Efectele efortului fizic asupra aparatului cardio-vascular

Motto: Sportul este un izvor de sănătate și de prospețime, un factor de longevitate.

Dorința omului de a trăi și de a avea o stare bună de sănătate, reprezintă cea mai puternică
aspiratie a existenței lui. Acest lucru constituie o realitate care datează incă de la inceputurile
apariției speței umane.
Încă din Antichitate, Hipocrate, un medic celebru al acestei perioade, a considerat că pentru
menținerea și consolidarea stării de sănătate, unul dintre cele mai bune remedii îl constituie
practicarea sistematică a exercițiilor fizice. El susținea că ” Cei obișnuiți să facă eforturi zilnice,
chiar de sunt slabi și bătrâni, le suportă mai bine decât cei puternici și tineri, care nu sunt
antrenați la acestea”. Tot in acest sens, celebrul medic al Orientului, Avicenna, afirma ca
”practicarea de exerciții fizice nu mai necesită recurgerea la medicamente”. De atunci și până în
prezent, interesul pentru desfășurarea unui stil de viață cât mai activ din punct de vedere fizic, a
constituit subiectul unor numeroase studii medicale a căror concluzie a fost că, pe această cale se
poate menține și imnunătăți starea de sănătate a populației. În zilele noastre un exemplu prin
care putem demonstra că efectuarea exercitiului fizic la stadiul de performantă îți poate prelungi
durata de viață este Johanna Quaas, de origine germană, care la vârsta de 88 de ani (2012) a
primit titlul de cea mai in vârstă gimnastă.
În România putem da exemplu un sibian care în 2008 la vârsta de 77 de ani participa la un cros.
Un rol hotărâtor în obținerea unei longevități cât mai marcante îl are buna funcționare a unor
aparate și sisteme esențiale pentru organismul uman.În afară de sistemul nervos și endocrin
aparatul cardiovascular îi revine sarcina principală în menținerea viabilității corpului omenesc.
Acest lucru se datorează faptului că viața este condiționată de prezența unui aport nutritiv
adecvat și permanent către țesuturi și organe și de eliminarea produșilor de metabolism.
Procesele amintite nu se pot realiza decât în condițiile în care sistemul circulator sangvin este
capabil să asigure în permanență cantitatea de sânge necesară aflată în plină activitate.
În general, când la nivelul acestora există deja fenomene degenerative ireversibile utilizarea
exercițiilor fizice ca mijloc de ameliorare a stării de sănătate devine prudentă. În mod plastic
scriitorul român D. Botez făcea referitor la aceasta urmatoarea remarcă: ” ce tragic si inutil e
regretul intelectualului sedentar și comod, când la o anumită vârstă începe a simți scleroza și
când voind să recupereze timpul ireversibil, incearcă prea târziu să practice cât de cât sport”. În
același sens am putea interpreta și celebra reflexie a lui N. Iorga : ”pierzi în viață ani și la moarte
cerșești o clipă”. Din aceste considerente practicarea sustinută a exercițiilor fizice trebuie să fie
o condiție a desfășurării vieții noastre cotidiene.
Se observă că practicanții consecvenți ai diferitelor activități fizice, care implică depuneerea
unui volum crescut de muncă fizică, au în general o stare de sănătate cardiovasculară mai buna
decât persoanele sedentare. Acest lucru se datorează în mare parte efectelor protectoare ale
efortului fizic asupra peretelui vascular împotriva unor factori de risc aterosclerotici.
Activitatea fizică efectuată, în medie, timp de nouă luni pe an, are următoarele consecințe
benefice asupra aparatului cardiovascular: scade volumul de muncă al inimii și îmbunătățește
metabolismul energetic, reduce valorile tensiunii arteriale, micșorează concentrația lipidelor
plasmatice cu rol aterogen deosebit de marcant, scade capacitatea de coagulare a sângelui
(împiedicând astfel fenomenele obstructive arteriale), reduce concentrația plasmatică a unor
hormoni (insulina și catecolaminele, a căror secreție în exces alterează integritatea
cardiovasculară), stimulează dezvoltarea circulației colaterale la nivelul arterelor coronare
sclerozate( favorizează în acest fel hrănirea fără deficiențe a mușchiului cardiac), îmbunătățește
performanțele contractile ale inimii, reducegradul de ateroscleroză de la nivelul arterei
periferice( împiedicând totodată avansarea galopată aacestui proces degenerativ vascular),
ameliorează gradul de toleranță la efort al individului, reduce necesarul de medicamente folosite
în terapia cardiovasculară, mărește gradul de independență de mișcare a individului și-i sporește
dorința de viață.
În condițiile în care starea aparatului cardio-vascular este bună, exercițiul fizic constituie un
remediu eficace în consolidarea sănătății. Sydenham afirma că : ”omul are vârsta arterelor sale”,
dorind să sublinieze importanța fenomenelor degenerative vasculare în aprecierea vârstei
biologice. Astfel exercitiile fizice sistematice reprezintă ,modalități ideale, la indemâna oricui,
pentru a preveni fenomenele de imbătrânire arterială. În acest sens il putem aminti pe Dayant
care spunea: ”A vindeca a fost victoria de ieri, a preveni trebuie sa fie cea de mâine.”
Aparatul cardio-vascular spre deosebire de celelalte sisteme prezintă două mecanisme
perfecționate de reglare: intrinseci(proprii, specifice) și extrinseci(neuro-umorale) care-i asigură
adaptarea permanentă și adecvată la necesitățile variabile ale organismului. Menținerea
echilibrului funcțional al organismului nu numai în repaus ci și în stări limită, presupune
intervenția promptă, adaptativă activității cordului, in vederea aprovizionării permanente a
celulelor cu oxigen și substanțe energoplastice pe de o parte și înlăturarea deșeurilor rezultate pe
de altă parte.
Trebuie subliniat că există diferențe între reacțiile de răspuns observate în timpul desfășurării
travaliului dinamic și cele observate în timpul travaliului static, ca urmare a particularităților
fiziologice, bichimice și biomecanice ale celor două tipuri de efort.
I. Mecanisme adaptative cardio vasculare în efortul dinamic
În timpul unui efort fizic dinamic intens și prelungit, nevoile tisulare în oxigen sunt crescute (10-
20 de ori), de la 250 ml./min în repaus până la 3-5 l/min în efort în funcție de subiecți.
Mecanismele principale de satisfacere a nevoilor tisulare de oxigen sunt: creșterea transportului
de oxigen pe unitate de timp, având ca factor determinant debitul cardiac și creșterea extracției și
utilizării oxigenului ajuns la țesuturi.
Fiziologul Fick a stabilit o relație după care consumul de oxigen maxim este direct
proporțional cu produsul dintre debitul cardic și diferența arterio-venoasă. Astfel că: VO2= Q*
(CaO2- CvO2) în care VO2= consumul de oxigen; Q= debitul cardiac; CaO2= concentrația în
oxigen a sângelui arterial și CvO2= concentrația în oxigen a sângelui venos.
În sensul celor expuse mai sus prezentăm rezultatele unui studiu efectuat pe o pereche de
gemeni (unul antrenat șii unul neantrenat).
Subiecți:gemeni VO2 (ml/min/kg Debit cardiac (A-V)O2 (ml/l) Lactat în sânge
(l/min) mg%
Neantrenat 35,9 20,3 11,8 73,4
Antrenat 49,2 24,7 14,8 122,8
Diferență 37,0 22,7 25,7 67,5
procentuală

1. Cresterea debitului cardiac

Creșterea debitului cardiac reprezintă cantitatea de sânge pompată de inimă în timp de un minut.
Inima trebuie să își adapteze debitul la cerințele metabolice împuse de efort pentru a furniza
oxigenul necesar țesuturilor active. O creștere a consumului de O2 este asociată cu o creștere
concomitentă a debitului inimii. Pentru fiecare creștere a consumului de oxigen cu 1 litru
debitul cardiac crește cu 6 litri/ min.
Valorile debitului cardiac difera în funcție de poziția corpului și de subieți. La persoanele
neantrenate capacitatea de transport al O2 crește de 4-5 ori față de nivelul de repaus, în schimb
la cei bine antrenați de peste 15 ori.
Evoluția debitului cardiac în efort depinde de evoluția frecvenței cardiace și de debitul
sistolic.Aceasta se face diferit la antrenați și la neantrenați. La neantrenați crește mai mult
frecvența cardiacă, pe când la antrenați crește maii mult debitul sistolic.

2. Frecvența cardiacă
Frecvența cardiacă este mecanismul adaptativcel mai rapid. Prin cresterea numarului de
contracții, frecvența. Această creștere se numește tahicardie de efort și are la bază stimularea
mecanismului ergotrop simpato-adrenergic.
În efort frecvența cardiacă crește înaintea acestuia ( starea de start) ca aspect psihoemoțional. În
efortul propriu-zis crește diferit în funcție de intensitatea acestuia, sex, vârstă, stare de
antrenament și exprimă gradul de solicitare a organismului.
În tabelul urmator vom expune relația dintre intensitatea efortului și frecvența cardiacă în
funcție de sex:
Efort (Watt) Femei neantrenate Barbați neantrenați Barbați antrenați
50 120 90 70
100 140 120 90
150 180 160 110
200 Nu pot efectua proba 180 120

În principiu, la neantrenați, la eforturi ușoare, frecvența cardiacă atinge 90-120 bătăi pe minut, la
eforturi moderate 120-140 batăi/min, la eforturi submaximale 150-170 bătăi/min iar la eforturi
maximale atinge valoarea de 180 de bătăi /min, numită și frecvența critică, deoarece odată
depășită nu mai determină creșterea debitului cardiac, deci nici consumul de O2. Cu alte cuvinte
este limita de solicitare compatibilă cu creșterea efortului în condiții de aerobioză.
La performeri, în eforturi maximale se întâlnesc totuși frecvențe care depășesc valoarea de 200
bătăi/ min.( Farfel, Christensen, Hogberg- citați de Karpmann au în registrat valori de 276 de
bătăi/min, la juniori dupî eforturi intense).
La efortul ușor, creșterea inițială poate fi exagerată față de nevoile energetice reale, dar apoi
scade la un nivel mai mic ce se menține pe toată perioada efortului.
Invers, în eforturile foarte intense, frecvența cardiacă nu atinge niciodată platoul (echilibrul)
continuând să crească , cu prelungirea exercițiului, până la atingerea stării de epuizare.
Interesant este faptul că la antrenat oboseala apare înainte de epuizarea rezervelor
cardiovasculare, pe cand la neantrenat nu; la aceștia frecvența cardică crește fără simptome
existând pericolul apariției stopului cardiac.
În eforturile moderate și submaximale (150-175 W), în care există un echilibru între nevoile și
aprovizionarea cu oxigen a tesuturilor găsim o relație liniară între frecvența cardiacă și
capacitatea de efort aerobă dar numai între valorile de 120-170 bătăi/ min. Sub 120 bătăi/min ți
peste 170-180 de bătăi/min debitul cardiac nu depinde numai de frecvență ci și de debitul
sistolic.
Pe baza acestei relații a fost fundamnetată fiziologic, determinarea indirectă a capacității de efort
aerobe de către Astrand, de unde și proba care îi poartă numele. În practică, frecvența cardiacă
se determină nu numai pentru a evalua gradul de solicitare, ci și pentru raportarea solicitării la
posibilitățile maxime ale subiectului. Când frecvența cardiacă se ridică la 128 bătăi/min la
bărbați și 138 bătăi/ min la femei, efortul reprezintă 50% din VO2 maxim al subiectului, iar
valorile de 154 bătăi/ min la bărbați și 168 la femei indică un consum de 70% din VO2 maxim.

3. Debitul sistolic
Debitul sistolic sau volumul bătaie este cantitatea de sânge pe care inima o trimite în circulație
în timpul unei bătăi.Este un parametru foarte labil.
În efortul moderat , la neantrenat , debitul sitolic crește până la 100-110 ml și atinge nivelul
maxim de 120-140 ml la eforturi intense de lungă durată.
La antrenați crește atât în eforturile submaximale(150-170 ml) cât și cele maximale(200-220)
Se știe că inima unui performer solicitată sistematic prin eforturi de rezistență se dilată. Prin
dilatație, ea poate să conțină o cantitate mai mare desânge în repaus, din care, în efort trimite
prin creșterea contractilității cantitatea necesară țesuturilor. Golirea promptă a ventriculilor are
loc sub influența neuro-endocrină.
Cu alte cuvinte, în efort, cavitățile inimii întâi se golesc pe seama sângelui de rezervă, crescând
debitul sitolic și apoi crește și întoarcerea venoasă pentru a restabili echilibrul. Cu cât cantitatea
de sânge de rezervă este mai mare cu atât debitul sistolic este mai mare.Așa se explică de ce
debitul sistolic este mai mare la cei antrenați.

4. Presiunea arterială( tensiunea arterială)

Tensiunea arterială este un parametru de homeostazie circulatorie cu mare semnificație
funcțională. Deși se menține în limite constante poate prezenta variații în plus sau în minus în
funcție de vârstă, emoții, etc.
Efortul fizic modifică spectaculos valorile tensiunii arteriale, deoarece factorii fiziologici care o
condiționează se modifică și ei (debitul sistolic, frecvența cardiacă, debitul cardiac și rezistența
vasculară).
a) Tensiunea arterială sistolică
În literatura de ergofiziologie se întâlnesc foarte multe cercetări cu privire la compoertamentul
tensiunii arteriale în efortul fizic. Majoritatea consideră fiziologice, valorile tensiunii arteriale
sistolice de la 180-250 mmHg dupa un efort fizic mare. Și aici este vorba de o reactivitate
cardiovasculară mai ridicată, deci rezerve funcționale care permit creșterea tensiunii arteriale
sistolice la valori mult mai mari în situații limită.
Israel găsește cele mai mari tensiuni arteriale sistolice la antrenații cu cele mai puternice
corduri care pot mobiliza un volum mare de sânge. El găsește la un campion de ciclism valoarea
de 290 mmHg.
b) Tensiunea arterială diastolică
Tensiunea arterială diastolică este presiunea cu care sângele continuă să se deplaseze în vasele
arteriale în timpul diastolei. Aceasta depinde de intensitatea efortului.
Dacă efortul este mic sau moderat tensiunea arterială diastolică nu se modifică sau se modifică
foarte puțin, existând un echilibru între vasoconstricția organelor pasive(viscere) și vasodilatația
moderată a organelor active(mușchii). De exemplu dupa 20 de genuflexiuni, tensiunea arterială
diastolică scade cu aprox. 5 mmHg.
Daca efortul este mare(competiții) și cuprinde mari mase musculare, vasodilatația accentuată din
aceste teritorii întinse depășește ca volum teritoriile aflate în stare de vasoconstricție și drept
rezultat scade rezistența periferică totală și odată cu ea și tensiunea arterială diastolică. Această
scădere duce la ”deschiderea” tensiunii arteriale adică la o creștere a tensiunii arteriale
diferențială ( crește TA sistolică și scade TA diastolică) și este caracteristică efortului intens
depus de sportivi pe parcursul antrenamentului.
O problema specială pe care o întâlnim la marii performeri este scăderea accentuată a valorii
tensiunii arteriale diastolice, ajungând la cifra 0, fenomen numit ”ton infinit”. Deși, în aceste
cazuri tensiunea arterială diferențială etse mai mare, ceea ce la prima vedere semnifică un
răspuns favorabil la efort, ”tonul infinit” trebuie interpretat diferit: când îl întânim după eforturi
mari la cei cu performanțe bune și durata lui nu depășește două minute după efort, semnificația
lui este pozitivă; dacă apare după eforturi mici ți durata depășește 2 minute semnificația este
negativă.

Colapsul de gravitație. A fost descris de bulgarul Mateev. Întreruperea bruscă a efortului la

sfîrșitul probei de efort duce la apariția acestui colaps, un fenomen circulator dramatic ce constă
în prăbușirea funcției circulatorii ca urmare a întreruperii afluxului de sânge spre inimă. De aici
recomandarea de a continua efortul(cu o intensitate redusă) încă câteva minute dupî probă.

5. Volumul cordului
Volumul cordului în efort a fost intens studiat prin diferite procedee. Determinările radiologice
și ecografice, indică frecvent micșorarea dimensiunilor cordului în efort. În mod normal volumul
cordului dupa efort se micșorează foarte accentuat atât în sistolă cât și în diastolă. Existența unei
micșorări în diastolă arată că procesele neuroumorale decid adaptarea la efort.
De altfel, se constată modificări ale volumului inimii, imediat după efort, dependente de SN
vegetativ și catecolaminele.
Când volumul inimii rămâne nemodificat după efort, aceasta demonstrează că efortul a fost
obositor;când volumul inimii a crescut imediat după efort, reiese că s-au depășit posibilitățile de
adaptare ale organismului; când volumul inimii a scăzut, semnificația este de bună adaptare,
deoarece tonusul neurovegetativ a crescut imediat.

II. Adaptarea cardiovasculară în efort static

Contracția izometrică susținută antrenează o reducere mai mare sau de mai mică importanță a
debitului sangvin arterial destinat mușchiului. Acest fenomen are dacă forța de contracție este
superioară cu 20 % forței maxime voluntare.
În cursul contracției izometrice, înainte de apariția epuizării, organismul reacționează în
vederea ameliorării perfuziei mușchiului contractat. Se observă o creștere a frecvenței
cardiace și a tensiunii arteriale.
1. Frecvența cardiacă
Crește cu începutul contracției și continuă pe măsura creșterii forței de contracție. Pentru
forțe mici (până la 15%-20% din forța maximă voluntară) această creștere este moderată (10-
15 bătăi/min peste valoarea de repaus) după care, la unii subiecți se poate stabiliza, în timpul
contracției ( peste 30 bătăi pe minut în medie, după 2 minute la o forță de 40% din forța
maximă voluntară).
Dacă contracția încetează, frecvența cardiacă descrește foarte rapid și revine, practic, la
valoarea de repaus în mai puțin de un minut.
2. Presiunea arterială (tensiunea arterială)

Tensiunea arterială crește în cursul contracției izometrice. În timpul acesteia tensiunea

arterială crește atât cea sistolică cât și cea diastolică.
După 20 de minute de la începutul unei contracții izometrice ușoare tensiunea arterială
sistolică crește în medie cu 30 mmHg față de repaus iar după 50 de secunde de la începutul
unei contracții de 50% creșterea este ușoară și poate atinge un platou după câteva minute.
La sfârșitul contracției tensiunea arterială revine la valoarea de repaus în același timp cu
frecvența cardiacă.

Handgrip-ul.
Este un test de explorare cardio-vasculară bazate pe efortul izometric. Proba constă în
menținerea unei forțe de contracție de 25-50% din ccontracția voluntară maximă.Menținerea
contracției se face 3-5 minute.
Se urmăresc frecvența cardiacă, tensiunea arterială, EkG înaintea, în timpul și după efort
precum și ecografia.

III. Volumul cordului la performeri

Henschen (1899) a fost primul care a descris creșterea dimensiunilor cordului la sportivi(
schiori , fondiști), fenomen denumit de el ”inimă sportivă”. Timp de 30 de ani, după aceea,
inima sportivă a fost considerată de numeroși medici ca un proces patologic. Ulterior
cercetările s-au extins, iar rezultatele lor au afirmat total părerea inițială. Problema care a fost
pusă a constat în ceea ce preciza dacă exercițiul fizic(mișcarea) crește sau nu volumul inimii.
Se știe că animalele sălbatice au volum cardiac mai mare decât cele domestice.
De asemenea, muncitorii care lucrează în condiții solicitante (cosași, tăietori de lemne) au
inimii mai mari și mai grele.
În ceea ce privește sportul au fost efectuate numeroase cercetări. Concluzia acestora este
că nu toate ramurile sportive duc la creșterea volumului inimii.

Subieți Număr Valori medii Valori limită

Normali 67 770 490-1080
Luptători, săritori la 30 782 610-920
înălțime
Înotători, jucători tenis, 86 876 605-1130
fotbal
Fondiști(schii, atletism, 66 923 645-1180
înot)
Cicliști(profesioniști) 18 1104 880-1460

Din studiul acestui tabel oberservăm că:

- Efortul fizic performant influențează diferențiat dimensiunile inimii în funcție de volumul
lucrului(vechimea), felul antrenamentului, factorii constituționali, vârstă , sex, greutate.
- Durata antrenamentului, se referă la vechimea în activitatea performantă. Cu cât aceasta
este mai mare cu atât apariția cardiomegaliei este mai evidentă. O creștere rapidă,
exagerată, în timp scurt(2-6 luni) trebuie considerată suspectă de ideologie nefiziologică.
 Cel mai mare volum a fost găsit la antrenanții cu 10 ani vechime în activitatea
performantă.
- Felul antrenamentului se referă la metodica de lucru cel mai eficace este antrenamentul
cu intervale ”antrenamentul inimii cu intervale”. (Reindell)

CAZ 1 :
Un bărbat de 63 de ani, normotensiv, fără factori de risc cardiovascular sedentar( complet
neamtrenat), transportă 7 roabe grele, încărcate cu moloz în gospodăria proprie, după care ”se
simte rău”, acuză palpitații și întrerupe efortul. Palpitațiile persistă și în condiții de repaus.
Nu acuză dispnee nici precordialgii doar senzații de oboseală. În dimineața următoare
palpitațiile s-au atenuat, dar se solicită un examen cardiologic. Stetacustic nu se decelează
anomalii.Ecocardiografic, parametrii cardiaci sunt în limite normale. EKG, numeroase
extrasistole ventriculare cu aspect polimorf. Axa acestora arată origine în ventriculul drept.
Fără alterări de fază terminală postextrasistolice. Repetat examinat în următoarele 2
săptămânii, extrasistolele, ca și acuzele subiective, au dispărut.

CAZ 2

În data de 26-27 iunie 2008 la București, în Aula Facultățiiii de Medicină și Farmacie “Carol
Davila” au avut loc Zilele franco-romane de cardiologie sportivă cu tema "Moartea subită la
sportiv".
La acest eveniment au participat lectori universitari din Franța de la Spitalul Universitar
Rennes, Spitalul Universitar Pitie-Salpetriere Paris și Spitalul Universitar Clermot-Ferrand,
membrii fondatori ai Clubului cardiologilor în sport cât și cadre universitare din cadrul
Institutului National de Medicină Sportivă și Institutului de boli cardio-vasculare "Prof.C.C.
Iliescu", Bucuresti.
Tema abordată este una de foarte mare interes în cadrul medicilor cardiologi și de
medicină sportivă, fiind binecunoscute o serie de incidente de moarte subită la sportivii de
peformanță atat la noi în țară cât și pe plan mondial.
Astfel, s-a pus în discuție depistarea și evaluarea riscului cardio-vascular la sportivii de
performanță, modificările ECG-ului la sportivi, cauzele cardio-vasculare ale mortii subite,
rolul medicului și al sportivului în prevenirea mortii subite și numeroase cazuri clinice de
cardiologie sportivă.
Pe scurt concluziile au fost că:
- în etiologia morții subite, 95% sunt cauze cardiace și doar 5% de cauza extracardiacă (astm,
hemoragie digestiva, dopaj),
- s-a observat că moartea subită este mai frecventă la fotbaliști (60%) și 40 % în alte sporturi,
mai frecventa la barbati 93 % si 7% la femeile sportive.
în 98 % din cazuri, examenul medical este negativ, fiind nevoie de o serie suplimentară de
investigații la cel mai mic simptom pe care il acuză un sportiv de performanță.
Referitor la investigatiile suplimentare care se pot efectua, cadrele universitare din Franța
au prezentat o ultimă metodă de investigare a cordului sportiv, neexistentă încă în România și
anume ecocardiografia de efort. În acest sens, se demonstrează încă o data necesitatea ca
specialiștii români să se canalizeze doar pe anumite domenii ale specialității lor pentru o cât
mai mare eficiență.
În ceea ce privește efortul fizic există următorul paradox: efortul fizic este recunoscut ca
protejează inima pe termen lung, atunci de ce apar aceste cauze specifice sportivilor care pot
duce la moarte subită?
Concluzia este că cea mai buna protecție a inimii o reprezinta efortul fizic de intensitate
medie pe termen lung; sportivii de performanță nu intră în această categorie, ei încercând să
își depășească limitele organismului motiv pentru care apar tulburări de ritm (bradicardie
sinusală) sau structurale cardiace (cardiopatia hipertrofica) specifice lor care însă nu
înseamnă neapărat risc de moarte subită, fiind doar o reacție de adaptare a organsimului la
efortul fizic de intensitate crescută.
Sportivii de performanță trebuie însă investigații la cel mai mic simptom care apare.