patognomonice. Ele pot să apară şi în alte contexte şi afecţiuni: sarcină, boli metabolice
(DZ, porfirie); boli nervoase (migrenă, encefalite, meningite, HIC); boli renale (IRC, colica
renală); boli cardiace (IMA, HTA); boli psihice.
3. Anorexia apare frecvent precedată de inapetenţă.
Ea poate fi de tip voluntar, când se doreşte o cură de slăbire sau poate fi falsă, datorită
intensificării durerii post alimentar.
Apare involuntar în gastrite, ulcer gastric, neoplasm gastric.
Anorexia selectivă este tipic descrisă la pacienţii cu neoplasm gastric.
4. Scăderea ponderală poate fi uşoară (80% din greutatea ideală), moderată (80-65%),
şi severă (sub 65%) şi apare în toate afecţiunile gastro-duodenale. Este important a se şti intervalul
de timp în care s-a produs slăbirea şi dacă ea a apărut în condiţiile unei alimentaţii normale.
4. Eructaţiile – apar frecvent în ulcerul duodenal.
5. Aerofagia – apare mai frecvent la pacienţii cu gastrite cronice, dar şi la ulcerul
duodenal.
6. Saţietatea precoce apare în ulcere gastrice şi gastrite acute.
7. Alte semne digestive pot fi: bulimia, polifagia, hiperoxia, paraorexia apar mai ales
în boli psihice.
 Simptomatologie clinică – Intestinul
Durerea intestinală sub formă de colică este cea mai frecventă.
Colica intestinală este determinată de spasmul musculaturii parietale cu distensie şi este
asociată şi cu tulburări ale tranzitului gazos.
Cauze: enterocolite acute, parazitoze, ileus dinamic sau mecanic. Ileusul dinamic poate
însoţi alte colici cum ar fi cea renală. Ileusul mecanic este determinat de stenoze prin tumori,
inflamaţii, cicatrici postoperatorii şi este însoţită de oprirea tranzitului alimentar şi gazos, urmat
de vărsături repetate, chiar incoergibile, de tip fecaloid.
Durerea din apendicita acută – durere de tip colicativ, urmată de semne de iritaţie
peritoneală, cu greţuri şi vărsături. Ulterior durerea se poate cantona epigastric pentru ca în final
să rămână la nivelul fosei iliace drepte.
Durerea din perforaţia intestinală este intensă, iniţial localizată, pentru ca ulterior, în caz
de peritonită să devină generalizată.
Durerea din infarctul mezenteric – este o durere în mezogastru, repetitivă, cu greţuri şi
vărsături, până la şoc-colaps.
Durerea recto-sigmoidiană sau tenesmele – apare ca o tensiune dureroasă rectală cu
prezenţa necesităţii imperioase de defecare dar fără efect sau minor.
Durerea anală, la defecare apare mai ales în caz de hemoroizi, fisuri anale, abces perianal.
Tulburări ale tranzitului intestinal merg cu tulburări în emisia scaunelor.
Se manifestă prin:
a. Diaree: eliminare frecventă de scaune lichide sau semilichide, cu resturi alimentare
nedigerate.
b. Constipaţie: eliminare rară de fecale, până la câteva zile, de consistenţă crescută, în
cantitate şi volum, mică, uneori, sub formă de schibale.
c. Ileusul.

1.3 HEMORAGIILE

Sângele circulă în organism printr-un sistem închis format din artere, vene şi capilare.
Scurgerea sângelui în afara sistemului vascular se numeşte hemoragie. O hemoragie este numită
externă dacă sângele se scurge direct în exterior, internă dacă se produce într-o cavitate
(torace, abdomen) sau într-un organ intern (stomac, intestin); când sângele iese pe căile naturale
(gură, anus, uretră), hemoragia se numeşte secundar exteriorizată.

1.4 CLASIFICAREA HEMORAGIILOR

Clasificarea hemoragiilor se face după mai multe criterii:

A) După natura vasului lezat, se diferentiază:
• Hemoragia arterială – sângele are culoarea roşu deschis şi tâşneşte ritmic;
• Hemoragia venoasă – sângele are culoarea roşu închis şi se exteriorizează sub presiune
constantă, fără pulsaţii;
• Hemoragia capilară – este difuză neavând o sursă anume de sângerare, sângerează în
pânză.
Rareori se întâlnesc tipuri pure de hemoragie. De cele mai multe ori, hemoragia este mixtă, cu
predominanţa uneia dintre ele.
B) În funcţie de sediul sângerării, se deosebesc:
1) Hemoragia externă – când sângele se scurge în afară printr-o plagă;
2) Hemoragia internă – când sângele se acumulează într-o cavitate anatomică în interiorul
organismului. După localizarea hemoragiei interne deosebim:
- hemotoraxul – acumularea sângelui în cavitatea pleurală;
- hemoperitoneul – acumularea sângelui în cavitatea peritoneală;
- hemopericardul – acumularea sângelui în cavitatea pericardică.
3) Hemoragia internă exteriorizată - este o hemoragie internă într-un organ cavitar, urmată
de eliminarea sângelui la exterior pe cale naturală. În funcţie de sursa sângerării, deosebim:
- Epistaxis – hemoragia mucoasei nazale.
- Hemoptizia – hemoragia a cărei sursă este la nivelul arborelui respirator. Sângele este
roşu, aerat, spumat, eliminat pe gură prin efort de tuse.
- Hematemeza – eliminarea pe gură, prin vărsături, de sânge amestecat cu cheaguri.
Sângerarea îşi are sediul în esofagul interior, stomac sau duoden. Când hemoragia este
puternică, sângele este roşu, nealterat, dacă însă sângerarea este redusă şi sângele stagnează în
stomac, sângerarea are aspect de „zaţ de cafea”.
 - Melena – constă în exteriorizarea sângelui acumulat în tubul digestiv ca urmare a unei
hemoragii digestive superioare, prin defecaţie. Scaunul melenic este negru, lucios, moale, de
culoarea păcurei.
- Hemoragia ocultă – constă într-o sângerare digestivă de mică intensitate dar persistentă,
ce nu modifică aspectul scaunului, dar care prin eliminarea fierului, produce în timp anemie.
- Menstre (metroragie) – sângerare de origine uterina, exteriorizată prin vagin, produsă în
intervalul dintre două cicluri menstruale.
- Menoragia – menstruaţie excesiv de abundentă şi prelungită.
- Hematuria – sângerarea prin micţiune produsă la nivelul aparatului reno-urinar.
4) Hemoragia intratisulară – în urma căreia, prin acumulare locală de sânge se produce un
hematom.
C) După cauza generatoare a hemoragiei, se diferenţiază:
• Hemoragii traumatice (accidentale sau chirurgicale);
• Hemoragii netraumatice, când sângerarea are loc în absenţa unui traumatism (agresiune
chimică, tulburări trofice etc.).
D) După abundenţa sângerarii, hemoragiile pot fi:
1) de mică intensitate (de gravitate mică), când cantitatea totală de sânge care s-a pierdut
este mai mică de 500 ml.
2) de gravitate medie, când cantitatea de sânge este între 500 şi 1500ml; apar simptome
clinice - astenie, ameţeli, chiar senzaţii de lipotimie.
3) de gravitate mare, însoţite de şoc şi colaps circulator, pierderea de sânge este continuă
şi depăşeşte 1500 ml; extremităţile sunt reci şi transpirate.
4) Cataclismice, când ritmul pierderii de sânge este rapid (din vase mari), colaps vascular
care conduce la comă.

1.5 TRATAMENTUL HEMORAGIEI (HEMOSTAZA)

Primul ajutor în cazul unei hemoragii externe, constă în:

- limitarea sângerării: aşezarea victimei în poziţie de repaus cu segmentul sângerând în
poziţie ridicată (mai sus decât restul corpului);
- oprirea sângerării: procesul de oprire a sângerării se numeşte hemostaza.
 Hemostaza poate fi:
- spontană: se instalează prin intervenţia mecanismelor de autoapărare ale organismului
(vasoconstricţie; coagulare) care duc la formarea trombusului (cheagul sangvin). Aceasta poate fi
stimulată prin administrarea medicamentelor hemostatice şi aplicarea locală a unor substanţe
hemostatice (vitamina K; Adrenostazin; Gelaspor; gheaţă).
- provizorie: reprezintă oprirea temporară a hemoragiei. Este metoda specifică de prim
ajutor în cazul hemoragiilor.
- definitivă: reprezintă oprirea definitivă a hemoragiei. De obicei, se efectuează la nivelul
unui serviciu medical. Metode utilizate: ligatura vaselor; sutura vaselor; cauterizarea chimică (cu
nitrat de argint) sau termică (cu electrocauterul); criochirurgia (azot lichid, care realizează o
temperatură locală de –1960C).
Dacă după asigurarea hemostazei provizorii transportul la unitatea sanitară durează mai
multe ore, la fiecare jumătate de oră se reface hemostaza, indiferent de metoda folosită, pentru a
permite irigarea sangvină a ţesuturilor situate distal, altfel existând riscul apariţiei unei necroze
tisulare.
Metode de hemostază provizorie: compresiune digitală; flexie forţată; aplicarea garoului.
Pentru hemostaza arterială provizorie:
1) Compresiune digitală:
Reguli de executare:
 este prima intervenţie, efectuată cu maximă rapiditate ;
 se comprimă manual artera lezată, sau dacă este posibil artera mare din care provine;
 locul comprimării este totdeauna proximal de plagă: se palpează artera până se simte
pulsul, apoi se apasă puternic până se opreşte sângerarea;
 comprimarea trebuie făcută în loc accesibil, de preferat pe un plan osos.
2) Flexie forţată:
Se execută cu ajutorul unui “obiect dur” interpus între segmentele de membru flectate, care
exercită o presiune asupra vasului lezat, având o rezistenţă (osul respectiv). Exemple de “obiect
dur”: rulou de faşă; prosop; porţiuni din hainele accidentatului; un corp dur învelit în vată etc.
Iniţial se execută compresiunea manuală a vasului mare lezat şi apoi această metodă de
hemostază provizorie.
3) Aplicarea garoului:
 Garoul este un tub de cauciuc, de grosime şi lungime variabile, care va fi înfăşurat de 2-3
ori (sau înnodat) în jurul membrului accidentat, deasupra leziunii (deci proximal de plagă).
Accidente care pot apare prin aplicarea garoului:
 Cianozarea zonei distale: garoul este prea strâns, provocând staza venoasă,
putându-se ajunge până la gangrenarea membrului respectiv.
 Apariţia de dureri vii, insuportabile: s-a produs comprimarea nervilor, care poate fi
generatoare de şoc grav, sau paralizii definitive.
 Dilatarea foarte mare a vaselor sangvine, caz în care la scoaterea garoului se poate
instala o scădere bruscă a tensiunii arteriale (cunoscută sub denumirea de şocul degarotaţilor) care
poate fi letală.
Pentru prevenirea acestor accidente, este recomandată respectarea următoarele reguli:
 garoul va fi menţinut maximum 20-30 min. Dacă este necesară păstrarea lui pentru o
perioadă mai mare, la un interval de 10-15 min. se scoate pentru 2 – 3 min., timp în care se face
compresiune manuală, apoi se remontează garoul;
 scoaterea garoului trebuie executată foarte lent (uneori durează până la 3-5 min.) pentru
ca circulaţia sangvină să se adapteze la noul pat vascular;
 accidentatul va fi supravegheat foarte atent după scoaterea garoului.
Pentru hemostaza venoasă provizorie: se folosesc aceleaşi metode ca la hemostaza arterială
provizorie, dar compresiunea şi aplicarea garoului se execută distal de plagă.
Pentru hemostaza capilară provizorie: se efectuează un pansament compresiv, aplicat pe
segmentul lezat, care este ridicat la verticală (deasupra nivelului inimii, pentru încetinirea
circulaţiei sangvine de la inimă spre periferie).