Ministerul Afacetilor Interne

Academia de Politie „Stefan Cel Mare”

Catedra:

Referat
Tema: Comunicare formă fundamentală a
interacţiunii interpersonale

Verificat: comisar O. Osaci

Efectuat: agent C. Nemțanu
Plutonul 111

Chișinău 2019
 Cuprins:
Introducere……………………………………………………………………………………..
Comunicarea interpersonală……………………………………………………………..

Tipuri de comunicare………………………………………………………………………..
Obiectivele comunicarii interpersonale………………………………………………

Structura procesului de comunicare…………………………………………………..

Relatii interpersonale……………………………………………………………………….

CONCLUZII……………………………………………………………………………………..
Bibliografie………………………………………………………………………………………
 Introducere:
Termenul „a comunica” provine, din punct de vedere etimologic, de la verbul
latin „comunicare” care are sensul de a avea în comun, a face ceva în comun, a
împărtăşi ceva. Într-un sens foarte larg, comunicarea desemnează orice proces
prin care o informaţie este transmisă de la un element la altul.
În societatea contemporană, comunicarea a devenit o temă centrală de dezbatere,
iar literatura de specialitate cuprinde o mare diversitate de lucrări care
analizaează situaţiile, instrumentele, tehnicile de comunicare în vederea creării
unor condiţii optime pentru o comunicare autentică şi eficientă. În mod
paradoxal, foarte puţine cercetări vizează comunicarea interindividuală ca atare.
Studiile dedicate situaţiilor de schimb între doi indivizi aflaţi în relaţie directă
sunt puţine. Din moment ce comunicarea presupune a te exprima şi a te face
înţeles, apare întrebarea, ce condiţii i-ar permite individului să se exprime în
situaţia interindividuală în modul cel mai autentic cu putinţă. Elementul esenţial
în asigurarea calităţii comunicării interpersonale este tipul de relaţie dintre
persoanele aflate în interacţiune, aceasta fiind rezultatul atitudinilor fiecărui
actor din cadrul procesului de comunicare.
În accepţiunea comunicări interpersonale generală, comunicarea reprezintă
un mod de manifestare al gândurilor şi sentimentelor cu ajutorul vorbirii,
scrierii, gesturilor şi mimicii, în scopul de a te face înţeles. Prin definiţie,
comunicarea interpersonală este „un mod fundamental de interacţiune psiho-
socială al persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor şi a semnificaţiilor
sociale, în vederea obţinerii stabilităţii sau a realizării unor modificări de
comportament individual sau la nivel de grup” . Prin comunicare, individul se
umanizează, îşi ordonează comportamentele sub influenţa experienţei sociale, îşi
înţelege rolul şi locul printre ceilalţi, îşi formează şi dezvoltă personalitatea.
 COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

(INTERINDIVIDUALĂ).

În cadrul oricărui proces comunicaţional interpersonal, au loc simultan două

procese : reprezentarea (prin intermediul căreia indivizii fac diverse afirmaţii
despre persoane, obiecte) şi prezentarea (modul în care oamenii prezintă anumite
informaţii, mod care va determina şi va defini modalitatea de relaţionare cu alţi
semeni).

Pentru a analiza comunicarea interumană, este necesar să o concepem ca o

interacţiune socială a unor actori, prezenţi într-o situaţie. Aceşti actori se
confruntă mereu cu un anumit număr de probleme imediate sau pe termen lung,
pe care le pot rezolva prin comunicare. Aceste probleme, care reprezintă de fapt
dimensiunile fundamentale ale comunicării umane, pot fi considerate, în opinia
lui Alex Mucchielli, mizele procesului de interacţiune interpersonală :

• Miza informativă – Orice comunicare aduce, în mod sigur, informaţii.

Modelul procesului de comunicare reprezentat prin existenţa unui emiţător şi a
unui receptor, reaminteşte faptul că, a comunica înseamnă şi a informa. Cu toate
acestea, comunicarea interumană nu poate să se limiteze a fi doar o modalitate de
informare, ea fiind un proces mult mai complex decât acesta.

• Miza de poziţionare – Prin comunicare, orice individ îşi asumă o

identitate şi se poziţionează în raport cu celălalt actor al comunicării. Modalitatea
aceasta de intervenţie comunicativă este legată de existenţa socială a oamenilor,
deoarece nu poţi exista fără să te defineşti în raport cu alţii, într-o societate. Astfel,
comunicarea este un instrument de poziţionare deţinut de fiecare persoană.

• Miza de mobilizare – Comunicarea este întotdeauna şi o tentativă de a

influenţa, de a convinge pe alţii, iar una dintre caracteristicile ei este aceea de a
produce efecte. Ea urmăreşte să-l determine pe celălalt să creadă, să gândească
sau să acţioneze conform convingerilor celeilalte persoane care participă la
comunicare. A comunica presupune, în mod obligatoriu, a interveni cu scopul de
a schimba starea situaţiei pentru celălalt (fie şi numai informaţia lui) şi de a acţiona
asupra lui (adică asupra sistemului său de reprezentări).

• Miza relaţională – Unul dintre fenomenele care are loc în cadrul unei
conversaţii este fenomenul de simpatie-antipatie. Astfel, orice comunicare fixează
natura relaţiei pe care o avem cu interlocutorul, relaţie care se cristalizează pe
parcursul desfăşurării comunicării.

• Miza normativă – Comunicarea nu se poate derula, fără ca interlocutorii

să se poziţioneze într-un sistem de reguli împărtăşite şi acceptate de ambii. Aceste
reguli care caracterizează condiţiile desfăşurării actului comunicaţional, preexistă
sau sunt construite reciproc în timpul acestuia de către partenerii de comunicare.

Problema eficienţei comunicării interpersonale a fost tratată din mai multe

perspective, printre care: perspectiva umanistă, pragmatică sau cea a schimbului
social. Reprezentanţii abordării umaniste sunt A. Maslow, G. Allport şi C. Rogers,
care pun accent pe ideea de deschidere, empatie, suportivitate, sinceritate, reacţie
onestă în cadrul procesului de comunicare.
 Tipuri de comunicare
În funcţie de numărul participanţilor şi tipul de relaţie dintre ei, există cinci
tipuri de
comunicare:
1. Comunicarea intrapersonală
În cazul acestui tip de comunicare emiţătorul şi receptorul sunt indiscernabili. Ea
este
consilierea individului uman cu sine însuşi, atunci când ascultă “vocea
interioară”. Astfel, se
cunoaşte şi se judecă pe sine.
2. Comunicarea interpersonală
Ea presupune cel putin doi participanţi şi ocupă un loc aparte în ierarhic tipurilor
de
comunicare, deoarece prezintă, mai mult decât oricare dintre acestea, calitatea de
a influenţa
opiniile, atitudinile şi credinţele oamenilor.
3. Comunicarea de grup
Este o altă ipostază a comunicării interpersonale, ce presupune mai mult de doi
participanţi.
Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt considerate tipice
pentru această
formă de comunicare grupurile zise “mici”, cu cel mult zece participanţi, în care
legătura
interpersonală a fiecăruia cu fiecare nu este grevată de nici un fel de îngrădiri.
4. Comunicarea publica
Implică prezenţa unui emiţător unic şi a unei multitudini de receptori.
Obiectivul principal nu este transmiterea cu maximă acurateţe şi obiectivitate a
unei informaţii
corecte dintr-un domeniu dat, ci persuasiunea, câştigarea publicului pentru o
teză, poate nu
întotdeauna ireproşabilă sub raportul valorii ei de adevăr.
5. Comunicarea de masa
Presupune prezenţa obligatorie a unui “producător instituţionalizat” de mesaje
adresate unor
destinatari necunoscuţi. Deşi îmbracă forme dintre cele mai variate (producţie de
carte, presă scrisă,
transmisii de radio sau televiziune) acest tip de comunicare se caracterizează în
toate cazurile
printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului, incomplet şi mult întârziat comparativ
cu cel din domeniile
comunicării interpersonale sau publice.

Obiectivele comunicarii interpersonale:

• persuadarea interlocutorului;
• autocunoaşterea: presupune dirijarea interacţiunii cu partenerii de comunicare
în aşa fel încât
să-i determine să ne destăinuie constatările pe care le-au făcut în legătură cu
trăsăturile şi
manifestările noastre ce scapă propriei capacităţi de observare;
• descoperirea lumii exterioare: cunoştinţele noastre despre lume provin din
multe alte surse,
schimbul de informaţii cu interlocutorii umani direcţi ocupând, din acest punct
de vedere, un loc
destul de modest, dar nu este mai puţin adevărat că ele se fixează devenind parte
a personalităţii
noastre, în mare măsură sub influenţa convorbirilor purtate cu cunoscuţii pe
temele respective;
• stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane;
• ajutorarea semenilor reprezintă motivaţia şi obiectivul unei clase bogate de
comunicări
interpersonale. Comunicarea în scopul ajutorării face obiectul unor profesiuni
distincte, precum
cea de medic, preot, consilier etc.
• jocul şi distracţia implică şi ele o comunicare interpersonală. Aparent marginal
şi frivol, jocul
ocupă în viaţa omului şi a omenirii un loc mult mai important decât consimte să-
i acorde opinia
comună.

Structura procesului de comunicare

Componentele procesului de comunicare:

– emitentul, aflat in ipostaza de manager sau executant, este persoana care initiaza
comunicatia. El
formuleaza mesajul, alege limbajul, receptorul si mijlocul de comunicare. Desi
are un rol
preponderent in initierea comunicarii, nu poate controla pe deplin ansamblul
procesului;
– receptorul, executant sau manager care primeste mesajul informational. Rolul
lui nu este cu nimic
mai mic decat cel al emitentului. Multi manageri, neintelegand pe deplin acest rol
considera ca
sarcina lor este de a transmite si nu de a primi ;
- mesajul este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emitator
receptorului. In realitate,
insa, el este mult mai complicat decat aceasta simpla definitie. Specialistii vorbesc
de textul adica
partea deschisa, vizibila a mesajului concretizata in cuvinte si muzica, partea
invizibila continuta in
orice mesaj ;
- contextul, mediul este o componenta adiacenta dar care poate influenta mult
calitatea comunicarii.
El se refera la spatiu, timp, starea psihica, interferentele zgomotelor,
temperaturilor, imaginilor
vizuale care pot distrage atentia, provoaca intreruperi, confuzii. (Un mesaj rostit
de aceeasi
persoana, va capata alta semnificatie in functie de locul unde a fost rostit; de
exemplu, seful, in
biroul sau – importanta oficiala, in biroul subordonatului – simplu repros, pe
strada – lipsit de
importanta, ori la domiciliu – atentie, prietenie) ;
- canalele de comunicare sunt traseele pe care circula mesajele. Dupa gradul de
formalizare pot fi
formale sau oficiale, suprapuse relatiilor organizationale. Sunt proiectate si
functioneaza in cadrul
structurii astfel incat sa vehiculeze informatii intre posturi, compartimente si
niveluri ierarhice
diferite. Modul de functionare a acestor canale da eficienta comunicarii ;
- mijloacele de comunicare, constituie suportul tehnic al procesului. Principalele
mijloace de
comunicare in masa sunt: discutia de la om la om, rapoarte interne, sedinte si
prezentari orale,
scrisori, telefonul (clasic, mobil si robotul telefonic), telexul si telefaxul,
combinarea aparatului
video si audio pentru teleconferinte, retele de computere, video si TV prin circuit
inchis, avizierul,
ziare/lucrari/ diagrame).
 Relatii interpersonale
Se pot descrie 4 „stiluri" de relatii intre sefi si subordonat constand in:
a) EU+, TU+
Aceasta este situatia cea mai favorabila si, in acelasi timp cea mai favorizanta. In
cadrul ei persoana
senzatiile, emotiile, ideile si valorile percepute. In acelasi timp, indivizii sunt
corecti cu ei insisi si intre
ei, actionand activ, productiv si cu maxima eficienta.
b) EU-, TU+
Este o solutie „stearsa", „palida", de „suprafata" si de complezenta. Persoana
aflata in „rolul EU-"
cauta, cu orice pret, sa se faca iubita, placuta si/sau agreata de altii. Reflectia
interioara este: „As fi ++,
daca ...! si imi lipseste atat de putin!". Se supune altora si depinde de acestia.
Afectiunea sa nu este
gratuita, deoarece respectiva persoana isi cultiva (mergand chiar pana la
exagerare) sentimentele de
neputinta si profunda suferinta, „pozand" in victima permanenta (a soartei si a
rautatii semenilor sai).
Sentimentele ce domina "rolul EU-" sunt de inferioritate, nestapanire de sine,
depresiune, stupiditate,
chiar sinucidere, in acelasi timp, admira mandria si agresivitatea altora, simte
nevoia de a fi mult
ajutat(a) si nu ezita sa si-o exprime. Nu suporta sa fie singur(a) si interpreteaza
viata in termeni de
iubire. Fragil(a) din punct de vedere psihologic, „cade" cu usurinta in melancolie,
dar si in „plasa" altor
persoane.
c) EU+, TU-
Este situatia in care „rolul EU+" se exteriorizeaza ca expansiv si dominator. Se
identifica usor cu
maretia si gloria, cautand originalitatea, perfectiunea si/sau revansa fata de cei
care, in alte situatii i-au
fost superiori. Este extrem de susceptibil(a) la critici si cand acestea i se adreseaza,
devine agresiv(a).
In acelasi timp nu admite ca poate gresi, ii lipseste consideratia fata de semeni,
devalorizandu-i
si/sau neavand incredere in ei. Interpretand viata in termeni de putere, este
dinamic(a) dar insensibil(a),
prezentandu-se de pe pozitia unui persecutor sau, dimpotriva, de pe cea a unui
salvator.
d) EU-, TU-
Este situatia cea mai trista a carei solutie o constituie abandonarea „luptei" si
resemnarea. Individul
se situeaza pe pozitia de spectator pasiv, neimpresionandu-l si neatragandu-l
nimeni si nimic. Se
manifesta ingaduitor fata de propriile slabiciuni, lasa totul pe „maine" si/sau uita
extrem de usor.
Prefera sa nu ceara nimic, decat sa fie refuzat(a), da dovada de aversiune fata de
schimbari, nu este
exclus sa manance si sa bea mult (din lipsa altor preocupari!). In acelasi timp este
incapabil(a) sa fie
fericit(a) si este distant(a) evitand inconvenientele propriei hipersensibilitati si
neangajandu-se
niciodata. Este neproductiv(a), distructiv(a) si chiar autodistructiv(a).
 CONCLUZII
Comunicarea interpersonală urmăreşte cunoaşterea, autocunoaşterea şi
intercunoaşterea. Relaţiile care se stabilesc între persoane presupun existenţa unei
comuniuni şi a unei angajări, ceea ce demonstrează că psihicul uman nu se
îmbogăţeşte fără comunicare. Situaţia de comunicare interumană poate fi uşor
influenţabilă de diverşi factori, printre care atitudinile interpersoanle, care ocupă
un rol central în acest proces susceptibil schimbării şi deteriorării relaţiilor care se
construiesc între oameni prin intermediul comunicării.
Comunicarea este una dintre activitatile umane pe care fiecare dintre noi o
poate recunoaste, insa putini o pot defini satisfacator. Comunicarea este a vorbi
cu cineva, comunicarea este si televiziunea, raspandirea de informatii, critica
literara si lista poate continua la nesfarsit. Aceasta este una dintre problemele cu
care se confrunta oamenii care o studiaza: putem sa aplicam corect conceptul de
“obiect de studiu”, la ceva atat de divers si multilateral cum este comunicarea
umana? Indoielile care stau in spatele acestei intrebari pot da nastere unei pareri
conform careia comunicarea nu este un subiect, in sensul academic obisnuit al
cuvantului, ci o arie de studii interdisciplinare. Comunicarea este inteleasa ca
fiind procesul prin care o persoana influenteaza comportamentul sau starea
mentala a alteia. In limba de toate zilele, folosirea cuvantului comunicare nu se
loveste de probleme special
 BIBLIOGRAFIE

1. ABRIC, Jean-Claude, Psihologia comunicării, traducere de Luminiţa şi Florin Botoşineanu,

Editura Polirom, Iaşi, 2002

2. CHIRU, Irena, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003

3. DINU, Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, Bucureşti, 2004

4. HARTLEY, Peter, Interpersonal communication, ediţia a II-a, Editura Routledge, Londra, 1999

5. MARINESCU, Valentina, Introducere în teoria comunicării, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003

6. MUCCHIELLI, Alex, Arta de a comunica, traducere de Giuliano Sfichi, Gina Puică, Marius Roman,
Editura Polirom, Iaşi, 2005

7. O’SULLIVAN, Tim, HARTLEY, John, SAUNDERS, Danny, MONTGOMERY, Martin, FISKE, John,
Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, traducere de Monica
Mitarcă, Editura Polirom, Iaşi, 2001

8. POPA, Mariana, Comunicarea: aspecte generale şi particulare, Editura Paideia, Bucureşti, 2006

9. PĂUŞ, Viorica Aura, Comunicare şi resurse umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006