Ursu Mihaela

Fcultatea de istorie
Anul I, Grupa H114
Regii taumaturgi

Marc Bloch

Marc Bloch a fost profesor de istorie la universitățile din Montpellier și

Amiens, Sorbona, dar și conferențiar la Universitatea din Strasbourg. Printre lucrările
sale se numără: Rois et serfs, un chapitre d’histoire capétienne, Les Rois
thaumaturges, La société féodale , Apologie pour l’Histoire ou Métier d’historien.
Cea din urmă carte bucurându-se de un succes impresionant fiind considerată drept
testamentul științific al autorului.

Lucrarea Regii taumaturgi de Marc Bloch urmărește introducerea cititorului în

studiul despre caracterul supranatural atribuit puterii regale în special în Franța și în
Anglia.

Lucrarea este structurată in trei carți: Cartea întâi, Cartea a II -a și Cartea a III-a,
fiecare carte având mai multe capitole cu titluri reprezentative pentru ceea ce se
discută în respectivul capitol. Fiecare capitol fiind divizat la rândul său în mai multe
subcapitole tot cu titluri reprezentative. Lucrarea Regii taumaturgi mai conține și cinci
apendice, dar și un index alfabetic al substantivelor proprii și al principalelor
substantive- nume de materie.

Cartea întâi denumită "Originile" este structurată în doua capitole. În primul capitol,
care este intitulat " Începutul atingerii scrofulelor "autorul aduce în discuție începutul
ritului francez cât și a celui englez. Marc Bloch face o paralelă în ce ce privește
riturile atât în Franța cât și în Anglia. În ceea ce privește ritul francez ne sunt
prezentați doi principi care aveau puterea de a-i vindeca pe scrofuloși: Ludovic al VI-

lea și Filip I. Despre Ludovic aflăm că era socotit ca având puterea de a -i vindeca pe
scrofuloși(bolnavii ce sufereau de adenită tuberculoasă sau mai bine zis afecțiuni
ganglionare). Regele se atingea de bolnavi ș i facea deasupra lor semnul crucii.Cele
două gesturi vor rămâne în tradiție. Puterea miraculoasă de a vindeca bolnavii nu era
Ursu Mihaela
Fcultatea de istorie
Anul I, Grupa H114
unică în ceea ce îl privește pe Ludovic IV, mai fusese întâlnită și la regele Filip I, dar
și la mulți alți regi, inițiatorul fiind Clovis În ceea ce privește Anglia pentru început
regele Lucius ii vindeca pe scrofuloși, dar se pare că el nu ar fi existat decât în mintea
erudiților. Din perioada anglo-saxonă nu există nici o menține despre vreo virtute

medicinală atribuită regilor. Întemeietorul ritului englez este considerat Eduard

Confesorul. Există și documente care să ateste virtuțile supranaturale ale lui Eduard
Confesorul. Marc Bloch încearcă să demonstreze că minunile realizate de regi erau
doar o simplă iluzie folosindu-se de mai multe documente.

Următorul capitol este intitulat : Originele puterii vindecătoare a regilor:

regalitatea sacră în primele secole ale Evului Mediu. În acest capitol ne este prezentată
srcinea acestui rit. Se pare că acest rit nu a fost în societățile medievale și moderne
decât ultimul ecou al unor credințe primitive. Regii Franței și ai Angliei au putut
deveni vindecători pentru că erau considerați de multă vreme personaje sacre. Regii
erau considerați ființe divine sau urmași ai zeilor. Acești regi divini erau socotiți că
posedă o anumită putere asupra naturii. Puterea miraculoasă atribuită de catre
primitivi regilor trebuia folosită în scopuri colective pentru a asigura binele întregii
comunități.Regii franci sau englezi nu erau până în secolul VIII -lea decât niște laici.
Venirea pe tron nu era consacrată de nici o ceremonie ecleziastică . Pepin a fost primul
rege al Franței care a primit miruirea din mâna preoților, după modelul șefilor ebraici.

Spre sfârșitul secolului al VIII -lea acest rit s-a introdus și în Anglia. Pentru prima dată
în 1816 , Ludovic cel Pios a primit odată cu titlul de împărat ungerea cu ulei sființit .
Cele două gesturi devenind inseparabile. Ritul atingerii a luat naștere in Franța către
anul 1000, iar în Anglia ceva mai târziu, astfel ritul ati ngerii a putut să-și facă apariția
în niște dinastii în care dreptul de primogenitură începea să domine. Atât în Franța cât
și în Anglia videcarea scrofuloșilor a fost considerată o prerogativă rezervată doar
suveranului, descendenții regelui, dacă nu erau ei însăși regi nu puteau face acest
lucru.

Cartea a II-a este intitulată "Măreția și necazurile regalităților taumaturgice" este

structurată în mai multe capitole. Un prim capitol este intitulat " Atingerea scrofulelor
și popularitatea până la sfârșitul secolului al cinsprezecelea". Regele își exercita
Ursu Mihaela
Fcultatea de istorie
Anul I, Grupa H114
puterea miraculoasă în numele lui Dumnezeu. Îndeplinind actul traumaturgic, regele
însoțea gestul prin câteva cuvinte consacrate. Printre bolnavii veniți să -i ceară regelui
vindecarea se aflau și nevoiași, astfel s-a luat obiceiul ca să li se dea bani.
Generozitatea față de sărmani era o datorie pe care conștiința morală a Evului Mediu o

impunea cu multă tărie suveranilor, aceștia achitându-se de ea fără zgârcenie.Credința

în miracolul regal a supravețuit tuturor agitațiilor politice . O lungă perioadă de timp
scriitorii medicali n-au făcut nici o aluzie cu privire la puterea de vindecare a regilor.
Deoarece vindecarea scrofulelor devenise în Anglia și în Franța o practică medicală
comună, manualele de medicină au servit gloriei monarhi ei. În Franța, vindecările
regale și-au făcut intrarea în artă spre sfârșitul secolului al XV -lea . Iconografia
religioasă nu a nu reprezentat niciodată această minune taumaturgică a regilor. După
1469 s-au executat niște splendide picturi, pe lângă alte evenimente pictate, era pictat
și darul taumaturgic al regilor. Miracolul regal se afla întocmai ca minunile sfinților
printre imaginile oferite de biserică venerației credincioșilor săi. Credința în puterea
taumaturgică a principilor a câștigat în fața rivalităților politice, a încercării de
imitare, a rivalităților naționale dar și asupra opoziției opiniei ecleziastice.

Capitolul următor " Al doilea miracol al regalității engleze : inelele medicinale "
aduce în atenție un alt rit practicat în Anglia, cel al inelelor medicinale. Regele
depunea ca ofrandă o cantitate de aur și de argint sub formă de monede, după care le

lua înapoi sau mai bine zis le răscumpăra punând în locul lor o sumă ech ivalentă în
monede oarecare, iar din monedele pe care le punea prima dată punea să se facă inele.
Regele nu depunea monedele de aur și de argint decât o dată pe an, în Vinerea Mare
Inelele erau socotite ca fiind în stare să -i vindice de anumite boli pe cei care le purtau,
îndeosebi împotriva durerilor musculare și a epilepsiei . Aceste talismane erau de fapt
vindecătoare de dureri sau de spasme musculare. Acest rit era unul straniu fiind
complementar ritului atingerii. Inelele s-au bucurat incă din cele mai vechi timpuri de
folosire în practicarea magiei, dar îndeosebi ale magiei medicale. La început regii nu
au realizat ritul inelelor cu multă regularitate, însă ulterior au ajuns să o considere una
dintre funcțiile normale ale demnității lor. După o perioadă de timp, aceste inele erau
gata făcute și aduse în Vinerea Mare. Se pare că în timpul domniei lui Henric al IV -lea
Ursu Mihaela
Fcultatea de istorie
Anul I, Grupa H114
s- a făcut această modificare, care a continuat sub Tudori, dar și în timpul lui Henric al
VIII-lea. În ceea ce privește ritul acesta suferă mai multe modificări, punctul
culminant al ritul ajungând să fie "liturghia" pe care monarhul ajungea să o facă.

Urmatorul capitol este intitulat " Regalitatea miraculoasă și sacră de la srcinile

atingerii scrofulelor până la Renaștere " și ne aduce în atenție caracterul aproape
sacerdotal al regilor. Încoronarea și miruirea nu reprezentau singurul act care punea în
lumină caracterul cvasi-sacerdotal al regilor . Astfel cand la sfârșitul secolului al XIII-
lea când s-a stabilit obiceiul de a rezerva doar preoților împărtășirea cu vin și pâine ,
accentuându-se astfel distincția dintre cler și laici; această regulă nu s-a aplicat și
suveranilor, împarații continuând să se împărtășească cu pâine și cu vin .De
asemenea, prin miruire regii erau marcați de o pecete divină, pentru că prin ea regii îș i
primeau autoritatea divină din mâna preoților. În jurul regalității franceze s -a dezvoltat
un ciclu de legende care aveau în relație directă miruirea cu puterile divine. În ceea ce
privește Anglia , flaconul cu ulei a Sfântului Tomas era un obiect care prefigura la
încoronarea regilor englezi. Cei mai mulți oameni îi considerau pe regi persoane sacre.
Regii Angliei și ai Franței făceau minuni atât în timpul vieții însă li s -a atribuit minuni
și după moarte. Un exemplu fiind cel a lui Filip August a cărui cadavru a făcut
minuni și după moarte.

Capitolul IV se intitulează " Despre câteva confuzii de credințe: sfântul Marcoul, regii
Franței și cei de ai șaptelea fii". La Sfârșitul Evului Mediu, cultul sfântului Marcoul s -
a amestecat în mod inexplicabil cu credința în miracolul regal. Sfântul Marcoul a avut
credincioși care i se adresau ca obțină de la el miracole, în special vindecări. Dar
taumaturg ca toți sfinții, el a rămas mult timp fără o specializare anume, la început nu
găsim printre tratamentele făcute de el , mențiuni conform cărora ar fi vindecat
scrofule, dar ulterior apar mărturii. Ludovic al XIV-lea când a fost fost încoronat a
pus ca racla sfântului Marcoul sa fie adusă în oraș. În teoria miracolului regal, sfântul
Marcoul nu era decât un in trus al cărui succes nu a fost niciodată perfect. Spre
sfârșitul Evului Mediu a apărut ideea că el ar fi fost un vindecător veritabil, odată cu
spectacolul primelor perelinaje regale. În numeroase țări o putere specială a fost
atribuită celui de-a șaptelea fiu, adică ultimului reprezentant al unei serii de
Ursu Mihaela
Fcultatea de istorie
Anul I, Grupa H114
neîntrerupe de șapte băieți, deoarece era considerat ca o binecuvântare pentru că era
văzut ca un eventual vindecător înăscut. Septenarii cum erau numiți, la început
vindecau diverse boli fără nici o deosebire.Se pare că în Catalunia ei vindecau
mușcăturile de câini turbați, în Franța, Anglia și chiar Irlanda ei vindecau scrofulele.

Se pare că cel de-al șaptele fiu a avut în Anglia și în Franța adepți foarte numeroși,
care le făceau concurență regilor pentu că unii bolnavi preferau să ceară ajutor de ei
decât să meargă la rege.

Capitolul V este intitulat "Miracolul regal în timpul luptelor religioase și al

absolutismului". Până la sfârșitul secolului al XVI-lea miracolul regal era în plină
dezvoltare. Uneori regii Franței vindecau dincolo de hotarele țării lor, deoarece mai
existau orașe pe care le considerau parte integrantă din țările lor. În secolul XVI
credința în miracolul regal putea naște încă numeroase superstiții în Anglia. Succesul
atingerii scrofulelor se măsura după numărul bolnavilor veniți la ceremonii . În ceea ce
privește renumele inelelor medicinale, acesta nu se oprea doar la Anglia , Scoția
prețuia inelele medicinale, trimișii englezi dădeau inele medicinale celor pe care
doreau să și-i facă binevoitori. În Europa Renașterii credința în miracolul regal era
încă vie. Reforma a adus daune vindecărilor regale, deoarece puterea taumaturgică a
regilor decurgea din caracterul lor sacru . Protestantismul privea cu oroare miracole
regale atribuite de opinia generală sfinților. Sub Maria Tudor ceremonia inelelor din

Vinerea Mare din Anglia a continuat cu regularitate, dar odată cu venirea la tron a
Elisabetei în 1558 acest rit a încetat, se pare că Elisabeta a pus capăt vechiului rit. În
monarhia franceză în secolul al XVII-lea atingerea scrofulelor căpătase fast, Ludovic
al XIII-lea și Ludovic al IV-lea efectuau acest ritual la marile sărbători. Odată cu
revoluțiile politice ritul atingerii începe șă își piardă din însemnătate.

Capitolul VI intitulat " Declinul și moartea atingerii" ne aduce în atenție felul în care
se pierde credința în miracolul regal. Se pare că dispariția atingerii a avut drept cauză
rapidă, în Anglia, iar mai apoi în Franța revoluțiile politice, dar a avut și alte cauze. Se
dovedise faptul că nu doar regii puteau vindeca scrofulele. În Anglia în timpul
domniei lui Carol al II-lea un irlandez și-a descoperit talentul de a vindeca scrofulele .
Odată cu Renașterea acest rit începe să își piardă din popularitate. Se dorea eliminarea
Ursu Mihaela
Fcultatea de istorie
Anul I, Grupa H114
din ordinea lumii supranaturalul și arbritarul și conceperea instituțiilor politice doar
sub aspect rațional. Apariția unor autori care considerau că atingerea regilor Angliei
este lipsită de putere și că pretinsul privilegiu nu era decât impostură sau iluzie nu
favorizează foarte mult "faima"vindecării regale. Încetul cu încetul, credința în ritul

tămăduirii își pierde din valoare ajungându-se să se credă că puterea regală nu putea
oferi acestă minune.

Cartea a III-a denumită " Interpretarea critică a miracolului regal" are un capitol unic.
Vindecările regale au reprezentat unul dintre cele mai cunoscute fenomene
spranaturale. Miracolul regal a fost observat de mulți medici regali, unii dintre ei au
crezut , alții s- au îndoit de puterea supranaturală pe care o dețineau monarhii.
Gânditorii Renașterii n- au izbutit niciodată să dea o explicație satisfăcătoare
miracolului regal. Mulți bolnavi din cei atinși de regi cerau să fie atinși în mai multe
rânduri, o dovadă evidentă că de cele mai multe ori nu se producea miracolul
vindecării . Celor care se plângeau de faptul că nu se vindeau li se reproșa lipsa
credinței. Ceea ce a creat credința în vindecare a fost ideea că trebuie să existe un
miracol. Iar ceea ce a permis ritului videcător să supraviețuiască atâtea a secole a fost
și mărturia acumulată de generații despre ritul vindecării. Medicul englez Carr
considera că sub Wilhelm de Orania indiferent dacă atingerea regală era sau nu
adevărată aceasta avea un folos ,dat fiind faptul că nu era vătămătoare, bolnavii nu

mai încercau și alte tratamente periculoase după ce erau atinși de rege.

Cartea mai are un index alfabetic al substantivelor proprii și al principalelor
substantive nume de materie, dar și cinci apendice denumite astfel:" Miracolul regal în
conturile franceze și engleze", "Dosarul iconografic" , "Începutul oncțiunii regale și ale
încoronării", "Analiză și extrase din Tratatul despre încoronarea lui Jean Golein "și
"Pelerinajul regilor Franței la Corbeny după încoronare și tra nsportarea raclei
sfântului Marcoul la Reims".

În ansamblu , volumul semnat de Marc Bloch este unul destul de interesant. Bogăția
detaliilor completează lucrarea într-un mod fericit. Studentului la istorie i se oferă o
imagine coerentă , de ansamblu, însă cu suficiente amănunte , pentru a -l convinge și a-
Ursu Mihaela
Fcultatea de istorie
Anul I, Grupa H114
l informa totodată , astfel ne aflăm în fața unei lucrări foarte documentată. Cartea
este una destul de greu de înțeles pentru cititorii nespecializați,deoarece are o mulțime
de detalii. dar la o lectură mai atentă poate fi interesantă.

În concluzie, cartea Regii taumaturgi de Marc Bloch este una destul de

intrigantă pe care aș recomand -o cu plăcere tuturor cititorilor care sunt interesați de
acest subiect , dar și nu numai.