Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Specializarea Asistență Socială

ȘAMANISMUL

Coordonator: Student:
Prof. Dr. Nicolae Turcan Micluța Alexandra

Cluj-Napoca
2015

1
Preliminarii

Văzând șamanismul prin lentilele unui diletantism onest se consideră o necesitate a

aminti, dacă mai era necesar, faptul că fenomenul șamanic nu poate fi încadrat în parametrii unei
religii, ci el este „un ansamblu de metode extatice și terapeutice al căror scop este acela de a
obține comunicarea cu universul paralel, dar invizibil spiritelor și de a dobândi ajutorul acestora
în activitățiile omenești.”1 Cu alte cuvinte șamanismul este privit ca fenomen prin care se poate
explica și rațional, transcenderea din cotidian:

„el este în sine un univers imens cu resure nelimitate, el reprezintă

luciul și spatele oglinzii, el este înzestrat cu puteri suparaomenești,
el călătorește în lumi la care alții nu pot nici măcar visa, el,
șamanul este manifestarea naturii și natura însăși într-un univers
fără logică pentru neștiutori”2

Șamanismul

Dacă viziunea împărtățită de Ioan Petru Culianu și care este acceptată de majoritatea
savanților cum că șamanismul nu poate fi considerat o religie, vocea ce mai pertinentă cu referire
la acest subiect (șamanism) a savantului român Mircea Eliade situează practicile șamanice în
sfera religiei întrucât viața magico – religioasă a societății din imensa arie ce cuprinde centru ți
nordul Asiei este centrată asupra șamanismului.3 În continuarea acestei afirmații Eliade lasă să se
înțeleagă și faptul că pe lângă șaman mai există în trib sau în comunitatea respectivă un preot
care avea rolul de a aduce jertfă, mai corect spus, rolul de sacrificator, apoi ca în oricare altă

1
Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicționar al religiilor,trad Cezar Baltag, Ed. Humanitas, București,1993,
p.254.
2
Bogdan Tudor, Inițiere în șamanism, Ed. Sapnaa art, București, 2007, p. 6.
3
Mircea Eliade, „Șamanismul. Experiență mistică la popoarele primitive” în Marie-Madeleine Davy, Encicpoledia
doctrinelor mistice, Ed. Amarcord, București, p. 41.

2
societate arahaică, fiecare cap de familie era responsabil cu cultul domestic dar cu toate acestea,
șamanul rămâne figura dominantă:

„căci în întreaga zonă unde experiența extatică e considerată drept

experiență religioasă prin excelență, doar șamanul rămâne maestrul
prin excelență (...). O primă definiție a acestui fenomen complex
(...) ar fi șamanism egal tehnică a extazului.”4

Înainte de a înainta cu considerațiile despre fenomenul șamanic este necesar să amintim

câteva ceva despre etimologia cuvântului șaman. După unii cercetători termenul de șaman este
introdus în circulație de diferiți călători de origine rusă și se consideră că face parte din
vocabularul tungușilor occidentali:

„în toate limbile tunguse, acest termen se referă la persoane de

ambele sexe care au pus stăpânire pe spirite, care pot introduce
după voie spiritele în ele însele și-și pot folosi puterea asupra
spiritelor în propriile înțelese, îndeosebi ajutându-i pe alții care
suferă din pricina spiritelor.”5

În comunitățiile tunguse, comunități ce au la bază o tradiție șamaică bine consolidată pe

trăiri magico- religioase, pot exista mai multe persoane, bărbați sau femei, care să stăpânească
tehnici ale extazului însă doar pe unii comunitatea îi investește cu demnitatea de șaman: „ deși
șamanul este printre altele un magician, nu orice magician poate fi calificat derept șaman.” 6
Aceasta deoarece modul de selectare a unei asemnea persoane se realizează după criterii bine
stabilite și păstrate de-a lungul timpului: a) transmiterea ereditară a profesiunii șamanice; b)
vocația spontană (chemarea sau alegerea); Daceste două sunt principii de recrutare, este necesar
de amintit, că mai există alte două condiții de îndeplinit până a dobândi cel mai privilegiat statut
din comunitate, mai concret dubla instruire:
a) de ordin extatic (vise, transe etc);

4
Ibidem, pp.41-42.
5
S. M. Shirokogoroff, Psychomental Complex of the Tungus, London, 1953, p. 269.
6
Mircea Eliade, „Șamanismul. Experiență mistică la popoarele primitive”..., p. 42.

3
 b) de ordin tradițional (tehnicile șamaice autohtone, numele și funcția spiritelor
precum și genealogia clanului).7
Dacă, spre exemplu, corpul unui nou-născut are maloforamții genetice, întreaga
comunitate, chiar din acel moment, îl consideră un dar al spiritelor întrucât este altfel decât
ceilalți și acesta numai datorită spiritelor care-l deosebesc de întreaga comunitate. Mult mai
importante și semnificative erau trăsăturile psihice ale vreunui tânăr sau tânără, care puteau fi
tulburări psihice serioase sau pur și simplu anumite înclinații spre contemplație și viață solitară,
în fond Mircea Eliade susține faptul că omul șamanizat este într-un fel asemănător cu un mistic
care prin eforturi susținute de asceză, atât la nivelul minții cât și la nivelul trupului, poate vorbi
direct cu un spirit sau în cazul misticilor creștini, cu Dumnezeu 8: „familiară sau nu, vocația
șamanică se pune în evidenșă prin unele particularități psihice ca onirism și tendinșă la izolare pe
care clanul le consideră calități conferite de divinitate:”9
„șaman nu te naști ...și nici nu devi printr-o simplă opțiune.
Șamanul este un ales... este o vocație, o chemare. Un șaman este
ales de spiritele sale auxiliare . E rar când această alegere nu e
însoțită de suferință... nici unul dintre ei nu-a fost atras de această
peofesiune, nici unul nu a manifestat un interes mărturisit pentru
ea.”10
Este important de insistat asupra faptului că după unii cercetători etnologi, candidații la
șamanism sunt întodeauna bolnavi sau cu inima salbă, cu stomacul șubred, predispuși întodeauna
la amețeli.”11Legătura dintre isterie și șamani este fascinantă pentru orice cercetător cu studii de
psihologie întrucât marii oameni șamani manifestă acele trăsături psihice pe modernitatea le-a
numit trăsături eplieptice, cu alte cuvinte, transele extatice ale șamanilor nu sunt decât crize de
epilepsie,12 numai că, ne spune Eliade, există o mare diferență: „ singura diferență între șaman și

7
Idem, Șamanismul și Tehnicile arhaice ale extazului, trad. Brîndușa Prelipceanu, și Cezar Baltag, Ed. Humanitas,
București, 1997, pp.28-29
8
Mircea Eliade, Tehnici p. 24.
9
V. Iliescu, J. Dinulescu, Bazele filosofice ale medicinei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 21.
10
G. Morechand, Le Chamanisme des Hmong, Paris, 1968, p. 208.apud Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, trad. Dan
Petrescu și F.Chirițescu, Ed. Nemira, București, 1995, p. 69.
11
P. Housse, Une epopee indienne, les Araucans du Chili, Paris, 1939, p. 98 apud Mircea Eliade, Șamanismul și
Tehnicile arhaice ale extazului, ... , p. 40.
12
Este încetățenit faptul că foarte multe genii au suferit de această boală (cazul Dostoievski),este și cazul
fondatorului de religie „profetul ”Mahomed care se pare că era epileptic.

4
epileptic ar fi că ultimul nu poate realiza starea de transă după dorință” 13. Epilepticul nu știe când
se apropie criza, pe când șamanul este cel care intră în acele creize de bunăvoie.
Examinat în orizontul lui „Homo religiosus,”14 bolnavul mental se dovedește a fi un
„mistic ratat sau, și mai bine, maimușăreala unui mistic. Experiența lui e lipsită de conținut
religios, chiar dacă în aparență se aseamănă cu o experiență religioasă.”15Faptul că unele maladii,
boli, apar și sunt asociate cu unele persoane mistice aceasta nu înseamnă că este ceva
surprinzător, ne liniștete Eliade, întrucât un medecine-man, sau un șaman, „nu este doar un
bolnav: ele este, înainte de toate, un șaman ce s-a vindecat singur.”16
Fiecare trib din regiunile, arctice, siberiene, asiatice dar și din Japonia, Coreea, America
de Nord și America de Sud și-au format câteva imagini ideale a ceea ce însemnează rolul sau
funcția de șaman. Realitatea este însă alta, nu toți șamanii reprezintă fidel acea imagine ideală, și
aceasta datorită faptului că pe lângă atribuțiile de bază fiecare șaman și-a manifestat autoritatea
părtinitor. Referitor la rolul pe care șamanul îl are în triburi, acesta îndeplinește în primul rând
rolul de medic17, vindecâd diferite plăgi sufletești sau trupești:
„În mod firesc, poziţia sa de vindecător i-a adus un mare prestigiu
social pentru că, în mod statornic, a luptat împotriva tuturor
puterilor răului. De aici au decurs şi intervenţiile lui în aplanarea
conflictelor dintre membrii comunităţii. Şamanul a devenit cu
timpul un sfătuitor spiritual ca orice înţelept, cum era el
recunoscut.”18
Nefiind liplit niciodată de la principalele momente ale existenței omenești, nașterea,
căsătoria, moartea era considerat un mediator atât între cei vii cât și între cei vii cu cei morți, el
avea rolul de a atrage ploi și vânturi cu scopul de a spori producția agricolă, deasemenea atunci
când se pierdea vreun animal sau copil era era cel care trebuia să indice locul unde respectivul s-
a rătăcit prin acesată funcție putem lesne să trecem și să afirmăm că el era considerat un profet
întrucât avea capacitatea de a vedea în viitor:
13
Mircea Eliade, „Șamanismul. Experiență mistică la popoarele primitive”..., p. 45.
14
Pentru a viziune de ansamblu asupra sintagmei de „homo religiosus” la Eliade este necesar a se vedea Caius
Cuțaru, Homo religiosus în viziunea lui Mircea Eliade, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2013.
15
Mircea Eliade, „Șamanismul. Experiență mistică la popoarele primitive”..., p. 46.
16
Ibidem. p. 46.
17
„Cântecele și dansurile reuniunilor respective declanșează puteri ce pot fi transmise telepatic altui individ sau grup
de indivizi prin intermediul percepțiilor extrasenzoriale. Acest mod de acțiune poate decalnșa efecte terapeutice sau
modificări de reactivitate biologică”cf. V. Iliescu, J. Dinulescu, Bazele filosofice ale medicinei, ..., p. 22.
18
Octavian Simu, Șamanismul, o călătorie între două lumi, Ed. Herald, București, 2012, p. 74.

5
 În practica divinaţiei şamanul se folosea, de pildă, dincele mai
vechi timpuri, de cititul crăpăturilor produse de foc pe omoplatul
de cerb (cervidee) sau ren, adică pe aşa zisele „oase divinatorii”.
Şamanul buriat se mai orienta în divinaţie după zborul săgeţii şi în
felul acesta ghicea viitorul. O altă metodă era a descifrării
semnelor de pe un toiag sau a poziţiei acestuia după ce, aruncat în
sus, cădea pe pământ. Şamanii eschimoşilor realizau divinaţia cu
ajutorul unui obiect agăţat de un fir de aţă. Unii şamani făceau
divinaţia privind faţetele unei pietre (roci) căzute pe sol. Şamanii
din Labrador se orientau după razele soarelui pentru a ghici locul
unde s-ar afla vânatul. Alţi şamani au recurs şi la necromanţie,
adicăla divinaţia prin invocarea spiritelor celor decedaţi, practică
asemănătoare cumva cu spiritismul occidental.”19

Conotațiile negativise la adresa șamanului nu au lipsit niciodată, sub influența

creștinismului, unii savanți au fost tentați să afirme că aceștia nu erau decât simplii practicanți ai
demonologiei, alți îl consideră pe șaman pur și simplu un diavol, o încarnare a diavolului sau un
șarlatan. Acum, potrivit lui Eliade, legătura cu spiritele nu trebuie înțeleasă ca sensul modern al
cuvântului posedare sau să consideram că șamanul ar fi un instrument al spiritului: „șamanul
stpânește spiritele în sensul că el, ca ființă umană reușește să comunice cu morții, cu demonii,
fără a se transforma în instrumental lor”. 20Oricare ar fi poziția în care-l situăm pe șaman,
psihopat, demon, etc., trebuie să recunoaștem că aceasta a avut și are un rol important pentru
viața triburilor din zonele mai sus amintite.
În cartea sa pe care o dedică inițerii în șamanism, Bogdan Tudor afirmă că:

„șamanismul reprezintă în esență, arta de atrece dincolo de

sine,21dincolo de limitele psihice, conectarea la rezervorul uriaș al
naturii prin milioane de fire invizibile, ce pot întrupa animalele
păsări, flori, iarbă sau pietre.”22

19
Ibidem, p. 76.
20
Mircea Eliade, „Șamanismul. Experiență mistică la popoarele primitive”..., p.42.
21
Pentru mai multe detalii pertinete legate de acest subiect este necesară consultarea cărții fizicianului Patrik Drout,
Șamanul, fizicianul și misticul, trad. Radu Călin Bocali, Ed. Humanitas, București, 2003.
22
Bogdan Tudor, Inițiere în șamanism,...., p. 6.

6
 Cât despre tehniceile șamaice prin care se trece dintr-un plan al existenșei în altul, ele nu
epuizează toate varietățile experienței extatice: „deci nu-l putem socoti pe orice extatic șaman,
căci șamaul e specialistul unei transe în timpul căreia se presupune că sufletul lui părăsește trupul
spre a efectua ascensiuni celeste sau coborâ în infern.”23 Ascensiunea și coborârea șamanului este
necesară pentru a îndupleca entitatea celestă sau infernală, să îngăduie salvarea vreunui suflet sau
să reverse norocul peste vânătoarea ce va urma.

În loc de concluzii

În domeniul istorieI religiilor nu se mai poate face excepție de Mircea Eliade cu atât mai
mult în ceea ce privește șamanismul întrucât, după părerea lui Andrei Oișteanu și Mosch Idel,
lucrarea lui Eliade despre șamanism a rămas neegalată până astăzi.24 În cele ce urmeaz voi
rezuma părearea lui Ioan Petru Culianu25 despre concepția cu referire la șamanism a profesorului
Eliade. Conform lui I.P. Culianu, faptul că Eliade s-a avântat înspre studiul șamanismului pentru
a-și întregii viziunea despre yoga: „șamanismul continuă și dezvoltă interesul lui Eliade despre
Yoga”.26 Este ușor de înțeles acest fapt, dacă ne gândim că Eliade a fost entuziasmat de teoriile
lui Jung cu referire la Arhietipuri. 27Eliade a fost atras și de tehnicile șamanice dar, după cum
afirmă Culianu, el era fascinate de mitologia scenariului morții și reînvierii psihologice, ilustrat
de obicei prin scheme simbolice și ritualurile suferinței prin care trec un șaman novice. Faptul că
Eliade a înțeles cel mai bine fenomenul șamanic reiese din mai multe subtilități pe care
majoritatea cercetătorilor le-au ignorant, voi face referire la o chestiune banală: „Eliade dă
suficiente informații despre toba pe care șamanul o folosește să-și adune spiritele auxiliare și să-
și efectueze călătoriile extatice sau despre simbolismul relative la ascensiune și la
incoruptibilitatea materială a costumului șamanic. Cu toate astea, nici toba, nici costumul nu pot
avea o semnificație în ele însele, ci numai într-un context dat. Or, funcționarea însăți a structurii
23
Mircea Eliade, „Șamanismul. Experiență mistică la popoarele primitive”..., p.42.
24
Pe lângă biecunoscutul volum menționat mai sus, Eliade a realizat și o sumendenie de articoloe savante pe această
temă, este destul să amintim doar câteva: „Chamanisme et techniques yogiques indiennes” în Yoga, Science de l
homme inegral; „Shamanism in Southeast Asia and Oceania” în International Journal of Parapsychology nr.
6(1964).
25
Și Ioan Petru Culianu este autorul a câtorva studii dedicate fenomenului șamnaic. A se vedea, spre exemplu, Ioan
Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, trad. A. Oișteanu și G. Oișteanu, Ed. Nemira, București, 1996.
26
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade..., p. 66.
27
A se vedea o sinteză asupra acestui lucru în teza de doctorat al lui Florin Țurcanu: Mircea Eliade prizonierul
istoriei, ediția a II-a, Ed. Humanitas, București, 2007.

7
în care toba și costumul sunt integrate este luminată, în primul rând, de ideologia șamnică, adică,
de acel sistem de credințe care face funcționale toate elementele particulare ale șamanismului.”28

Bibliografie

1. Culianu, Ioan, Petru, Călătorii în lumea de dincolo, trad. A. Oișteanu și G. Oișteanu, Ed.
Nemira, București, 1996.
2. Idem, Mircea Eliade, trad. Dan Petrescu și F.Chirițescu, Ed. Nemira, București, 1995.
28
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade..., p.68.

8
3. Idem, Dicționar al religiilor,trad Cezar Baltag, Ed. Humanitas, București,1993
4. Caius Cuțaru, Homo religiosus în viziunea lui Mircea Eliade, Ed. Presa Universitară
Clujeană, 2013.
5. Davy, Marie-Madeleine ,Encicpoledia doctrinelor mistice, Ed. Amarcord, București.
6. Drout, P, Șamanul, fizicianul și misticul, trad. Radu Călin Bocali, Ed. Humanitas,
București, 2003.
7. V. Iliescu, J. Dinulescu, Bazele filosofice ale medicinei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003.
8. Eliade, Mircea, Șamanismul și Tehnicile arhaice ale extazului, trad. Brîndușa
Prelipceanu, și Cezar Baltag, Ed. Humanitas, București, 1997.
9. Idem, „Shamanism in Southeast Asia and Oceania” în International Journal of
Parapsychology nr. 6(1964).
10. Morechand, G., Le Chamanisme des Hmong, Paris, 1996.
11. Housse, P., Une epopee indienne, les Araucans du Chili, Paris, 1939.
12. Shirokogoroff, S. M., Psychomental Complex of the Tungus, London, 1953.
13. Simu, Octavian , Șamanismul, o călătorie între două lumi, Ed. Herald, București, 2012.
14. Tudor, Bogdan, Inițiere în șamanism, Ed. Sapnaa art, București, 2007.
15. Florin Țurcanu: Mircea Eliade prizonierul istoriei, ediția a II-a, Ed. Humanitas,
București, 2007.