O ZI OBIȘNUITĂ DUPĂ SFÂRȘITUL LUMII

Eu, Dreaming Jewel, Publicate, Textele mele 23 noiembrie

2012
E o senzație încă nouă să-mi văd un text pe hârtie. Mă apropii de el cu o
emoție de îndrăgostit care-și adună curajul să-i zică „bună!” iubitei. Mă tem că o să
deschid cartea sau revista și o să văd că mi-au scris numele greșit sau poate că a
apărut vreo greșeală în titlu și că o să trebuiască să îndur cu zâmbetul pe buze
consolările glumețe ale prietenilor, reprimându-mi din greu pornirea de a le smulge
capetele de pe umeri și a le călca sistematic cu compresorul.
Urmează textul. Nu m-am citit citit niciodată cap-coadă pe hârtie și nu știu când
sau dacă am s-o fac vreodată. Deși am parcurs textul de câteva ori, refăcând,
recitind, corectând, mi se pare, deodată, străin. Pe pagina tipărită, cuvintele vin în
alt loc decât pe varianta electronică pe care am lucrat atâta și care-mi e familiară.
Deschid la întâmplare și văd o repetiție supărătoare, care, nu știu cum, mi-a
scăpat. Preț de câteva secunde mor, după care însă învii la loc și recitesc începutul,
pe care nu-l găsesc rău. Sunt foarte importante prima frază, primul paragraf, am
învățat asta ca jurnalist și se aplică foarte bine și la cărți. În cazul meu, primul
paragraf e așa:

Primul lucru pe care-l aud când mă trezesc este ultimul

lucru pe care l-am auzit înainte să adorm: paşii lui
târşâiţi. Lenţi, neobosiţi, ca o coasă tăind în fâşii egale
timpul nefericirii mele. Asta e bine. În felul ăsta, nu pot să
mă păcălesc nicio clipă că lucrurile ar fi la fel ca înainte,
aşa că nu mai pierd vremea încercând, deja sunt jos din
pat şi mă îmbrac.Ce urmează? O zi obișnuită după sfârșitul lumii. Cum
decurge ea puteți afla citind povestirea mea, în Galileo 5, care a apărut deja și pe
care o găsiți la editura Millennium Books, la târgul de carte Gaudeamus. Iată mai
jos un mic instantaneu, un pic mișcat, din postapocalipsă cea de toate zilele:Mă
opresc înainte ca zâmbetul, nechemat şi inoportun, să
pună stăpânire pe chipul meu. Trecutul e o uşă încuiată
şi aşa trebuie să rămână. Dacă priveşti prea mult în
urmă, rămâi paralizat, ca soţia lui Lot. Incapabil să te
mişti. Incapabil să decizi.
Îmi readuc atenţia în prezent. Scanez împrejurimile.
Mi se năzare sau aud un scârţâit? Decid să nu-mi asum
riscuri. Mă strecor pe trotuar, în dosul chioşcului de ziare
răsturnat. Mă furişez pe mâini şi genunchi. Scârţâitul
continuă, din ce în ce mai tare.
Sunt un bărbat şi un adolescent, împingând un cărucior
de cumpărături. Au fost probabil la Centrul de Ajutor
după raţia zilnică de hrană, fostul Carrefour Orhideea e
relativ aproape. Sau au jefuit pe cineva care-şi luase
raţia. Ambele variante sunt posibile. Mă ghemuiesc după
două maşini îngropate în praful trotuarului, cu
cauciucurile lăsate. Într-una dintre ele este un schelet
prins în centura de siguranţă. Arătările l-au curăţat
conştiincios de carne. Craniul îi lipseşte. Iconiţa de pe
bordul maşinii nu i-a fost de niciun folos. Mă lipesc la
pământ şi urmăresc, cu urechile ciulite, înaintarea
căruţului. Dacă ar fi numai unul, dacă ar fi două femei, aş
ieşi şi le-aş vorbi. Cu doi bărbaţi, însă, nu-mi asum riscul.
Până și-n cele mai bune timpuri, civilizaţia-i doar o
spoială menţinută de reguli, un pod fragil întins peste o
genune de sălbăticie, şi, în lunile din urmă, am văzut cum
s-a ales praful de ea. Oamenii trăiesc sub spectrul
înfometării, aşa că violul ar fi cel mai mic rău care mi s-ar
putea întâmpla.
Dinspre grilajul coborât şi sudat al metroului se aude
un mormăit gutural. O arătare într-o rochie în bretele,
complet nepotrivită cu frigul lui octombrie, îşi întinde
braţele către mine de dincolo de bare. Are o singură
sanda, cu toc înalt.
Cei doi se opresc.
― Uite-o pe iubita mea! Ce nerăbdătoare m-aşteaptă! Ce-
ai gătit, frumoaso? zice bărbatul.
Adolescentul găseşte situaţia foarte nostimă şi
nechează de râs. N-ar mai avea chef de glume dacă n-ar
fi grilajul între ei şi arătare. Din fericire, nu şi-au dat
seama că zombiul m-a văzut pe mine; e plăcut uneori să
ai de-a face cu inşi care se cred centrul universului. Mă
târăsc îndărăt, respirând pe gură, şi mă înghesui cât pot
sub portbagajul maşinii. Bărbatul fredonează o melodie
despre o Mariana care are fustă scurtă şi e cea mai
nesătulă. Vine în capul scării, se apucă de prohab şi face
semne obscene către creatura de după grilaj, spre
amuzamentul puştiului. Am avut dreptate să mă ascund.
Între timp, femeii i s-a alăturat un alt zombi, un bărbat în
rămăşiţele unui costum elegant. Are mânecile sfâşiate,
stânga descusută chiar din umăr, în schimb cravata-i
fixează în continuare gulerul albastru, murdar, al cămăşii
încheiate până la ultimul nasture. Pe braţul stâng are un
ceas masiv, care arată ca un lucru scump.
― Ia uite, băi, ce ditamai ceasul are!
― Fac pariu că-i un Rolex d-ăla, zice bărbatul.
― Unde te duci? întreabă puştiul, alarmat.
― Stai acolo, că viu într-un minut.
Se opreşte în capul scărilor.
― Ce faci, bă, nu te duce-aşa aproape!
― Vreau să-i iau ceasu’! Îţi dai seama cât face? Mâncarea
noastră pe-o lună.
Mă întreb cine o fi nebun să dea bani pe un lucru
atât de inutil ca un ceas de lux. Bărbatul coboară precaut
treptele pe care s-au adunat praf, gunoaie şi frunze
moarte. Îl văd bine acum, din spate, blugii soioşi, geaca
de piele, un petic bronzat de chelie în vârful capului. M-ar
putea vedea şi el, dar atenţia îi e concentrată asupra
grilajului.
Ajunge în faţa acestuia şi se opreşte, necăjind creaturile.
Încă două se ivesc din adâncimile staţiei. Nimeni nu ştie
câţi vor fi rămas închişi în tunelele metroului, bântuind
flămânzi. Bărbatul apucă braţul tipului în costum şi-i
desface ceasul. Fluieră în timp ce execută operaţiunea,
ca şi cum ar repara o ţeavă sau ar face vreo altă treabă
domestică. Scoate ceasul şi-l flutură triumfător către
partenerul său.
O mână îl apucă de mâneca gecii. Scoate un ţipăt
înăbuşit, toată vitejia i-a dispărut. Se dezechilibrează şi-şi
scapă captura. Se apleacă s-o ia, dar o altă mână îl
înhaţă de păr, trăgându-l mai aproape de grilaj. Bărbatul
se zbate cu disperare şi-şi eliberează capul. Mâneca gecii
e însă mai rezistentă decât părul şi nu cedează aşa de
uşor. Puştiul a venit la marginea scărilor şi se uită la el,
schimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul, neştiind
ce să facă.
― Trage-mă! Trage-mă! ţipă bărbatul, un ţipăt ascuţit, ca
un guiţat.
Băiatul ezită, cu mâinile tremurând, îngrozit.
― Trage-mă, futu-ţi morţii mă-tii! urlă celălalt.
Mă târăsc şi mai înapoi. Îi blestem în gând pe amândoi,
dacă mai sunt zombi prin împrejurimi acum ştiu sigur
încotro să se îndrepte, iar eu sunt sub maşină. Între timp,
băiatul şi-a adunat curajul, coboară două trepte, apucă
braţul întins al bărbatului și trage cu toată forţa.
Strânsoarea creaturilor cedează şi, poticnindu-se, acesta
urcă scările în fugă. Stau o clipă şi se uită unul la altul, şi
mă trezesc că-mi ţin respiraţia.
― Ce te holbai ca bou’, futu-ţi gâţii mă-tii? urlă bărbatul,
lovindu-l pe adolescent cu pumnul în umăr. Ce-aşteptai,
în pula mea?! Când îţi zic să mă tragi, trage-mă dracului,
nu sta să beleşti ochii!
Notele ascuţite tot nu i-a dispărut din glas. Dă să
lovească din nou. Puștiul se fereşte, ca un câine bătut.
Şi câinii bătuţi, însă, au momentele lor de curaj. Sau de
imprudenţă. Băiatul se strecoară pe sub braţul lui şi îl
îmbrânceşte. Bărbatul face un pas înapoi şi piciorul îi
alunecă de pe prima treaptă a scării. Cade. Fără să se
mai uite, băiatul aleargă către cărucior şi o ia la fugă
împingându-l, dornic să se îndepărteze cât de iute poate.
Bărbatul urlă şi blestemă; l-au prins. Aştept să se facă
linişte, dar lupta continuă mai mult decât aş fi crezut. O
înjurătură şi nişte paşi poticniţi îmi spun că s-a eliberat.
Arunc o uitătură printre maşini şi-l văd cum apare
poticnindu-se. Mâinile-i sunt însângerate –
întotdeauna ei te muşcă de mâini – şi are o rană adâncă
și în obraz. Se opreşte gâfâind în capul scării. Blestemă în
şoaptă, minunându-se de „rahatul cu ochi” care „i-a tras-
o”. Porneşte clătinându-se pe urmele băiatului. E deja
mort, chiar dacă, probabil, nu vrea să se gândească la
asta.
Mă ridic şi eu şi-o iau către Ştirbei Vodă. N-o să ştiu
niciodată ce era cu bărbatul şi băiatul, ce-şi erau unul
altuia, dacă brânciul era o recompensă meritată după ani
de abuzuri sau doar un moment de abjecţie. Dar ce
importanţă are? Pot alege orice variantă am chef şi n-are
cine să mă contrazică.