LIMBA ROMANA ESTE PATRIA MEA

Fapt, izbăvitor și izbitor, limba rămână în structura și

lexicul ei fundamental este latina.
Situarea țăranului roman pe gura lui de rai pamântesc ca ființa libera cu
instituții și viata economica elementara intra în zona latina.
“Romanul crede în Dumnezeu, în îngeri, în zâne și a fost botezat de
preot la biserica, unde duminica, mai ales bătrân, își face cruce, și se
roagă. Deasupra lui e cerul, soarele, luna și stelele. Având pământ, lucrează, face arătură,
semănătură, mânuiește, sapa, secera, împinge boii. Seamănă secara, trifoi, cânepa.
Bărbatul se face luntre și punte toate zilele săptămânii (luni, marți, etc.), aleargă,
inseaua și închinga calul.(…) .
Femeia coase având ac, ața, foarfece, scarmănă lâna, toarce, mulge, scutura,
șterge merge prin vecini.”
Fondul slav e străin sufletului ancestral roman. Sunete pufăite, sumbre, bâlbâite dau
acea coloratura grea limbii menita însa a creiona situații îngrozitoare, înjositoare : mârșav,
scârnav, plesuv, osânda, truda, ciuda, jinduirea,casna, osteneala, prigoana,pribegire,
rătăcire….
Amestecul de cuvinte de originile cele mai felurite (slavisme, ungurisme, grecisme,
turcisme) da limbii romane, în ciuda unei aparente sărăcii cantitative, o bogăție luxurianta de
culori lirice.
Limba română a menținut structura limbii latine.
În structura gramaticală română s-au conservat din latină:

 clasele de declinare ale substantivului,

 pronumele personal,
 tipurile de adjective,
 numeralele de la 1 la 10,
 clasele de conjugare ale verbelor,
 cele mai multe moduri și timpuri,
 principalele conjuncții și prepoziții.
 În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni,
însuşiri fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea
în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în vorbire. Dezvoltate în condiţii diferite, limbile
romanice au suferit influenţa substratului (limba vorbită de populaţiile cucerite) şi a altor
limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române,
substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace (indoeuropeană), din
care nu s-au consemnat putine cuvinte în scris.
După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin unificare şi
modernizare.
Alfabetul chirilic este înlocuit
cu alfabetul latin, în câteva etape (în 1828
Ion Heliade Rădulescu simplifică sistemul
scrierii chirilice într-o variantă care se adapta
pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au
creat alfabete de tranziţie în care literele
latine înlocuiau treptat caracterele chirilice;
documentele oficiale din timpul domnieie
lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin
lege folosirea alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi
masive din limbile romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi
din latină (Împrumuturi din franceză: şampanie, restaurant, birocraţie, abajur, abandon, caiet,
etc.)Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana (mai ales în Transilvania)
şi rusa (la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, în Moldova şi
Ţara Românească).
În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii – a
fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte religioase, în
hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat texte redactate în slavonă pe
teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea (cel mai vechi act păstrat datează din 1374). În
unele dintre aceste texte apar numeroase cuvinte româneşti ( nume de familie, porecle,
toponime –Arbure, Bălaur cel logofăt, Roman Blândul etc. ).
În Transilvania, devenită parte a monarhiei austro-ungare influenta , limba de cultură
a fost – din secolul al XII-lea – latina (medievală), păstrată în inscripţii şi documente. Limba
serviciului religios a majoritatii populatiei ortodoxe din Transilvania era însă tot slavona.

Primul text scris foarte curat in limba română cu o atestare certă, este o scrisoarea
celebra de la 1521, a lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi
înainte, dar doua textele chiar s-au descoperit fiind in curs de cercetar si autentificare! Dar
mai sunt vreo 3-4 mii de carti vechi in depozitul de la Prima Scoala romaneasca dn Schei.
Prin textele scrise s-a construit treptat limba română literară, varianta cultă a limbii
române. Pe teritoriul nostru primele carţi tipărite aparţin diaconului Coressi si ucenicilor, iar
prima traducere integral a bibliei este realizată de Şerban şi Radu Greceanu şi cunoscută
sub numele de “Biblia de la Bucureşti” .
Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-
alungul secolelor de oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romana, fie pe cea
dacica, fie interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al
disputelor privitoare la originea poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul
două concepte şi două curente de idei, Latinitatea şi dacismul.
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a
constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă. Generalizarea latinei a
determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă.
Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani,
cuprinşi între 106 – 274 / 275.
Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen de mai lunga durata , ce s-a dovedit
ireversibil iar consecinţele acesteia au fost in primul rand , de natură etno - lingvistică. Se
prezuma ca după războaiele dacice, bărbații pieriți în lupte …au generat, volens -nolens
apariția a tot mai numeroase familii mixte, intre localnice și luptătorii romani demobilizați
în condiții avantajoase din armata regulata, bucurându-se de drepturile de cetățean al
imperiului în Dacia Felix, adevărată atracție a vremurilor!
Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam. Ideea
latinității, concept imperativ de afirmare a identității etnice îndeosebi în Transilvania, dar
receptat și ca o firească necesitate de cunoaștere a originilor, de legitimare a unui popor în
fața istoriei, a avut un timp îndelungat de cristalizare și de consolidare, începând cu marii
cronicari și cărturari din secolele al XVI-lea și al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin,
Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino și de Dimitrie Cantemir și atingând
un punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).
 Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea teoriei
imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei promovează
şi evidente exagerări – originea pur romană a poporului român şi a limbii, cu urmări în
tendinţele de purificare a limbii de elementele nelatine, perpetuate până spre sfârşitul
secolului al XIX-lea.
Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a
românilor din cele trei ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la Bruxelles şi terminată
in 1536.El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de
biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin
importante. […] Moldovenii au aceaşi limbă, obiceiuri și religie ca și muntenii, se deosebesc
numai prin îmbrăcăminte. […] Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei
sunt copiii din Roma.
În cultura românească, meritul întâietății în afirmarea ideii de latinitate a limbii
materne ii revine lui Grigore Ureche (1590-1647). El a fost primul cronicar moldovean de
seamă, care a demonstrat latinitatea limbii române, într-un capitol din lucrarea sa,
„Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme şi intitulat „Pentru limba
noastră moldovenească”. El spunea ca: „de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte
ni-i amestecat graiul”.Pentru a convinge cititorii de acest adevăr el accentuează unele
paralelisme lexicale latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis;
carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte, pater; al
nostru, noster si altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti pre ămaruntul, toate
cuvintele le-am inţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei).
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin înlucrările lor
sorgintea latină a limbii române. Cronicarul Miron Costin realizează o sinteză a schemei
structurii limbii române: „Unde trebuiasă fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu
în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons –
frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa şi luna,
iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte
ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte
slavoneşti.”.

Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşiilor”, aşa cum indică şi
titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe
sînt ulăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti. ”El
dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa
şi românii poartă numele romanilor.”
Au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi
scrierea etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi. Ei propun eliminarea cuvintelor de
altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti.
Samuil Micu este cel care,primul , încercând să dovedească provenienţa latină a
românilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente: „întâiu din scriitori, a doua
din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”
Asemenea lui Gheorghe Şincai, în
opera „Hronica românilor şi a mai multor
neamuri…”, încearcă să dovedească orginea
romană a poporului român: „Din partea
coloniei, carea au remas în Dachia Veche… s-
au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga
Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din
partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-
au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din
romanii precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au
prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu vlahi,
amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au
remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite,
mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se
numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea
îi mărturiseaşte (…).
 Dimitrie Cantemir, este unul dintre cei mai erudiţi
umanişti europeni.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni,
lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor” înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului
nostru, originea comună a tuturor românilor. El afirmă
că “sântem urmaşii unui popor care a creat ocivilizaţie şi o
cultură clasică”. „Hronicul vechimii a romano-moldo-
vlahilor„ este ultima operă a lui Dimitrie Cantemir, ce
infaţişează concepţia savantului asupra formării poporului
român şi a limbii române, tratând, cu o documentare
extrem de bogată, de peste 150 de izvoare, originile poporului
român şi evoluţia sa până la al doilea descălecat, momentul întemeierii celor două ţări
române, Muntenia şi Moldova.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte,
de asemenea, despre originea românilor, susţinând ca: aceştia sunt descendenţii
romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romana la nordul
Dunării: „Iară noi în-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem,
adeverindu-ne bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi,
rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-
au aşezat aici în urma lui Decheval, tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat
aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea.
Însă rumânii înţeleg,nu numai aceştia de aici, ci şi den Ardeal, încă şi mai neaoşi sînt, şi
moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi ceva mai
osebită în nişte cuvinte din amestecarea altor limbi, iară tot unii sînt. Ce pe aceştea, cum
zic, tot de romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvodît şi cură…(curg n.n.)”.

Evocarea romantică a înfruntării dintre daci și romani; constituie și pentru Mihai

Eminescu o principala referință in procesul de etnogeneza, ce se situează în seria
fenomenelor primordiale ilustrate de universul său poetic: cosmogonia şi sociogeneza,
creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane. Dacia este, în poezia lui Eminescu,
imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. Î n ,,Memento mori” evocarea
epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi cu filosoficul. Şi el susţine clar ideea
latinităţii: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam
ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre
gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru
genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile”.

Unde este istoria noastră, istoria pierdută? Chiar am fost un popor mic şi
neînsemnat? Nu, cu siguranta. Să ne amintim că suntem singurii care nu am atacat vreodată
primii un alt popor, că pentru noi a fost o datorie sfântă să ne apărăm pământul pe care Zeii ni
l-au dăruit.
Noi ne-am născut aici, şi aici vom muri. Să ne amintim de strămoşii noştri Pelasgi,
despre care istoria oficială nu ne mai învaţă nimic, de Traci şi mai apoi de Daci şi de Valahi.
Indiferent de numele ce ni l-am dat sau care ni s-a dat, suntem aceiaşi. Să nu uităm să fim
mândrii de trecutul nostru, de spiritul nostru ce e mai presus de trupurile

trecătoare.
Da, Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX
– lea, şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească. Unii
sarind binisor calul… În multe din poeziile sale, si G. Coşbuc, popular in epoca, a evocat
trecutul glorios al poporului nostru din cele mai vechi timpuri si până în zilele lui.
 El vede istoria ca o luptă neîncetată pentru libertate socială şi naţională. Simboluri
umane ale acestei lupte sunt Decebal, legendarul Gelu,Mihai Viteazul, Tudor
Vladimirescu (,,Decebal către popor”, ,,Moartea lui Gelu”, ,,Paşa Hassan”, ,,Oştenii lui
Tudor”).
Dar una-i versul…altu-i eresul! Iata, in ,,Decebal către popor”, regele formulează
cunoscuta maximă atribuită dacilor: „E rău destul că ne-am născut”, numai pentru a
sublinia că viaţa în stare de robie ar mări chinul: „Mai vrem şi-al doilea rău?”. De aceea,
Decebal, cheamă intreg poporul dac la luptă împotriva cotropitorilor romani. Lupta inseamnă
jertfă, moarte demnă .„Din zei de-am fi scoborâtori/C-o moarte tot sîntem datori/Totuna e
dac-ai murit/Flăcău ori moş ingîrbovit;/Dar nu-i totuna leu să mori/Ori câne-nlănţuit.”
Autor a 30 de volume stiințifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18
limbi și a circa 1200 de articoleși recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine
documentate.În lucrarea ,,De la Zalmoxis la Gengis Han”-1910, autorul a evidenţiat rolul
tradiţiilor religioase populare ,,într-o istorie cu adevărat universală a religiilor”(M. Eliade).
În lucrare sunt discutate originile religioase ale numelui etnic al dacilor, vânătoarea rituală şi
întemeierea Moldovei, mitologia morţii din ,,Mioriţa”, Cultul lui Zalmoxis.
Un savant de mare autoritate științifică Vasile Pârvan, fostul istoric, arheolog,
epigrafist și eseist român ce s-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie și istoria
civilizației greco-romane. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a
organizat o serie de importante săpături sistematice, iar pe baza rezultatelor parțiale ale
săpăturilor a scris Getica (1926), cea mai importantă lucrare românească în domeniu,o vastă
sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim-planul cercetării istorice și rolul
politic și cultural al daco-geţilor. El afirma că ,,spre deosebire de restul tracilor, care erau
politeiști geții se arată în credințele lor henoteişti”.
În legătură cu mențiunea grecilor, că zeul geto-dacilor avea un „nume„, el spune că
aceștia i-au zis zeului din ceruri, când Zamolxis, când Gebeleizis, nume care, e de părere că
nu sunt doar,…”simple atribute explicative ale puterii ori înfățișării divinității.”

Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri care au rămas în tradiția poporului
nostru până astăzi: construcţia caselor de la munte, portul nostru popular – care este acelaşi
pana azi la fel ca şi cel dăltuit în piatră, pe Columnă. Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi
azi, în multe zone ale ţării,mai ales in Transilvania , aceeaşi îmbrăcăminte ca dacii de pe
Columna lui Traian. Asemănarea dintre îmbrăcămintea dacilor şi portul popular românesc a
fost recunoscută cu probitate şi de către Şcoala Ardeleană.
Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamnă, de fapt, o
recunoaştere implicită a continuităţii daco-geţilor în Dacia şi după
cucerirea şi colonizarea romană.
Din pacate, explozia amatoristica numita…Tracomania este,
cumva, un fenomen apărut in perioada interbelica şi în ultimii ani ai
comunismului, şi care, aşa cum îi spune şi numele, constă într-
o manie tracică, prin exagerarea nu odata ridicola importanţei
tracilor, inclusiv in domeniul foarte specializat al
Lingvisticii romanice, vezi Doamne, în vederea elucidării unor
dileme istorice şi culturale.
Ca şi în perioada interbelică, tracomania nu era o simplă „goangă” a unor fantezişti,
ci expresia culturală a unei politici care urmărea izolarea României şi care, în vremea
comunismului, devenise politică de stat. Ea face parte din ceea ce Adrian Marino
numeşte „obstacolele” în calea europenizării. Curentul tracoman s-a manifestat violent în
perioada interbelică, fiind cultivat de cei care reprezentau tendințele totalitare pe fondul
izolaționismului „ideologiei de sorginte ceaușista dar și de o serie de articole inspirate de
Iosif Constantin Drăgan în care era promovata originea noastră tracică.
Pana la urma DACISMUL este un “curent” ușor exacerbat în istoriografia autohtonă,
afirmat la începutul secolului al XX-lea prin mitizarea contribuției dacilor la formarea
poporului român și în general la istoria universală. El a atras prin misterul unei civilizații
mai puțin cunoscute și fascinația arhaicului. (sinteză serioasă!)