Sunteți pe pagina 1din 333

Conf. dr.

Costel SAMUIL

TEHNOLOGII GENERALE

VEGETALE

Editura "Ion Ionescu de la Brad"

Iaşi - 2010

1
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Nicolae DUMITRESCU
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
“Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi
Prof. univ. dr. Teodor IACOB
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
“Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


SAMUIL, COSTEL
Tehnologii generale vegetale / Costel Samuil. - Iaşi:
Editura Ion Ionescu de la Brad, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-973-147-065-8

633

ISBN 978-973-147-065-8

Copyright © 2010. Toate drepturile asupra acestei cărţi sunt rezervate autorului şi
Editurii “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.

2
CUPRINS
Prefaţă .……………………………………………………………………... ……7

Capitolul I NOŢIUNI INTRODUCTIVE ……………………….……….. …....9


1.1. Importanţa agriculturii …………………….…………………….. ……9
1.2. Funcţiile agriculturii ...................................................................... …..14
1.3. Clasificarea plantelor de câmp ...................................................... …..15

Capitolul II FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA ......... …..19


2.1. Acumularea producţiei vegetale …………………….…............... …..19
2.2. Factorii de realizare a producţiei ………………………............... …..21

Capitolul III NOŢIUNI GENERALE DE TEHNOLOGIE …………..… …..45


3.1. Sistemele agricole .......................................……………….….…. …..45
3.2. Asolamentele şi rotaţia ….……..................................................... …..49
3.3. Folosirea îngr\[\mintelor şi amendamentelor ……....................... …..57
3.4. Combaterea buruienilor …………………………......................... …..71
3.5. Lucrările solului ………………………......................................... …..90
3.6. Sămânţa şi semănatul ………………………………..................... …102
3.7. Lucrările de îngrijire …………………………………………….. ....106
3.8. Recoltarea, condiţionarea şi păstrarea ........................................... …108

Capitolul IV CEREALE …........................................................................... …121


4.1. Grâul – Triticum aestivum ssp. vulgare Vill. ..…………………... …122
4.2. Orzul – Hordeum vulgare L. …..…………………….......…….... ....129
4.3. Secara - Secale cereale L. var. vulgare Körn. …………….……. …134
4.4. Ovăzul - Avena sativa L. ………………………………….…….. …137
4.5. Orezul - Oryza sativa L. ................................................................ …140
4.6. Porumbul - Zea mays L. ….………………………..……………. …147
4.7. Sorgul - Sorghum bicolor (L) Mnch. ……………………..…….. …155

Capitolul V LEGUMINOASE .......................…...……………………....... …161


5.1. Mazărea comună - Pisum sativum L. ………….…....................... …162
5.2. Soia - Glycine max (L.) Merr. …………………………………... …165
5.3. Bobul - Vicia faba L.……………………………………….……. …170
5.4. Fasolea – Phasaeolus vulgaris ...................................................... …173
5.5. Lupinul alb - Lupinus albus L.
Lupinul galben - Lupinus luteus L.
Lupinul albastru - Lupinus angustifolius L. …………..………… …178

Capitolul VI PLANTE TEHNICE ŞI INDUSTRIALE ………...….……. …183


6.1. Sfecla pentru zahăr - Beta vulgaris L. ssp. saccharifera L. …….. …183
6.2. Cartoful - Solanum tuberosum L. .................................................. …189

3
6.3. Floarea soarelui - Helianthus annuus L. ........................................ …194
6.4. Cânepa – Canabis sativa L. ........................................................... …198
6.5. Tutunul - Nicotiana tabacum L. .................................................... …203
6.6. Hameiul – Humulus lupulus L. ...................................................... …210

Capitolul VII PLANTE FURAJERE ………………............………........ …217


7.1. Sudan Grass - Sorghum sudanense (Piper) Stapf. …………........ …217
7.2. Meiul - Panicum miliaceum L. ……………………………………… …221
7.3. Triticale – Triticalesecale Witt …………………………….….... ....224
7.4. Gulia furajer\ - Brassica napus L. var. napobrassica Rchb ......... …226
7.5. Rapi]a - Brassica napus L. ssp. oleifera D.C.
Brassica rapa L. ssp. oleifera D.C …………………..……. …229
7.6. Lucerna albastră - Medicago sativa L. …………………......…… …233
7.7. Trifoiul roşu - Trifolium pratense L. ………………………...….. …241
7.8. Trifoiul alb - Trifolium repens L. ………………...……………... …247
7.9. Ghizdeiul - Lotus corniculatus L.………………..………….…… …250
7.10. Sparceta - Onobrychis viciifolia Scop. ………….……………... …252
7.11. Bostănoasele furajere ……………………………………….….. …256

Capitolul VIII CULTURA LEGUMELOR ................................................ …259


8.1. Importanţa legumelor .................................................................... …259
8.2. Tehnologia producerii răsadurilor ………………………………. …261
8.3. Tehnologia cultivării plantelor legumicole .................................... …266
8.4. Recoltarea şi condiţionarea legumelor ......................................... …272

Capitolul IX CULTURA VIŢEI DE VIE ………………........................... …275


9.1. Importanţa viţei de vie ………………………………….……….. …275
9.2. Producerea materialului săditor viticol .......................................... …277
9.3. Înfiinţarea plantaţiilor de viţă roditoare ………………….…….... …283
9.4. Tehnologia de întreţinere şi exploatare a plantaţiilor ………….... …283

Capitolul X CULTURA POMILOR ........................................................... …295


10.1. Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi …………... …295
10.2. Producerea materialului săditor pomicol ………………………. …295
10.3. Înfiinţarea plantaţiilor pomicole ……………………………….. …304
10.4. Întreţinerea plantaţiilor pomicole ……………………................ …309

Capitolul XI PLANTE MEDICINALE ………….…................................. …317


11.1. Importanţa plantelor medicinale ....................................................... …317
11.2. Factorii de vegetaţie .......................................................................... …319
11.3. Sortimentul de plante cultivate .................................................... …319
11.4. Tehnologia de cultivare ............................................................... …321

Bibliografie …………………………………………………………. …329

4
CONTENTS
Foreword ………………………………………………………................... ……7

Chapter I INTRODUCTION …………………………………………….. …....9


1.1. Importance of agriculture …………….……………………….… ……9
1.2. Functions of agriculture ................................................................ …..14
1.3. Classification of field plants .......................................................... …..15

Chapter II FACTORS INFLUENCING PRODUCTION ........................ …..19


2.1. Acumularea producţiei vegetale …………………….….............. …..19
2.2. Required production factors ………………………..................... …..21

Chapter l III TEHNOLOGICAL GENERAL NOTIONS ……………… …..45


3.1. Agricultural systems ....................................……………….……. …..45
3.2. Crop rotation….……..................................................................... …..49
3.3. Fertilizers and amendments ……................................................... …..57
3.4. Weed control .......................………………………….................. …..71
3.5. Soil tilling ……………………….................................................. …..90
3.6. Seed and sowing ………………………………............................ …102
3.7. Care-taking tilling ………………………………………………. ....106
3.8. Harvesting, conditioning and storage ........................................... …108

Chapter IV CEREALS …............................................................................. …121


4.1. Wheat – Triticum aestivum ssp. vulgare Vill. .………………….. …122
4.2. Barley – Hordeum vulgare L. ……..……………………...……. ....129
4.3. Rye - Secale cereale L. var. vulgare Körn. ....…………….….… …134
4.4. Oats - Avena sativa L. …………………………………………... …137
4.5. Rice - Oryza sativa L. ................................................................... …140
4.6. Maize - Zea mays L. ….………………………..…………….…. …147
4.7. Grain Sorghum - Sorghum bicolor (L) Mnch. ………………..… …155

Chapter V LEGUMINOUS PLANTS. ........…...………….…………....... …161


5.1. Common Pea - Pisum sativum L. ………….…............................ …162
5.2. Soybean - Glycine max (L.) Merr. ……………………………… …165
5.3. Broad Bean - Vicia faba L.……………………………………… …170
5.4. Bean – Phasaeolus vulgaris .......................................................... …173
5.5. White Lupine - Lupinus albus L.
Yellow Lupine - Lupinus luteus L.
Blue Lupine - Lupinus angustifolius L. ......…………………..… …178

Chapter VI TECHNICAL AND INDUSTRIAL PLANTS ……………... …183


6.1. Sugar beet - Beta vulgaris L. ssp. saccharifera L. ….................... …183
6.2. Potato - Solanum tuberosum L. ..................................................... …189

5
6.3. Sunflower- Helianthus annuus L. ................................................. …194
6.4. Hemp – Canabis sativa L. ............................................................. …198
6.5. Tobaco - Nicotiana tabacum L. ..................................................... …203
6.6. Hops – Humulus lupulus L. ........................................................... …210

Chapter VII FODDER PLANTS ………………............………............... …217


7.1. Sudan grass - Sorghum sudanense (Piper) Stapf. ………….......... …217
7.2. Millet - Panicum miliaceum L. ……………………………………... …221
7.3. Triticale – Triticale secale Witt ………………………..…......... ....224
7.4. Forage Turnip - Brassica napus L. var. napobrassica Rchb. ....... …226
7.5. Rape - Brassica napus L. ssp. oleifera D.C.
Brassica rapa L. ssp. oleifera D.C …………………..……. …229
7.6. Alfalfa - Medicago sativa L.………………………….................. …233
7.7. Red clover - Trifolium pratense L. ………………………….…... …241
7.8. White clover - Trifolium repens L. …………………………….... …247
7.9. Bird’s Foot - Lotus corniculatus L. ……………………...……… …250
7.10. Sainfoin - Onobrychis viciifolia Scop. ……………………….... …252
7.11. Cucurbitaceous. ........................................................................... …256

Chapter VIII VEGETABLES CULTURE …............................................. …259


8.1. Vegetables’ importance ................................................................. …259
8.2. General technology of seedling production …………………...... …261
8.3. General technology of vegetables’ growing .................................. …266
8.4. Harvesting and packaging of vegetables ....................................... …272

Chapter IX VINE CULTURE …………………………............................. …275


9.1. Vine’s importance……………………………………….............. …275
9.2. Vine seeding material production ................................................. …277
9.3. Establishing fertile vineyards …………………...………...…….. …283
9.4. Vineyards’ maintenance and exploitation technology ……...…... …283

Chapter X FRUIT TREES CULTURE ...................................................... …295


10.1. The importance of fruit trees and bushes culture……...……...... …295
10.2. Fruit tree seeding material production ………………………… …295
10.3. Establishing fertile orchards…………………………..……....... …304
10.4. Orchards maintenance ………………………............................. …309

Chapter XI MEDICINAL PLANTS ……………….….............................. …317


11.1. The importance of medicinal plants ................................................. …317
11.2. Vegetation factors ............................................................................. …319
11.3. Cultivated plants assortment ....................................................... …319
11.4. Cultivation technology ................................................................ …321

References ……………………………………………………..……. …329

6
Prefaţă
Progresul economic şi social al omenirii se află în strânsă corelaţie
cu nivelul de dezvoltare al agriculturii, cu capacitatea acesteia de a
satisface cerinţele fundamentale de hrană ale populaţiei, precum şi pe cele
de materii prime ale industriei de bunuri de larg consum.
Indiferent de modul în care vom caracteriza economia ţării noastre,
este cert faptul că agricultura, prin resursele naturale şi umane de care dispune,
prin aportul său la Produsul Intern Brut, continuă să deţină o poziţie
dominantă în economie, deşi a trecut prin cea mai profundă restructurare de
proprietate şi sistem de exploatare.
Dacă analizăm saltul demografic al omenirii contatăm că, din 1960
şi până în prezent, populaţia globului aproape s-a dublat, numărând cca 6,3
miliarde de oameni, cu tendinţa ca în 2050 să se ajungă la peste 8 miliarde.
Producţia alimentară s-a dublat în ultimii 40 de ani, depăşind
creşterea numărului populaţiei din perioada respectivă, dar fără însă a
eradica foametea, din multe zone ale globului.
Agricultura are de rezolvat o problemă esenţială a dezvoltării
societăţii, ce se referă la aprovizionarea cu alimente, în concordanţă cu
ritmul de creştere a populaţiei şi la preţuri acceptabile.
Cererea crescândă de alimente presupune necesitatea de a se apela
la sisteme tehnologice moderne de producţie agricolă, capabile să conducă
la producţii agricole tot mai mari.
Agricultură modernă şi performantă nu se poate face fără
specialişti, fără un sector de cercetare-dezvoltare puternic, fără tehnologii
specifice pentru fiecare grupă de culturi şi pentru fiecare zonă în parte,
adaptate în permanenţă la schimbările climatice şi în concordanţă cu
cerinţele de protejare a mediului înconjurător.
Progresele înregistrate în domeniul ameliorării plantelor, elaborarea
unor noi tehnologii, intensive, care conduc la obţinerea unor producţii mari
şi de calitate, dar care nu sunt suficient de bine cunoscute de către

7
specialiştii din domeniu, sunt tot atâtea argumente pentru utilitatea apariţiei
acestei cărţi.
Această carte abordează în primele trei capitole noţiuni introductive
despre agricultură, despre funcţiile agriculturii, despre factorii care
influenţează realizarea producţiei, despre noţiunile generale de tehnologie,
iar în următoarele capitole sunt prezentate tehnologiile de cultivare a
principalelor culturi agricole.
La fiecare cultură sunt descrise elemente referitoare la importanţa
culturii respective, la zonarea ecologică, rotaţia, fertilizarea, lucrările
solului, sămânţa şi semănatul, lucrările de îngrijire, recoltarea şi
conservarea producţiei obţinute.
Această carte contribuie la îmbogătăţirea bazei de documentare în
domeniul plantelor agricole, iar autorul şi-a propus să prezinte într-o formă
abordabilă aspecte referitoare la factorii care influenţează realizarea
producţiei, precum şi tehnologiile de cultivare a principalelor plante
cultivate în ţara noastră.
Cartea vine în sprijinul studenţilor, a inginerilor agronomi,
zootehnişti şi a celor care doresc să practice o agricultură modernă,
competitivă, bazată pe progresul ştiinţelor agricole în domeniu.

Autorul

8
Capitolul I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Importanţa agriculturii


1.2. Funcţiile agriculturii
1.3. Clasificarea plantelor de câmp

1.1. Importanţa agriculturii


Studiul datelor istorice ne arată că, după domesticirea animalelor,
omul neolitic şi-a perfecţionat uneltele de muncă folosite pentru
scormonirea pământului din jurul colibei sale primitive, deprinzându-se
astfel să cultive plante, luate din flora spontană şi care i s-au părut
folositoare.
Dovezile care atestă influenţa cultivării plantelor asupra evoluţiei
societăţii sunt numeroase, dar cea mai convingătoare rămâne faptul că toate
civilizaţiile vechi şi-au întemeiat progresele acelor vremuri pe cultivarea
unor plante.
Astfel, în Sud-Estul Asiei dezvoltarea s-a bazat pe cultivarea
orezului, în Babilon, Egipt, Grecia şi Imperiul roman dezvoltarea s-a bazat
pe cultivarea grâului, orzului şi meiului, civilizaţiile incaşă, mayaşă şi
aztecă, de pe continetul american, au avut ca suport economic de
dezvoltare cultivarea cartofului şi porumbului.
Eşecurile în cultivarea acestor plante au generat totdeauna perioade
de foamete şi regres social-economic, prăbuşiri de imperii, dispariţia unor
civilizaţii etc.

9
Istoria lumii este marcată de o serie de descoperiri şi invenţii, de
mişcări sociale şi revoluţii, care au reprezentat salturi calitative ce au
deschis noi ere şi epoci.
Între anii 8500 şi 7000 î.Hr., în acel Corn al Abundenţei din zona
Mesopotamiei, Feniciei şi Egiptului Antic, oamenii au început o
sistematică îmblânzire a animalelor şi cultivare a plantelor, punând bazele
agriculturii, ca o nouă îndeletnire. Aceasta s-a răspândit şi în alte zone
îndepărtate, acolo unde Homo sapiens va locui sedentar, în mijlocul unor
culturi permanente, ca agricultor.
Datele ştiinţifice despre cultivarea plantelor şi animalelor domestice
variază în funcţie de regiuni, dar cele mai multe sunt mai vechi de 6000 ani
î.Hr. şi poate mai vechi de 10000 ani î.Hr.. Oamenii de ştiinţă au efectuat
teste cu carbon C14 şi au constat că ovinele au fost domestice cu 9000 ani
î.Hr., în nordul Irakului, vitele cu 6000 ani î.Hr., în Iran de nord-est,
caprinele cu 8000 ani î.Hr., în zona centrală a Iranului, porcii cu 8000 ani
î.Hr., în Thailanda şi 7000 ani î.Hr. în Tesalia, măgarii cu 7000 ani î.Hr. în
Irak şi caii in jur de 4000 aniî.Hr. în Asia Centrală.
Potrivit datării cu carbon, grâul şi orzul au fost cultivate, în
Orientul Mijlociu, cu 8000 ani î.Hr., meiul şi orezul în China şi Asia de
Sud-Est cu 5500 ani î.Hr., leguminoasele, în Tesalia si Macedonia, cu 6000
ani î.Hr..
Strugurii şi vinul au fost menţionate în Egipt cu 2900 ani î.Hr., iar
comerţul cu ulei de măsline şi vin a fost larg răspândit în zona
mediteraneană cu 1000 ani î.Hr.. Secara şi ovăzul au fost cultivate în
nordul Europei cu aproximativ 1000 ani î.Hr., multe legume şi fructe,
inclusiv ceapa, pepenii şi castraveţii au fost cultivate cu 3000 ani î.Hr., în
Ur, acum Irak. Bumbacul a fost cultivat şi tors în India, cu aproximativ
2000 ani î.Hr., lenjeria de mătase a fost utilizată pe scară largă cu 2000 ani
î.Hr., iar pâsla a fost făcută din lână de oaie în Asia Centrală şi stepele
ruseşti.
Dacă analizăm saltul demografic al omenirii, contatăm că din 1960
şi până în prezent, populaţia globului aproape s-a dublat, numărând cca 6,3
miliarde de oameni, cu tendinţa ca în 2050 să se ajungă la peste 8,0
miliarde, creşteri mari înregistrându-se mai ales în ţările mai sărace.

10
Producţia alimentară s-a dublat în ultimii 40 de ani, depăşind
creşterea numărului populaţiei din perioada respectivă, dar fără însă a
eradica foametea din multe zone ale globului.
Deşi sunt condiţii pentru a se putea asigura fiecărui locuitor al
planetei hrană calculată la 2700 calorii, totuşi, peste 840 milioane de
oameni rabdă zilnic de foame, din care peste 100 de milioane sunt copii.
Zilnic mor din cauza foamei circa 100 de mii de oameni, iar peste două
miliarde, îndeosebi femei şi copii suferă de lipsă de fier şi iod.
Cauzele foamei de care suferă o mare parte a omenirii pot fi căutate
în inechitatea asigurării alimentelor necesare traiului zilnic. În unele ţări
cum ar fi SUA se înregistrează peste 3500 calorii pe locuitor, în timp ce în
Africa, la sud de Sahara, revin mai puţin de 2100 calorii pe om şi pe zi. Nu
trebuie trecut cu vederea faptul că specialiştii în nutriţie au dovedit
necesitatea asigurării a cel puţin 3000 calorii/zi pentru omul adult cu
activitate normală.
Adăugând la acest consum exigenţele mereu crescânde faţă de
calitatea şi varietatea hranei zilnice, se apreciază că peste un sfert de secol
nevoia de hrană a omenirii se va satisface numai dacă producţia agricolă va
creşte substanţial.
Din cele aproximativ 1,6 miliarde hectare cultivate pe Terra,
plantele de câmp deţin cca 1,2 miliarde hectare, însă se recolteză anual, din
diferite motive, sub un miliard de hectare (973 milioane ha în 2001).
Din aceste culturi, ponderea cea mai mare, de aproximativ 2/3 din
suprafaţă o deţin cerealele. Leguminoasele pentru boabe, dar şi plantele
producătoare de grăsimi, plantele proteaginoase, al doilea grup de plante
folosite în alimentaţia oamenilor, furajarea animalelor şi prelucrarea
industrială, trebuie să-şi dubleze producţiile la unitatea de suprafaţă.
Plantele producătoare de rădăcini şi tuberculi, care substituie
cerealele în Africa tropicală umedă, în America latină şi alte zone, trebuie
să-şi mărească producţia cu peste 50 %.
De asemenea, preocupări importante sunt şi pentru creşterea
producţiei la plantele textile (bumbac, cânepă, in, iută etc.), la cele
zaharifere (trestia de zahăr, sfeclă pentru zahăr) la cele medicinale şi
aromatice.

11
Creşterea resurselor alimentare pentru populaţia globului mai poate
fi făcută prin valorificarea algelor şi planctonului, a peştelui, a unor
proteine din reziduri petroliere şi gaze naturale, ori obţinute prin sinteză
chimică, sporirea unor suprafeţe cultivate în Africa şi America Latină,
readucerea în circuitul agricol a unor terenuri acide, sărăturate, cu exces de
umiditate sau erodate, dar care, necesită fonduri băneşti uriaşe.
Din cele arătate, se observă că cea mai importantă sursă de creştere
a producţiei o constituie mărirea randamentului la unitatea de suprafaţă a
noilor cultivare cu potenţial foarte ridicat de producţie, precum şi
îmbunătăţirea calităţii lor.
În acest sens s-au identificat trei direcţii posibile de creştere a
producţiei vegetale:
• extinderea suprafeţelor cultivate,
• creşterea fertilităţii solurilor şi
• sporirea randamentelor la unitatea de suprafaţă.
Pe plan modial, teoretic, suprafaţa arabilă se poate extinde, dar
posibilităţile financiare şi limitările tehnice nu permit creşteri foarte mari
ale suprafeţei.
În ţara noastră, prima cale de mărire a producţiei, prin creşterea
suprafeţelor cultivate cu anumite plante, se face în detrimentul altora,
suprafaţa arabilă a ţării fiind limitată şi oarecum constantă.
Cea mai importantă cale de sporire a producţiei culturilor de câmp,
în ţara noastră, rămâne sporirea producţiei la unitatea de suprafaţă prin
aplicarea de măsuri tehnologice corespunzătoare.
Având în vedere că suprafaţa arabilă care revine la un locuitor, în
ţara noastră, a scăzut continuu, de la 0,42 ha în anul 1990, la 0,30 ha în
anul 2000, soluţia viabilă de creştere a producţiei rămâne creşterea
producţiei la ha. Acest lucru se poate realiza prin mecanizarea lucrărilor,
utilizarea îngrăşămintelor chimice şi organice, folosirea cultivarelor cu
productivitate ridicată. Valorificarea solurilor slab productive, acide,
sărăturate, cu exces de umiditate sau afectate de eroziune, aplicarea unor
tehnologii raţionale şi performante, ajută la atingerea acestui obiectiv.
Se consideră că 42% din populaţia globului se ocupă cu agricultura,
făcând-o de departe cea mai răspândită ocupaţie umană. Din păcate,
12
produsele agricole contează doar ca 4,4% din produsul brut mondial, care
este calculat prin adiţionarea produselor brute interne ale tuturor ţărilor.
În prezent, jumătate din populaţia globului lucrează în agricultură,
însă există mari diferenţe între rolul jucat de agricultură în diferite zone ale
planetei.
Astfel, în ţările aflate în curs de dezvoltare, ca de exemplu Nepalul,
aproximativ 90% din populaţie acestuia lucrează pământul. Spre deosebire
de acestea, doar aproximativ 2% din populaţia activă se ocupă cu
agricultura, în ţările industrializate, precum Marea Britanie şi SUA. Cu
toate acestea, datorită înaltei eficienţe şi tehnicilor ştiinţifice utilizate, SUA
reprezintă cel mai mare exportator de produse agricole.
Agricultura este ştiinţa sau practica care se ocupă cu procesul
producerii de hrană vegetală şi animală, fibre, respectiv diverse materiale
utile, prin cultivarea sistematică a anumitor plante şi creşterea animalelor.
Termenul de agricultură provine de la cuvintele din latină agri care
înseamnă câmp şi cultura care însemnă cultivare, în sensul de prelucrare
mecanică şi chimică a solului pentru a fi apt pentru cultivarea plantelor.
În termenul generic de agricultură se regăsesc ştiinţe şi ocupaţii
distincte, aşa cum sunt:
• acvacultura, care se ocupă cu creşterea plantelor şi a animalelor
care trăiesc în apă, în special în mări şi oceane;
• agrofitotehnia, care se ocupă de cultura plantelor de câmp, a
plantelor furajere şi a plantelor tehnice;
• apicultura, domeniu care se ocupă cu creşterea albinelor pentru
obţinerea de miere şi ceară;
• avicultura, domeniu al agriculturii care se ocupă cu creşterea
păsărilor;
• horticultura, care se ocupă cu selecţionarea şi creşterea
legumelor, pomilor fructiferi, viei, arbuştilor fructiferi şi
decorativi, florilor, plantelor ornamentale, plantelor tropicale şi
a plantelor de seră;
• moluscocultura, care se ocupă de creşterea moluştelor, atât
terestre, aşa cum sunt melcii comestibili, dar şi a moluştelor
acvatice, aşa cum ar fi scoicile;
13
• piscicultura, care se ocupă de creşterea peştilor în diferite
condiţii, dar şi în sistem industrial;
• sericicultura, care se ocupă de creşterea viermilor de mătase;
• silvicultura, care se ocupă cu studiul, creşterea, exploatarea şi
protejarea arborilor ce formează pădurile, controlul şi protecţia
faunei şi florei din păduri;
• zootehnia, domeniu care se ocupă de creşterea animalelor
domestice, mai exact a mamiferelor de uscat domesticite, în
scopul obţinerii de lapte, carne, lână şi piei sau blănuri.

Există şi o mulţime de ramuri strict specializate ale agriculturii care


au ca scop esenţial producerea de hrană şi îmbrăcăminte sau petrecerea
timpului liber al oamenilor şi a vieţuitoarelor de pe lângă aceştia.
Astăzi există oameni de ştiinţă îngust specializaţi, inventatori,
biologi moleculari, geneticieni, biochimişti, biofizicieni, ingineri mecanici,
chimici, electrici şi electronişti a căror unică preocupare este îmbunătăţirea
productivităţii şi eficienţei metodelor de creştere a plantelor şi animalelor
şi a folosirii resurselor existente.
1.2. Funcţiile agriculturii
Trebuie subliniat faptul că funcţiile agriculturii evoluează
proporţional cu gradul de industrializare dar şi în funcţie de specificul
fiecărei ţări, caracterizată prin propria sa structură economică şi socială.
În cadrul economiei naţionale, agricultura îndeplineşte mai multe
funcţii, determinate de aportul său la dezvoltarea economiei naţionale, ca
una dintre ramurile cu mare capacitate de regenerare.
În acest context, funcţiile pe care le îndeplineşte agricultura sunt:
• furnizoare de produse agro-alimentare pentru consumul intern
al populaţiei sau mai simplu, aceea de a asigura alimentaţia
populaţiei, care este considerată principala sa funcţie;
Pentru România, norma medie de consum după prevederile F.A.O.
stabilite pentru ţările europene este de circa 2 700 cal şi minimum 55 g de
proteine, din care circa 50 % trebuie să fie de origine animală.

14
Securitatea alimentară a ţării noastre a fost afectată de
descentralizarea brutală a sistemului agro-alimentar, de nivelul
nesatisfăcător al producţiei agricole şi de mutaţiile structurale din
economie, care pentru o perioadă de timp au un impact negativ atât în
amonte cât şi în aval faţă de agricultură.

• aprovizionarea cu materii prime agricole a industriilor


prelucrătoare, pentru a contribui la satisfacerea nevoilor de
bunuri de larg consum ale populaţiei;
Aceasta constituie de fapt cea de-a doua funcţie a agriculturii –
furnizoare de materii prime pentru industriile prelucrătoare. Nivelul de
dezvoltare şi diversitatea industriilor prelucrătoare depind nemijlocit de
volumul şi sortimentul de materii prime furnizate de către agricultură.

• piaţă de desfacere pentru mijloacele de producţie create în


amonte de agricultură, precum şi pentru bunurile industriale de
folosinţă îndelungată, necesare îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale
ţăranului;

• sursă importantă de creare a acumulărilor generale ale statului


prin sistemul de impozite, taxe, tarife, preţuri etc.;

• furnizoare de forţă de muncă;


Deşi au intervenit mutaţii spectaculoase în structura populaţiei
ocupate pe ramuri în ţara noastră (chiar în agricultură a crescut ponderea
populaţiei active de la 28 % în 1989 la 34,5 % în 1996), agricultura, alături
de industrie, va contribui la asigurarea resurselor de muncă pentru
prestările de servicii, atât în mediul urban cât şi în mediul rural.

• sursă de valută, prin crearea de surplusuri de producţie destinate


exportului;

15
• importantă funcţie ecologică, deoarece contribuie la refacerea şi
întreţinerea mediului;

• participă nemijlocit la crearea, dezvoltarea şi împrospătarea


periodică a rezervelor de stat cu produse agricole necesare pentru
situaţii neprevăzute.
1.3. Clasificarea plantelor de câmp
Deoarece plantele de câmp provin din diferite familii botanice, au
particularităţi morfologice şi biologice diverse, necesită diferite condiţii
pedoclimatice şi tehnologii de cultură, acestea se pot clasifica după
particularităţile morfologice, după însuşirile biologice, după
particularităţile tehnologice, după criterii economice şi după alte criterii.

După particularităţile morfologice, plantele de câmp se clasifică


în familii botanice, clasificare al cărui neajuns constă în faptul că se
înglobează în aceeaşi grupă, plante cu tehnologii diferite de cultivare.
De exemplu, în familia Graminaceae şi Papilionaceae se înglobează
plante semănate la distanţe mici şi care nu se prăşesc şi plante semănate la
distanţe mari şi care se prăşesc.

După însuşiri biologice, dintre care mai frecvent se folosesc:


- durata ciclului antogenetic care clasifică plantele de câmp în trei grupe:
• anuale,
• bienale şi
• perene;
- cerinţele faţă de căldură, deosebindu-se:
• plante de câmp termofile,
• plante de câmp cu cerinţe moderate faţă de căldură,
• plante de câmp iubitoare de climă răcoroasă şi umedă;
- cerinţele faţă de sol:
• plante care reuşesc pe soluri sărace şi acide,
• plante iubitoare de soluri neutre şi fertile,
• plante care valorifică solurile alcaline.

16
După cum se observă, se înglobează în aceeaşi grupă plante diferite
atât morfologic cât şi tehnologic.

După particularităţile tehnologice, plantele de câmp se clasifică


folosind unii parametri fitotehnici :
• epoca de semănat:
o toamna,
o primăvara.
• distanţa între rânduri:
o 6-12,5 cm,
o 45-60 cm,
o 60-80 cm.
Prin această clasaficare se înglobează în aceeaşi grupă plantele
diferite din punct de vedere morfobiologic.

După criterii economice, se are în vedere folosirea produsului


principal:
• plante alimentare (grâu, secară, porumb, orez, fasole, cartof),
• plante industriale (floarea soarelui, soia, in, cânepă, bumbac, tutun),
• furajere (porumb, ovăz, soia, sorg),
• aromatice şi medicinale (anason, coriandru, chimion, fenicul,
mentă,degeţel, levănţică, mac etc.).

După alte criterii, plantele de câmp se clasifică în:


• cereale,
• leguminoase pentru boabe,
• oleaginoase (producătoare de uleiuri),
• plante textile (producătoare de fibre textile),
• plante tuberculifere şi rădăcinoase,
• tutun,
• hamei,
• plante aromatice şi medicinale.

17
Această ultimă clasificare a plantelor de câmp este acceptată de
către cei mai mulţi specialişti, fiind considerată mai practică, deşi nu
delimitează grupele de plante după un singur criteriu.

18
Capitolul II

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA

2.1. Acumularea producţiei vegetale


2.2. Factorii de realizare a producţiei

2.1. Acumularea producţiei vegetale


Plantele verzi au particularitatea de a crea, în prezenţa luminii,
materie organică folosind substanţe anorganice luate din mediul
înconjurător. Aceste substanţe sunt bioxidul de carbon, apa, precum şi
unele elemente, cum ar fi: azotul, fosforul, potasiul, magneziul, fierul şi
alte macro şi microelemente aflate în sol sub formă de diferite săruri.
Fotosinteza este punctul de plecare al reacţiilor chimice extrem de
complicate, care se produc în plantele verzie şi care duc la sinteza
numeroaselor substanţe organice şi organo-minerale care constituie corpul
plantelor.
Din imensa energie a soarelui, ar putea să fie absorbită de frunzele
verzi doar în jur de ¼ din a miliarda parte, iar din aceasta, doar circa 1-2 %
este fixată sub formă de energie chimică în fitomasă şi numai la culturi
foarte bine dirijate fitotehnic se poate ajunge la 4-7 (10) %.
Din punct de vedere al cultivării plantelor, ne interesează ca
fitomasa acumulată în unitatea de timp să fie cât mai ridicată.
Aceasta presupune corelarea cât mai avantajoasă a următorilor
factori:

19
• suprafaţă foliară activă, exprimată prin indicele suprafeţei
foliare (ISF: ha suprafaţa foliară/ha cultivat), care trebuie să fie cât
mai mare şi durată de timp cât mai lungă a suprafaţei foliare active
(DSF= m2/zile);
• randament fotosintetic, exprimat prin eficienţa captării radiaţiei
active fotosintetizante (RAF), care trebuie să fie cât mai mare. În
condiţii experimentale cu factori controlaţi, acesta a ajuns la valori
de 15-25 %, depăşind de 3-5 ori pe cele reale din terenuri cultivate,
în condiţii de cultivare superioare.
• pierderile din fotosinteza reală, prin respiraţie, fotorespiraţie,
prădători, boli etc., să fie cât mai mici, altfel spus, fotosinteza
aparentă să reprezinte o cotă cât mai mare din potenţialul
fotosintetic brut.
Pentru creşterea producţiei de fitomasă, se aşteaptă cel mai mult de
la intensitatea aparentă a fotosintezei (I.A.F.). Din acest punct de vedere
sunt diferenţieri nete între plantele cultivate care asimilează carbonul pe
calea C3 şi C4, respectiv la care primul produs de fixare a CO2 este cu 3
atomi de carbon sau cu 4 atomi de carbon, respectiv un complex biochimic
complementar al căii C3.
Datorită existenţei fotorespiraţiei, plantele de tip C3 asimilează CO2
cu o intensitate mai redusă (15- 30 mg CO2/dm2/h), comparativ cu cele de
tip C4, la care intensitatea fotosintezei poate atinge valori de 50-70 mg
CO2/dm2/h.
Fotosinteza aparentă se desfăşoară în cursul zilelor din perioada de
creştere intensă după curbe bimaximale, spre deosebire de etapele de la
începutul şi sfârşitul vegetaţiei, când sunt unimaximale.
În dirijarea irigaţiei trebuie ţinut cont că redobândirea capacităţii de
asimilare a CO2 nu se realizează decât după o anumită perioadă de timp în
urma înlăturării deficitului de apă sau mai grav, că după stres hidric
prelungit, intensitatea fotosintezei nu mai revine la nivelul normal, în timp
ce respiraţia este mai puţin influenţată. Intensitatea fotosintezei este
influenţată de concentraţiile CO2 şi O2, care la rândul lor sunt influenţate de
desimea lanului.

20
Elementele nutritive influenţează mult intensitatea fotosintezei.
Astfel, fosforul participă la formarea fosforilărilor intermediare din
fotosinteză, potasiul determină turgescenţa şi osmoreglarea celulelor
facilitând schimbul de gaze, iar carenţa potasiului reduce intensitatea
fotosintezei şi activează respiraţia.
Cunoaşterea acestor elemente şi dirijarea lor ne ajută să obţinem
producţii de biomasă căt mai mari şi în acest fel să rezolvăm măcar parţial
problema deficitului de alimente la nivel mondial.
2.2. Factorii de realizare a producţiei
În cursul dezvoltării sale, planta este sediul unor procese şi
fenomene extrem de complexe care urmează o anumită succesiune, mai
întâi aceasta se concentrează spre atingerea mărimii şi configuraţiei
morfoanatomice specifice, iar ulterior aceasta se concentrează spre
asigurarea reproducerii şi perpetuării speciei.
În primul caz totul se însumează în fenomenul creşterii masei
vegetale, cu diferenţierea organelor vegetative, care se pot măsura din
punct de vedere al volumului, lungimii, grosimii sau masei, iar în al doilea
caz se înscriu procesele care duc la înflorire şi fructificare. Toate aceste
procese se află sub control genetic, fiind influenţate însă şi de mediul
ambiant.
Producţia vegetală totală la o plantă de cultură reprezintă întreaga
masă vegetală realizată la unitatea de suprafaţă, cuprinzând organele
aeriene şi subterane ale plantelor şi se exprimă, de regulă, în substanţă
uscată.
Din producţia vegetală totală, numai o parte se foloseşte direct de
către om şi aceasta este producţia agricolă sau recolta. În funcţie de
specie, circa 24-70 % din biomasa totală o reprezintă produsul agricol.
Produsul agricol global este format din produs principal şi produs
secundar, în raport diferit de la o plantă la alta, iar raportul acestora este
cunoscut şi ca indicele de recoltă sau indicele Harwest.
De exemplu, la grâu, produsul principal îl formează boabele, iar
produsul secundar paiele şi plevile, la porumb, produsul principal este
reprezentat de boabe, iar produsul secundar de tulpini, frunze, pănuşi,
rahisul ştiuleţilor. La cartof, produsul principal util este format din
21
tuberculi, iar cel secundar din tulpini şi frunze. La sfecla pentru zahăr,
produsul principal util în primul an de vegetaţie este format din corpul
sfeclei, iar cel secundar din colete şi frunze, în timp ce în anul al doilea de
vegetaţie, produsul principal este format din fructe, iar cel secundar din
ramuri tulpinale şi frunze. La mentă, produsul principal coincide cu
biomasa agricolă atunci când se recoltează herba şi cu frunzele când se
recoltează folia.
Atât amelioratorii, cât şi tehnologii militează pentru creşterea
produsului principal în ponderea produsului agricol, iar indicele de recoltă
să fie cât mai mare.
Fiecare specie sau cultivar posedă un potenţial biologic şi un
potenţial productiv. Potenţialul biologic este capacitatea plantei agricole de
a produce o anumită masă organică, iar potenţialul productiv sau
productivitatea potenţială este o noţiune care include numai produsul
agricol, adică produsul cu valoare economică.
Tehnologia de cultivare a plantelor îşi propune realizarea
ansamblului de condiţii care să ducă la creşterea nivelului producţiei
vegetale, îmbunătăţirea indicelui de recoltă, creşterea calităţii producţiei şi
protejarea mediului înconjurător.

Realizarea acestor deziderate este condiţionată de următorii factori :


• factorii ecologici şi zonarea ecologică a plantelor,
• factorii biologici:
o soiul sau hibridul cultivat şi
o valoarea materialului de semănat şi plantat,
• factorii tehnologici:
o rotaţia,
o fertilizarea,
o lucrările solului,
o sămânţa şi semănatul,
o lucrările de îngrijire,
o recoltarea, condiţionarea şi păstrarea producţiei,
• factorii social-economici:
o forma de exploataţie,
22
o dotarea,
o modul de valorificare a producţiei.
Fiecare specie sau grup de specii dispune de elemente specifice de
productivitate. Astfel, la cerealele păioase, elementele de productivitate
sunt înfrăţirea productivă, numărul de spiculeţe în spic, numărul de flori
fertile în spiculeţ, numărul de boabe în spic şi masa a 1000 de boabe. La
leguminoase, elementele de productivitate sunt numărul de păstăi pe
plantă, numărul de boabe în păstaie, masa boabelor din păstaie şi pe o
plantă, numărul de plante la unitatea de suprafaţă etc.
Cunoaşterea şi dirijarea raţională a mijloacelor de sporire
cantitativă şi calitativă a producţiei agricole vegetale constituie preocupări
de bază ale cultivării plantelor, care trebuie să aplice diferenţiat soluţiile de
creştere a producţiei în funcţie de condiţiile climatice de sol şi de soi sau
hibrid.
2.2.1. Factorii ecologici
Fiecare specie de plante are cerinţe diferite faţă de climă, tipul de
sol şi fertilitatea naturală a acestuia, de care trebuie să se ţină seama în
repartizarea ei pe teritoriul ţării şi tehnologiile de cultură aplicate.
În continuare, factorii de vegetaţie vor fi prezentaţi, mai ales din
punct de vedere al influenţei lor asupra creşterii şi dezvoltării plantelor de
câmp, urmând ca la fiecare specie de plante să prezentăm cerinţele
ecologice specifice acestora.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor sunt influenţate de factorii de
vegetaţie, care constituie de fapt mediul de viaţă natural al plantelor.
Factorii care influenţează creşterea şi dezvoltarea sunt lumina, căldura,
aerul, apa, elementele nutritive, solul, electricitatea şi radioactivitatea.
Lumina şi căldura provin de la soare şi se numesc factori cosmici, iar
ceilalţi au origine terestră şi se numesc factori telurici.
2.2.1.1. Lumina
Energia luminii naturale sau artificiale este folosită în sinteza
substanţelor organice din plante, prin intermediul clorofilei, în procesul de
fotosinteză.. Intensitatea procesului fotosintetic este dependentă de
suprafaţa foliară, numărul şi distribuirea cloroplastelor, activitatea

23
enzimatică etc., concentraţia bioxidului de carbon, lumina, temperatura,
apa, elementele nutritive din sol etc.
Procesul fotosintetic este influenţat foarte mult de intensitatea
luminoasă, calitatea luminii şi durata iluminării (fotoperioada).
Intensitatea luminii condiţionează parcurgerea fazelor de vegetaţie
a plantelor, creşterea, înflorirea, fructificarea, rezistenţa la cădere,
conţinutul în zahăr, în amidon sau alte componente.
6CO2 + 6H2O + energie luminoasă C6H12O6 + 6O2
De intensitatea luminii, în anumite limite, depinde productivitatea
plantelor. Sunt plante adaptate la intensităţi luminoase mai ridicate („de
lumină”), cum ar fi sfecla pentru zahăr, floarea soarelui, cartoful,
bumbacul, porumbul şi altele la intensitate mai mică („de umbră”), cum
este fasolea, inul pentru fibre etc.
Intensitatea luminii variază cu latitudinea, altitudinea, anotimpul,
nebulozitatea şi gradul de puritate al atmosferei şi se exprimă prin numărul
de unităţi luminoase (lucşi) care se transmit de la sursă pe unitatea de
suprafaţă şi în unitate de timp.
Lumina intensă favorizează înfrăţirea, înflorirea, fructificarea,
rezistenţa la cădere, acumularea hidraţilor de carbon, gustul fructelor.
Pentru fiecare specie există o limită maximă a intensităţii luminoase,
numită saturaţia de lumină. După intensitatea luminii, la care s-a adaptat,
plantele se împart în trei grupe: plante heliofile, plante sciofile, plante
helio-sciofile.
Plantele heliofile sunt adaptate la lumină intensă şi acumulează
cantităţi mari de amidon, zahăr, celuloză. Din această grupa fac parte:
floarea soarelui, viţa de vie, sfecla pentru zahăr, cartoful, porumbul etc.
Plantele sciofile sunt adaptate la o intensitate mică a luminii, iar
acestea conţin o cantitate mai mare de clorofila b, cu ajutorul căreia pot
capta mai bine energia radiantă cu o lungime de undă mai mică. Din
această grupă fac parte: specii erbacee din păduri, muşchi, ferigi etc..
Plantele helio-sciofile sunt specii de lumină intensă care suportă
umbrirea, cum ar fi unele specii de buruieni (Cynodon dactylon,
Echinochloa crus-galli etc.).

24
Plantele de culturp au nevoie de o intensitate a luminii cuprinsă
între 1000-4000 lucşi, în condiţiile în care lumina naturală are o intensitate
de 30 000-40 000 lucşi.
Calitatea luminii exprimată prin componentele spectrului
influenţează cantitatea şi calitatea producţiei. S-a constatat că sub acţiunea
razelor roşii şi galbene se sintetizează în special hidraţi de carbon, iar în
cazul celor albastre, mai multe substanţe proteice. Razele roşii stimulează
şi germinaţia seminţelor, iar cele ultraviolete sunt nocive pentru plante.
Durata iluminării, lungimea zilei sau fotoperioada se exprimă prin
numărul de ore din zi cât plantele sunt expuse luminii şi depinde de
lungimea zilei, care la rândul ei este dependentă de latitudine.
Astfel, sunt plante de zi scurtă (şi noapte lungă), plante de zi lungă
(şi noapte scurtă) şi chiar plante indiferente, fenomen numit fotoperiodism.
Plantele de zi scurtă au originea la latitudini mai mici, cresc
vegetativ la începutul verii (când zilele sunt mai lungi) şi fructifică la
sfârşitul verii şi începutul toamnei (când zilele sunt mai scurte). Din
această grupă fac parte: soia, tutunul, bumbacul, orezul, porumbul, sorgul,
meiul, cânepa etc..
Plantele de zi lungă au originea la latitudini mai mari, au nevoie
pentru înflorire şi fructificare de zile mai lungi (când zilele sunt mai lungi).
Din această grupă fac parte: orzul, grâul, secara, ovăzul, mazărea, sfecla,
inul, muştarul etc.,
La porumb, hibrizii târzii sunt tipici de zi scurtă, dar s-au creat şi
hibrizi precoci care fructifică mai devreme.
La cartof, pentru formarea tuberculilor sunt necesare zile scurte, iar
pentru formarea seminţelor, zile lungi. Cunoaşterea cerinţelor plantelor faţă
de fotoperioadă are consecinţe practice în zonarea şi tehnica de cultură a
acestora. Dirijarea factorului lumină (ca durată şi intensitate) se poate face
în sere, case de vegetaţie, fitotron.
În câmp, dirijarea acestui factor natural se realizează prin zonarea
raţională a plantelor, amplasarea culturii pe pante cu expoziţie sudică,
semănatul la distanţe corespunzătoare, în epoca optimă, cu orientarea
rândurilor nord-sud, combaterea buruienilor, respectarea desimilor optime.

25
Procesul de fotosinteză se amplifică prin suplimentarea bioxidului
de carbon, folosind îngrăşăminte organice sau generatoare de bioxid de
carbon.
2.2.1.2. Căldura
Sursa principală de căldură pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
o constituie energia solară. Din energia calorică iniţială produsă de soare,
circa 40% rămâne în spaţiul cosmic, 17% este absorbită de către atmosferă,
10% se reflectă de la suprafaţa solului în atmosferă şi numai 33%
contribuie la încălzirea solului. Cantitatea de căldură, numită şi constanta
solară, care ajunge la suprafaţa solului este de 1,94 calorii/cm 2/minut.
Căldura din sol mai provine şi din alte surse, cum ar fi: descompunerea
substanţelor organice, condensarea vaporilor de apă din sol, ploile calde,
fenomenele electrice şi radioactive din sol.
Căldura influenţează ritmul absorbţiei apei şi elementelor nutritive,
viteza de deplasare a acestora, reacţiile chimice şi procesele fiziologice
care au loc în plantă.
Temperatura solului este în strânsă legătură cu temperatura aerului,
fiind influenţată la rândul ei de latitudine, expoziţie, umiditate atmosferică,
nebulozitate, curenţi de aer, ploi, alternanţa zi-noapte, anotimpuri etc..
Astfel, cantitatea de energie calorică care ajunge la suprafaţa solului este
mai mare la ecuator, scade către poli şi de asemenea scade odată cu
creşterea altitudinii.
Cerinţele plantelor pentru căldură sunt în strânsă legătură cu specia,
soiul sau hibridul şi cu fazele de vegetaţie.
La plantele cultivate, germinaţia seminţelor are loc între o
temperatură minimă şi maximă, limită între care se găseşte temperatura
optimă de germinaţie (tab.2.1).
Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie este importantă
pentru stabilirea datei optime a semănatului. Astfel, grâul, orzul, mazărea,
inul se pot semăna la temperaturi de 1-30C în sol, bobul, lupinul, macul la
3-50C, soia, floarea-soarelui la 6-80C, porumbul la 8-100C, fasolea,
bumbacul la 10-110C, orezul, meiul la 11-120C, tutunul la 13-140C etc.
Semănatul mai devreme determină ca multe seminţe să nu
germineze, se instalează anumiţi agenţi patogeni şi dăunători, iar semănatul

26
mai târziu determină numeroase goluri în lan şi prelungirea perioadei de
vegetaţie.
Tabelul 2.1.
Valori ale temperaturii de germinaţie, la câteva specii
Temperatura de germinaţie (0C)
Specia
minimă optimă Maximă
Orz, ovăz, secară, ghizdei 1-3 20-25 28-30
Mazăre, măzăriche, lucernă, trifoi 1-2 25-32 25-35
Sfeclă pentru zahăr 4-5 25 28-30
Soia 8-10 25 35
Porumb 8-10 32-34 40-44
Dovleac, pepene furajer 12-14 30 40
Golomăţ 6 20-30 35
Timoftică 5 20-25 35

În fazele următoare de creştere, plantele au o temperatură minimă


de creştere, denumită „zero biologic”. La plantele originare din climatul
temperat (grâu, secară, triticale, orz, ovăz etc.) zero biologic este considerat
temperatura de 50C, iar la cele originare din climatul cald (porumb,
bumbac, tutun etc., temperatura de 8-100C.
Cerinţele plantelor faţă de temperatura aerului se exprimă prin
constanta termică, care rezultă din însumarea temperaturilor biologic
active din cursul perioadei de vegetaţie (temperaturi mai mari de 50C),
numită şi suma gradelor de căldură (tab. 2.2.).
În funcţie de cerinţele plantelor faţă de căldură, acestea se împart în
următoarele grupe: criofile – specii care suportă temperaturile foarte
scăzute, microterme – specii care suportă temperaturi mici (0-15 0C),
mezoterme - specii care preferă temperaturi de 10-35 0C, termofile – specii
care preferă temperaturi cuprinse între 20-40 0C, megaterme – specii care
preferă temperaturi mai mari de 40-45 0C.
Speciile care se pot acomoda la variaţii mari de temperatură se
numesc euriterme (secara de la - 250C la 380C), iar cele care nu pot trăi
decât în limite apropiate de temperatură, se numesc stenoterme (orezul).

27
Tabelul 2.2.
Constanta termică la câteva specii cultivate
Specia Constanta termică (0C)
Orz de toamnă 1750
Mazăre 1325-1900
Secară de toamnă 1700-2126
Ovăz 1940-2310
Grâu 2000-2300
Porumb 1700-3700
Soia 2000-3000
Sfeclă pentru zahăr 2400-3700
Cartof 1300-3000
Sorg 2000-5000
Mei 1800-2500
Floarea soarelui 1700-2500

Reglarea regimului termic se face prin zonarea corespunzătoare a


plantelor, orientarea rândurilor nord-sud, combaterea buruienilor,
eliminarea excesului de apă, administrarea îngrăşămintelor organice,
efectuarea lucrărilor de îngrijire la timp, acoperirea solului cu diferite
materiale (mulcirea), irigarea etc..
2.2.1.3. Aerul
Aerul din sol influenţează respiraţia şi creşterea sistemului radicular
al plantelor şi viaţa microorganismelor.
Viaţa plantelor este dependentă foarte mult de componentele
aerului din sol şi atmosferă. Compoziţia aerului din sol şi atmosferă este
aceeaşi, însă diferă din punct de vedere al proporţiei componentelor.
Astfel, aerul atmosferic are următoarea compoziţie: azot 78,09%, oxigen
20,94%, argon 0,93%, bioxid de carbon 0,03%, alte gaze (neon, krypton,
xenon, ozon) 0,1% şi urme de amoniac.
Aerul din sol este mai bogat în bioxid de carbon, amoniac şi vapori
de apă, în timp ce proporţia de oxigen este mai mică. În aerul solului,
dioxidul de carbon şi amoniacul se află în proporţie mai mare datorită
descompunerii materiei organice de către microorganisme. Oxigenul în sol,
în mod normal, se găseşte în proporţie de 18- 19%, dar el poate să scadă la
28
16%, iar în unele cazuri sub această limită. Cantitatea de CO2 din sol este
aproximativ de zece ori mai mare decât în aerul atmosferic (0,3%), dar
proporţia lui poate creşte mult mai mult.
Cerinţe mari faţă de aer au orzul, bumbacul, ovăzul mazărea,
floarea-soarelui, cartoful, porumbul, sfecla pentru zahăr, iar cerinţe mai
mici au hrişca şi orezul. Creşterea procentului de bioxid de carbon la peste
1 % în sol devine vătămător pentru rădăcini.
Reglarea regimului de aer în sol se poate realiza prin lucrările
solului, prin praşile mecanice şi manuale sau chiar prin folosirea de
substanţe generatoare de oxigen. Peroxidul de calciu (CaO2) în prezenţa
apei eliberează treptat oxigenul.
CaO2 + H2O Ca (OH)2 + O2
Oxigenul este indispensabil vieţii plantelor fiind folosit în procesul
de respiraţie. Părţile aeriene ale plantelor sunt în general bine asigurate cu
oxigen.
În sol oxigenul are rol începând cu germinaţia seminţelor, apoi în
respiraţia radiculară şi a altor organe subterane, în oxidarea părţii aeriene a
solului, fiind, de asemenea, indispensabil pentru diferite grupe de
microorganisme din sol etc.
Rădăcinile crescute în soluri aerate sunt mai lungi, mai deschise la
culoare, prezintă un număr mai mare de peri radiculari favorizându-se
astfel o aprovizionare mai bună a plantelor cu elemente nutritive şi cu apă.
În solurile cu oxigen puţin, rădăcinile sunt mai groase şi mai scurte, mai
închise la culoare şi cu un număr mai redus de peri radiculari.
Oxigenul din sol este necesar şi pentru dezvoltarea bacteriilor
aerobe nitrificatoare, care oxidează amoniacul şi îl transformă în nitraţi.
Unele bacterii, ca Azotobacter şi unele specii de Rhyzobium, fixează
azotul liber din aer şi au nevoie de un mediu bogat în oxigen. În solurile
slab aerate predomină descompunerea anaerobă, din care rezultă CH4, H2S,
aldehidă glicolică, aldehidă lactică şi alţi compuşi săraci în oxigen care
sunt vătămători pentru plante.

29
Bioxidul de carbon este absorbit de plante prin toate organele verzi
(prin stomate) şi prin rădăcini. Din cantitatea totală de CO2 din atmosferă,
apreciată la circa 600 miliarde tone, plantele consumă a 30-a parte.
Aerul atmosferic primeşte cantităţi mari de CO2, care rezultă prin
descompunerea materiei organice din sol, cantitate care este corelată cu
intensitatea activităţii microorganismelor.
Pe terenurile cultivate se elimină mai mult CO2 deoarece la CO2
degajat prin activarea microorganismelor se adaugă şi CO2 rezultat din
respiraţia rădăcinilor. Cantitatea de CO2 din sol nu trebuie să depăşească
1%, deoarece dăunează rădăcinilor, microorganismelor aerobe, iar materia
organică se descompune defectuos.
Azotul fiind un gaz inert, plantele superioare nu-l pot folosi direct
ci îl iau din sol sub formă de săruri ale acidului azotic sau săruri
amoniacale. Acesta este necesar plantelor pentru sinteza substanţelor
proteice, însă nu îl pot absorbi în stare gazoasă, ci numai sub formă de
săruri ale acidului azotic sau sub formă de săruri amoniacale.
Într-un studiu efectuat de Hénin S. (1992) se arată că intrările totale
de azot, pe plan mondial, rezultate din fertilizare, ploi, fixare simbiotică
sunt de 194*106 tone, în timp ce cantitatea totală de azot pierdută, prin
levigare, denitrificare, producţie etc. este de 209*106 tone.
Amoniacul în aerul solului se găseşte în cantităţi ceva mai mari
decât în atmosferă, ca urmare a descompunerii materiei organice proteice.
Amoniacul este oxidat de către bacteriile nitrificatoare şi transformat în
nitriţi apoi în nitraţi sau azotaţi, aceştia din urmă constituind hrana de bază
pentru plante.
Vaporii de apă din aerul solului nu pot fi folosiţi de către plante.,
însă aceştia au o mare importanţă pentru plante deoarece omogenizează
provizia de apă din sol. Astfel, vara, în timpul nopţii, aerul atmosferic
încărcat cu vapori de apă pătrunde în sol, unde se condensează, deoarece
este mai rece, formând roua interioară, care este o sursă secundară de
aprovizionare a solului cu apă. În timpul iernii şi al toamnei, vaporii de apă
din sol se deplasează spre suprafaţa solului, unde fiind mai rece, se
condensează.

30
Între sol şi atmosferă are loc un permanent schimb de gaze, iar
primenirea aerului are loc în permanenţă prin difuziune, însă cel mai intens
are loc sub influenţa factorilor fizici şi biologici.
Dintre factorii biologici cu rol în primenirea aerului din sol îl au
animalele care sapă galerii, cum sunt: cârtiţele, popândăii, râmele, larvele,
insectele etc. Primenirea aerului din sol numai prin procese naturale nu este
suficientă, iar din această cauză trebuie să se folosească mijloace
agrotehnice de îmbunătăţire a regimului de aer din sol.
Toate lucrările solului prin care se afânează stratul arabil precum şi
măsurile de îmbunătăţire a structurii solului contribuie la schimbul de aer
dintre sol şi atmosferă.
Măsuri mai energice de primenire a aerului se impun pe solurile
grele, care se tasează repede şi formează crustă. Pe terenurile cu exces de
umiditate se execută lucrări de drenare şi de evacuare a apei; pe terenurile
umede, aplicarea corectă a sistemelor de lucrare a solului, a
îngrăşămintelor organice, evitarea tasării solului prin trecerea repetată cu
mijloacele agricole, sunt măsuri care contribuie la o bună aeraţie a solului.
2.2.1.4. Apa
Apa este un factor deosebit de important pentru viaţa plantelor. Ea
menţine starea de hidratare a citoplasmei, starea de turgescenţă, contribuie
la sinteza substanţei uscate (1-5 %), este eliminată prin transpiraţie. Apa
dizolvă şi disociază săruri minerale, punând la dispoziţia plantelor
elementele necesare.
Apa din ploi antrenează şi acumulează în sol compuşii cu azot
formaţi în timpul descărcărilor electrice. Pe această cale, se acumulează
anual, în sol, 4-10 kg/ha.
După cerinţele faţă de apă, plantele se împart în următoarele grupe:
xerofile, specii care au nevoie de puţină apă şi cresc în staţiuni cu umiditate
scăzută, mezofile, specii care cresc în staţiuni cu umiditate moderată,
mezohigrofile, specii care cresc pe staţiuni umede, însă nu suportă
uscăciunea prelungită, higrofile, specii care cresc pe soluri excesiv de
umede, hidrofile, specii care cresc în apă.
Apa este necesară în toate fazele de vegetaţie, de la îmbibarea şi
germinarea seminţelor şi până la maturitate, în cantităţi diferite, în funcţie

31
de faza de creştere şi dezvoltare. Fazele în care lipsa apei influenţează mai
mult evoluţia plantelor sunt numite faze critice.
Cunoaşterea fazelor critice în raport cu apa, prezintă importanţă la
culturile irigate, deoarece permite aplicarea udărilor în momentul optim.
Raportul între cantitatea de apă consumată şi substanţa uscată
sintetizată reprezintă coeficientul de transpiraţie sau consumul specific de
apă (tab. 2. 3.). Consumul specific este influenţat de natura şi potenţialul de
fertilitate a solului, condiţiile climatice, vârsta plantei. Acesta creşte atunci
când conţinutul apei în sol este mai mare, rezervele nutritive din sol scad,
umiditatea relativă a aerului scade şi pe măsura avansării în vegetaţie.
Tabelul 2.3.
Consumul specific la câteva specii cultivate
Specia Consum specific Specia Consum specific
Obsigă nearistată 1016 Topinambur 640
Lucernă 831-858 Cartof 615-636
Dovleac 834 Orz 521-534
Bob 794 Grâu 505
Mazăre 747-783 Sfecla pentru zahăr 377-397
Trifoi roşu 698-797 Porumb 372
Soia 646 Floarea soarelui 360
Ovăz 635 Mei 287-310
Secară 634-685 Sorg 271-322

Aprovizionarea cu apă influenţează activitatea microorganismelor


şi procesele biologice din sol. De exemplu, procesele de amonificare au loc
atât în mediu aerob cât şi anaerob, numai atunci când solul are 70% apă din
capacitatea capilară de apă, iar nitrificarea are loc atunci când umiditatea
este peste 80% din capacitatea capilară pentru apă a solului.
Pentru înmagazinarea şi păstrarea apei în sol se pot lua următoarele
măsuri: aplicarea unui sistem raţional de lucrare a solului, refacerea şi
îmbunătăţirea structurii solului, reţinerea zăpezii, folosirea corectă a
îngrăsămintelor, distrugerea buruienilor, nivelarea şi afânarea solului,
rotaţia culturilor, irigarea etc.

32
2.2.1. 5. Elementele chimice nutrive
Plantele absorb din sol azotul, fosforul,potasiul, calciul şi alte
elemente conform cu cerinţele lor în funcţie de specie, soi, hibrid şi faza de
vegetaţie.
Azotul este prin excelen]\ elementul nutritiv fundamental pentru
cre[terea [i dezvoltarea plantelor, cu rol preponderent plastic, de
construc]ie a moleculelor materiei vii, al\turi de C, H, O, S, P.
Azotul este componentul principal al proteinelor protoplasmatice
structurale, intr\ `n componen]a substan]elor cu rol bioactiv, a acizilor
nucleici, a pigmen]ilor clorofilieni, a unor vitamine (B1, B2, B6, B12),
enzime etc.
Fosforul se afl\ r\spândit `n `ntreg aparatul vegetativ, dar cu
deosebire `n ]esuturile de cre[tere, semin]e, precum [i `n substan]ele
hot\râtoare proceselor vitale (fosfatide, fosfoprotide, enzime). Rolul
esen]ial al fosforului const\ `n participarea lui la edificarea substan]elor cu
rol energetic (ATP, ADP, NAD) [i la arhitectura molecular\ a diferi]ilor
acizi nucleici.
Potasiul se afl\ `n celulele vegetale sub form\ de ioni liberi (K+) şi
are un rol important `n activarea a circa 40 de enzime ce apar]in grupelor
sintetazelor, oxireductazelor, hidrolazelor [i transferazelor, cu rol `n
procesul de sintez\, transport, depunere [i schimb de energie. Potasiul
activeaz\ `n special enzimele care particip\ la formarea substan]elor cu
greutate molecular\ mare din produ[i cu greutate molecular\ mic\.
Sulful este un element cu rol plastic `n via]a plantelor, el
participând la sinteza unui mare num\r de aminoacizi, intr\ `n componen]a
proteinelor, a peptidelo, vitaminelor, enzime, hormoni, esteri, sulfa]i ai
polizaharidelor etc.
Calciul este un element de baz\ `n metabolismul plantelor
superioare, care nu pot s\ creasc\ [i s\ se dezvolte f\r\ calciu. Calciul este
elementul necesar pentru men]inerea plasmei celulare `n stare activ\ [i
stabil\, pentru men]inerea echilibrului acido-bazic prin neutralizarea
acizilor organici afla]i `n exces.
Magneziul este o parte component\ a clorofilei, reprezentând
aproape 10-15% din totalul de Mg din plante. ~n metabolismul plantelor,

33
magneziului particip\ la procesul de fotosintez\, activând procesele de
fosforilare cu formare de acid adenozintrifosforic, procese care stau la baza
absorb]iei [i transform\rii energiei solare de c\tre plante, are rol important
`n sinteza, transportul [i desfacerea glucidelor, `n metabolismul azotului.
Compoziţia chimică a plantelor variază în raport cu vârsta şi cu
diferitele părţi analizate. Din frunze şi tulpini, după fecundare, o parte din
elementele nutritive migrează spre fructe şi seminţe ; o altă parte din
elemente se elimină în sol prin rădăcini şi prin spălarea plantelor de către
precipitaţii. Reglarea elementelor chimice se face prin lucrările solului,
fertilizare şi activitatea microorganismelor din sol.
2.2.1.6. Solul
Prin însuşirile fizico-chimice şi biologice solul influenţează
plantele de cultură.
Textura solului prezintă importanţă deosebită pentru creşterea
plantelor. Astfel, solurile lutoase sunt favorabile pentru majoritatea
plantele de cultură: porumb, grâu, orz, ovăz, trifoi, lucernă, fasole, mazăre,
soia, rapiţă, sfeclă, in, cânepă etc. Solurile uşoare sunt valorificate mai bine
de către lupin, cartof, secară, triticale, sfeclă. Solurile cu textură mai fină
sunt favorabile grâului, ovăzului, bobului, orezului. Fertilizarea şi lucrările
solului se fac ţinând cont de textura solului.
Structura solului. În solurile cu structură bună, aerul, apa şi
elementele nutritive se găsesc în proporţii favorabile, favorizând activitatea
microbiană şi creşterea rădăcinilor. Structura poate fi influenţată la rândul
ei de către plantele de cultură. Plantele prăşitoare distrug structura,
gramineele perene, grâul şi ovăzul o menţin în stare bună.
Reacţia solului. Majoritatea plantelor realizează cele mai bune
rezultate pe solurile neutre, slab acide sau slab alcaline. Solurile acide sunt
valorificate de lupin, secară, cartof, ovăz, iar cele alcaline de orz, sorg,
rapiţă, bumbac, sfeclă pentru zahăr, muşeţel.
2.2.1.7. Electricitatea şi radioactivitatea
Electricitatea influenţează favorabil creşterea plantelor, prin
mărirea gradului de solubilizarea a sărurilor, prin ridicarea temperaturii
solului, scurtează perioada de vegetaţie, măreşte rezistenţa la boli. Aceste
modificări au loc ca efect al curenţilor electrici, care apar datorită

34
diferenţei de potenţial ce există în diferite puncte din sol, dar mai ales
datorită diferenţei de potenţial dintre sol şi atmosferă.
Radioactivitatea se manifestă datorită unor substanţe radioactive
din sol, care provin din roca mamă. Emanaţiile radioactive sunt mai intense
pe vreme însorită, cu vânt şi presiune atmosferică scăzută. Radioactivitatea
din sol se datoreşte potasiului şi la o anumită intensitate are efecte pozitive,
stimulând procesele de nitrificare, intensifică procesele de oxidare din
plante, favorizează activitatea microorganismelor din sol şi a rădăcinii.
2.2.1.8. Interacţiunea dintre factorii de vegetaţie
Între factorii de vegetaţie şi plantele de cultură există o interacţiune
complexă şi numai înţelegerea corectă a acestei legături poate să conducă
la elaborarea unor măsuri fundamentate ştiinţific de sporire a producţiei.
Teoriile privind relaţiile dintre factorii de vegetaţie şi plantă au fost
interpretate diferit, în funcţie de dezvolatrea ştiinţelor naturii. Astfel, după
teoria lui Justus von Liebig, obţinerea de recolte determină o scădere a
conţinutului de elemente nutritive din sol şi se impune să se restituie
solului acele substanţe care au fost consumate de către plante.
De-a lungul timpului, pe baza a numeroase experienţe s-au elaborat
legile minimului, maximului şi optimului.
Legea minimului arată că dezvoltarea plantelor şi mărimea recoltei
depinde de factorul de vegetaţie care se găseşte în minim (Hellriegel).
Legea maximului arată că dacă un factor se gaseşte în maxim,
recolta este egală cu zero (Wolny).
Legea optimului arată că cea mai mare recoltă se obţine când
factorul cercetat se află în cantitate optimă. Pentru realizarea unei producţii
maxime, trebuie ca factorii de vegetaţie să fie într-un raport determinat,
aceasta constituind legea proporţiilor armonice (Liebcher).
Mitscherlich E.A. a studiat raporturile dintre factorii de vegetaţie şi
recoltă, enunţând legea acţiunii factorilor de vegetaţie, conform căreia între
anumite limite recolta creşte proporţional cu sporirea factorului de
vegetaţie variabil.
În ţara noastră s-au efectuat foarte multe experienţe care au pus în
evidenţă faptul că aplicarea măsurilor de sporire a producţiei trebuie să fie
cât mai echilibrată şi faptul că o măsură nu poate substitui pe alta. De

35
exemplu, irigaţia nu poate fi eficientă fără fertilizare, folosirea erbicidelor
nu poate înlocui efectul pozitiv al asolamentului şi lucrărilor solului etc.
Orice măsură agrotehnică care se aplică trebuie apreciată atât prin
efectul imediat pe care îl are asupra producţiei şi asupra însuşirilor solului,
cât şi prin efectul remanent, pentru a evita unele efecte negative asupra
calităţii recoltei şi asupra mediului.
2.2.1.9. Zonele agricole şi zonarea ecologică a plantelor
Zonele producţiei agricole vegetale în România
România este situată în zona centrală a emisferei nordice între
paralelele 43°38’ şi 48°16’ latitudine nordică şi meridianele 20°16’ şi
29°46’ longitudine estică.
România are un relief variat, climat continental şi condiţii de sol
foarte diferite şi cuprinde următoarele regiuni sau zone:
- câmpie, circa 7 350 000 ha (31% din suprafaţa ţării);
- dealuri şi podişuri, circa 11 417 000 ha (48% din suprafaţa ţării);
- munte, cu circa 5 000 000 ha (21% din suprafaţa ţării) .
Zonele agricole reprezintă aproximativ 70% din suprafaţa ţării,
cuprinzând câmpiile, dealurile şi podişurile.
În baza unor studii speciale, teritoriul agricol al României a fost
împărţit în trei zone agricole principale, luându-se în considerare însuşirile
şi fertilitatea solurilor, relieful şi clima:
• zona I include Câmpia de sud şi de vest, cu soluri fertile, climat
cald (suma de grade = 4000 – 4300°C) şi secetos (250-550 mm
precipitaţii);
• zona a II-a include Podişurile din: Oltenia, nord-vestul
Munteniei, centrul Moldovei, vestul ţării şi centrul Transilvaniei, cu
soluri de fertilitate mijlocie şi climă moderată (3400 – 4000°C) şi
semiumedă (550 - 650 mm precipitaţii;
• zona a III-a include Dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi
depresiunile intramontane, cu soluri mai puţin fertile, climă
răcoroasă (3000-3400°C) şi umedă (650 - 750 mm precipitaţii).

Zonarea ecologică a plantelor agricole.

36
În urma cercetărilor ştiinţifice efectuate de institutele şi staţiunile de
cercetări agricole, zonele de favorabilitate ale plantelor s-au stabilit pe baze
tot mai precise. În condiţii ecologice favorabile, tehnologiile utilizate
pentru diferite plante au eficacitate mai bună, punându-se în valoare întreg
potenţialul productiv al acestora.
Prin zonarea ecologică a plantelor se înţelege stabilirea zonelor de
favorabilitate la plantele cultivate, pe baza corelării condiţiilor naturale din
regiune cu cerinţele biologice ale plantelor faţă de acestea.
Prin condiţiile de mediu se înţelege totalitatea factorilor externi în
care creşte planta, prin condiţii de existenţă se înţelege factorii pe care îi
cere planta, potrivit specificului său ereditar, iar prin factori de acţiune se
înţelege totalitatea factorilor care acţionează asupra organismului vegetal
în perioadă de vegetaţie. Nu întotdeauna condiţiile de existenţă se găsesc în
condiţiile de mediu, care înglobează toţi factorii de acţiune.
Prin zonarea ecologică se urmăreşte amplasarea culturilor în acele
condiţii de mediu unde plantele întâlnesc cei mai importanţi factori din
condiţiile de existenţă în optimum sau aproape de optimum.
În prima fază a elaborării zonării se stabilesc cerinţele
pedoclimatice ale plantelor, apoi se confruntă cerinţele pedoclimatice ale
plantelor cu condiţiile de climă şi sol din zonă, stabilindu-se zonele de
favorabilitate, care cuprinde graduările: foarte favorabile, favorabile, puţin
favorabile, improprie.
Pentru fiecare plantă, în funcţie de cerinţele pedoclimatice, la scara
întregii ţări, s-au stabilit, în general, trei zone ecologice de cultură:
• zona foarte favorabilă, cu condiţiile pedoclimatice cele mai
favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor, unde se pot obţine
producţii mari, de calitate şi constante;
• zona favorabilă, cu condiţii pedoclimatice care asigură producţii
bune, însă mai puţin constante datorită unor factori ecologici care
limitează productivitatea;
• zona mai puţin favorabilă, cu condiţii pedoclimatice mai puţin
favorabile;
• zona improprie, cu condiţii pedoclimatice improprii.

37
În mod obişnuit, plantele se cultivă în primele două zone ecologice,
cea de a treia fiind considerată mai puţin economică. Fertilizarea, irigarea,
crearea de soiuri şi hibrizi cu plasticitate ecologică influenţează încadrarea
plantelor în diferite zone ecologice.
2.2.2. Factorii biologici
Creşterea şi dezvoltarea plantelor este influenţată şi de factorii
biologici care ţin de soiul sau hibridul cultivat şi de valoarea materialului
de semănat şi plantat folosit.
Sămânţa. Pentru plantele cultivate, noţiunea de sămânţă are un
sens mai larg, ea reprezentând în mod convenţional orice organ al plantei
care serveşte la reproducerea acesteia în condiţii de producţie. Ca atare, în
sens fitotehnic, noţiunea de sămânţă include seminţe propiu-zise, fructe sau
diferite organe vegetative utilizate pentru reproducere.
Materialul de semănat sau plantat trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• să aparţină unui soi sau hibrid cu potenţial de producţie ridicat;
• să fie autentic, omogen şi stabil, înscris în catalogul oficial al
soiurilor şi hibrizilor;
• să aibă productivitate ridicată şi însuşiri de calitate superioare ;
• să posede însuşiri fiziologice superioare, rezistenţa la boli,
dăunători, secetă, cădere, frângere, iernare etc.;
• să aibă puritate biologică şi fizică ridicate şi capacitate
germinativă;
• să fie sănătos.
În domeniul producerii şi înmulţirii materialului de semănat şi
plantat este folosită noţiunea de sămânţă certificată, care provine dintr-un
sistem organizat de producere, aprobată conform S.R-lui în vigoare.
Într-o primă etapă are loc crearea de cultivare (soiuri şi hibrizi) de
mare productivitate şi stabilitate, cu rezistenţă la condiţii nefavorabile, boli
şi dăunători, calitate superioară, pretabilitate la recoltare mecanizată, iar în
etapa a doua se produce şi se înmulţeşte materialul semincer.

38
În standardele de stat, principalii indici de calitate se referă la
puritatea biologică a seminţelor, la însuşiri fizice şi fiziologice ale acestora,
la starea lor sanitară.
Prin valoarea biologică se înţelege apartenenţa seminţelor la un soi,
linie, hibrid cu însuşiri superioare, cât şi puritatea genetică sau biologică.
Aceste caracteristici se stabilesc prin acţiunea de certificare a seminţelor în
câmp, determinându-se autenticitatea, provenienţa, categoria biologică,
puritatea biologică şi starea sanitară.
Categoriile biologice din procesul de producere a seminţelor sunt
definite astfel:
- sămânţa amelioratorului (SA) este produsă de către sau sub
îndrumarea directă a amelioratorului sau menţinătorului, folosind selecţia
conservativă sau alte metode ştiinţifice specifice, fiind destinată producerii
seminţelor de prebază;
- sămânţa prebază (PB) este sămânţa din toate verigile biologice
din sămânţa amelioratorului care a fost produsă de, sau, sub
responsabilitatea directă a menţinătorului, care satisface cerinţele impuse
de reglementările în vigoare privind puritatea varietală, germinaţia etc.;
- sămânţa de bază (B) este sămânţa produsă de către sau sub directa
responsabilitate a menţinătorului, fiind obţinută din sămânţa de prebază,
destinată producerii de sămânţă certificată. Aceste seminţe trebuie să
satisfacă cerinţele impuse de reglementările în vigoare privind puritatea,
germinaţia etc., specificate pentru seminţele de bază;
- sămânţa certificată (C) este sămânţa produsă direct din bază în
cazul soiurilor, pentru reînmulţiri sau consum, iar în cazul hibrizilor este
sămânţa produsă în loturi de hibridare din sămânţa de bază, fiind destinată
producerii de recoltă pentru consum (F1);
- sămânţa standard (ST) este folosită pentru culturi destinate
consumului.
Materialul biologic, care în urma controalelor în câmp corespunde
indicilor stabiliţi de standardele de stat, primeşte un act de certificare cu
care sămânţa produsă poate fi valorificată. În actul de certificare se înscrie
categoria biologică, procentul purităţii biologice, procentul plantelor cu
seminţe greu separabile, a celor atacate de boli şi dăunători.

39
Controlul calităţii materialului de semănat. În producerea
materialului de semănat în unităţi specializate, se efectuează controale
sistematice în perioada de vegetaţie privind respectarea parametrilor de
calitate înscrişi în S.R, iar după recoltare şi condiţionare se analizează din
punct de vedere al purităţii, energiei şi capacităţii germinative, viabilităţii
etc.
Pentru a realiza controlul calităţii materialului de semănat se
efectuează analize genetice, fizice şi fiziologice.
1. Analize genetice. Prin analize genetice se determină puritatea
biologică a materialului semincer, eliminarea indivizilor străini netipici din
lan. Pentru fiecare suprafaţă de cultură se eliberează un certificat de
recunoaştere, iar după recoltare, puritatea biologică se poate determina prin
metode de laborator, vase de vegetaţie etc.
2. Analize fizice. Materialul de semănat este supus unor determinări
privind anumite caracteristici fizice cum ar fi: puritatea fizică (P), masa a
1000 de boabe, (MMB), masa hectolitrică (MH), mărimea seminţelor
(dimensiunile), umiditatea, caracteristicile organoleptice.
Puritatea fizică (P) este procentul de sămânţă pură din specia
analizată, raportat la masa probei de analizat.
Determinarea purităţii fizice se efectuează după ce seminţele au fost
supuse operaţiunilor de condiţionare, prin care au fost eliminate
impurităţile aproape în totalitate, sau direct materialului adus din câmp.
Concomitent cu puritatea fizică se determină componenţa botanică
a impurităţilor, noţiune ce defineşte numărul de seminţe de buruieni sau
alte plante de cultură din probă şi se exprimă numeric la proba de 500 g sau
1000 g seminţe.
În funcţie de rezultatul acestor determinări, seminţele pot fi
respinse de la semănat, formulându-se şi recomandări privind operaţiunile
de condiţionare ulterioară.
Masa a 1000 de boabe (MMB) este un indice fitotehnic ce se referă
la masa a o mie de seminţe (din sămânţa pură) cu umiditatea existentă în
momentul determinării, exprimată în grame.
Masa hectolitrică (MH) este o noţiune care defineşte densitatea
masei de seminţe şi reprezintă masa unui volum de 100 l seminţe

40
exprimată în kg. Masa hectolitrică este influenţată de umiditate, puritate,
mărimea şi forma seminţelor, masa specifică a seminţelor etc.
Mărimea seminţelor se exprimă prin dimensiunile boabelor
(lungimea, lăţimea, grosimea, diametrul).
Dimensiunile seminţelor oscilează în anumite limite, în funcţie de
unii factori de mediu şi tehnologici, în funcţie de poziţia acestora în
inflorescenţă (mijloc, vârf, bază), formarea lor pe tulpina principală, pe
fraţi, pe ramificaţii.
Umiditatea seminţelor este determinată în mod repetat, la predarea
produselor la bazele de recepţie, pe timpul depozitării şi la livrare.
Umiditatea seminţelor reprezintă conţinutul de apă exprimat în
procente, care există la un moment dat într-o probă de seminţe şi care se
poate elimina prin uscare la etuvă la o anumită temperatură până la
greutatea constantă sau care poate fi pusă în evidenţă prin alte metode.
Umidităţile recomandate sunt de 14-15 % la cereale, 12 % la
leguminoase, sub 10 % la oleaginoase şi se determină cu umidometre.
Examenul organoleptic se referă la culoarea, luciul şi mirosul
seminţelor. Cu această ocazie pot fi sesizate unele modificări care se
produc în masa de seminţe datorate unor procese nedorite, cum ar fi:
mucegăirea, încingerea, umezirea, râncezirea, alte procese de alterare.
3. Analize fiziologice. În cadrul analizelor fiziologice intră
determinările: capacitatea germinativă, energia germinativă, longevitatea,
viabilitatea, cold-testul, puterea de străbatere.
Germinaţia seminţelor este exprimată prin două noţiuni: capacitatea
germinativă şi energia germinativă.
Capacitatea germinativă (G) este dată de numărul de seminţe,
exprimat procentual, care, în condiţii optime de temperatură, umiditate şi
aeraţie, produc germeni (colţi) normali, într-un anumit timp, stabilit prin
STAS fiecărei specii de plante (7 – 8 zile).
Energia germinativă reprezintă numărul de seminţe, exprimat
procentual, care în condiţii optime de temperatură, umiditate şi oxigen,
produc germeni normali într-un timp mai scurt, adică 1/2 - 1/3 din timpul
stabilit pentru determinarea capacităţii germinative.

41
Repausul seminal este perioada ce urmează recoltării, când
seminţele nu germinează chiar dacă se întrunesc factorii germinaţiei (apă,
căldură, oxigen).
Cauzele repausului germinal sunt multiple: impermeabilitatea
pentru apă a tegumentului seminal, restricţii în schimbul de gaze, prezenţa
în tegument a unor substanţe inhibitoare ale germinaţiei, repausul
embrionului care se află sub influenţa anumitor substanţe chimice.
Prezenţa sau absenţa repausului seminal sunt controlate genetic, dar
pot fi influenţate şi de factorii ecologici şi tehnologici. Perioada de trecere
treptată a seminţelor de la starea de repaus la starea în care pot germina
este cunoscută sub denumirea de postmaturare, când se produc modificări
de natură fizică, chimică, ce creează condiţii pentru germinare.
Longevitatea seminţelor este durata de timp cât ele îşi păstrează
germinaţia şi depinde de factorii ereditari, condiţiile de vegetaţie,
tehnologia de cultivare, păstrarea.
Seminţele işi pot păstra germinaţia de la 2-3 ani până la 15- 100
ani. Lonvegitatea economică se referă la perioada de timp în care procentul
de seminţe germinabile nu scade sub minimum cerut de S.R.
Viabilitatea seminţelor este o analiză fiziologică rapidă, prin care se
stabileşte dacă embrionul este viu, considerându-se o corelaţie pozitivă
între viabilitate şi germinaţie.
Cold-testul presupune germinarea seminţelor în condiţii de
temperatură minimă. Metoda este folosită pe scară largă la porumb şi
floarea soarelui, oferind informaţii importante asupra comportării
materialului de semănat în condiţiile în care după semănat survin
temperaturi scăzute.
Puterea de străbatere este capacitatea colţilor (germenilor = de a
străbate un strat de nisip de la 1 la 6 cm în perioada de timp stabilită pentru
germinaţie plus 2 zile – se exprimă în procente (1 cm – seminţe mici; 3 cm
seminţe mijlocii, 6 cm – seminţe mari).
Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la ha. Toate determinările
care se fac la materialul de semănat au drept scop stabilirea calităţii
seminţelor şi a normei de semănat.
Sămânţa utilă se calculează cu relaţia:

42
P•G
SU= ,
100
în care:
P – puritate (%),
G – germinaţia(%).

Cunoscând sămânţa utilă se calculează cantitatea de sămânţă la


hectar:
D • MMB D • MMB D • MMB • 100
C= = = ,
SU P •G P•G
100
în care:
D – desimea (boabe germinabile/m2),
MMB – masa a 1000 boabe (g).
Având în vedere că germinaţia seminţelor se stabileşte în condiţii
optime de laborator, iar în câmp condiţiile de germinare sunt mult diferite
de optim, se propune introducerea în calcul a procentului de răsărire în
câmp (% Rc) şi desimea care trebuie realizată la răsărire în câmp (D) în
plante/m2.
S-a determinat că procentul de răsărire în câmp la grâu, în condiţii
bune de semănat este de 85-90 % din capacitatea germinativă determinată
în laborator şi poate să scadă la 65-70 % în condiţii nefavorabile.
La sorg, procentul de răsărire este 50-60 % din germinaţia
determinată în laborator, iar la leguminoase (mazăre) de 75 % din boabele
germinabile semănate.
2.2.3. Factorii tehnologici
Tehnologia de cultivare a plantelor îşi propune realizarea
ansamblului de măsuri, începând cu înfiinţarea şi organizarea culturilor,
întreţinerea lor până la recoltare, care să permită menţinerea echilibrului
între resursele energetice, trofice, hidrice şi consumul populaţiei, astfel
încât potenţialul productiv să se poată manifesta integral.

43
Repartizarea uniformă a partenerilor pe teren evită concurenţa
dintre indivizi, folosindu-se mai bine resursele energetice, trofice şi
hidrice.
Tot prin organizarea corespunzătoare se ameliorează condiţiile de
mediu, pentru ca plantele să poată beneficia, pe măsura necesităţilor de
factorii indispensabili vieţii şi activităţii productive.
Protejarea plantelor împotriva agenţilor patogeni, insectelor şi
buruienilor pe tot parcursul vegetaţiei, în vederea păstrării cât mai
îndelungate a suprafeţei foliare fotosintetizante, contribuie implicit la
crearea de biomasă totală şi principală, realizându-se o calitate tot mai
bună. Factorii tehnologici, implicaţi în realizarea producţiilor la plantele
agricole, vor fi prezentaţi pe larg la fiecare cultură în parte.
2.2.4. Factorii social-economici
Exploataţia agricolă este un sistem tehnico-economico-social
complex, care urmăreşte să găsească cele mai adecvate metode pentru a se
menţine într-un echilibru funcţional.
Sistemul de „exploataţie agricolă” are caracteristici specifice, care
se referă la caracterul complex, plin de dinamism, adaptabilitate, caracterul
„deschis”, caracterul probabilistic, determinat de acţiunea unor factori
naturali, economici etc., caracterul autoreglabil şi autoorganizabil.
Exploataţia agricolă este un organism economic reprezentat de o
persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice, care, dispunând de
mijloace de muncă proprii sau închiriate, concep şi desfăşoară un complex
de procese de muncă, în vederea obţinerii unui profit permanent, din
cultivarea unor plante agricole şi din creşterea unor specii de animale, de la
care se obţin diferite produse animaliere.

44
Capitolul III

NOŢIUNI GENERALE DE TEHNOLOGIE

3.1. Sistemele agricole


3.2. Asolamentele şi rotaţia
3.3. Folosirea îngr\[\mintelor şi amendamentelor
3.4. Combaterea buruienilor
3.5. Lucrările solului
3.6. Sămânţa şi semănatul
3.7. Lucrările de îngrijire
3.8. Recoltarea, condiţionarea şi păstrarea

3.1. Sistemele agricole


3.1.1. Originea şi evoluţia sistemelor agricole
Teoria proximităţii sugerează că omul a fost pe rând, vânător,
păstor şi în paralel culegător de recolte şi apoi cultivator. Viaţa în
apropierea animalelor şi culegerea recoltelor au stat la baza domesticirii
animalelor. Tranziţia de la vânătoare şi culegerea de recolte, la practicarea
agriculturii incipiente s-a făcut prin granocultură şi vegecultură.
Granocultura include sistemele de agricultură bazate pe cultivarea
plantelor producătoare de seminţe comestibile şi a apărut în câteva centre
ale regiunii temperate şi subtropicale. În Orientul Apropiat, stadiul final al
fazei de culegători-vânători s-a încheiat cu 10 mii ani î.Hr., iar agricultura
incipientă s-a practicat acolo între 9 mii şi 7 mii de ani î.Hr.
Vegecultura include sisteme de agricultură bazate pe cultivarea
unor plante ale căror organe comestibile sunt cele vegetative, aici întrând
45
în primul rând rădăcinile şi tuberculii bogaţi în amidon. Acest tip de
agricultură nu necesita un teren lucrat propriu-zis, ci numai plantarea
fragmentelor de organe, mai ales tuberculi şi rădăcini, într-un sol umed.
Odată cu defrişarea şi luarea unui nou teren în cultură se deplasează
şi grupul uman cultivator, de aceea, acest mod primitiv de cultivare a
plantelor se întâlneşte mult mai strâns legat de agricultura itinerantă
decât de granocultură.
Aceste sisteme de agricultură incipientă se bazau pe o tehnică
relativ simplă: defrişarea pădurii, mai ales prin incendiere, pentru ca
cenuşa să contribuie la fertilizarea solului, o cultivare de 1-2 ani, iar apoi
terenul era lăsat să se reîmpădurească şi nu mai reintra în circuitul culturii
decât după 6-20 ani, timp în care se refăceau solul şi fertilitatea lui.
Granocultura şi vegecultura puteau asigura hrana pentru un adult uman pe
timp de un an de pe o suprafaţă de 4 hectare de teren.
Încă din epoca îndepărtată a agriculturii există o legătură strânsă
între terenurile cultivate şi păşuni, dejecţiile animalelor având însuşirea de
a reface şi îmbunătăţi fertilitatea solului.
Prin confecţionarea unor unelte din ce în ce mai mai perfecţionate
şi prin utilizarea pe o scară tot mai largă a animalelor domestice la muncile
agricole, s-au putut crea surplusuri de producţie. Astfel, în zona temperată
s-au instituit sisteme de agricultură suficient de complexe, denumite
sintetic sisteme de agricultură tradiţională ce se caracterizează prin:
extinderea suprafeţelor cultivate, introducerea rotaţiei culturilor, apoi a
asolamentelor, selectarea empirică a unor soiuri de plante şi rase de
animale, folosirea animalelor domestice pentru efectuarea lucrărilor
agricole, a uneltelor din lemn şi apoi metal, utilizarea dejecţiilor de la
animale ca îngrăşământ organic etc.
Agricultura tradiţională nu era concepută în afara creşterii
animalelor domestice, iar această legătură a apropiat-o foarte mult de cea a
ecosistemelor naturale.
În agricultura tradiţională s-a înregistrat o permanentă reciclare a
substanţelor şi o integrare a proceselor de producţie agricolă în ciclurile
biogeochimice ale biosferei. În acest fel, agricultura tradiţională poate fi
considerată ca fiind o îndeletnicire umană cu pronunţat caracter ecologic.

46
Agricultura tradiţională a putut asigura omului o reducere a ariei de
alimentare la 0,5-1,5 ha/individ/an. Având în vedere acest lucru, se poate
considera că din antichitate şi până la revoluţia industrială, sistemele de
cultivare a pământului au aparţinut agriculturii tradiţionale.
Revoluţia industrială, tehnică şi ştiinţifică a produs, mai ales în a
două jumătate a secolului XX, profunde schimbări în agricultură, precum
folosirea combustibililor fosili pe scară largă, mecanizarea, chimizarea,
care au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor agricole, dar şi
efecte negative asupra mediului. Aceste noi sisteme de cultură a plantelor
aparţin agriculturii moderne, industrializate, în care suprafaţa arabilă de
alimentaţie se reduce la 0,2-0,6 ha/individ/an.
Menţionăm că, în momentul de faţă suprafaţa medie de teren arabil
pe fiecare locuitor al planetei este de 0,32 ha.
În cadrul acestor sisteme de agricultură omul a reuşit să controleze
într-o mare masură productivitatea ecosistemelor agricole şi să elimine
controlul carnivorelor mari asupra populaţiilor de erbivore domestice. În
afara de energia solară, a cărei folosire constantă întreţinea întregul sistem,
omul a introdus în agricultură energia concentrată a combustibililor fosili
folosiţi direct sau indirect.
Posibilitatea atragerii în agroecosisteme, prin mecanizare-
chimizare şi alte îmbunătăţiri tehnice, a unei energii suplimentare, a
condus în final la inventarea unor agroecosisteme, reduse ca întindere
dar cu o eficienţă foarte mare în producţie. Agroecosistemele
industriale, cum se mai numesc, depind de energia suplimentară
investită de om şi măresc posibilitatea controlului aproape a tuturor
factorilor care contribuie la realizarea recoltelor.
Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute
necesităţile prezentului, fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare.
În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura
durabilă, în care pot fi incluse: sistemele de agricultură integrată şi
sistemele de agricultura organică.
Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale,
care să conducă la menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un

47
control riguros al paraziţilor, cu cheltuieli moderate de energie, în condiţiile
menţinerii producţiei la un nivel ridicat, fără a deranja mediul înconjurător.
3.1.2. Clasificarea sistemelor agricole
Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare, tehnologii,
maşini şi agregate tehnologice, în care solul este folosit ca principală
resursă de producţie pentru culturile agricole, pomicole, viticole,
legumicole, floricole ca şi pentru creşterea animalelor.
Astfel, în Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile
utilizate, de nivelul lor de intensificare, specializare, de cantitatea şi
calitatea biomasei, de raporturile cu mediul înconjurător etc., sunt
practicate diferite sisteme de agricultură: extensivă, durabilă, biologică,
organică, convenţională, de precizie.
Agricultura extensivă, cu inputuri reduse sau de subzistenţă, se
caracterizează printr-o producţie slab competitivă. Acest sistem poate
afecta într-o anumită măsură mediul înconjurător, inclusiv calitatea
biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi
alte substanţe agrochimice etc., nu sunt practic utilizate sau sunt aplicate
doar în cantităţi foarte mici.
Agricultura durabilă este sistemul de agricultură bazat pe o
producţie intensivă, având însă raporturi armonioase, prietenoase cu
mediul înconjurător. Expresia întâlnită frecvent "sisteme integrate",
semnifică utilizarea ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor
tehnologice, pentru lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare,
combaterea bolilor şi dăunătorilor, inclusiv prin metode biologice,
creşterea animalelor, stocarea, prelucrarea şi utilizarea reziduurilor
rezultate din activităţile agricole etc., pentru realizarea unor producţii
ridicate şi stabile.
Agricultura biologică sau mediu intensivă este mai puţin agresivă
în raport cu factorii de mediu, în care se realizează produse agricole mai
puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care
sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ. În raport cu
mediul înconjurător acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele
aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţă
reprezentate de produse biologice. Pentru controlul calităţii produselor este

48
necesară certificarea tehnologiilor utilizate, iar produsele sunt
comercializate pe o piaţă specială.
Agricultura organică se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea
exclusivă a îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în
funcţie de specificul local, cu predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi
refacerii pe termen lung a stării structurale a solurilor, degradate prin
activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.
Agricultura convenţională sau intensiv mecanizată, presupune
obţinerea de produse competitive, dar care se bazează în mod deosebit pe
concentrarea şi specializarea producţiei. Astfel, în mod regulat afânarea
solului este efectuată doar prin arătură cu întoarcerea brazdei, fiind urmată
de numeroase lucrări secundare de pregătire a patului germinativ şi
întreţinere în perioada de vegetaţie. În acest sistem de agricultură se
practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari, monocultura sau
cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice intensive pentru
combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Acest tip de agricultură a fost larg răspândit în România până în
1989. Astăzi, este unanim acceptat că acest tip de agricultură poate afecta
mediul înconjurător, mai ales dacă diferitele componente ale sistemului
tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare specificul local,
legat de climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină
nivelul de vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese
de degradare chimică, biologică, fizică a mediului.
Agricultura de precizie este cea mai avansată formă de agricultură,
care este practicată chiar şi în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene
şi SUA, având la bază cele mai moderne metode de control a stării de
calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea în optim a tuturor
componentelor tehnologice şi astfel un control riguros asupra posibililor
factori care ar determina degradarea mediului.
3.2. Asolamentele şi rotaţia
3.2.1 Consideraţii generale
Asolamentul şi respectiv rotaţia reprezintă prima verigă din
tehnologia de cultivare a unei plante agricole, de care depinde în bună
măsură producţia obţinută, ca urmare a efectelor multiple pe care le are

49
asupra însuşirilor solului, combaterii buruienilor, bolilor şi dăunătorilor
etc.
Concepţiile despre necesitatea succesului culturilor au evoluat şi
însoţit diferite trepte de dezvoltare a societăţii omeneşti.
Astfel, în comuna primitivă, ca urmare a lucrărilor foarte
superficiale cât şi din cauza îmburuienării excesive solul îşi pierde după un
număr de ani fertilitatea. Aceasta îi determină pe oameni să părăsească
aceste terenuri şi să ia în cultură alte suprafeţe cu fertilitate naturală
ridicată.
Odată cu creşterea populaţiei şi cu dezvoltarea uneltelor de
producţie s-a impus cu necesitate reluarea în cultură a terenurilor care au
fost părăsite. Suprafaţa de teren luată în cultură se împărţea în mai multe
sole din care unele se cultivau 8-10 ani, în special cu cereale, iar altele se
lăsau o perioadă mai îndelungată de timp necultivate. Terenul lăsat nelucrat
a fost numit pârloagă, fiind folosit ca păşune şi fâneaţă. Acest sistem de
agricultură a fost denumit sistem pastoral mixt şi el corespunde orânduirii
sclavagiste şi feudale.
Ca urmare a cerinţelor agroalimentare din ce în ce mai mari s-a
redus perioada de “odihnă” a solului ca pârloagă la 1-2 ani, iar acest mod
de folosire a terenului a căpătat denumirea de sistem de agricultură cu
ogor. Terenul neocupat poartă numele de ogor sterp şi era folosit adesea şi
pentru păşunat. Uneori acest teren se ara din toamnă şi se menţinea curat
de buruieni în anul următor până la semănatul cerealelor de toamnă,
constituind aşa numitul sistem de agricultură cu ogor negru.
Odată cu dezvoltarea industriei a apărut necesitatea aprovizionării
cu materie primă vegetală, cum ar fi cartof, sfeclă pentru zahăr etc. De
asemenea, încep să se extindă pe suprafeţe tot mai mari, în special în
Europa şi America, culturile de porumb şi floarea soarelui. În astfel de
condiţii a apărut sistemul de agricultură cu ogor neocupat şi plante
prăşitoare. Acest sistem avea avantajul că permitea pregătirea solului în
cele mai bune condiţii pentru cultura principală - grâul de toamnă şi în
acelaşi timp permitea alternarea culturilor în asolamente de 2-4 ani. Acest
sistem de agricultură a fost practicat şi de noi, cu deosebire în Transilvania.

50
Totuşi, sistemul de agricultură cu ogor neocupat este un sistem
extensiv, neputând să asigure creşterea continuă a recoltelor pe măsura
nevoilor de hrană şi de materii prime pentru industrie.
Ca urmare a dezvoltării rapide a industriei, care solicită materii
prime în cantităţi din ce în ce mai mari şi datorită dezvoltării sectorului
zootehnic, în asolament, în locul ogorului neocupat s-a introdus o plantă
leguminoasă şi anume trifoiul. Astfel, a luat naştere asolamentul de trei ani
(asolamentul Norfolk), format din: 1 - cereale de primăvară cu trifoi; 2 -
trifoi; 3 - cereale de toamnă.
Acest sistem de agricultură s-a introdus la început în Anglia, apoi în
Belgia şi Olanda, iar astăzi este răspândit în foarte multe ţări ale Europei şi
Americii.
Mai târziu, prin introducerea în asolament a culturilor industriale
prăşitoare, acest asolament a fost modificat căpătând următoarea rotaţie: 1
– cereale de primăvară cu trifoi; 2 – trifoi; 3 – grâu de toamnă; 4 –
prăşitoare. După cum se observă, în acest asolament cerealele păioase
alternau odată cu trifoiul şi odată cu prăşitoarele.
În felul acesta s-au pus bazele agrotehnice ale asolamentului cu
alternarea culturilor, denumită rotaţie. De asemenea, aşa cum s-a observat
din asolamentul prezentat, în vederea menţinerii fertilităţii solului plantele
leguminoase alternau cu plantele prăşitoare, mari consumatoare de
substanţe hrănitoare.
Practicarea sistemului de agricultură altern a dus la sporirea
producţiei agricole şi zootehnice şi la creşterea fertilităţii solului.
Practicarea asolamentului altern în ţara noastră a fost posibilă în
regiunile umede, precum Transilvania, cu următoarea succesiune a
culturilor: 1 – trifoi; 2 – cereale de toamnă, în special grâu de toamnă; 3 –
prăşitoare (cartof, sfeclă, porumb); 4 – cereale de primăvară cu trifoi. În
zonele mai secetoase trifoiul a fost înlocuit cu o leguminoasă anuală.
Pe lângă avantajele din punct de vedere agrotehnic, acest sistem are
şi dezavantajul că proporţia principalelor plante de cultură nu satisface
cerinţele economice.

51
Datorită ponderii mari pe care o are porumbul şi grâul, în ţara
noastră s-a dezvoltat foarte mult sistemul de agricultură cu prăşitoare şi
cereale păioase.
Noţiunea de asolament a căpătat în ultimul timp un sens mai larg şi
ca atare asolamentul nu reprezintă numai succesiunea culturilor în timp şi
în spaţiu, ci şi sistemul de îngrăşare şi de lucrare ce se aplică fiecărei
culturi.
Aşadar, prin asolament se înţelege succesiunea culturilor în timp
şi în spaţiu însoţită de un sistem corespunzător de lucrare şi fertilizare
care asigură creşterea fertilităţii solului şi sporirea cantitativă şi
calitativă a producţiei.
Rezultă clar din această definiţie că succesiunea culturilor nu este
un scop în sine, ci trebuie să se facă în mod raţional după anumite reguli
ştiinţifice, în aşa fel ca fiecare plantă să găsească în sola unde este cultivată
condiţii de vegetaţie optime, asigurând o producţie mare şi cu eficienţă
economică maximă posibil, iar fertilitatea solului să crească.
Asolamentul presupune în primul rând împărţirea teritoriului
unităţii pe categorii de folosinţă şi în cadrul fiecărei categorii de folosinţă,
delimitarea solelor aproximativ egale ca mărime. În al doilea rând,
repartizarea diferitelor plante pe tarlale sau sole şi în al treilea rând rotaţia
culturilor pe aceste suprafeţe, în decursul anilor.
Deci asolamentul se referă la distribuirea culturilor în spaţiu, iar
rotaţia, la succesiunea lor în timp pe aceeaşi solă. Adeseori, aceste două
noţiuni se confuntă şi se întrebuinţează una în locul celeilalte.
Rotaţia în care, într-un număr egal de ani cu numărul de sole, pe
fiecare solă se succed toate culturile din cadrul asolamentului, poartă
numele de rotaţie ciclică.
În condiţii de producţie se mai întâlneşte şi aşa numita rotaţie
aciclică sau liberă. În acest caz culturile se amplasează în fiecare an după
criteriul premergătoarei celei mai potrivite, iar îngrăşămintele se
administrează la culturile cu cea mai mare importanţă economică. Astfel de
rotaţie prezintă o serie de dezavantaje, deoarece nu se poate stabili o
orientare în timp, în ceea ce priveşte alternanţa culturilor, nu se pot stabili

52
sisteme de lucrare şi fertilizare raţionale, nu se poate elabora un program
corespunzător de folosire a erbicidelor şi insecto-fungicidelor etc..
În anumite situaţii aceeaşi plantă se cultivă după ea însăşi, adică în
monocultură. Trebuie să se facă deosebire între monocultură şi cultură
repetată întrucât monocultura presupune cultivarea unei plante pe aceeaşi
solă mai mulţi ani (peste 5-6 ani), situaţie în care totdeauna apar efecte
negative ale acestei practici.
Definirea acestei noţiuni este legată de perioada de timp după care
se înregistrază scăderi semnificative de recoltă, iar continuarea acestui
sistem de cultură nu mai este justificat din punct de vedere economic.
Cultura repetată se referă la plantele care se cultivă pe aceeaşi solă
2-3 ani consecutiv, deoarece se autosuportă (exemplu: cultivarea
porumbului după porumb timp de 2-3 ani).
Principalele grupe de plante folosite în cadrul asolamentelor sunt:
1. cerealele de toamnă: grâu, orz, secară;
2. cerealele de primăvară: orz, secară, ovăz, grâu, mei, hrişcă;
3. prăşitoarele: porumb, sfeclă, floarea soarelui, cartof, bumbac,
sorg etc.;
4. leguminoasele anuale: mazăre, soia, fasole, măzăriche pentru
boabe şi sub formă de borceag, iar pe suprafeţe mici linte, năut, bob şi
lupin;
5. leguminoasele perene: lucernă, trifoi, sparcetă, ghizdei etc.;
6. plantele furajere anuale: iarbă de Sudan, borceaguri, porumbul
pentru masă verde, sorg furajer etc..
Culturile în cadrul unui asolament se prezintă în mod obişnuit în
ordinea succesiunii lor, cum ar fi de exemplu: mazăre + fasole + măzăriche
pentru sămânţă, grâu de toamnă, porumb pentru boabe, orz de primăvară,
porumb pentru boabe.
În acest exemplu se observă că pe prima solă s-au amplasat 3
culturi, deci este vorba de o solă mixtă, dar, în acelaşi timp se constată că
aceste culturi fac parte din aceeaşi grupă agrobiologică.
În situaţia când pentru fiecare solă se indică cultura sau culturile ce
o vor ocupa se vorbeşte de tip de asolament (ca în exemplu precedent).

53
Atunci când se specifică pentru fiecare solă doar grupa de plante, se
vorbeşte de schemă de asolament.
Tipul de asolament exemplificat anterior corespunde schemei
următoare:
1. leguminoase pentru boabe;
2. cereale de toamnă;
3. prăşitoare;
4. cereale de primăvară;
5. prăşitoare.
Având în vedere că fiecărei grupe agrobiologice îi corespund mai
multe culturi, este evident că fiecărei scheme de asolament îi corespund
mai multe tipuri.
Schema de asolament are avantajul că permite mai uşor unităţilor
agricole să introducă în asolament schimbări în structura culturilor, cerute
de nevoile proprii, fără a schimba rotaţia stabilită iniţial.
3.2.2 Clasificarea asolamentelor
Clasificarea asolamentelor se face după culturile pe care le cuprind
şi locul de amplasare şi după numărul de sole.
Clasificarea asolamentelor după culturile care le cuprind şi
locul lor de amplasare
După acest criteriu, asolamentele pot fi:
• agricole sau de câmp,
• furajere,
• speciale şi
• mixte.
Asolamentele agricole sau de câmp cuprind cea mai mare
suprafaţă ocupată cu principalele culturi agricole, care în ordinea
importanţei lor economice sunt:
• cerealele (grâu, porumb, secară, orz, orzoaică, ovăz etc.),
• leguminoasele (mazăre, fasole, soia etc.),
• plantele tehnice (sfecla pentru zahăr, floarea soarelui, cartof
etc.).

54
În funcţie de condiţiile pedoclimatice şi economico-organizatorice
din unităţile agricole, asolamentele de câmp pot cuprinde diferite proporţii
din culturile prezentate mai sus.
Asolamentele furajere se introduc în unităţi în vederea obţinerii de
furaje variate şi de bună calitate, în cazul când acestea nu se pot produce în
celelalte asolamente. Asolamentele furajere se plasează în primul rând pe
suprafeţele ocupate de păşuni şi fâneţe şi în continuare pe suprafeţele
arabile în raport cu profilul unităţii.
Unele asolamente furajere cuprind plante care produc cantităţi mari
de furaje suculente, voluminoase, cum ar fi: porumb pentru masă verde şi
siloz, borceag pentru masă verde, lucernă, gulii furajere etc. Pentru
uşurinţa transportului aceste asolamente se amplasează mai aproape de
fermele de creştere a animalelor şi în acest caz poartă numele de
asolamente de fermă sau de lângă fermă.
Alte asolamente furajere cuprind plante de cultură pentru producere
de fân, furaje concentrate (boabe), plante de cultură pentru păşunat, care
sunt amplasate în vecinătatea pajiştilor naturale. Aceste culturi nu necesită
un volum mare de transport şi se pot amplasa mai departe de fermele de
creştere a animalelor, purtând numele de asolamente de păşune şi fâneaţă.
Asolamentele speciale se organizează în afara asolamentelor de
câmp sau furajere, în unităţile în care o anumită cultură sau mai multe
culturi au o pondere importantă datorită unor condiţii specifice. Printre
acestea cele mai importante sunt:
• asolamente pentru orezării,
• asolamente legumicole,
• asolamente pentru plante medicinale,
• asolamente de pepinieră etc..
De asemenea, pot fi considerate ca speciale şi asolamentele care se
introduc în unităţi cu un anumit scop şi anume pentru protecţia
antierozională, pentru folosirea raţională a spaţiului liber dintre pomi în
livezi etc.
Asolamentele mixte se realizează prin asocierea culturilor de câmp
cu cele furajere şi chiar din alte tipuri de asolamente. Astfel se poate

55
organiza un asolament agricol-furajer sau furajer-agricol, după ponderea pe
care o au unele sau altele din culturile agricole.
Un asolament mixt ce poate fi întâlnit în majoritatea unităţilor care
au şi sector zootehnic este asolamentul cu solă săritoare sau stingheră. În
acest caz una dintre sole este ocupată cu lucernă sau trifoi, aceste culturi
fiind dependente de cantitatea de precipitaţii care cad în zonă, iar uneori cu
un amestec de leguminoase şi graminee perene. Această solă este scoasă în
afara rotaţiei timp de 2-5 ani, în funcţie de cultura ce o ocupă. În această
perioadă de timp, rotaţia culturilor anuale amplasate pe celelalte sole se
produce ca în oricare asolament agricol.
După 2-5 ani, când cultura furajeră perenă care ocupă sola stingheră
s-a rărit, această solă se desţeleneşte, în locul culturii furajere respective se
amplasează o cultură valoroasă, cum ar fi porumbul sau grâul în funcţie de
zonă, şi o altă solă în cadrul asolamentului se însămânţează cu o cultură
perenă şi se scoate în afara rotaţiei.
Acest asolament, în afara faptului că asigură furajele necesare
sectorului zootehnic, contribuie şi la refacerea proprietăţilor fizice ale
solului.
Clasificarea asolamentelor după numărul de sole
În cadrul unui asolament numărul de sole depinde de mai mulţi
factori:
• structura culturilor,
• condiţiile de climă şi sol,
• numărul de ani după care o plantă poate reveni pe aceeaşi solă,
• de gradul de mecanizare a lucrărilor pentru fiecare cultură etc..
În funcţie de aceşti factori asolamentele pot fi cu două, trei, patru
sau mai multe sole. În situaţia când numărul de culturi este mai mare şi
urmărim să evităm împestriţarea exagerată a solelor, numărul solelor va fi
mai mare, iar la număr mai redus de culturi pot fi introduse asolamente cu
un număr mic de sole.
Întrucât asolamentele prea lungi (8-10 sole) sunt mai greu de
elaborat şi de aplicat, este de preferat a le evita şi înlocui prin două
asolamente mai scurte, mai uşor de aplicat şi la nevoie de modificat.

56
3.3. Folosirea îngrăşămintelor şi amendamentelor
3.3.1. ~ngrăşămintele chimice: clasificare, mod de aplicare
~ngr\[\mintele chimice sunt substan]e minerale, simple sau
compuse, ob]inute pe cale de sintez\ sau prin prelucrarea unor roci naturale
bogate `n elemente nutritive.
Acestea se aplic\ sub form\ solid\ sau lichid\, `n sol, la suprafa]a
lui, sau pe plant\, solul `mbog\]`ndu-se astfel `n elemente nutritive
accesibile plantelor, fapt ce determin\ ridicarea fertilit\]ii. Efectul pozitiv
al aplic\rii ra]ionale a `ngr\[\mintelor chimice este reflectat `n cre[terea
produc]iei pe unitate de suprafa]\, cu 38-40%.
Clasificarea `ngr\[\mintelor chimice
În func]ie de elementele nutritive, con]inute ca element de baz\,
`ngr\[\mintele chimice se clasific\ `n urm\toarele grupe principale:
• `ngr\[\minte cu azot,
• `ngr\[\minte cu fosfor,
• `ngr\[\minte cu potasiu,
• `ngr\[\minte cu macroelemente de ordin secundar,
• `ngr\[\minte cu microelemente,
• `ngr\[\minte complexe [i mixte.
Ingr\[\mintele chimice prezint\ o serie de `nsu[iri de care se ]ine
seama la folosirea lor [i anume: con]inutul `n substan]\ activ\,
higroscopicitatea, starea de granula]ie, solubilitatea, capacitatea de
aglomerare, stabilitatea termic\.
Con]inutul `n substan]\ activ\ este `nsuşirea cea mai important\ a
îngrăşămintelor. ~n mod conven]ional prin substanţă activ\ (s.a.) se
`n]elege procentul de elemente nutritive din `ngrăşământ, exprimat fie sub
form\ de oxizi (P2O5, CaO, K2O), fie sub form\ de elemente chimice (N,
K, Ca, S). De exemplu, sarea potasic\ con]ine 40% K2O (exprimare ca
oxid) sau 33,2% K (exprimare ca element chimic).
La `nceputul secolui XX, produc]ia mondial\ de `ngr\[\minte
chimice era de 1 686 000 t (N,P,K). Ulterior, ca urmare a cerin]elor mereu
crescânde de produse agricole [i alimentare, aceasta a ajuns la 8 939 000 t
`n 1939, 13 742 000 t `n 1950, 30 100 000 t `n 1960, 71 200 000 t `n 1970,
aproape 110 000 000 t `n 1980 [i la 180 000 000 t `n 1995, ceea ce

57
înseamnă că în ultimii 30 de ani, produc]ia de îngrăşăminte aproape s-a
dublat la fiecare 10 ani.
Referitor la consumul mondial de `ngr\[\minte chimice (N,P,K),
dac\ se ia ca indice “consumul la unitatea de suprafa]\”, cel mai mare
consum `l are Noua Zeeland\ cu 788 kg/ha, urmată de Olanda, cu 740
kg/ha, Germania cu 654 kg/ha, Belgia cu 627 kg/ha. Raportat pe cap de
locuitor, consumul mondial se prezint\ astfel: Noua Zeeland\, de 222 kg,
Irlanda, de 165 kg, Danemarca, de 146 kg, Finlanda, de 120 kg, Ungaria,
de 115 kg, Fran]a, de 111 kg, Romania, de120 kg.
~n ]ara noastr\ consumul mediu de `ngr\[\minte la hectar era `n
1938 de 0,82 kg `ngr\[\mânt brut, pentru ca dup\ 1955 produc]ia să
crescă, ajungând `n 1989/1990 la cca 200-230 kg `ngr\[\mânt brut.
Dup\ 1990 produc]ia [i consumul au `nregistrat un declin evident,
ceea ce a făcut ca `n 1994 consumul să fie de doar 48 kg/ha NPK, iar în
1999, de 33 kg/ha NPK.
Metode de aplicare a `ng\[\mintelor
~ngr\[\mintele chimice se pot aplica:
• `n sol,
• la suprafa]a solului sau
• direct, pe organele vegetative ale plantelor.
În stabilirea metodelor de aplicare a `ngr\[\mintelor se are `n
vedere specia cultivat\, tipul de sol, felul `ngr\[\mântului [i tehnologia de
cultivare, urm\rindu-se ca elementele nutritive s\ fie plasate cât mai mult
`n zona r\d\cinilor active.
În func]ie de perioada de administrare, se deosebesc trei metode
principale de fertilizare:
• - fertilizarea `nainte de preg\tirea solului pentru sem\nat sau
plantat,
• - fertilizarea odat\ cu sem\natul sau plantatul,
• - fertilizarea `n timpul perioadei de vegeta]ie.
Fertilizarea solului `nainte de sem\nat sau plantat urm\re[te
asigurarea plantelor cu elemente nutritive o perioad\ mai lung\ de timp. ~n
raport cu speciile cultivate, aceast\ fertilizare poate fi considerată de fond,
care se face o dat\ cu preg\tirea terenului pentru `nfiin]area planta]iilor

58
pomicole [i viticole (la desfundat), când se aplic\ dozele de `ngr\[\minte
cu fosfor [i potasiu calculate pe o perioad\ de 10-15 ani [i fertilizare de
baz\ anual\, care se face toamna, când se aplic\ 1/2-2/3 din dozele de
`ngr\[\minte cu fosfor [i potasiu.
Fertilizarea odat\ cu sem\natul sau plantatul se face cu scopul de
a asigura plantelor, `n primele faze de vegeta]ie (20-30 zile) elementele
nutritive necesare creşterii şi dezvoltării. Dozele aplicate reprezint\ circa
1/4 din cantitatea total\, iar dispunerea `ngr\[\mântului se face distan]at
fa]\ de samân]\, cu scopul de a nu influen]a negativ germina]ia.
Fertilizarea `n timpul perioadei de vegeta]ie se face `n anumite
fenofaze `n scopul complet\rii cerin]elor plantelor `n anumite elemente
nutritive. Îngr\[\mintele se aplic\ `n stare solid\, fie sub form\ de solu]ii,
la suprafa]a solului, sau direct pe organele vegetative aeriene ale plantelor.
3.3.1.1. Îngrăşămintele cu azot
Rolul fiziologic al azotului `n plante
Organismele vii nu pot utiliza direct azotul atmosferic, aceast\
`nsu[ire având-o numai unele microorganisme libere sau simbiotice, câteva
specii de alge [i de drojdii. Azotul este elementul nutritiv fundamental
pentru cre[terea [i dezvoltarea plantelor, cu rol preponderent plastic, de
construc]ie a moleculelor materiei vii, al\turi de C, H, O, S, P.
Azotul este componentul principal al proteinelor protoplasmatice
structurale, intr\ `n componen]a substan]elor cu rol bioactiv, a acizilor
nucleici, a pigmen]ilor clorofilieni, a unor vitamine, enzime etc.
Caren]a azotului influen]eaz\ cel mai puternic produc]ia, deoarece
plantele se opresc din cre[tere [i nu se mai dezvolt\. Insuficien]a se
manifest\ `n primul rând la frunze care devin de culoare verde g\lbuie ca
urmare a insuficien]ei form\rii cloroplastelor.
Fenomenul se manifest\ mai `ntâi pe frunzele mai `n vârst\, cele
tinere r\mânând `nc\ verzi. ~ng\lbenirea frunzelor inferioare `ncepe de la
vârf [i `nainteaz\ pe nervura median\, spre baza frunzelor, zona
`ng\lbenit\ luând forma literei V. Dac\ caren]a persist\, frunzele inferioare
devin galben-ro[cate, apoi brune [i `n final se necrozeaz\.
Faptul c\ semnele de caren]\ apar mai `ntâi pe frunzele inferioare,
se explic\ prin marea mobilitate a azotului, el fiind deplasat `n acest caz
din ]esuturile mai b\tr`ne c\tre organele mai tinere, de cre[tere, ceea ce

59
duce la moartea prematur\ a frunzelor mature. Caren]a apare `n cazul `n
care con]inutul solului `n azot nitric + azot amoniacal, este mai mic de 20
ppm.
Excesul de azot se manifest\, `n general, prin prelungirea perioadei
de vegeta]ie, cre[terea luxuriant\ a organelor vegetative (frunze mari cu
limbul lat, `ngro[at, tulpini groase dar pu]in elastice), sc\derea rezisten]ei
plantelor la ger [i la atacul bolilor [i d\un\torilor. Aceste efecte ale
excesului se manifest\ atunci când `n stratul de sol exploarat de r\d\cini,
con]inutul `n azot nitric + azot amoniacal depa[e[te 100 ppm.
Clasificarea îngr\[\mintelor chimice cu azot
~ngr\[\mintele chimice cu azot, pot fi clasificate dup\ criterii
chimice [i dup\ criterii agrochimice, acestea din urm\ fiind cele mai des
utilizate, având la baz\ forma chimic\ sub care se g\se[te azotul [i gradul
de accesibilitate a acestuia pentru plante. ~n func]ie de aceste criterii
agrochimice, `ngr\[\mintele cu azot se clasific\ `n:
 îngrăşăminte cu azot sub formă nitrică (NO3-):
 azotat de calciu cu 15,5% N şi 36% Ca,
 azotat de sodiu cu 16,4% N şi 27% Na şi
 azotat de potasiu cu 13,7% N şi 46,5% K2O.
 îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală (NH4+):
 amoniac şi
 sulfat de amoniu.
 îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal (NH3- + NH4+):
 azotat de amoniu 34,5% şi
 nitrocalcar 27%
 îngrăşăminte cu azot amidic (NH2):
uree 46%.
~ngr\[\minte cu azot nitric. ~ngr\[\mintele cu azot nitric sunt
s\ruri ale acidului azotic, cu sodiu [i cu calciu. Acestea sunt `ngr\[\minte
foarte solubile, cu accesibilitate imediat\ pentru plante, iar ionul NO3- este
preluat direct de c\tre plante, f\r\ nici o transformare prealabil\. Au
dezavantajul c\ se levig\ u[or `n sol, ionul NO3- nefiind re]inut la
complexul adsorbtiv al solului. ~n aceast\ grup\ intr\ azotatul de sodiu,
azotatul de potasiu [i azotatul de calciu.

60
~ngr\[\minte cu azot amoniacal. ~n aceast\ grup\ intr\ amoniacul
de sintez\, apele amoniacale, amoniaca]ii, sulfatul de amoniu, carbona]ii de
amoniu.
~ngr\[\minte cu azot nitric [i amoniacal. Sunt cunoscute [i sub
denumirea de `ngr\[\minte nitro-amoniacale. Acestea au ac]iune rapid\
prin azotul nitric (NO3-) [i ac]iune lent\ prin azotul amoniacal (NH4+). Din
aceast\ cauz\ sunt considerate, `ngr\[\minte de durat\, deoarece ionul
nitric ac]ioneaz\ rapid asupra plantelor, iar azotul amoniacal ac]ioneaz\ `n
timp. ~n aceast\ grup\ intr\ azotatul de amoniu, nitrocalcarul [i
sulfonitratul de amoniu.
~ngr\[\mintele cu azot sub form\ amidic\. Din aceast\ grup\ fac
parte ureea [i cianamida de calciu.
3.3.1.2. Îngrăşămintele cu fosfor
Rolul fosforului `n organismele vegetale
Al\turi de azot, fosforul este unul din elementele fundamentale ale
nutri]iei plantelor. ~n organismele vegetale, fosforul se afl\ r\spândit `n
`ntreg aparatul vegetativ, dar cu deosebire `n ]esuturile de cre[tere, semin]e,
precum [i `n substan]ele hot\râtoare proceselor vitale. ~n plantele verzi,
fosforul se g\se[te `n cantit\]i mai mici decât azotul [i potasiul. Rolul
esen]ial al fosforului const\ `n participarea lui la edificarea substan]elor cu
rol energetic [i la arhitectura molecular\ a diferi]ilor acizi nucleici.
Clasificarea `ngr\[\mintelor cu fosfor
~ngr\[\mintele chimice cu fosfor pot fi clasificate din mai multe
puncte de vedere: chimic, tehnologic şi agrochimic.
Din punct de vedere agronomic, intereseaz\ clasificarea
agrochimic\, care ]ine seama de gradul de solubilitate [i accesibilitate al
fosforului pentru plante.
Pe baza acestor `nsu[iri, `ngr\[\mintele chimice cu fosfor se
clasific\ `n trei grupe:
• `ngr\[\minte cu fosfor u[or solubile `n ap\ [i cu accesibilitate
mare pentru plante;
• `ngr\[\minte cu fosfor solubile `n solven]i conven]ionali,
accesibile plantelor;
• -`ngr\[\minte cu fosfor par]ial solubile `n solven]i conven]ionali,
greu accesibile plantelor.

61
~ngr\[\minte cu fosfor u[or solubile `n ap\ sunt `ngr\[\mintele cu
fosfor cel mai mult folosite `n agricultur\, cunoscute [i sub numele de
superfosfa]i.
~ngr\[\minte cu fosfor solubile `n solven]i conven]ionali sunt `n
prezent mai pu]in utilizate `n agricultur\, dat fiind solubilitatea lor mai
lent\ `n sol, comparativ cu superfosfa]ii. Din aceast\ grup\ fac parte:
precipitatul, termofosfa]ii, metafosfatul de calciu, zgurele fosfatice.
~ngr\[\minte cu fosfor par]ial solubile `n solven]i conven]ionali se
ob]in prin perelucrarea mecanic\ a fosfa]ilor naturali sau prin prelucrarea
chimic\ par]ial\. Din aceast\ grup\ fac parte: fosfa]ii m\cina]i [i f\ina de
oase.
3.3.1.3 Îngrăşămintele cu potasiu
Rolul [i importan]a potasiului `n organismele vegetale.
Rolul potasiului `n plante const\ `n activarea a circa 40 de enzime,
cu rol `n procesul de sintez\, transport, depunere [i schimb de energie.
Potasiul activeaz\ `n special enzimele care particip\ la formarea
substan]elor cu greutate molecular\ mare din produ[i cu greutate
molecular\ mic\.
Caren]a de potasiu la plante. Insuficien]a sau lipsa potasiului `n sol
perturb\ activitatea enzimatic\, regimul hidric al plantei, procesele de
fotosintez\, cu urm\ri negative atât asupra cantit\]ii cât [i a calit\]ii
recoltelor.
Deficien]a de potasiu apare de regul\ pe solurile care con]in mai
pu]in de 80 ppm K mobil, fenomenul fiind amplificat de reac]ia acid\,
con]inutul ridicat `n humus, carbona]i, s\ruri solubile de calciu [i
magneziu, textur\ argiloas\, porozitate de aera]ie redus\, exces de
umiditate [i unele condi]ii climatice.
Excesul de potasiu `n sol afecteaz\ nutri]ia plantelor cu magneziu,
iar pe solurile nisipoase [i cea cu calciu. Mic[orarea u[oar\ a con]inutului
de clorofil\ `n plante, ce are loc odat\ cu sc\derea con]inutului
magneziului, se exteriorizeaz\ printr-o tent\ mai deschis\ a colora]iei verzi
a frunzelor, recolta fiind diminuat\ neânsemnat.
Clasificarea `ngr\[\mintelor chimice cu potasiu
~ngr\[\mintele chimice cu potasiu se clasific\ dup\ criterii chimice,
tehnologice [i agrochimice.

62
Din punct de vedere agrochimic, `ngr\[\mintele cu potasiu se
clasific\ `n trei grupe [i anume:
• - `ngr\[\minte potasice concentrate cu solubilitate mare `n sol;
• - `ngr\[\minte potasice brute;
• - subproduse (de[euri) bogate `n potasiu.
~ngr\[\mintele potasice concentrate se ob]in prin prelucrarea
mineralelor potasice brute, cu ajutorul diferitelor procedee. ~n aceast\
grup\ intr\: clorura de potasiu, sarea potasic\, sulfatul de potasiu.
S\rurile potasice brute, folosite ca `ngr\[\minte, sunt ob]inute `n
urma aplic\rii mecanice a mineralelor potasice. Se utilizeaz\ `n general pe
cale restrâns\. S\rurile potasicomagneziene brute de la Tazl\u con]in, `n
medie 9 % K2O [i 6-7 % MgO. Acestea se prezint\ ca o pulbere cenu[ie,
par]ial solubil\ `n ap\, sunt higroscopice, se aglomereaz\ `n timpul
p\str\rii şi au o reac]ie poten]ial acid\.
De[eurile sau subprodusele bogate `n potasiu, care provin din
industrie şi care se pot folosi ca îngrăşământ, sunt: praful de ciment, cenu[a
de huil\, reziduurile de la fabricarea spirtului.
3.3.1.4. ~ngr\[\minte cu macroelemente de ordin secundar
~n aceast\ grup\ sunt incluse `ngr\[\mintele chimice cu sulf, calciu
[i magneziu. Acestea sunt considerate `ngr\[\minte de ordin secundar,
deoarece rolul lor `n sporirea produc]iei este mic, dar a c\ror caren]\ se
manifest\ prin sc\derea recoltei.
~ngr\[\minte chimice cu sulf
Rolul sulfului `n organismele vegetale
Sulful este un element cu rol plastic `n via]a plantelor, el
participând la sinteza unui mare num\r de aminoacizi, intr\ `n componen]a
proteinelor, peptidelor, vitaminelor, enzimelor, hormonilor, sulfa]i ai
polizaharidelor etc.
Principalele produse cu sulf folosite ca `ngr\[\minte
Sursele de sulf necasar plantelor sunt reprezentate prin:
`ngr\[\minte chimice care pe lâng\ N, P [i K, con]in [i sulf; amendamente,
sunstan]e pentru protec]ia chimic\ a plantelor, `ngr\[\minte organice
naturale, precum [i substan]e chimice administrate speciei `n acest scop.
Dintre `ngr\[\mintele chimice care con]in sulf, enumer\m: sulfatul
de amoniu cu 24,2% S; superfosfatul simplu cu 11,5% S; sulfatul de

63
potasiu cu 17,6% S; sulfatul de magneziu cu 13% S; sulfonitratul de
amoniu cu 12-15% S; s\rurile potasice brute (kainita) cu 12,9% S.
Din grupa substan]elor chimice administrate special `n acest scop
fac parte: sulful elementar cu 50-99% S; sulful inoculat rezultat prin
amestecul sulfului elementar cu compost `n raport de 1:1 sau 1:2,
suspensiile cu sulf, ce con]in 16-30% S, biosulfitul de amoniu cu 15-17% S.
~ngr\[\minte chimice cu calciu
Rolul calciului `n organismele vegetale
Calciul este un element de baz\ `n metabolismul plantelor
superioare. Acestea nu pot s\ creasc\ [i s\ se dezvolte f\r\ calciu, care nu
poate fi `nlocuit `n func]iile metabolice de baz\ de nici un alt cation. El
este elementul necesar pentru men]inerea plasmei celulare `n stare activ\ [i
stabil\, pentru men]inerea echilibrului acido-bazic prin neutralizarea
acizilor organici afla]i `n exces.
Compu[i cu calciu, utiliza]i ca `ngrăşăminte
~n mod normal, plantele cultivate reu[esc s\-[i satisfac\ necesarul
de calciu chiar `n condi]iile solurilor acide. Din acest motiv, nu se fabric\
`n mod special `ngr\[\minte chimice cu calciu. Compu[ii cu calciu sunt
folosi]i `n agricultur\ nu ca surse de ioni nutritivi pentru plante, ci `n
scopul `mbun\t\]irii compozi]iei ionice a solurilor acide, ca amendamente.
O gam\ larg\ de `ngr\[\minte chimice cu N, P, K au [i calciu `n
compozi]ia lor, contribuind astfel indirect la `mbog\]irea solului `n calciu.
Astfel, nitrocalcarul con]ine 11% Ca; superfosfatul simplu, 19,6%
Ca, superfosfatul concentrat 19,4% Ca, precipitatul, 22%, f\ina de
fosforite, 31- 35% Ca.
3.3.1.5. ~ngrăşăminte cu microelemente
Microelementele, denumite [i oligoelemente (oligos = pu]in) sau
elemente catalitice, sunt elemente nutritive, de care plantele au nevoie `n
cantit\]i foarte mici, con]inutul lor `n plant\ reprezentând mai pu]in de
0,01% din substan]a uscat\.
Importan]a practic\ pentru agricultur\ prezint\ un num\r mai
restrâns [i anume: Fe, Mn, Zn, Cu, Mo, B. De[i microelementele sunt
consumate de c\tre plante `n cantit\]i foarte mici, importan]a lor `n nutri]ia
plantelor este mare, ca urmare a rolului lor complex `n procesele
metabolice.

64
Microelelementele, pot fi puse al\turi de vitamine ca importan]\
fiziologic\, caren]ele determinând tulbur\ri de nutri]ie, tot atât de grave ca
[i avitaminozele. Unele microelemente ca Al, As, Ni, Se, Ba, Sr, Rb, Li, se
afl\ `n organismele vegetale f\r\ a avea un rol esen]ial, sau care nu este pe
deplin clarificat.
Culturile la care caren]ele de nutri]ie cu microelemente se observ\
mai frecvent, sunt: porumbul, sfecla pentru zah\r, soia, fasolea, lucerna,
culturile de legume, culturile de plante semincere, vi]a de vie, pomii,
arbu[tii fructiferi.
3.3.2. ~ngr\[\minte organice naturale
~ngr\[\mintele organice naturale sunt produse reziduale de origine
animal\, vegetal\ sau provenite din alte surse cum sunt n\molurile [i apele
reziduale de la sta]iile de epurare or\[ene[ti [i industriale.
Odată încorporate în sol, aceste îngrăşăminte, pe lângă aportul lor
în elemente nutritive, asigură solului şi materia organică ce reprezintă
factorul esenţial al fertilităţii.
Fertilizarea solului cu `ngr\[\minte organice este o practic\ foarte
veche `n agricultur\, ea reprezentând mult\ vreme baza de sporire a
produc]iei `n agricultura tradi]ional\.
Dup\ anul 1950, când au `nceput s\ fie folosite intensiv
`ngr\[\mintele chimice, practica de fertilizare cu `ngr\[\minte organice a
`nregistrat o relativ\ restrângere.
~n ultimul timp ea a revenit `n actualitate, ca urmare a crizei de
energie [i de materii prime, precum [i de necesitatea limit\rii polu\rii
mediului `nconjur\tor, ca urmare a acumul\rilor imense de produse
reziduale organice.
Clasificarea `ngr\[\mintelor organice
~ngr\[\mintele organice pot fi clasificate dup\ mai multe criterii,
pentru studiul lor mai semnificativ fiind urm\toarele dou\ criterii:
a) după contribu]ia `ngr\[\mintelor organice la refacerea rezervei
de humus a solului;
b) după provenien]a `ngr\[\mintelor organice [i con]inutul lor `n
substan]\ uscat\.
După contribu]ia `ngr\[\mintelor organice la refacerea rezervei de
humus a solului, `ngr\[\mintele organice se `mpart `n trei grupe:

65
• `ngr\[\minte organice cu ac]iune humifer\ (gunoiul de grajd,
mrani]a, compostul din resturi vegetale, turba, `ngr\[\mintele
verzi);
• `ngr\[\minte organice cu ac]iune slab humifer\ (dejec]iile de
animale cu consisten]\ semilichid\);
• `ngr\[\minte organice f\r\ ac]iune humifer\ (gunoiul de p\s\ri,
urina [i mustul de gunoi de grajd, gunoiul de porcine, n\molurile
[i apele uzate).
Dup\ con]inutul [i provenien]a lor `n substan]\ uscat\,
`ngr\[\mintele organice se clasific\ `n urm\toarele trei grupe:
• `ngr\[\minte organice de consisten]\ solid\ care au peste 15%
substan]\ uscat\;
• `ngr\[\minte organice de consisten]\ semilichid\ (4-15% s.u.);
• `ngr\[\minte organice lichide (4% s.u.);
~ngr\[\mintele organice cu ac]iune humifer\ sunt reprezentate de
gunoi de grajd, mrani]ă, compost, turbă, `ngr\[\minte verzi. Acestea con]in
cantit\]i mari de materie organic\ [i ca urmare contribuie `n mod
substan]ial la refacerea solului `n humus.
Gunoiul de grajd rezult\ din dejec]iile solide [i lichide ale
animalelor, la care se adaug\ materialele folosite ca a[ternut. Gunoiul este
un `ngr\[\mânt complex, deoarece reprezint\ o surs\ de N, P, K, S, Ca,
Mg, microelemente, stimulatori de cre[tere.
~n raport de sursele de provenien]\, gunoiul de grajd poate fi:
• gunoi de grajd semifermentat, provenit de la taurinele crescute `n
sistem gospod\resc, pe a[ternut permanent;
• gunoi de taurine crescute `n sistem industrial, cu sau f\r\ a[ternut,
raclat direct;
• gunoi de padoc [i saivane de oi [i capre, crescute f\r\ a[ternut;
• gunoi de p\s\ri crescute `n baterii, f\r\ a[ternut, raclat direct;
• gunoi de p\s\ri crescute `n hale, pe a[ternut permanent, raclat
direct;
• reziduuri, provenite din decantarea apelor uzate de la complexele
de cre[terea animalelor, din platforma de uscare.

66
Compozi]ia chimic\ a gunoiului de grajd difer\ mult dup\
provenien]\, vechime [i starea de fermentare. ~n general, se consider\ c\ o
ton\ de gunoi con]ine circa 5 kg N, 2 kg P2O5, 6 kg K2O, 3 kg Ca [i peste
200 kg materie organic\.
Calitatea acestor tipuri de gunoi de grajd difer\ foarte mult, `n
raport cu specia de animale de la care provine [i cu sistemul de cre[tere
(tab. 3.1.).
Tabelul 3.1.
Compoziţia chimică medie a gunoiului
Tipul de gunoi Apă Materie organică N P2O5 K2O CaO
Gunoi proaspat 75 21 0,50 0,25 0,60 0,35

Gunoi de cabaline 71 25 0,58 0,28 0,63 0,21

Gunoi de bovine 77 20 0,45 0,23 0,50 0,40

Gunoi de ovine 64 31 0,83 0,23 0,67 0,33

Gunoi de porcine 72 25 0,45 0,19 0,60 0,18

Gunoi fermentat 3-4 luni 77 17 0,55 0,25 0,70 0,70

Gunoi fermentat complet 79 14 0,98 0,58 0,90 0,88

Pe lâng\ ac]iunea direct\ asupra nutri]iei plantelor, gunoiul de grajd


`mbun\t\]e[te regimul termic [i de aera]ie al solului, spore[te capacitatea
de re]inere a apei, intensific\ activitatea microorganismelor din sol etc..
Compostul se prepar\ din gunoi de grajd [i turb\, `n propor]ie de
1:3 sau urin\ (must de grajd) [i turb\ `n cantitate de 100-150 litri
urin\/tona de turb\, la care se mai adaug\ 100-150 kg superfosfat, 50 kg
sare potasic\ [i 50-100 kg var stins la o ton\ compost (pe soluri acide).
~ngr\[\mântul realizat are o valoare fertilizant\ destul de ridicat\,
`ns\ mai mic\ decât a gunoiului de grajd. Ac]iunea compostului este
similar\ cu a gunoiului de grajd, `ns\ la acelea[i cantit\]i, sporurile sunt
mai mici.
Urina [i mustul de gunoi de grajd sunt `ngr\[\minte azoto-
potasice. ~n general, efectul acestor `ngr\[\minte asupra produc]iei este
mai mare `n sta]iunile umede [i când se adaug\ `ngr\[\minte cu fosfor.

67
Produc]ia spore[te prin fertilizare cu must de grajd, dar `n m\sur\
mai mic\ decât la folosirea gunoiului de grajd sau a compostului.
Con]inutul `n elemente fertilizante al urinei variaz\ `n func]ie de
provenien]a [i diluarea cu ap\ `n momentul colect\rii [i prepar\rii [i din
aceast\ cauz\ `nainte de folosire se determin\ con]inutul `n azot,
calculându-se cantitatea necesar\ la unitatea de suprafa]\ `n func]ie de
nivelul fertiliz\rii cu azot. La un con]inut mediu `n substan]e fertilizante,
cantitatea de 150-200 hl echivaleaz\ cu 60-80 kg/ha azot [i 70-90 kg/ha
potasiu.
Tulbureala de grajd (gülle) este reprezentată de un amestec dintre
dejec]iile lichide [i solide ale animalelor [i apa folosit\ la cur\]irea
ad\posturilor. ~ngr\[\mântul se colecteaz\ `n bazine speciale, unde
fermeteaz\ timp de 3-4 s\pt\mâni. Se folose[te ca `ngr\[\mânt lichid prin
`mpr\[tirea cu ajutorul unor cisterne speciale sau prin iriga]ie fertilizant\,
toamna sau prim\vara devreme, pentru a nu imprima mirosul nepl\cut ce
reduce gradul de consumabilitate al ierbii. Norma de `ngr\[\mânt depinde
de con]inutul lui `n substan]e fertilizante [i variaz\ `ntre 20-40 m3/ha.
~ngr\[\mântul se completeaz\ cu 150-200 kg/ha superfosfat (eventual
amendamente de calciu pe soluri acide), administrate din toamn\.
~ngr\s\mintele verzi au un rol foarte important `n schemele de
rota]ie pentru sisteme organice. Ele ajut\ `n majoritatea cazurilor la
re]inerea nitrogenului `n sol pe de o parte , iar pe de alt\ parte contribuie
la combaterea eroziunii solului deoarece men]ine terenul acoperit [i la un
control mai bun asupra buruienilor, bolilor [i d\un\torilor.
~ngr\[\mintele verzi care cresc repede, cum ar fi mu[tarul sau
rapi]a, conserv\ nitrogenul care, `n alte condi]ii s-ar putea pierde, `n
schimb descompunerea este foarte rapid\, având un efect mic asupra
humusului din sol. Materialul proasp\t conduce chiar la un declin al
substan]elor organice din sol, stimulând activitatea biologic\ a acestuia.
~ngr\[\mintele verzi pot s\ contribuie la stabilitatea biologic\ a
structurii solului, urm\rind cultivarea mecanic\ `n m\sura `n care
r\d\cinile plantelor sunt implicate `n acest proces.
Folosirea `ngr\[\mintelor verzi are un important rol `n sistemele
arabile nedestinate stoc\rii, care, `n afar\ de r\d\cinile culturilor [i
`ncorporarea paielor, nu aduc alte suplimente de materie organic\. Un

68
exemplu de `ngr\[\mânt verde potrivit este fasolea de câmp, trifoiul ro[u
sau alte leguminoase. Amestecul este cosit [i `mpr\[tiat ca `ngr\[\mânt de
câteva ori `n timpul anului, iar `ntregul lot este arat `nainte de urm\toarea
cultur\ de cereale.
Vinassa este un produs rezidual, ob]inut `n ]ara noastr\ `n urma
procesului de distilare de la fabricile de producere a drojdiei.
Termenul de ’’vinasse’’ provine de la cuvântul francez ’’vinassa’’,
sau latinul ’’vīnācea’’.
Vinassa are o compozi]ie chimic\ complex\ [i din acest motiv
poate fi considerat\ destul de valoroas\. La noi `n ]ar\, fabrica de la
Pa[cani, jude]ul Ia[i, apar]inând S.C. ROMPAK, are o capacitate de
produc]ie de 20 000 tone/an drojdie de panifica]ie proasp\t\.
3.3.3. Corectarea reacţiei chimice a solurilor
3.3.3.1. Corectarea reactiei chimice a solurilor acide
În ţara noastră, solurile acide cu utilizare agricolă, a căror reacţie
chimică se impune a fi corectată, ocupă, după cartările efectuate de
I.C.P.A., o suprafaţă de aproximativ 1 700 000 ha, ceea ce reprezintă 17%
din suprafaţa arabilă.
Comportarea plantelor cultivate şi a microorganismelor faţă de
reacţia acidă a solului
Plantele se comportă în mod diferit faţă de reacţia solului, însuşire
determinată de codul lor genetic. Majoritatea plantelor cultivate cresc şi se
dezvoltă bine în domeniul reacţiei slab acide sau neutre (pH = 6,6 - 7,2).
Fără a fi strâns legate de o anumită valoare a acidităţii active,
plantele de cultură, ca şi cele din ecosistemele naturale, cresc şi se dezvoltă
normal în anumite intervale de pH, unele mai largi, altele mai înguste. Se
constată că, în general, plantele cultivate suportă mai bine mediul acid
decât pe cel alcalin.
După sensibilitatea faţă de reacţia solului, plantele cultivate pot fi
grupate în:
• plante foarte sensibile la aciditate: sfecla pentru zahăr şi cea
furajeră, rapiţa, conopida, fasole de gradină, migdal, gutui, vişin,
care cresc şi se dezvoltă bine pe solurile neutre sau slab alcaline,
cu pH-ul cuprins între 7,0 - 8,0;

69
• plante sensibile la reacţia acidă: floarea soarelui, fasole, grâu,
porumb, mazăre, cânepă, spanac, ţelina, dovlecei, pepene verde,
prun, coacăz. Aceste plante se dezvoltă foarte bine pe solurile cu
reacţie slab acidă, cu pH de 6,0 – 7,0;
• plante tolerante la aciditate: secară, ovăz, tomate, morcov, viţă de
vie, măr, iar intervalul pH, în care aceste specii se dezvoltă bine
este mai larg, optimul fiind între 5,5, - 6,0;
• plante foarte tolerante, acestea preferă reacţia acidă: cartof, lupin,
agriş, frag, zmeur.
Materiale utilizate pentru corectarea reacţiei acide a solurilor
În scopul corectării reacţiei acide a solurilor se foloseşte o gamă
variată de produse, care conţin calciu sau magneziu, sub formă de oxizi,
hidroxizi, carbonaţi.
Aceste materiale pot fi clasificate după principiul activ şi după
origine. După principiul activ, amendamentele pot fi: cu calciu, cu
magneziu sau cu calciu şi magneziu, iar după origine materialele folosite
pentru corectarea reacţiei solurilor acide se pot clasifica în: materiale
native şi deşeuri industriale.
3.3.3.2. Corectarea reacţiei chimice a solurilor alcalice şi saline.
Solurile saline şi alcalice reprezintă o grupă complexă de soluri
caracterizate fie printr-un conţinut excesiv de săruri solubile (soluri saline),
fie prin cantitate mare de sodiu schimbabil în complexul coloidal (soluri
alcalice), sau prin conţinut ridicat atât de săruri solubile cât şi de sodiu
schimbabil (soluri salinoalcalice).
În ţara noastră solurile saline şi alcalice ocupă o suprafaţă relativ
restrânsă, de 509000 ha, însă solurile cu potenţial de degradare a fertilităţii
prin fenomene de salinizare secundară, au o răspândire mult mai mare, de
circa 1,5 milioane hectare. Solurile saline şi alcalice se întâlnesc îndeosebi
în Câmpia de Vest, Câmpia Română, Lunca şi Delta Dunării, Moldova,
Dobrogea şi Podişul Transilvaniei.
În sistemul român de clasificare a solurilor în aceasta grupă, a
solurilor saline şi alcalice (clasa solurilor halomorfe) intră: solonceacurile
şi soloneţurile.
Măsurile agrochimice de ameliorare a solurilor saline şi alcalice

70
În cadrul complexului de măsuri ce vizează ameliorarea radicală a
acestor soluri intră lucrările hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare,
lucrările agrofizice, măsurile agrochimice şi măsurile biologice.
Măsurile agrochimice au ca scop corectarea reacţiei alcaline a
acestor soluri, generată de prezenţa carbonaţilor şi bicarbonaţilor alcalini şi
înlocuirea sodiului schimbabil din complexul coloidal.
Pentru realizarea acestui lucru solul se tratează cu substanţe care au
efect acidifiant ce conţin calciu, în vederea scoaterii Na+ din complex,
anionul acestor substanţe contribuind la creşterea activităţii ionilor de
hidrogen şi la micşorarea alcalinităţii.
Principalele materiale folosite ca amendamente pentru solurile
saline şi alcalice sunt: gipsul, fosfogipsul, sulful nativ, praful de lignit,
deşeurile industriale.
3.4. Combaterea buruienilor
3.4.1. Generalităţi, pagube produse de buruieni
Se numesc buruieni speciile de plante adaptate să trăiască împreună
cu plantele cultivate pe care le stânjenesc în creştere şi uneori le distrug sau
le elimină din lan, iar într-un sens mai larg se înţeleg toate plantele străine
dintr-o cultură. De exemplu, plantele de secară dintr-o cultură de grâu sunt
considerate buruieni, care se numesc buruieni condiţionate.
Buruienile reprezintă calamitatea principală a agriculturii şi din
această cauză este necesar să se folosească întreg complexul de măsuri
pentru combaterea lor. Pentru ca aceste măsuri să ducă la rezultatele
scontate este necesar să se dea o atenţie deosebită cunoaşterii biologiei
buruienilor.
Prezenţa buruienilor în culturi influenţează preţul de cost al
lucrărilor agricole, a produselor agro-alimentare şi textile şi în general
veniturile agricultorilor.
Buruienile sunt mult mai bine adaptate la condiţiile de mediu şi
mult mai rezistente la condiţiile neprielnice decât plantele cultivate.
Sistemul radicular al acestora este foarte bine dezvoltat, adânc, cu mare
putere de absorbţie a elementelor nutritive şi apei. Aşa de exemplu
rădăcinile de ovăz sălbatic (Avena fatua) ajung până la 2 m adâncime, iar
lateral sunt răspândite pe o rază de 30-40 cm. Rădăcinile de pălămidă
71
(Cirsium arvense) în primul an al vieţii ajung la adâncimea de 3,5 m, în al
doilea an la 5,75 m, iar în al treilea an până la 7,2 m.
În culturile invadate de buruieni, din cauza lipsei de lumină plantele
cultivate se etiolează, cresc în lungime, asimilează puţin, nu-şi pot forma
ţesuturi mecanice de rezistenţă, se frâng uşor, iar procesul de fotosinteză
este stânjenit.
Recoltele obţinute de pe lanurile îmburuienate conţin de obicei
multe seminţe de buruieni, care trebuie să fie îndepărtate prin condiţionare.
Unele seminţe de buruieni sunt toxice şi vătămătoare pentru om şi animale.
Seminţele de obsiga secării (Bromus secalinus) măcinate odată cu secara
dau făinii o culoare neagră şi o face neutilizabilă. Dacă în grâu se găsesc
seminţe de punguliţă (Thlaspi arvense), acestea dau făinii un gust amar.
Ovăzul sălbatic sau odosul (Avena fatua) provoacă inflamaţia mucoasei
esofagului la cai, dacă este consumat în cantitate mai mare, odată cu
ovăzul.
În cazul când animalele care dau lapte consumă în timpul
păşunatului anumite buruieni ca: usturoi sălbatic (Allium rotundum), pelin
(Artemisia sp.) şi altele, laptele capătă un gust rău şi devine inutilizabil. De
asemenea şi fânul care conţine buruieni are o valoare nutritivă inferioară.
Sunt o serie de buruieni la care întreaga plantă este toxică, însă, în
general, animalele le evită la păşunat. Dacă însă buruienile toxice ajung în
fân, animalele nu le mai pot evita şi se pot ivi cazuri de intoxicări.
3.4.2. Sursele de îmburuienare
Spre deosebire de plantele cultivate, care nu se pot menţine în
lanuri decât semănate şi îngrijite de om, buruienile se răspândesc spontan
şi se menţin pe câmpuri mult mai bine decât plantele cultivate.
Principalele surse de îmburuienare sunt:
• rezerva de seminţe de buruieni din sol,
• sămânţa plantelor cultivate cu puritate scăzută,
• locurile necultivate, păşunile şi fâneţele neîngrijite,
• gunoiul de grajd,
• mişcarea seminţelor dintr-un loc în altul,
• factorii naturali, fizici sau biologici care transportă seminţele de
buruieni, la distanţe foarte mari.
72
Rezerva de seminţe de buruieni din sol. Seminţele de buruieni din
sol provin din seminţele scuturate în fiecare an la suprafaţa solului, care nu
au germinat şi au fost încorporate în masa solului odată cu executarea
lucrărilor.
Rezerva de seminţe de buruieni din sol variază de la 540 milioane
până la 3 miliarde de seminţe la hectar. Din acest număr mare de seminţe
de buruieni germinează numai ¼ iar restul îşi pierd facultatea germinativă.
Numărul seminţelor de buruieni nu este constant, deoarece multe
seminţe sunt consumate de insectele şi animalele din sol, unele germinează
şi sunt distruse prin lucrări, iar altele îşi pierd facultatea germinativă
datorită condiţiilor de mediu. Pe de altă parte, în fiecare an se scutură de pe
buruieni seminţe în cantităţi foarte mari, care îmbogăţesc rezerva de
seminţe din sol.
În ceea ce priveşte distribuţia seminţelor de buruieni pe profilul
solului s-a constatat că ea nu este uniformă. Cele mai multe seminţe se
găsesc în stratul 0-20 cm, iar cu cât înaintăm în profunzime numărul
seminţelor de buruieni scade din ce în ce mai mult, astfel că la 50-60 cm
dispar aproape în totalitate.
Sămânţa plantelor cultivate cu puritate scăzută. Această sursă nu
este atât de puternică dacă pentru semănat se folosesc numai seminţe
condiţionate.
Locurile necultivate, păşunile şi fâneţele neîngrijite. Prin păşunat
nu se pot combate buruienile pentru că animalele ocolesc pe cele
vătămătoare. Trebuie luate măsuri ca locurile menţionate să fie cât mai des
cosite, astfel ca buruienile să nu poată fructifica şi să-şi răspândească
seminţele.
Gunoiul de grajd. S-a constatat că seminţele de buruieni care trec
prin tubul digestiv al animalelor nu-şi pierd în întregime facultatea
germinativă.
Pentru ca gunoiul de grajd să conţină cât mai puţine seminţe de
buruieni este necesar să se dea animalelor furaje, care pe cât posibil, să
conţină cât mai puţine seminţe de buruieni.

73
Experienţa şi practica au arătat că, cu cât gunoiul de grajd este mai
puţin fermentat, cu atât conţine un număr mai mare de seminţe de buruieni
germinabile.
Mişcarea seminţelor dintr-un loc în altul. Foarte multe seminţe de
buruieni au fost aduse în Europa din Asia, în timpul migraţiei popoarelor.
Seminţele erau prinse de părul animalelor, roţile vehiculelor sau răspândite
prin boabele folosite de oameni sau animale.
În prezent statele au luat o serie de măsuri de oprire a răspândirii
seminţelor de buruieni, care pot fi aduse din alte ţări odată cu sămânţa
plantelor de cultură.
Factorii naturali, fizici sau biologici care transportă seminţele de
buruieni, la distanţe foarte mari. Din grupa factorilor fizici amintim
vântul, care transportă în general seminţele de buruieni, uneori chiar plante
întregi, apa râurilor şi fluviilor, apa canalelor de irigaţie. Animalele sunt
factori biologici care transportă seminţele de buruieni, agăţate de blana lor
sau chiar în tubul digestiv. Păsările, de asemenea, contribuie la răspândirea
seminţelor de buruieni, fie în tubul digestiv, fie agăţate de pene.
3.4.3 Particularităţile biologice ale buruienilor
Pentru ca lupta împotriva buruienilor să de-a rezultate
corespunzătoare este necesar să se cunoască particularităţile lor biologice.
În cele ce urmează se prezintă principalele particularităţi biologice ale
buruienilor:
• modul de înmulţire,
• germinaţia,
• vitalitatea şi longevitatea,
• adaptabilitatea şi plasticitatea buruienilor.
Modul de înmulţire. Spre deosebire de plantele cultivate,
buruienile au proprietatea de a se înmulţi foarte puternic, atât pe cale
sexuată, cât şi pe cale vegetativă. Cele mai multe buruieni se înmulţesc
prin seminţe, iar numărul de seminţe de buruieni produs de o singură
plantă poate fi destul de impresionant (tab. 3.2.).
În afară de seminţe, foarte multe buruieni se pot înmulţi şi prin
organe vegetative. Unele buruieni se înmulţesc prin seminţe şi prin muguri

74
de pe rizomi, cum ar fi de exemplu: pirul (Agropyron repens), pirul gros
(Cynodon dactylon), costreiul (Sorghum halepense) etc.
Tabelul 3.2.
Numărul de seminţe produse de o singură plantă
Specia Nr. de seminţe
Amaranthus retroflexus 500 000–1 000 000
Chenopodium album 72 000-100 000
Erigeron canadensis 100 000-243 000
Galinsoga parviflora 2 500-300 000
Sysimbrium sp. 60 000-1 500 000

Buruieni precum pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus


arvensis), volbura (Convolvulus arvensis) etc., se înmulţesc prin seminţe şi
prin mugurii de pe rădăcină.
La aceste buruieni capacitatea de reproducere prin formarea de noi
muguri capabili de a da tulpinii asimilatoare şi producătoare de seminţe
este relativ mare.
Germinaţia. Majoritatea seminţelor de buruieni germinează la
adâncimea cuprinsă între 0,5-5 cm, însă sunt însă seminţe de buruieni care
pot germina şi la adâncimi mai mari.
Astfel, seminţele de volbură (Convolvulus arvensis) şi cele de
hrişcă urcătoare (Polygonum convolvulus) germinează la o adâncime
cuprinsă între 8-10 cm, iar odosul (Avena fatua) poate să germineze chiar
la 20 cm adâncime.
O particularitate biologică a seminţelor de buruieni, deosebit de
importantă, este germinaţia lor eşalonată în timp. Datorită germinării
eşalonate a seminţelor de buruieni, lupta împotriva buruienilor este
îngreunată şi ea trebuie continuată cu perseverenţă ani de zile până când se
va reuşi să se reducă cât mai mult rezerva de seminţe din sol.
Vitalitatea şi longevitatea. Prin vitalitate se înţelege proprietatea pe
care o au seminţele de buruieni de a rezista la condiţiile de mediu fără să-şi
piardă puterea de germinaţie, iar longevitatea este capacitatea seminţelor
de buruieni de a-şi păstra puterea de germinaţie timp foarte îndelungat, în
condiţii de mediu determinate.

75
Seminţele de buruieni au vitalitatea mai mare când au membrane
groase, greu permeabile. În ceea ce priveşte longevitatea s-a constatat că
multe seminţe de buruieni sunt capabile să-şi menţină capacitatea
germinativă un număr foarte mare de ani.
În funcţie de longevitatea seminţelor, buruienile au fost clasificate
în 3 grupe:
1. buruieni la care longevitatea seminţelor este până la 3 ani;
2. buruieni cu longevitatea cuprinsă între 3 şi 17 ani;
3. buruieni cu longevitatea de 17-100 ani.
Aceste două particularităţi biologice ale buruienilor, vitalitatea şi
longevitatea, sub aspect agronomic sunt înglobate în termenul de
viabilitate.
Adaptabilitatea şi plasticitatea buruienilor
Adaptabilitatea buruienilor este proprietatea acestora de a convieţui
intim cu anumite plante cultivate şi de a rezista la factorii negativi de
creştere şi dezvoltare, iar plasticitatea este proprietatea lor de a creşte şi a
se dezvolta variat în raport cu condiţiile de mediu.
3.4.4. Clasificarea buruienilor
În afara criteriului strict sistematic, buruienile se pot clasifica:
• după modul de răspândire a seminţelor,
• după locul unde se dezvoltă în proporţie mare,
• după preferinţele faţă de hrană,
• după modul de înmulţire, perioada de înflorire şi modul de
desfăşurare a ciclului biologic şi
• după modul de procurare a hranei.
După modul de răspândire a seminţelor se deosebesc mai multe
categorii:
o autohore, la care seminţele au dispozitive proprii de răspândire şi
o alohore, la care seminţele se răspândesc cu ajutorul unor mijloace
străine.
În funcţie de mijloacele prin care se răspândesc, buruienile alohore
pot fi:
• anemohore, la care seminţele se răspândesc prin vînt;
• hidrohore, răspândirea se face prin apă;
76
• zoohore, răspândirea se face prin animale şi
• antropohore, când seminţele se răspândesc cu ajutorul omului.
După locul unde cresc, buruienile pot fi:
• ruderale,
• din semănături (segetale),
• din grădinile de legume şi
• din pajişti.
După preferinţele faţă de hrană, buruienile pot fi:
• azotofile,
• calcicole,
• calcifuge
• halofile.
După modul de înmulţire, perioada de înflorire şi modul de
desfăşurare a ciclului biologic. Această clasificare este cea mai importantă
din punct de vedere agronomic, deoarece ne dă posibilitatea să cunoaştem
particularităţile de înmulţire a buruienilor şi durata vieţii lor, în vederea
stabilirii celor mai corespunzătoare măsuri de combatere.
Această clasificare cuprinde 6 grupe principale de buruieni:
Grupa Terofite (T) cuprinde buruieni anuale ale căror organe
vegetative apar şi dispar în fiecare an. Se înmulţesc în exclusivitate prin
seminţe. În acestă grupă există şi unele forme biologice cu răsărire din
toamnă şi înflorire – maturare în primăvara sau vara anului următor.
Grupa Hemiterofite (HT) cuprinde buruienile bianuale, care răsar
primăvara mai târziu. În primul an vegetează cu multă intensitate
acumulând cantităţi însemnate de substanţe de rezervă în rădăcini. Iernează
sub formă de plantă şi în anul următor formează tulpini florifere, după care
pier. Aceste buruieni le întâlnim în mod obişmuit în culturile de mai lungă
durată, în pajiştile naturale, vii, livezi, terenuri virane, unde lucrările
agrotehnice se execută rar, sau lipsesc.
Grupa Criptofite (K) cuprinde buruieni multianuale ale căror
organe vegetative de înmulţire sunt situate în sol, la diferite adâncimi.
Când aceste organe se găsesc în soluri uscate, plantele se încadrează în

77
subgrupa Geofite (G), iar când se găsesc în soluri submerse sau turbării, se
încadrează în subgrupa Hidrofite (Hy).
Grupa Hemicriptofite (H) cuprinde buruieni perene cu tulpini
incomplet lignificate ale căror organe vegetative de înmulţire sunt situate
în imediata apropiere a nivelului solului şi ale căror surse de regenerare pot
fi mugurii de la baza tulpinilor aeriene întinse la suprafaţa solului sau din
partea superioară a rădăcinilor. Mugurii sunt protejaţi în perioada de iarnă
de tulpinile uscate ale plantei mumă sau eventual de stratul de zăpadă.
Grupa Camefite (Ch) are buruieni multianuale de climă rece, mai
extinse în zona montană. Organele generative sunt situate deasupra solului
la 10-30 cm.
Grupa Fanerofite (F). În această grupă sunt considerate ca buruieni
plantele multianuale cu tulpini înalte, lignificate, sub formă de arbori,
(mega şi mezofanerofite), arbuşti (nanofanerofite) a căror organe
generative (mugurii) sunt protejate în timpul iernii de către frunzele
solzoase. Populează pajiştile naturale, terenurile degradate şi luncile
râurilor.
După modul de procurare a hranei, buruienile pot fi:
• specii neparazite,
• semiparazite şi
• parazite.
Buruienile neparazite au capacitatea de a se hrăni independent, prin
propriile organe, concurând plantele cultivate pentru factorii de vegetaţie.
Din această grupă fac parte majoritatea speciilor de buruieni prezentate în
clasificările anterioare.
Buruienile semiparazite au clorofilă, producându-şi hrana prin
fotosinteză proprie, dar pot parazita pe rădăcinile plantelor cultivate sau din
flora spontană.
Buruienile total parazite sunt lipsite de clorofilă, hrănindu-se cu
substanţe nutritive gata elaborate de către speciile pe care le parazitează.
După organul pe care parazitează se deosebesc buruieni total parazite pe
tulpină şi buruieni total parazite pe rădăcină.

78
3.4.5. Metodele de combatere a buruienilor
Prin combaterea buruienilor se înţelege o reducere a gradului de
îmburuienare până la nivelul la care acesta nu mai produce pagube.
Pentru combaterea buruienilor se utilizează în prezent o gamă largă
de metode şi mijloace. Aceste metode şi mijloace de luptă cu buruienile au
fost grupate astfel:
• metode preventive,
• metode agrotehnice,
• metode fizico-mecanice,
• metode biologice şi
• metode chimice.
Metodele preventive de combatare a buruienilor se referă la:
• curăţarea materialului de semănat,
• pregătirea raţională a gunoiului de grajd,
• evitarea transportului seminţelor de buruieni prin intermediul
maşinilor agricole,
• curăţarea apelor de irigat de seminţe de buruieni,
• distrugerea diferitelor focare de infestare cu seminţe de buruieni,
• precum şi organizarea serviciilor de carantină şi controlul
seminţelor.
Metodele agrotehnice se referă în special la:
• rotaţia culturilor,
• îngrăşămintele chimice şi amendamentele,
• lucrările solului,
• tehnica de semănat,
• lucrările de întreţinere (prăşit şi plivit),
• irigarea şi desecarea precum şi
• cositul şi păşunatul raţional
Rotaţia culturilor. Prin folosirea asolamentelor raţionale se uşurează
mult lupta cu buruienile, întrucât unele culturi înăbuşă buruienile iar altele
luptă mai greu cu ele. De asemenea, în orice cultură se întâlnesc anumite
buruieni caracteristice care sunt adaptate la particularităţile biologice ale
plantei cultivate şi la tehnologia care îi este specifică.

79
Îngrăşămintele chimice şi amendamentele. Folosirea raţională a
îngrăşămintelor chimice şi amendamentelor influenţează pozitiv puterea de
concurenţă a plantelor cultivate şi ca urmare se realizează o reducere a
gradului de îmburuienare.
Lucrările solului. Lucrările de bază ale solului, de întreţinere a
arăturilor de vară ca semiogor cât şi lucrările de pregătire a patului
germinativ au un rol deosebit în combaterea buruienilor. Lucrarea solului
cu grapa cu discuri, cultivatorul sau combinatorul, după caz, în vederea
pregătirii patului germinativ, are un rol deosebit în combaterea buruienilor.
Tehnica de semănat. Însămânţarea în mod raţional şi la timp a
fiecărei culturi creează condiţii mai bune pentru plante în sensul că acestea
acoperă repede terenul putând concura mai uşor cu buruienile.
Prăşitul şi plivitul, sunt singurele metode agrotehnice a căror scop
principal îl constituie combaterea buruienilor. Distrugerea buruienilor
trebuie să se facă imediat după apariţia lor. Acest lucru este necesar pentru
că buruienile mici sunt combătute mult mai uşor şi pentru faptul că la
începutul perioadei de vegetaţie culturile sunt deosebit de sensibile faţă de
concurenţa buruienilor.
Irigarea şi desecarea. Pe terenurile irigate există tendinţa de creştere
a gradului de îmburuienare, în special cu specii de Echinochloa crus-galli,
Cirsium arvense etc.. Din această cauză, pe astfel de terenuri lupta cu
buruienile trebuie foarte bine organizată.
Cositul şi păşunatul raţional. Cositul fâneţelor la epoca optimă de
dezvoltare a plantelor furajere permite să se împiedice formarea şi
răspândirea mai multor specii de buruieni. Sunt însă şi cazuri când
momentul cositului trebuie stabilit ţinându-se seama de creşterea
buruienilor şi nu de cea a plantelor furajere. De asemenea, păşunatul
raţional, pe parcele, combinat cu distrugerea prin cosire a vetrelor rămase
neconsumate de către animale, contribuie la combaterea buruienilor.
Metodele fizico-mecanice au la bază utilizarea mijloacelor
mecanice sau termice de combatere a buruienilor.
Prin folosirea unor maşini şi utilaje speciale sau a uneltelor
obişnuite se poate distruge mecanic vegetaţia lemnoasă de pe pajişti sau

80
din luncile râurilor. Prin această metodă sunt distruse specii ca: Rosa
canina, Prunus spinosa, Crataegus sp., Amorpha sp., Salix, Alnus ş.a.
S-a încercat combaterea buruienilor dintre rândurile plantelor
prăşitoare, a vetrelor de cuscută din culturile de leguminoase perene după
cosiri, a buruienilor din plantaţiile de pomi, de pe canalele de irigaţie sau
de desecare cu ajutorul unor maşini speciale prevăzute cu arzătoare a căror
poziţie poate fi reglată. Flăcările sunt produse cu un amestec de propan şi
parafină. Datorită temperaturii ridicate sucurile vegetale se încing, fierb şi
sparg pereţii celulelor. Astfel circulaţia substanţelor nutritive de la rădăcini
spre frunze se întrerupe şi planta piere. Din cauza multor inconveniente,
printre care şi acela că flăcările dăunează şi plantelor de cultură, această
metodă nu s-a generalizat în practică.
Metodele biologice se referă la folosirea organismelor vii pentru
combaterea buruienilor, fiind considerate ca foarte economice.
În lupta biologică se utilizează diferiţi agenţi patogeni ca virusuri,
bacterii, ciuperci precum şi insecte, peşti, melci etc.
Până în prezent cele mai bune rezultate s-au obţinut în combaterea
buruienilor acvatice. Astfel, în canalele de irigaţie sau heleştee, în
combaterea speciei Meriophyllum spicatum se folosesc diferiţi fungi şi
virusuri. Două specii de Fusarium au redus populaţia aceleeaşi buruieni în
estuarele Serbiei cu 50-100%.
Buruiana Potamogeton foliosus atacată de alga epifită Oedogonium,
dispare din apă în curs de câteva zile. Lemna minor elimină, de asemenea,
toate algele în mediul în care se instalează. Alisma germineum este un
concurent păgubitor al plantelor submerse din canalele de irigare.
Rezultate promiţătoare s-au obţinut în combaterea buruienilor din
culturile de câmp. De exemplu, în S.U.A. şi Canada specia Senecio
jacobea se poate combate prin musca seminţelor Hylemyia senecialis şi
fluturele Tyria jacobaeae. Speciile Euphorbia cyparissias şi E. wesula se
pot distruge cu Chamaesphecia sp. ale căror larve perforează rădăcinile
buruienilor.
Răspândirea lui Cirsium arvense poate fi mult limitată prin
expansiunea coleopterului Altica calduorum, care consumă frunzele şi prin

81
înmulţirea dirijată a speciei Ceutorhynchus litura, ale cărei larve distrug la
bază tulpinile de pălămidă.
În literatura de specialitate există de asemenea date din care rezultă
că în Australia s-a realizat practic distrugerea totată a cactusului (Opuntia
sp.) prin intermediul lepidopterului Cactoblastis cactorum, iar în vestul
S.U.A. s-a limitat răspândirea speciei Hypericum perforatum, cu ajutorul
câtorva insecte folosite succesiv.
Cu toate rezultatele obţinute, metodele biologice de combatere a
buruienilor nu au fost generalizate în practică, în special în cultura mare.
Printre cauzele care determină acest lucru există şi teama justificată că
înmulţind o insectă sau o ciupercă, care atacă anumite specii de buruieni,
să atace şi plantele cultivate după ce buruiana preferată a dispărut.
Metodele chimice de combatere a buruienilor, prin folosirea
erbicidelor, reprezintă o revoluţie în tehnologia de cultivare a plantelor.
Principalele avantaje ale folosirii erbicidelor, care au determinat de
altfel şi extinderea lor pe scară largă, sunt:
• eficacitatea lor asupra buruienilor;
• în anii şi în zonele cu precipitaţii abundente, aplicarea erbicidelor
protejează culturile de concurenţa buruienilor;
• creează premise favorabile pentru mecanizarea completă a
culturilor;
• se reduce numărul de treceri al tractoarelor şi utilajelor pe teren,
evitându-se tasarea şi formarea bulgărilor;
• amplifică coeficientul de valorificare de către plantele cultivate a
factorilor de vegetaţie;
• eficienţă economică mare;
• degrevarea unei părţi a mâinii de lucru din activităţi mai puţin
intensive.
Pe considerentele prezentate mai sus, în ţara noastră producţia de
erbicide precum şi suprafeţele pe care s-au aplicat acestea au crescut an de
an.

82
3.4.6. Erbicidele
3.4.6.1. Clasificarea erbicidelor
Deoarece în ultimul timp sortimentul de erbicide s-a lărgit foarte
mult, s-a resimţit nevoia să se facă o clasificare a lor. Erbicidele se pot
clasifica după mai multe criterii şi anume:
• după spectrul de acţiune,
• după epoca de administrare,
• după modul de acţiune,
• după procesele metabolice pe care le blochează,
• din punct de vedere fizic.
După spectrul de acţiune, erbicidele se clasifică în:
a. erbicide cu acţiune totală, acestea distrug toate plantele de pe
suprafaţa tratată şi din această cauză ele se aplică pe locuri necultivate.
Aceste erbicide sunt cele pe bază de: Paraquat, Diquat, Glyphosat etc.
b. erbicide selective, care distrug numai unele plante şi din această
cauză se aplică în culturi agricole. Erbicidele selective se împart în erbicide
antigramineice şi erbicide active faţă de dicotiledonate.
După epoca de administrare, erbicidele se clasifică în:
a. erbicide care se aplică înainte de semănat (pre plant
incorporated), cum sunt cele pe bază de: Benefin, Butilate, EPTC, Molinat,
Trifluralin, Atrazin etc.
b. erbicide care se aplică în perioada dintre semănat şi răsărire
(preemergence). În această grupă intră erbicidele pe bază de Prometrin,
Linuron, Monolinuron, Terbutryn etc.;
c. erbicide care se aplică după răsărire (post-emergence), cum sunt
cele pe bază de 2,4 D, MCPA, Barban, Dicamba, Bromoxynil etc.
După modul de acţiune, erbicidele se clasifică în:
a. erbicide de contact, care se aplică prin stropiri pe plantă şi
acţionează în principal numai asupra locurilor atinse de erbicid; eficienţa
lor este puţin influenţată de condiţiile meteorologice, iar acţiunea asupra
buruienilor este foarte rapidă; cele mai frecvent folosite sunt erbicidele pe
bază de: Dinosebacetat, Bentazon, Bromophenoxim etc.
b. erbicide sistemice, care se absorb în plante prin rădăcini sau prin
frunze, circulă în sistemele conducătoare şi acţionează asupra diferitelor
83
organe vegetative; eficienţa lor depinde foarte mult de condiţiile
meteorologice şi acţiunea asupra buruienilor este mai lentă decât la
erbicidele de contact.
În funcţie de locul pe unde pătrund în plantă se grupează în:
• erbicide care se absorb prin frunze (2,4 D, MCPA, Dicamba,
Flurenol etc.);
• erbicide care se absorb prin frunze şi prin rădăcini (Atrazin,
Prometryn, Linuron, Monolinuron, Terbutryn etc.);
• erbicide care se absorb în exclusivitate prin rădăcini (Trifluralin,
Butylate, Cycloate, Benefin, Nitralin, Simazin, EPTC etc);
• erbicide care se absorb prin hipocotil, coleoptil şi radicele
(Alachlor, Metolachlor, Ethofumesate etc.).
După procesele metabolice pe care le blochează pentru a cauza
moartea plantei:
a. erbicide care inhibă respiraţia (erbicide pe bază de DNOC,
Dinoseb, Bromoxinil etc).
b. erbicide cu acţiune similară hormonilor vegetali (2,4 D şi
compuşii înrudiţi);
c. erbicide care inhibă fotosinteza şi producerea clorofilei (Atrazin,
Simazin, Terbutryn, Prometryn, Terbacil, Bentazol etc.);
d. erbicide care inhibă germinaţia (Benefin, Trifluralin, Nitralin,
Butylate, EPTC etc).
Din punct de vedere fizic, erbicidele se pot prezenta ca:
a. soluţii, amestecuri moleculare de substanţe, în stare lichidă şi
care nu pot fi separate prin mijloace fizice (de pildă prin centrifugare). Din
această grupă fac parte erbicidele: Amiben, Basagran, Gramoxone,
Reglone etc.
b. emulsii, amestecuri de lichide la nivel superior celui molecular şi
care se pot separa prin mijloace fizice, cum sunt de exemplu erbicidele:
Eradicane, Lasso, Eptam, Sutan, Betanal, Brominal etc.
c. pulberi muiabile, care prin amestec cu apa dau suspensii
(amestecuri solid-lichid, la nivel supramolecular), cum sunt erbicidele pe
bază de Nitralin, Oryzalin, Diclorbenil, Monuron, Linuron, Atrazin,
Cyanazin etc.

84
d. granule, care se aplică direct, fără apă, ca de exemplu erbicidele:
Walop G pe bază de Propachlor, Ordram G pe bază de Molinat etc.
3.4.6.2. Absorbţia erbicidelor şi translocarea lor în plante.
Erbicidele ajung în plantă pe două căi principale: prin toată
suprafaţa lor aeriană şi prin organele subterane. Pentru erbicidele care se
aplică postemergent ne interesează absorbţia foliară, iar pentru cele care se
aplică preemergent, absorbţia radiculară.
Reţinerea şi absorbţia erbicidelor pe cale foliară este diferenţiată în
funcţie de mărimea suprafeţei foliare, de prezenţa sau absenţa perilor sau a
unui strat de ceară pe frunze precum şi de gradul de dezvoltare a cuticulei.
Un rol important în pătrunderea erbicidelor în plante îl au
stomatele, dacă tratamentul se face când acestea sunt deschise.
Cunoaşterea factorilor care influenţează reţinerea şi absorbţia
erbicidelor pe cale foliară dă posibilitatea specialiştilor să aleagă erbicidele
cele mai adecvate şi momentul cel mai potrivit de aplicare, asigurându-se
în felul acesta succesul tratamentului. Absorbţia radiculară a erbicidelor
este mai rapidă sau mai lentă. Absorbţia poate fi pasivă sau activă, planta
consumând energie pentru a absorbi toxicul.
Erbicidele, odată ajunse în plante, pătrund în sistemul circulator al
acestora. În mod obişnuit erbicidele absorbite prin frunze circulă spre
rădăcină odată cu seva elaborată de acestea adică prin vasele liberiene;
erbicidele care se absorb prin rădăcină circulă odată cu apa încărcată cu
ioni minerali spre frunze, prin vasele lemnoase. Sunt însă şi unele erbicide,
ca: aminotriazolul, hidrazida maleică etc., care circulă cu mare uşurinţă în
plantă, în ambele sensuri. Cât priveşte erbicidele de contact, acestea au o
translocare foarte limitată. Aşa de exemplu erbicidele Gramoxone şi
Reglone distrug în mod obişnuit ţesuturile verzi numai în locul unde intră
în contact cu acestea.
3.4.6.3. Modul de acţiune al erbicidelor asupra plantelor
Pentru stabilirea erbicidului, a dozei, epocii precum şi a metodei de
tratare este necesar să cunoaştem mecanismele prin care erbicidele
provoacă oprirea creşterii sau chiar moartea plantelor. În acest scop se
prezintă în continuare efectele pe care principalele categorii de erbicide le
produc asupra plantelor.

85
Erbicide cu acţiune hormonală. Modul de acţiune al acestor
erbicide este asemănător fitohormonilor naturali şi în funcţie de doza
aplicată provoacă sau opresc creşterea plantelor.
Aceste erbicide provoacă apariţia de anomalii morfologice, de
calusuri şi tumori care rup scoarţa plantei, dezechilibrându-i balanţa hidrică
şi oferind căi de acces paraziţilor. Aceste modificări anatomice şi
histologice la plantele sensibile se datoresc închiderii vaselor liberiene
împiedicându-se în felul acesta circulaţia sevei de la frunze spre celelalte
organe ale plantei.
Ca reprezentanţi tipici ai acestei grupe cităm derivaţii acidului
fenoxiacetic, 2,4 D, care în ţara noastră se produce sub denumirea de
Diclorodon sodic, DMA, MCPA, 2,4,5 –T etc.
Cu efecte similare erbicidelor hormonale sunt şi derivaţii
flurenolului, derivaţii benzoici, acizii alifatici halogenaţi şi picloramul.
Erbicide care inhibă fotosinteza. Aceste erbicide ajunse în corpul
plantelor sensibile fiziologic, provoacă un dezechilibru al metabolismului
producând perturbări în procesul de fotosinteză. Se cunoaşte că reducerea
CO2 în corpul plantei se realizează de către atomii de hidrogen care rezultă
în urma descompunerii apei de către lumina solară. Descompunerea apei
este reacţia cheie în procesul de fotosinteză şi acest proces este denumit
“reacţia Hill”. Ori, aceste erbicide împiedică oxidarea manganului bivalent
la mangan trivalent, proces indispensabil fotolizei apei.
Erbicide care inhibă germinaţia. Din acest grup carbamaţii şi
acilanilidele au şi acţiune de inhibitori de fotosinteză. Dar acţiunea
predominantă a lor este însă inhibarea germinaţiei şi a diviziunii mitotice.
Deoarece ele blochează diviziunile au acţiune tipic antagonistă faţă de
erbicidele din prima grupă, fapt pentru care orice fel de asociere cu
erbicidele hormonale este contraindicată. Spectrul de acţiune pentru aceste
erbicide este în special antigramineic.
3.4.6.4 Selectivitatea erbicidelor şi cauzele care o determină
Ţinând cont de cauzele care o determină, selectivitatea erbicidelor a
fost clasificată în mai multe tipuri:
• selectivitatea chimică,
• selectivitatea fizică,

86
• selectivitatea fizico-chimică,
• selectivitatea anatomică,
• selectivitatea localizată,
• selectivitatea periodică.
Selectivitatea chimică, întâlnită în literatura de specialitate şi sub
numele de selectivitate biochimică şi selectivitate fiziologică. Aceasta este
tipul de selectivitate adevărat, deoarece diferenţierea efectului erbicidelor
se datoreşte unor procese fiziologice şi biochimice specifice anumitor
plante.
Astfel, procesele cu care s-a tratat pot fi metabolizate de către
plantele de cultură rezistente în substanţe inactive sau de către unele
buruieni în substanţe fitotoxice.
Pentru primul caz, exemplu tipic îl reprezintă selectivitatea unor
erbicide triazinice faţă de porumb. Porumbul, spre deosebire de multe
buruieni, transformă atrazinul într-o hidroxitriazină, substanţă care nu mai
este fitotoxică.
Pentru al doilea caz se menţionează selectivitatea faţă de
leguminoase a produselor fenoxibutirice. Aceste produse nu posedă
proprietăţi erbicide dar, odată ajunse în plante pot fi uşor degradate prin
acţiunea β–oxidazelor în produse fitotoxice cunoscute pentru
fitotoxicitatea lor. Enzimele amintite, lipsind la culturile leguminoase,
metabolizarea nu poate avea loc, astfel că aceste culturi nu sunt afectate.
Selectivitatea fizică este cauzată de poziţia, forma şi mărimea
suprafeţei frunzelor plantei cultivate şi a buruienilor. Aşa de exemplu, în
cazul tratării cerealelor păioase cu produse din grupa fenolilor substituiţi,
acestea nu le reţin pe frunzele lor, din cauza tensiunii superficiale ridicate a
soluţiei, picăturile scurgându-se jos. În schimb, pe frunzele late, adesea
întinse sub formă de rozetă ale buruienilor dicotiledonate, picăturile
lichidului aplicat se adună, staţionează pe limb şi produc necrozarea
acestuia.
Selectivitatea fizico-chimică este oarecum specifică tratamentelor
făcute cu unele fracţiuni petroliere la culturile din familia Umbeliferae. Sub
aspect fizic, efectul diferit se datoreşte deosebirilor dintre morfologia

87
frunzelor, iar sub aspect chimic, prezenţei la plantele umbelifere a
uleiurilor eterice care împiedică pătrunderea produsului petrolier în
interiorul celulelor. În schimb, la buruienile din alte familii, uleiurile
eterice lipsind, fracţiunea petrolieră pătrunde uşor în interiorul celulelor şi
planta este distrusă.
Selectivitatea anatomică se datoreşte structurii anatomice mai
favorabile pe care o au suprafaţa frunzelor la unele plante de cultură faţă de
cea a frunzelor de buruieni. Un exemplu tipic îl prezintă mazărea, la care
prezenţa pe frunze a unui strat de ceară diminuează sensibil pătrunderea
erbicidelor.
Selectivitatea localizată este cauzată de poziţia diferită a rădăcinilor
plantelor în raport cu stratul ce conţine erbicid. Acest tip de selectivitate îl
întâlnim, de exemplu, în cazul erbicidului Prometrin aplicat la floarea-
soarelui şi alte culturi. Floarea-soarelui se însămânţează normal la 6-7 cm,
iar erbicidul se administrează concomitent cu semănatul pe suprafaţa
solului. Selectivitatea se datoreşte, în cazul acesta stratului de pământ ce se
înterpune între erbicid şi seminţele plantei de cultură.
Selectivitatea periodică se referă la faptul că plantele de cultură
sunt sensibile la erbicide în anumite faze ale dezvoltării şi rezistente în
altele. Aşa de exemplu, la cerealele păioase erbicidele hormonale se pot
aplica numai în intervalul dintre înfrăţirea deplină şi mijlocul fazei de
împăiere. De asemenea, erbicidul Pyramin se poate aplica la sfeclă numai
de la semănat până la răsărire şi apoi din nou, după ce primele două frunze
tipice au mărimea unui bob de mazăre.
3.4.6.5 Metode de aplicare a erbicidelor
Pe lângă cunoaşterea mecanismului de acţiune al fiecărui erbicid, a
selectivităţii lui faţă de plantele cultivate, a spectrului de combatere al
buruienilor, în tehnologia utilizării erbicidelor metodele de aplicare a
acestora au un rol deosebit de important.
În funcţie de mecanismul de acţiune al erbicidelor se disting două
metode principale de aplicare a erbicidelor:
• aplicarea pe sol înainte de semănatul sau răsăritul culturilor;
• aplicarea în cursul perioadei de vegetaţie, după răsăritul culturii.

88
Prima metodă de aplicare are un caracter preventiv şi este specifică
erbicidelor reziduale, cum sunt cele pe bază de atrazin, metolaclor,
simazin, butylat, benefin, cycloat, trifluralin etc.
A doua metodă are un caracter curativ şi este specifică erbicidelor
de contact, cu acţiune totală sau selectivă, precum şi erbicidelor cu acţiune
hormonală, dinoseb-acetatului, picloramului, morfactinelor etc..
În cadrul fiecărei metode de aplicare există o serie de variante
determinate de: perioada din ciclul anual al culturii, lucrarea agrotehnică
care precede sau succede tratamentul, fazialitatea plantelor cultivate şi a
buruienilor, cerinţele erbicidului utilizat, corelate îndeosebi cu condiţiile
pedoclimatice şi nivelul agrotehnicii practicate.
Pentru situaţia când erbicidele se aplică pe vegetaţie, pătrunderea
acestora în plantă poate fi favorizată, în funcţie de situaţie, cu ajutorul unor
substanţe ajutătoare cum ar fi muianţi, activanţi sau adezivi.
Pentru plantele ce au pe frunze un strat ceros sau perişori, în
vederea aderenţei mai bune a soluţiei se folosesc anumite substanţe adezive
cum ar fi: polimerii solubili în apă, a unor uleiuri, diferite îngrăşăminte etc.
Eficacitatea unor erbicide reziduale este dependentă, în cea mai
mare măsură, de umiditatea solului. Precipitaţiile căzute după tratament
favorizează dispersarea erbicidelor reziduale până la adâncimea de
germinare a seminţelor de buruieni.
Eficacitatea metodelor de aplicare a erbicidelor este influenţată şi
de alte elemente climatice, cum ar fi: temperatura, lumina, umiditatea
relativă a aerului etc.
Aşa de exemplu, eficacitatea maximă a erbicidelor hormonale sau
de contact se realizează când procesele fiziologice din plante se desfăşoară
intens. Din acestă cauză aceste erbicide se aplică atunci când temperatura
aerului este de 15-20oC. Dacă erbicidul 2,4 D se administrează la o
temperatură în jur de 10oC şi în condiţiile unei nebulozităţi accentuate,
efectul este redus, iar timpul necesar pentru acţiune este mult mai lung.
Pentru erbicidele volatile sau cele care se descompun uşor în
prezenţa luminii şi care se aplică pe sol, este necesară încorporarea şi
omogenizarea intimă cu solul, într-un interval de cel mult 15-20 minute

89
după administrare, operaţie ce se execută cu ajutorul grapei cu discuri,
combinatorului sau frezei.
Epoca de administrare a acestora este precizată prin prescurtările
ppi - înainte de semănat, la pregătirea patului germinativ, preem - între
semănat şi răsărire şi postem – după răsărire, pe vegetaţie.
3.5. Lucrările solului
3.5.1. Importanţa lucrărilor solului
În toate sistemele de agricultură lucrările prin efectele lor asupra
însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului au reprezentat una dintre
cele mai importante verigi de sporire a producţiei.
Prin lucrările solului trebuie să se realizeze un strat afânat, în care
plantele să găsească condiţii optime creşterii şi dezvoltării. Într-un sol
afânat rădăcinile se dezvoltă mai mult şi pătrund mai uşor în sol, mai ales
în primele faze de vegetaţie. În acest scop trebuie ca prin lucrări să se
realizeze un raport echilibrat între faza solidă a solului şi porozitate, raport
care trebuie să fie de 1/1. Cel mai pronunţat efect asupra porozităţii îl are
arătura care poate determina creşterea volumului porilor stratului afânat cu
20-30%.
Odată cu creşterea porozităţii are loc şi modificarea densităţii
aparente. Majoritatea plantelor de cultură găsesc condiţii favorabile pentru
dezvoltarea sistemului radicular dacă densitatea aparentă este cuprinsă
între 1,07-1,45 g/cm3.
Prin lucrările solului se crează condiţii favorabile pentru
acumularea şi reţinerea unor cantităţi mari de apă în sol în regiunile
secetoase, iar în zonele mai umede atât acumularea cât şi drenarea în
adâncime, astfel încât se evită excesul de umiditate în stratul arabil.
Lucrările solului influenţează şi asupra însuşirilor chimice prin
amplificarea acţiunii factorilor ce contribuie la procesele de alterare
minerală şi de descompunere a materiei organice.
Într-un sol afânat, procesul de nitrificare este mai intens, care atrage
după sine accentuarea unor procese chimice favorabile prin care fosforul,
potasiul, calciul şi alte elemente nutritive trec din forme greu solubile în
forme accesibile plantelor.

90
3.5.2 Procesele tehnologice ce se produc în sol
Prin lucrările solului, de arat, desfundat, grăpat, tăvălugit etc.,
stratul arabil este supus unui şir de operaţiuni ce au ca efect modificarea
înşuşirilor acestuia. În funcţie de maşinile agricole cu care se efectuează
lucrările, solul este supus următoarelor procese tehnologice:
• întoarcerea sau răsturnarea brazdei,
• mărunţirea şi afânarea solului,
• amestecarea stratului de sol,
• tasarea solului,
• nivelarea.
Întoarcerea sau răsturnarea braudei se realizează cu ajutorul
plugului şi se execută în mod obişnuit odată pe an. Prin răsturnarea
stratului arabil sunt încorporate în sol miriştea, îngrăşămintele,
amendamentele etc. şi este adus la suprafaţă stratul de sol din adâncime,
structurat, cu însuşiri superioare.
Mărunţirea şi afânarea solului se realizează odată cu răsturnarea
brazdei. Stratul arabil poate fi afânat cu ajutorul pieselor de subsolaj.
Mărunţirea şi afânarea stratului superficial al solului se poate realiza cu
grape, cultivatoare etc.
Amestecarea stratului de sol este procesul ce urmăreşte crearea
unui strat de sol omogen, cu însuşiri fizice, chimice şi biologice
asemănătoare. Prin amestecare se distribuie uniform în sol îngrăşămintele,
resturile organice, amendamentele.
Tasarea solului se realizează prin lucrarea cu tăvălugul, care
măreşte porozitatea capilară în detrimentul celei necapilare, favorizând
urcarea apei către suprafaţa solului în zona de germinare a seminţelor.
Tasarea se foloseşte mai frecvent în zonele secetoase.
Nivelarea se face cu scopul de a reduce pierderile de apă din sol
prin evaporare, de a uşura efectuarea lucrărilor de semănat, întreţinere şi
recoltat, pentru distribuirea uniformă a apei de irigaţie etc. Nivelarea se
realizează cu ajutorul nivelatoarelor, a grapelor, netezitoarelor şi uneori cu
tăvălugul, caz în care se realizează şi o tasare a solului.
Prin lucrări speciale ale solului, în funcţie de cerinţele plantelor
cultivate şi condiţiile pedoclimatice, pot avea loc şi alte procese
91
tehnologice cum ar fi: crearea de brazde pentru irigat sau pentru
îndepărtarea excesului de apă, formarea de coame, modelarea terenului în
legumicultură etc.
3.5.3. Clasificarea lucrărilor solului
Lucrările solului se pot clasifica după mai multe criterii:
• după uneltele cu care se execută:
o lucrări cu plugul,
o grapa,
o cultivatorul,
o tăvălugul etc.
• după adâncimea la care se execută:
o lucrări adânci,
o superficiale.
• după epoca efectuării:
o lucrări de vară,
o toamnă,
o iarnă şi
o primăvară.
• după plantele pentru care se execută:
o lucrări pentru grâul de toamnă, porumb, cartof etc.
Lucrarea cu plugul
Aratul este cea mai importantă lucrare a solului, fiind considerată
lucrarea de bază. În condiţiile din ţara noastră, în mod obişnuit, pe acelaşi
teren arătura se execută odată pe an şi numai în anumite cazuri de două ori.
Prin arat, un strat mai gros sau mai subţire de sol, numit brazdă, se
mărunţeşte, se amestecă şi se afânează. Printre cele mai importante efecte
ale arăturii amintim: îngroparea stratului de sol pulverizat şi aducerea la
suprafaţă a solului structurat; încorporarea resturilor de plante, a
buruienilor şi îngrăşămintelor; afânarea, prin care se realizează aerarea şi
încălzirea solului în profunzime; înmagazinarea unor cantităţi mari de apă
în sol etc.
În vederea efectuării arăturii terenul trebuie delimitat în parcele sau
fâşii, a căror lăţime trebuie să fie un multiplu cu soţ al lăţimii de lucru a

92
agregatului şi în acelaşi timp să se reducă la minimum deplasările în gol la
capete.
Lăţimea optimă a parcelei la care se realizează cea mai mică
deplasare a agregatului în gol se poate calcula cu ajutorul formulei:
L = 2 (DA + 8R2)
în care:
L = lăţimea parcelei;
D= lungimea parcelei;
A = lăţimea agregatului;
R = raza minimă de întoarcere a agregatului.
După modul cum se poateefectua, arătura poate fi:
• arătura în lături,
• arătura la cormană,
• arătura netedă sau într-o singură parte.
Arătura în lături. Agregatul intră în lucru la marginea din dreapta
parcelei răsturnând brazda spre dreapta, pe teren nelucrat, formându-se
astfel o coamă, iar la capăt agregatul se deplasează în gol şi începe a doua
cursă în sens invers pe cealaltă margine a parcelei, unde aruncă brazda tot
spre dreapta, pe teren nelucrat şi formează a doua coamă. Tractorul se
deplasează apoi tot în gol la capăt, până la prima margine şi intră în lucru
lângă prima brazdă unde execută brazda a treia. Lucrarea continuă astfel pe
cele două părţi ale parcelei până se ajunge la mijloc unde, în final, va
rămâne o rigolă.
Arătura la cormană. Agregatul efectuează prima brazdă la mijlocul
parcelei, în aşa fel ca brazda a doua rezultată să cadă peste prima brazdă. În
felul acesta se va forma la mijloc o creastă. În continuare, se va efectua
brazda a treia lângă brazda întâi, a patra lângă a doua şi aşa mai departe,
până se ajunge la marginile laterale ale parcelei. În acest caz, pe marginile
parcelei rămân deschise două rigole, deoarece pământul rezultat de la
ultima brazdă cade în interiorul parcelei. Deci la arătura la cormană rezultă
tot trei denivelări ca şi la arătura în lături dar, la mijlocul parcelei se
formează o creastă, iar pe margini rămân două rigole.

93
Arătura netedă sau într-o singură parte. Pentru realizarea acestei
arături se foloseşte plugul reversibil prevăzut cu două trupiţe, una răstoarnă
brazda la dreapta şi alta răstoarnă brazda la stânga, schimbul dintre cele
două trupiţe făcându-se la capătul tarlalei. În felul acesta plugul va răsturna
brazdele numai într-o singură parte a parcelei, realizând o arătură
uniformă, fără şanţuri şi coame. Lucrând în felul acesta agregatul nu are de
parcurs curse în gol iar în final va rezulta un singur şanţ la marginea
tarlalei.
Această metodă de executare a arăturii se foloseşte în special pe
terenurile în pantă, supuse eroziunii, unde arătura se execută de-a lungul
curbelor de nivel.
După adâncimea de executare, arăturile se clasifică în:
• superficiale,
• normale,
• adânci,
• foarte adânci şi
• de desfundare.
Arătura superficială se execută la adâncimea de 14-17 cm la
pregătirea terenului pentru culturi succesive, pentru cereale de toamnă
după premergătoare târzii, în situaţia când umiditatea solului nu permite
executarea unor arături normale sau în alte situaţii speciale.
Arătura normală se execută la adâncimea de 18-20 cm, atât vara
după premergătoare timpurii cât şi toamna după premergătoare târzii,
pentru culturi care nu necesită arături mai adânci.
Arătura adâncă se execută vara sau toamna, la adâncimea de 22-30
cm pentru culturile care necesită afânarea mai profundă a solului, cum ar
fi: cartoful, sfecla, porumbul, lucerna etc.
Arătura foarte adâncă se execută la adâncimea de 31-40 cm, fiind
necesară pe solurile argiloase, compacte care necesită afânare profundă
pentru a li se îmbunătăţi însuşirile fizice. Pe astfel de terenuri arătura foarte
adâncă se va executa la 3-5 ani.
Arătura de desfundare se execută cu pluguri speciale, la adâncimea
de 40- 80 cm, în scopul înfiinţării pepinierelor, plantaţiilor de vii şi pomi,
hameiştilor etc.
94
Arătura de desfundare măreşte permeabilitatea solului pentru apă şi
aer, intensifică activitatea biologică şi degradarea compuşilor incomplet
oxidaţi, încorporează buruienile şi dăunătorii etc.
Dupa epoca de executare a arăturii, acestea pot fi:
• de vară,
• de toamnă,
• de iarnă şi
• de primăvară.
Arătura de vară se execută după recoltarea culturilor timpurii.
Aceste arături se execută atât pentru culturi de toamnă cât şi pentru cele de
primăvară, în funcţie de rotaţia stabilită în cadrul asolamentului. Arătura de
vară prezintă multe avantaje, printre care amintim: contribuie la
înmagazinarea şi păstrarea apei provenită din precipitaţii, favorizează
creşterea conţinutului de nitraţi, contribuie la combaterea buruienilor,
dăunătorilor şi agenţilor fitopatogeni etc.
În ceea ce priveşte adâncimea de executare a arăturii, aceasta
depinde de umiditatea solului, de plantele ce urmează a fi cultivate şi de
alţi factori. În general, pentru culturile succesive se execută arături
superficiale, pentru culturi de toamnă arături normale, iar pentru culturi de
primăvară arături normale sau adânci, în funcţie de cerinţele acestora.
Arătura de toamnă, se execută după premergătoare târzii pentru
culturi de toamnă sau de primăvară.
Pentru culturi de toamnă se execută imediat după recoltarea plantei
premergătoare, efectuându-se arături normale sau superficiale, în funcţie de
umiditatea solului, în agregat cu grapa stelată.
Pentru culturile de primăvară, adâncimea arăturii variază între 20-
30 cm, în funcţie de planta ce urmează a fi însămânţată, de starea solului,
gradul de îmburuienare etc.
Arătura de toamnă prezintă multe avantaje faţă de arătura de
primăvară, printre care amintim: se acumulează apa din precipitaţiile
căzute în sezonul rece, seminţele buruienilor şi dăunătorii se încorporează
în profunzime, încât se distrug iar seminţele de buruieni scoase la suprafaţă
sunt distruse de gerurile din timpul iernii, în terenul arat toamna se
acumulează de 2-3 ori mai mulţi nitraţi decât în cel arat primăvara,

95
arăturile de toamnă uşurează executarea în bune condiţii a lucrărilor solului
şi a semănatului în primăvară etc.
Arătura de iarnă se execută în situaţii extreme, când condiţiile din
toamnă sunt nefavorabile. Această arătură se poate executa în ferestrele
iernii, când solul nu este acoperit de zăpadă şi când nu este îngheţat de loc
sau numai la suprafaţă. Din punct de vedere al calităţii, această arătură este
inferioară arăturii de toamnă, dar superioară arăturii de primăvară.
Arătura de primăvară este contraindicată pentru condiţiile din ţara
noastră. În situaţia când totuşi nu s-au efectuat arăturile de toamnă, se va
executa arătura de primăvară, cât mai timpuriu, în agregat cu grapa stelată
şi la adâncimea de 16-18 cm, pentru a reduce pierderile de apă din sol.
Lucrarea solului cu grapa
Grăpatul realizează nivelarea solului la suprafaţă, afânarea şi
mărunţirea acestuia pe adâncimea de 3-12 cm. Pentru efectuarea acestei
lucrări se folosesc diferite tipuri de grape: cu discuri, cu colţi rigizi sau
reglabili, rotative simple ori stelate etc.
Lucrarea cu grapa se execută îndeosebi în următoarele situaţii:
- pentru mărunţirea arăturilor concomitent cu executarea lor, grapa
stelată făcând parte obligatoriu din agregat; la întreţinerea arăturilor de
vară, când se folosesc grapele cu colţi reglabili sau cu discuri, în funcţie de
gradul îmburuienării şi de grosimea crustei formată în urma ploilor;
- la îngrijirea culturilor de primăvară, înainte sau după răsărire,
pentru distrugerea crustei şi a buruieniulor în curs de răsărire;
- la îngrijirea pajiştilor, lucernierelor şi trifoiştilor, primăvara
devreme sau după cosit, cu grapele cu colţi reglabili, cu scopul de a strânge
resturile organice şi de a afâna solul, favorizându-se lăstărirea plantelor;
pentru regenerarea lucernierelor vechi se foloseşte grapa cu discuri.
Grapa cu discuri poate fi folosită şi pentru dezmiriştire, atunci când
nu se poate executa imediat arătura de vară după recoltarea plantelor
timpurii, la pregătirea terenului pentru culturi succesive, înaintea efectuării
arăturii de toamnă dacă pe teren rămân multe resturi vegetale, pentru
pregătirea solului în vederea însămânţării cerealelor de toamnă după
premergătoare care lasă terenul afânat sau când umiditatea solului nu
permite executarea arăturii.

96
Viteza de lucru cu grapele variază, în general, între 4-10 km/oră, în
raport cu forţa de tracţiune, felul grapei, umiditatea solului, adâncimea de
lucru etc.
Lucrarea solului cu cultivatorul
Cultivatorul execută lucrarea caracterizată prin efect intermediar
între arat şi grăpat, deoarece realizează: tăierea buruienilor, mărunţirea şi
afânarea solului fără răsturnarea straturilor. Cultivatoarele pot fi echipate
cu organe active diferite în funcţie de scopul urmărit prin lucrare.
Cultivatoarele se folosesc îndeosebi în următoarele situaţii:
- la pregătirea solului arat în vederea însămânţării, când cultivatorul
este echipat cu piese pentru cultivaţie totală;
- la pregătirea patului germinativ când, pe lângă cultivator, se mai
ataşează grapa rotativă sau cu colţi rigizi şi grapa elicoidală;
- la îngrijirea culturilor prăşitoare, efectuându-se după caz prăşitul,
muşuroitul, concomitent şi cu fertilizarea suplimentară;
- la deschiderea rigolelor, în vederea irigării pe brazde;
- pe solurile grele, unde este necesar să se lucreze solul mai
profund, fără întoarcerea brazdei, când se foloseşte cultivatorul cizel
echipat cu piese active puternice şi în formă de daltă.
Lucrarea solului cu tăvălugul
Tăvălugul se foloseşte atât pentru tasarea şi nivelarea solului cât şi
pentru mărunţirea bulgărilor. Tasarea solului se poate realiza până la 5-10
şi chiar 12 cm, în funcţie de greutatea tăvălugilor. Acţiunea tăvălugilor
asupra solului este determinată şi de modul cum se prezintă suprafaţa
acestora. Astfel, tăvălugii netezi execută îndeosebi tasarea solului fără să
sfărâme bolovanii pe care-i împinge în sol, în timp ce tăvălugii inelari, pe
lângă tasarea solului contribuie şi la mărunţirea bulgărilor şi la distrugerea
crustei.
Tăvălugul se foloseşte îndeosebi în următoarele situaţii:
• la tasarea arăturii prea afânate, în situaţia când trebuie să se
însămânţeze imediat;
• la mărunţirea arăturilor bolovănoase, pentru a uşura lucrarea
solului cu grapele cu discuri, în vederea pregătirii unui pat
germinativ corespunzător cerealelor de toamnă;

97
• înaintea însămânţării seminţelor mici şi după însămânţarea
seminţelor mari, dacă solul nu conţine umiditate corespunzătoare;
• la îngrijirea cerealelor de toamnă în situaţia că au ieşit
dezrădăcinate din iarnă;
• la plantele cultivate pentru îngrăşământ verde, lucrarea cu
tăvălugul neted, înaintea executării arăturii, culcă plantele în
direcţia deplasării plugului, uşurând încorporarea lor sub brazdă.
Viteza de deplasare a tăvălugului depinde de scopul urmărit, astfel:
când se urmăreşte tasarea solului afânat cu tăvălugul inelar, viteza de
deplasare este de 3-4 km/oră, iar când obiectivul îl constituie mai mult
mărunţirea bulgărilor, viteza de deplasare poate fi de 5-7 km/oră.
Pregătirea patului germinativ
Această lucrare trebuie să realizeze crearea unui strat de sol bine
mărunţit pe adâncimea de semănat, aşezat în profunzime şi afânat la
suprafaţă, ca să poată fi încorporată sămânţa în contact intim cu solul, să
germineze într-un timp scurt şi uniform, pe tot lanul. Pregătirea patului
germinativ trebuie efectuată în preziua sau chiar în ziua semănatului, iar
ultima lucrare de pregătire se va executa perpendicular pe direcţia
semănatului cu grapele cu discuri, cultivatoare sau extirpatoare, iar când se
foloseşte combinatorul se poate lucra în aceeaşi direcţie cu semănatul.
Concomitent cu pregătirea patului germinativ se încorporează în sol
îngrăşăminte chimice cu azot, erbicide şi insecticide şi totodată se distrug
buruienile răsărite sau în curs de răsărire. Prin afânarea solului numai pe
adâncimea de semănat se crează condiţii ca maşina de semănat să distribuie
uniform seminţele în solul mai aşezat cu suficientă umiditate. În astfel de
condiţii seminţele rămân acoperite cu sol afânat, aerat şi încălzit, creându-
se mediul favorabil declanşării încolţirii.
Când se pregăteşte patul germinativ în condiţii de secetă excesivă,
mai ales primăvara, se va urmări cu precădere păstrarea apei în sol. În acest
caz, operaţiile de mărunţire şi afânare a terenului vor fi mult reduse ca
număr, spre a nu favoriza evaporarea apei şi uscarea solului, urmărindu-se
ca printr-o singură trecere sau cel mult două treceri să se pregătească
corespunzător patul germinativ, acordându-se atenţie reglajelor utilajelor.

98
3.5.4. Sistemele de lucrare a solului
Prin sistem de lucrare a solului se înţelege modul de aplicare în
complex a mai multor lucrări, cu indicarea numărului lor, succesiunea şi
timpul când se execută.
Principalele sisteme de lucrare a solului sunt:
• sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă,
• pentru culturi de primăvară,
• pentru culturi succesive şi
• sisteme de lucrări minime.
Sisteme de lucrări pentru culturile de toamnă. Culturile de toamnă
pot fi semănate după premergătoare timpurii sau după plante care se
recoltează târziu.
În primul caz imediat după recoltarea plantei premergătoare, se
execută arătura de vară în agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 20-22
cm. Până în toamnă arătura se va menţine curată de buruieni şi fără crustă,
prin lucrări cu grapa cu discuri sau cultivatorul, în agregat cu grapa cu colţi
reglabili. Ultima lucrare se va face la adâncimea de însămânţare,
perpendicular pe direcţia semănatului.
În cazul în care, datorită secetei excesive nu se poate executa
arătura imediat după recoltarea premergătoarelor, se va face mai întâi
dezmiriştirea, iar după 2-3 săptămâni se va efectua arătura de vară.
În al doilea caz, imediat după recoltare se execută arătura în agregat
cu grapa stelată, la adâncimea de 15-20 cm. Condiţia esenţială este ca prin
arătură să nu rezulte bulgări. Când culturile de toamnă urmează după
porumb, sorg sau floarea soarelui, înaintea arăturii terenul se va discui
pentru a mărunţi resturile vegetale şi a uşura încorporarea lor complet sub
brazdă. După arătură solul se lucrează cu grapa cu discuri, în agregat cu
grapa cu colţi reglabili, ultima lucrare executându-se perpendicular pe
direcţia de semănat.
În toamnele extrem de secetoase, după premergătoare târzii se
renunţă la arătura care ar rămâne bulgăroasă şi se lucrează solul de mai
multe ori cu grapele cu discuri, până se realizează un pat germinativ
corespunzător.

99
Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară. Culturile de
primăvară, la rândul lor, pot fi semănate după plante care se recoltează
devreme sau după cele care se recoltează târziu. După premergătoare
timpurii lucrările solului sunt aceleaşi ca şi pentru culturile de toamnă care
urmează după plante ce se recoltează în vară.
Pentru culturile de primăvară ce urmează după premergătoare târzii,
după recoltarea acestora se face arătura de toamnă, conform regulilor
generale cunoscute.
Referitor la adâncimea arăturii, aceasta variază între 20-30 cm în
funcţie de planta ce urmează a fi cultivată, de condiţiile climatice ale
anului, de grosimea stratului de humus, de gradul de lucrare a solului şi de
alţi factori.
Primăvara, până la semănat, lucrările superficiale cu grapa cu colţi,
grapa cu discuri sau combinatorul, urmăresc păstrarea apei în sol,
combaterea buruienilor, încorporarea îngrăşămintelor, erbicidelor şi
insecticidelor în sol şi pregătirea unui pat germinativ corespunzător. În
mod obişnuit, pentru plantele care se seamănă primăvara devreme se
execută 1-2 lucrări, iar pentru cele care se însămânţează mai târziu sunt
necesare 2-3 lucrări.
Alegerea agregatului de lucru cât şi a numărului de lucrări se face
în funcţie de modul cum se prezintă arătura în primăvară, de gradul de
îmburuienare, de cerinţele plantelor de cultură privind adâncimea de
încorporare a seminţelor, de mersul vremii etc.
Ca regulă generală, aşa cum s-a mai arătat, numărul lucrărilor în
primăvară trebuie să fie cât mai redus, pentru a împiedica pierderea apei
din sol şi tasarea acestuia cât şi pentru a reduce consumul de carburanţi şi
lubrifianţi. În acest scop se vor folosi agregate complexe cu ajutorul cărora
odată cu pregătirea patului germinativ, să se administreze îngrăşămintele,
erbicidele etc.
Sistemul de lucrări pentru culturi succesive. După culturile care se
recoltează devreme, se poate însămânţa a doua cultură. Aceste culturi
succesive sau duble reuşesc cu siguranţă în zonele cu precipitaţii mai
abundente în cursul verii sau în condiţii de irigare. O altă condiţie pentru ca
aceste culturi să reuşească, este, ca lucrările de pregătire a solului şi

100
semănatul să se facă în timp cât mai scurt, pentru a nu se pierde apa din sol
şi pentru a asigura timpul şi suma temperaturilor necesare culturii a doua.
Sistemul de lucrări minime. Pornindu-se de la faptul că datorită
numeroaselor lucrări ce se practică în actualele tehnologii, solul se tasează,
se deteriorează structura, scade conţinutul în humus, iar în cazul terenurilor
în pantă se accentuează eroziunea, s-a conturat ideea aplicării unui număr
mai redus de lucrări pe aceeaşi suprafaţă. Primele cercetări în această
direcţie s-au făcut la începutul deceniului cinci al secolului XX în statul
Ohio din S.U.A., la cultura de porumb. Acest sistem a fost numit
“minimum tillage” şi s-a răspândit şi în alte state.
Acest sistem prezintă o serie de avantaje, atât din punct de vedere
agrotehnic cât şi economic şi anume: se înmagazinează şi se conservă mai
bine apa în sol, acesta se tasează în mai mică măsură ca urmare a reducerii
numărului de lucrări, structura se menţine mai bună, se conservă mai bine
humusul în sol, iar în final se reduc cheltuielile de producţie şi agricultura
devine mai rentabilă.
Folosirea acestui sistem este condiţionată de existenţa unor
agregate de maşini complexe care să permită executarea combinată a mai
multor operaţii, de folosirea unor cantităţi mai mari de îngrăşăminte,
insecto-fungicide, erbicide, de cunoaştere a particularităţilor plantelor de
cultură şi a condiţiilor pedoclimatice locale.
În funcţie de condiţiile pedoclimatice, de planta cultivată, de
sistemul de fertilizare şi combatere a buruienilor, s-au elaborat mai multe
variante ale sistemului de lucrări minime, dintre care cele mai folosite sunt:
• sistemul arat-semănat,
• sistemul cultivat-semănat,
• sistemul de agricultură fără arătură
Sistemul arat-semănat se caracterizează prin aceea că lucrările de
arat şi semănat se execută într-o singură operaţie. Agregatul poate fi
prevăzut şi cu dispozitiv de administrat îngrăşăminte, erbicide şi de tasat
solul pe rândul semănat.
În perioada de vegetaţie se efectuează una sau două lucrări de
cultivaţie, cu care ocazie se face şi fertilizarea suplimentară cu azot. Acest
sistem se foloseşte în zonele mai umede şi reci.

101
Sistemul cultivat-semănat, în cadrul căruia arătura se execută
separat, iar pregătirea patului germinativ, semănatul, aplicarea
îngrăşămintelor, a insecticidelor şi a erbicidelor se efectuează concomitent,
folosindu-se agregate complexe.
Sistemul de agricultură fără arătură, care este cunoscut şi sub
numele de “zero lucrări”. Acest sistem nu prevede nici o lucrare mecanică
a solului, cu excepţia prelucrării unor fâşii înguste de teren în care se
introduc seminţele şi îngrăşămintele.
Deschiderile se execută de către brăzdarele semănătorii sau cu
ajutorul unor piese speciale ataşate la brăzdarele semănătorii. Metoda se
foloseşte la însămânţarea porumbului după diferite premergătoare, inclusiv
după cele care lasă terenul înţelenit. Buruienile şi ţelina se distrug cu
erbicide, iar covorul vegetal rămas la suprafaţă constituie un mulci care
asigură protecţia solului împotriva eroziunii, fapt pentru care această
metodă poate fi folosită cu succes pe terenurile în pantă.
3.6. Sămânţa şi semănatul
Semănatul reprezintă lucrarea prin care se încorporează în sol
seminţele, unde în condiţii favorabile de umiditate, căldură şi aeresire
încolţesc, dând naştere unor plante noi.
3.6.1 Metode de semănat
Acestea diferă în raport cu planta, modul de cultură, scopul culturii,
condiţiile naturale etc., putând fi clasificate în două grupe:
• semănatul prin împrăştiere şi
• semănatul în rânduri.
Semănatul prin împrăştiere, având unele neajunsuri faţă de
semănatul în rânduri se practică pe suprafeţe reduse. Dintre dezavantaje se
impun amintite: repartizarea neuniformă a seminţelor, răsărirea eşalonată,
îmburuienarea mai pronunţată, creşterea cantităţii de sămânţă cu 15-20%
etc. Semănatul manual prin împrăştiere se mai utilizează încă în orezării, la
unele plante legumicole, la supraînsămânţarea pajiştilor naturale etc.
Semănatul prin împrăştiere se poate executa şi cu maşini echipate
cu brăzdare speciale ori cu mijloace avio.
Semănatul în rânduri este metoda răspândită la toate plantele de
cultură datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă dintre care

102
amintim: repartizarea uniformă a seminţelor în rânduri echidistante,
asigurarea pentru fiecare plantă a unei suprafeţe de nutriţie relativ egală,
ceea ce asigură creşterea şi dezvoltarea uniformă a plantelor, crearea
posibilităţii de a mecaniza lucrările de îngrijire a plantelor prăşitoare etc.
În funcţie de biologia plantelor, de scopul pentru care se cultivă
etc., se practică mai multe metode de semănat în rânduri:
• semănatul în rânduri obişnuite,
• semănatul în rânduri dese sau apropiate,
• semănatul în rânduri simple, distanţate,
• semănatul în fâşii sau benzi
• semănatul în rigole,
• semănatul în coame.
Semănatul în rânduri obişnuite cu distanţa dintre rânduri de 12,5
cm, se realizează cu SUP-21, SUP-29 sau SUP-48, asigurându-se fiecărei
plante o suprafaţă de nutriţie sub forma unui dreptunghi alungit. Această
metodă se practică pe scară largă la cerealele păioase, mazăre, borceag, in,
cânepă pentru fuior, graminee şi leguminoase perene furajere etc.
Semănatul în rânduri dese sau apropiate se execută cu semănători
speciale sau semănători universale, la care se ataşează brăzdare
suplimentare, în aşa fel încât distanţa dintre rânduri să nu depăşească 6-7
cm. Pentru realizarea semănatului în rânduri dese este absolut necesar ca
terenul să fie uniform afânat, la adâncimea de semănat, mărunţit şi nivelat.
Prin reducerea distanţei dintre rânduri, creşte distanţa dintre plante
pe rând, astfel că suprafaţa de nutriţie a unei plante se apropie de forma
pătratică, creându-se astfel condiţii pentru utilizarea deplină a tuturor
factoriilor de vegetaţie. Această metodă se foloseşte cu bune rezultate la
toate culturile care în mod obişnuit se însămânţează la 12,5 cm distanţă
între rânduri.
Semănatul în rânduri simple, distanţate se foloseşte la plantele
prăşitoare, distanţa între rânduri fiind de 25-70 cm. În acest scop se
utilizează maşini de semănat speciale (SPC-6, SPC-8, SPC-9, SPC-12), sau
maşini de plantat cartof, răsaduri etc.
Această metodă prezintă avantaje multiple, printre care se impune
subliniată posibilitatea efectuării mecanizate a tuturor lucrărilor de
103
îngrijire. Pentru eliminarea lucrărilor de rărit se practică semănatul în
cuiburi, prin echiparea corespunzătoare a semănătorilor cu dispozitive de
repartiţie a seminţelor.
Semănatul în fâşii sau benzi se practică atât la culturile însămânţate
în rânduri obişnuite cât şi în rânduri distanţate. Aşa de exemplu, loturile
semincere de cereale păioase, din verigi superioare se însămânţează în
benzi de 1,5 m, cu distanţa între rânduri de 12,5 cm, iar între benzi se lasă
o distanţă de 25-35 cm pentru deplasarea muncitorilor care execută lucrări
de purificare biologică. La alte culturi, distanţa dintre rânduri în cadrul
benzii este de 45 cm, iar între rândurile pe unde circulă roţile tractorului se
lasă 60-70 cm, pentru a înlesni efectuarea lucrărilor de îngrijire.
Semănatul în rigole se practică în zonele secetoase, pe soluri
nisipoase sau pe terenuri situate în pantă. În acest caz în faţa brăzdarelor
semănătorii se găsesc corpuri de rariţă care deschid rigolele. Sămânţa fiind
încorporată mai adânc în sol, găseşte umiditatea necesară încolţirii, iar
plantele răsar şi se înrădăcinează mai bine.
Semănatul în coame se practică în soluri cu exces de umiditate,
sămânţa fiind aşezată în biloane executate anterior cu rariţa sau
concomitent cu însămânţarea. În felul acesta, atât sămânţa cât şi plantele
tinere sunt ferite de influenţa umidităţii excesive.
3.6.2 Epoca de semănat
Prin epocă de semănat se înţelege intervalul de timp în care
seminţele plantelor de cultură pot fi încorporate în sol pentru a se asigura
încolţirea şi răsărirea uniformă a acestora, în vederea obţinerii de plante
viguroase.
Epoca de semănat depinde de particularităţile biologice ale
plantelor de cultură, a soiurilor şi hibrizilor, de temperatura solului şi
aerului, de scopul pentru care se cultivă etc.
Pentru culturile de toamnă, care ocupă cca. 1/3 din suprafaţa arabilă
a ţării, semănatul la epoca optimă asigură răsărirea plantelor la timp şi
pregătirea plantelor pentru a suporta intemperiile sezonului rece. Dacă se
seamănă prea devreme, plantele sunt expuse la atacul diferiţilor dăunători
şi boli, iar semănatul prea târziu determină înfrăţire slabă şi reducerea
rezistenţei la iernare.

104
Dintre culturile de toamnă, cel mai devreme se seamănă rapiţa,
după care urmează, în ordine secara, orzul şi orzoaica de toamnă, grâul de
toamnă, iar primăvara se seamănă majoritatea plantelor de cultură. În
funcţie de temperatura minimă de germinare, culturile de primăvară se
însămânţează în mai multe epoci, după cum urmează:
• epoca I, cu două urgenţe,
• epoca a II-a,
• epoca a III-a.
Epoca I, urgenţa întâi, când temperatura solului se menţine între 1-
o
3 C (lucernă, trifoi, mazăre, cereale păioase de primăvară etc.);
Epoca I, urgenţa a doua, la temperatura solului de 3-7oC (in,
cânepă, linte, sfeclă, cartof, floarea soarelui etc.);
Epoca a II-a, când temperatura solului s-a ridicat la 8-10oC (soia,
porumb, fasole etc.);
Epoca a III-a începe când temperatura solului a urcat la peste 11oC
(orez, bumbac, bostănoase, se plantează tutunul etc.).
Semănatul se mai poate executa şi în timpul verii pentru culturi
succesive, avându-se grijă să se efectueze concomitent cu eliberarea
terenului de planta premergătoare.
Data începerii semănatului depinde şi de mersul vremii în anul
respectiv, de expoziţia terenului, textura solului şi de alţi factori. Astfel, în
zonele de şes solul se încălzeşte mai devreme decât în zonele colinare,
solurile nisipoase se încălzesc mai repede decât cele argiloase, pantele cu
expoziţie sudică se încălzesc mai repede decât cele nordice etc.
3.6.3 Adâncimea de semănat
Adâncimea de semănat depinde de particularităţile plantelor, de
starea de pregătire a terenului, de textura şi umiditatea solului şi alţi factori.
În general se apreciază că seminţele plantelor trebuie introduse în sol la o
adâncime de circa 10 ori mai mare decât diametrul lor. Aşa de exemplu,
seminţele mici de trifoi, lucernă, in, mac etc. se seamănă la adâncimea de
2-3 cm, iar cele mai mari mai adânc, la grâu de 5-7 cm, la porumb de 7-8
cm etc..
Pe solurile mai uşoare, în zonele mai aride se seamănă mai adânc,
iar pe solurile argiloase şi mai umede se însămânţează mai superficial. La

105
plantele dicotiledonate, cu germinaţie hipogeică, se poate semăna mai
adânc decât la cele cu germinaţie epigeică.
Faţă de adâncimea stabilită pentru semănatul în perioada optimă,
întârzierea semănatului în toamnă impune însămânţarea mai adâncă, de
altfel ca şi în cazul întârzierii semănatului de primăvară pe solurile cu
umiditate insuficientă.
3.7. Lucrările de îngrijire
Lucrările de îngrijire se aplică diferenţiat, în funcţie de felul plantei,
de distanţa dintre rânduri, gradul îmburuienării terenului, gradul tasării sau
afânării solului, condiţiile climatice din cursul perioadei de vegetaţie etc.
Lucrările de îngrijire la culturile de toamnă. De la semănatul
culturilor de toamnă şi până la intrarea în iarnă pot apărea ca necesare
următoarele lucrări:
• udarea de răsărire pentru zonele secetoase,
• combaterea dăunătorilor (ex. Zabrus tenebrioides) în cazul
apariţiei acestora şi
• eliminarea eventualului exces de umiditate, provocat de ploile
abundente.
În timpul iernii, unde există posibilităţi, se vor lua măsuri de
reţinere a zăpezii pe semănături, folosindu-se parazăpezi. De asemenea, se
vor face controale periodice pentru a se verifica starea vegetaţiei plantelor
în scopul stabilirii eventualelor măsuri ce trebuie întreprinse primăvara.
În perioada de primăvară, dacă este cazul, se elimină surplusul de
umiditate şi se efectuează fertilizarea suplimentară, combaterea bolilor,
dăunătorilor şi a buruienilor, precum şi irigarea culturilor. De asemenea, la
desprimăvărare, pe parcelele cu plante dezrădăcinate (“descălţate”) se va
lucra cu tăvălugul neted pentru a pune în contact cu solul rădăcinile
plantelor. Pentru distrugerea buruienilor în curs de răsărire şi a crustei, în
tehnologia culturilor de toamnă s-au practicat mult timp lucrările cu grapa
şi sapa rotativă.
Lucrările de îngrijire pentru culturile de primăvară se diferenţiază
pentru culturi neprăşitoare şi respectiv prăşitoare.

106
Pentru plantele neprăşitoare, care se seamănă în rânduri obişnuite,
se pot efectua după caz, următoarele lucrări:
• tăvălugirea imediat după semănat, dacă solul este uscat sau când
se seamănă seminţe mici,
• grăpatul, pentru distrugerea crustei înainte de răsărirea plantelor,
• combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor,
• îngrăşarea suplimentară etc.
Pentru culturile de prăşitoare, în funcţie de condiţiile climatice şi de
cerinţele plantelor, se pot executa:
• grăpatul,
• completarea golurilor,
• prăşitul,
• răritul,
• muşuroitul,
• mulcitul etc.
Grăpatul se face numai la anumite culturi, putându-se efectua atât
înainte cât şi după răsărirea plantelor, cu scopul de a distruge crusta şi
buruienile în curs de răsărire.
Completarea golurilor. Golurile pot să apară datorită semănatului
defectuos, a atacului dăunătorilor şi altor cauze. Golurile trebuie
completate imediat după răsărirea culturilor, folosindu-se sămânţa
înmuiată.
Prăşitul urmăreşte, în primul rând, distrugerea buruienilor şi
realizarea unui strat de sol afânat la suprafaţa solului, care să contribuie la
păstrarea apei în sol, aerisirea acestuia etc. În funcţie de gradul de
îmburuienare, de însuşirile solului, de regimul precipitaţiilor şi de felul
plantei, în cursul perioadei de vegetaţie se execută 2-5 praşile.
Între rândurile de plante prăşitul se execută mecanic, cu
cultivatoare echipate cu piese active diferite, în funcţie de planta de cultură
şi scopul praşilei, iar pe rând prăşitul se execută manual.
Răritul se execută la culturile semănate prea des şi constă în
smulgerea plantelor până la realizarea desimii optime. Răritul trebuie
efectuat în faza de 2-4 frunze, deoarece orice întârziere influenţează

107
negativ creşterea plantelor şi în final producţiile scad. Se aplică la sfecla
pentru zahăr, floarea soarelui, porumb şi alte plante.
Muşuroitul sau răriţatul se execută cu cultivatoarele echipate cu
corpuri de rariţă iar pe suprafeţe mici se poate efectua manual, cu sapa.
Muşuroitul se recomandă să fie aplicat numai la cartoful cultivat în zone
umede, cu scopul de a intensifica formarea tuberculilor.
Mulcirea constă în acoperirea solului cu paie tocate, gunoi de grajd,
turbă, folii de polietilenă sau alte materiale în scopul îmbunătăţirii
regimului de apă, aer, căldură şi hrană din sol. În momentul de faţă se
practică pe suprafeţe restrânse în legumicultură, în căpşunării etc.
La plantele prăşitoare, în funcţie de cerinţele acestora se mai pot
executa şi alte lucrări, cum ar fi:
• ciupitul,
• cârnitul,
• copilitul,
• polenizarea suplimentară,
• irigarea etc.
3.8. Recoltarea, condiţionarea şi păstrarea
3.8.1.Importanţa recoltării, condiţionării şi păstrării seminţelor
Recoltarea reprezintă o lucrare importantă de care depinde în mare
măsură calitatea şi integritatea produsului pe timpul păstrării, iar recolta
este produsul final al plantelor şi este reprezentată de fructe, seminţe sau
organe vegetative (tuberculi, rădăcini, tulpini etc.).
În funcţie de scopul urmărit, fiecare plantă de cultură se recoltează
la momentul optim şi într-un timp câ mai scurt. Întârzierea acestei lucrări
atrage după sine piederi importante de recoltă, precum şi deprecierea
calităţii acesteia.
La cereale şi leguminoase pentru boabe se disting trei faze de
coacere:
• coacerea în lapte ceară,
• coacerea în pârgă,
• coarecea deplină.

108
Coacerea în lapte ceară se caracterizează prin plante încă verzi,
însă frunzele bazale încep să se îngălbenească, bobul este mare, cu un
conţinut lăptos şi foarte bogat în apă peste (50%).
Coacerea în pârgă se recunoaşte prin aceea că plantele se
îngălbenesc, bobul conţine mai puţină apă (25-30%), are o consistenţă
ceroasă, embrionul şi-a încetat creşterea. Este faza în care se recoltează
culturile care îşi scutură foarte uşor fructele şi seminţele: ovăz, orz,
mazăre. soia etc..
Coacerea deplină se caracterizeaăză prin plante complet galbene şi
uscate, cu frunzele bazale brune, bobul este tare şi are forma şi culoarea
specifică soiului sau hibridului, iar conţinutul de apă este de 15-16%.
Culturile destinate pentru însilozare se recoltează în faza de lapte
ceară (porumb, sorg) sau la formarea boabelor în păstăi (leguminoase).
Culturile pentru furaj verde se recoltează înainte de înflorire, momentul
recoltării fiind determinat de înălţimea optimă a plantelor (50-60 cm la
porumb, 35-40 cm la lucernă). Culturile destinate pentru obţinerea fânului
se recoltează în faze de înspicare-înflorire la graminee şi îmbobocire-
înflorire la leguminoase.
Păstrarea seminţelor a constituit pentru om o preocupare din cele
mai vechi timpuri. Datele arheologice atestă că, iniţial, păstrarea seminţelor
de cereale s-a făcut în gropi săpate în stâncă sau în pământ în regiunile cu
climat mai uscat, iar în regiunile mai umede în vase de lut ars, de diferite
mărimi. Metoda păstrării în gropi lipite cu argilă şi arse s-a păstrat multă
vreme şi pe teritoriul ţării noastre, mai ales în epoca migrării popoarelor.
Păstrarea în magazii a fost cunoscută şi la egipteni, chinezi, romani,
de la care s-au păstrat şi o serie de lucrări scrise privind “îngrijirea”
cerealelor. Începând cu evul mediu şi, mai ales, o dată cu dezvoltarea
industriei şi comerţului, s-a pus problema stocurilor mari de cereale pentru
care s-au construit magazii, la început din lemn, apoi din cărămidă, iar în
ultima vreme din beton armat.
La noi în ţară, primele silozuri s-au construit la Galaţi şi Brăila
(1891), iar mai târziu la Constanţa (1909). Reţeaua de silozuri s-a mărit în
perioada anilor 1939 – 1942, prin construcţiile executate în Câmpia
Dunării şi s-a extins în toată ţara în intervalul ce s-a scurs.

109
Pentru recepţionarea seminţelor de la producători, în bazele de
recepţie se fac următoarele pregătiri:
• întocmirea planului de recepţie;
• asigurarea şi pregătirea spaţiilor pentru depozitare;
• pregătirea utilajelor pentru receptionare şi depozitare;
• organizarea laboratorului pentru efectuarea analizelor;
• elaborarea planului de compartimentare a produselor pe calităţi;
• instruirea întregului personal şi asigurarea cu materiale.
Recepţionarea produselor se execută de către laboratorul bazei în
prezenţa producătorului, primul procedând la extragerea probelor primare
din mijlocul de transport.
Asupra probelor se fac următoarele determinări, legate de examenul
organoleptic, puritatea fizică, umiditatea, starea fitosanitară, masa
hectolitrică etc.. După efectuarea analizelor şi stabilirea încadrării
produselor în normele tehnice de recepţionare, se întocmesc documentele
de calitate.
Compartimentarea produselor vegetale sub formă de boabe constă
în repartizarea loturilor de seminţe în depozite, după următoarele criterii:
specie, soi sau hibrid, umiditate, puritate, masă hectolitrică, stare
fitosanitară, alte caracteristici calitative, tipul depozitului etc.. Produsele
destinate pentru sămânţă, care au la bază acte de recunoaştere în câmp, se
compartimentează: pe specii, soiuri, loturi cu acelaşi act de recunoaştere şi
aceleaşi caracteristici calitative. Produsele destinate consumului se
compartimentează pe destinaţii: consum alimentar, consum furajer, consum
industrial, export etc.
3.8.2. Însuşirile fizice ale masei de seminţe
Caracteristicile fizice prezintă o deosebită importanţă în
operaţiunile de manipulare, transport şi conservare a produselor agricole,
sub formă de boabe.
Cele mai importante însuşiri fizice sunt:
• capacitatea de curgere,
• autosortarea,
• porozitatea,

110
• sorbţia,
• higroscopicitatea şi
• termoconductibiIitatea.
Capacitatea de curgere sau friabilitatea este însuşirea seminţelor şi
a masei de boabe de a se deplasa pe un plan înclinat, formând o pantă
naturală. Unghiul format între panta de curgere şi orizontală poartă
denumirea de unghiul taluzului natural.
Această însuşire are importanţă la construirea instalaţiilor de
transport prin cădere liberă în cadrul silozurilor, la încărcarea şi golirea
celulelor, la stabilirea suprafeţelor pentru depozitarea în vrac a seminţelor,
la tratarea seminţelor pentru semănat şi în timpul semănatului etc.
Autosortarea este însuşirea masei de boabe de a se separa în mod
natural, în timpul manipulării sau a transportului, pe componente, în
funcţie de forma, mărimea şi greutatea specifică. Fenomenul se produce
frecvent la umplerea sau golirea celulelor de siloz, când datorită curenţilor
aerului şi a capacităţii diferite de plutire, boabele mai uşoare cad spre
periferie şi rămân la suprafaţa grămezii, în timp ce boabele şi
componentele grele cad la baza ei şi în centru.
Porozitatea reprezintă volumul spaţiilor goale, ocupate de aer,
dintre componentele solide, raportate la volumul masei depozitate.
Porozitatea prezintă mare importanţă la păstrarea seminţelor prin
aerare activă, în funcţie de ea stabilindu-se caracteristicile ventilatoarelor şi
durata ventilării.
Sorbţia este însuşirea seminţelor şi a masei de boabe de a reţine din
mediul înconjurător vaporii de diferite substanţe şi gaze. Acest fenomen se
poate produce prin: absorbţie, adsorbţie, condensaţie capilară şi
chemosorbţie. Cedarea vaporilor de diferite substanţe sau a gazelor de către
seminţe mediului înconjurător poartă denumirea de desorbţie.
Sorbţia şi desorbţia vaporilor de apă reprezintă higroscopicitatea
seminţelor, fenomen cu mari implicaţii în păstrarea produselor. Ea depinde
de umiditatea relativă a aerului, de temperatură, suprafaţa boabelor,
compoziţia chimică a acestora şi de mărimea embrionului. Datorită
higroscopicităţii, între tensiunea vaporilor din aer si tensiunea vaporilor din
seminţe se stabileşte o relaţie de echilibru denumită echilibru de
111
higroscopicitate. Umiditatea boabelor, necesară pentru menţinerea acestui
echilibru, poartă denumirea de umiditate de echilibru.
Conductibilitatea termică este capacitatea transmiterii temperaturii
în masa de boabe, ca rezultat al diferenţelor de temperatură. Schimbul de
căldură poate avea loc prin contact direct între boabe, prin conducţie sau
datorită circulaţiei aerului, prin convecţie.
Acest schimb de temperatură în masa de boabe se exprimă prin
coeficientul de conductibilitate termică, care reprezintă cantitatea de
căldură care trece printr-un strat de seminţe cu suprafaţa de 1 m2, grosimea
de 1 m, în timp de o oră, la o diferenţă de temperatură între început şi
sfârşit de 1°C.
3.8.3. Procesele fiziologice din masa de seminţe în timpul păstrării
În seminţele recoltate continuă desfăşurarea unor procese biologice,
dintre care cele mai importante sunt:
• postmaturaţia şi
• respiraţia.
Postmaturaţia reprezintă complexul de procese care conduc la
maturitatea fiziologică a seminţelor, astfel încât capacitatea lor de
germinaţie să devină maximă.
Condiţiile de păstrare pot modifica atât durata postmaturaţiei, cât şi
procesele biochimice ce au loc, mai ales când coacerea seminţelor s-a
produs în condiţii mai puţin favorabile. În astfel de condiţii, substanţele de
rezervă din bob nu ajung la faza de amidon, iar conţinutul ridicat în
zaharuri poate provoca o respiraţie mai intensă a seminţelor.
Respiraţia seminţelor se petrece cu intensitate diferită în funcţie de
gradul de coacere, umiditate, temperatură, integritate etc. Prezenţa în masa
de boabe a unor seminţe “necoapte” măreşte intensitatea respiraţiei, chiar şi
în condiţii de umiditate scăzută. Seminţele cu conţinut scăzut de umiditate
au o respiraţie redusă. O dată cu creşterea conţinutului de umiditate se
intensifică respiraţia, ca urmare a accelerării proceselor biochimice.
Pragul de umiditate de la care apare apa liberă se numeşte umiditate
critică, iar valorile acesteia variază, în funcţie de specie, între limitele:
• floarea-soarelui, ricin ......………………………………. 6 – 8%
• porumb, mei, sorg, sfeclă ..……………………… 11,5 – 12,5%
112
• grâu, secară, orz, ovăz ……..……………………. 14,5 – 15,5%
• mazăre, fasole, linte, bob ……………………………. 15 – 16%
Cunoaşterea umidităţii critice a seminţelor este foarte importantă în
procesul păstrării, deoarece între limitele ei respiraţia este redusă.
Intensitatea şi tipul respiraţiei este dependentă de compoziţia
mediului gazos. Raportul între volumul de CO2 eliminat şi cel de oxigen
absorbit de sămânţă poartă denumirea de coeficient de respiraţie. Când
coeficientul de respiraţie este egal sau mai mic de 1, respiraţia este aerobă.
Influenţa proceselor de respiraţie asupra păstrării boabelor
Consecinţele respiraţiei asupra seminţelor se manifestă prin
reducerea masei de substanţă uscată din seminţe, creşterea umidităţii
relative a aerului din spaţiul intergranular, modificarea compoziţiei aerului
din spaţiul intergranular, ridicarea temperaturii în masa de seminţe.
Apa eliminată în procesele de respiraţie este reţinută de masa de
seminţe, având ca efect saturarea aerului din spaţiul intergranular, cu
consecinţe grave în păstrare. Prin creşterea conţinutului de CO2 se creează
condiţii improprii de dezvoltare pentru microorganismele aerobe,
ajungându-se la oprirea respiraţiei aerobe, distrugerea embrionilor şi
dezvoltarea microorganismelor anaerobe, care provoacă fermentaţia
lactică, ce conduce la deprecierea boabelor.
Încolţirea seminţelor în timpul păstrării reprezintă unul din
procesele fiziologice cu urmări importante. În timpul acestui proces se
pierde o cantitate importantă de substanţă uscată şi se reduc considerabil
calităţile produsului, fapt pentru care procesul este de nedorit în timpul
păstrării, indiferent de destinaţia produsului.
Pentru declanşarea procesului este necesară o cantitate de apă mai
mare decât umiditatea de echilibru maxim, deci este necesară absorbţia de
umiditate capilară, care să permită declanşarea germinării. Acest fenomen,
practic, nu poate să apară decât în cazuri de depozitare a seminţelor în
condiţii improprii, de grave neglijenţe şi lipsei controlului în timpul
păstrării.
Încingerea boabelor rezultă ca o consecinţă a activării proceselor
biologice din seminţe şi a activităţii microorganismelor, când umiditatea
depăşeşte o anumită limita. Încingerea se produce în mai multe faze.

113
În prima fază, de "autoîncălzire", are loc intensificarea respiraţiei şi
creşterea temperaturii boabelor până la 24 - 30°C. La suprafaţa stratului de
seminţe se observă o uşoară transpiraţie a boabelor, ca urmare a
condensării vaporilor din interiorul grămezii. În aceste condiţii se dezvoltă
microorganismele saprofite ca: Bacterium herbicola şi mucegaiuri din
genul Mucor şi Penicillium. În boabe apar glucide uşor solubile în apă, ca
rezultat al descompunerii hidraţilor de carbon şi grăsimilor.
În faza a doua, temperatura se ridica până la 38°C, creşte mult
umiditatea masei de boabe, modificându-se friabilitatea care se reduce
evident. Seminţele încep să se brunifice. Apar produşi de fermentaţie, se
simte miros de mucegai, alcool şi amoniac, iar ciupercile, care au fost bine
reprezentate în prima fază, sunt înlocuite de bacteriile Bacillus subtilis, B.
mesentericus etc..
În faza a treia, temperatura ajunge la 50°C şi chiar peste această
limită. Ciupercile microscopice dispar şi apar microorganismele specifice
putrefacţiei, ca: Bacterium proteus, B. coli, B. fluorescents etc. Are loc
procesul de descompunere a proteinelor, iar boabele devin sfărâmicioase.
Încingerea se poate produce la câteva ore după recoltare, dacă în
masa de boabe sunt seminţe verzi sau seminţe de buruieni cu conţinut mare
de umiditate, sau mult mai târziu, în funcţie de umiditate.
3.8.4. Spaţii pentru depozitarea seminţelor
Produsele vegetale sub formă de boabe pot fi depozitate în spaţii
ocazionale sau în depozite speciale construite pe orizontală sau pe
verticală.
Platformele de beton sunt utilizate în tot timpul anului, cu
precădere pentru reducerea conţinutului de umiditate al seminţelor, prin
expunerea acestora la soare şi lopătarea lor.
Platformele acoperite sunt şoproanele în care produsele sunt
depozitate pentru perioade scurte de timp, până la condiţionarea şi
depozitarea în magazii şi silozuri.
Pătulele sunt construcţii destinate porumbului sub formă de ştiuleţi.
Acestea pot fi:
• metalice, cu diametrul de 5 m, înalte de 8 - 10 m, prevăzute cu
coş de ventilare centrală de 0,60 m;

114
• din prefabricate de beton armat, înalte de 1,80 m şi late de 4,5 m;
• pătule din lemn, tipul dublu, cu compartimente late de 1 - 1,70 m
şi de 4 m înălţime;
• pătule obişnuite, cu lăţimi de 1,5 - 2 m şi înalte de 3 - 4 m,
construite din şipci din lemn sau plasă de sârmă.
Toate tipurile de pătule sunt ridicate faţă de pământ, cu excepţia
celor provizorii.
Magaziile sunt construcţii cu capacităţi diferite (1 500 – 17 000 t),
dotate cu utilaje pentru curăţirea şi manipularea seminţelor şi cu canale de
aerare activă. Depozitarea seminţelor în magazii se poate face în vrac sau
în saci.
Silozurile sunt construcţii de mare capacitate (25 - 60 mii tone),
care folosesc raţional suprafaţa construită, permit un înalt grad de
mecanizare, cu comanda centrală, automatizată, au viteză de încărcare şi
descărcare mare, realizează combaterea uşoară a dăunătorilor, au
climatizare optimă, izolarea bună a produselor faţă de mediul extern,
permit executarea uşoară a lucrărilor de condiţionare şi sortare.
Avantajele constructive şi economice se realizează atunci când
înălţimea celulelor este de 5 - 10 ori mai mare decât diametrul sau latura
celulelor, în cazul silozurilor cu celule poligonale.
3.8.5. Condiţionarea seminţelor.
Condiţionarea reprezintă totalitatea lucrărilor de curăţire, uscare,
sortare etc. prin care seminţele recoltate sunt aduse în limitele standardelor
de stat, în vederea unei bune păstrări.
Curăţirea seminţelor urmăreşte înlăturarea corpurilor străine, în
vederea realizării purităţii tehnice prevăzute în standardele de stat. Prin
operaţiunile de curăţire se realizează şi reducerea umidităţii cu 1 – 2%, a
volumului şi greutăţii produselor care urmează a fi transportate şi se reduce
spaţiul necesar depozitării.
Noţiunea de “sămânţă pură” diferă în funcţie de destinaţia
seminţelor: semănat, industrializare, furajare, consum uman etc.
Curăţirea este procesul de curăţire a seminţelor destinate
însămânţării cuprinde următoarele etape:
• curăţirea prealabilă;

115
• curăţirea de bază;
• curăţirea suplimentară.
Curăţirea prealabilă (precurăţirea) se execută după recoltare, prin
operaţii simple, cu ajutorul curenţilor de aer şi al sitelor.
Curăţirea de bază se execută cu ajutorul selectoarelor pe bază de
curenţi de aer, site şi trioare.
Curăţirea suplimentară este necesară numai în anumite situaţii,
cum ar fi: utilizarea maşinilor cu celulă fotoelectrică la fasole, pentru
eliminarea seminţelor de alte culori, sau utilizarea maşinilor pentru
eliminarea seminţelor de cuscută din sămânţa de in etc.
Uscarea seminţelor este operaţia prin care se urmăreşte eliminarea
apei care este în exces în seminţe, pentru a preveni procesele de
autoîncălzire, mucegăire, încingere prin care se diminuează valoarea
tehnologică, alimentară sau seminceră a acestora.
Eliminarea apei în exces se poate realiza prin diferite metode:
• uscarea la soare,
• uscarea la aer,
• uscarea prin aerare activă,
• uscarea artificială.
Uscarea la soare este cea mai economică metodă, deoarece nu
necesită cheltuieli de energie. Seminţele, aşezate în straturi subţiri de 10 –
15 cm sunt lopătate la intervale de 2 - 3 ore. Temperatura creşte în masa de
boabe la 40 - 50°C, fapt ce determină reducerea într-o singură zi a
umidităţii cu 3 – 4%.
Prin acest procedeu simplu se grăbeşte şi maturitatea fiziologică a
seminţelor, iar sub acţiunea razelor solare o parte din microorganismele de
pe suprafaţa seminţelor sunt distruse.
Uscarea la aer se realizează utilizând ca agent de uscare aerul
atmosferic uscat şi cald, care se introduce în uscător cu ajutorul
ventilatoarelor.
Metoda este practicată la produsele care se recoltează vara, când
aerul atmosferic uscat depăşeşte 30°C, astfel că la o singură trecere prin
uscător se reduce umiditatea seminţelor cu 1 - 1,5%.

116
Uscarea prin aerare activă se realizează prin introducerea în masa
de boabe a aerului atmosferic uscat şi cald, sub presiune. La fel ca şi
metoda anterioară şi aceasta este aplicabilă produselor recoltate în sezonul
de vară.
Uscarea artificială se realizează în instalaţii de uscare, prin diferite
metode:
• uscarea prin contact cu suprafeţele încălzite;
• uscarea cu aer cald;
• uscarea cu gaze de combustie în amestec cu aerul atmosferic;
• uscarea în vid parţial;
• uscarea prin combinarea a două sau mai multe din metodele
menţionate.
Metoda cu ajutorul aerului încălzit este cea mai des folosită. În
sectorul de preîncălzire al uscătorului se realizează transpiraţia seminţelor,
în sectorul de uscare se obţine evaporarea şi evacuarea apei, iar în sectorul
următor se produce răcirea seminţelor cu ajutorul aerului atmosferic.
Reducerea umidităţii se realizează la temperaturi ale agentului
termic de până la 40°C la seminţele destinate semănatului şi până da 50°C
la cele destinate consumului. La grâu, de exemplu, dacă se trece de 50°C
glutenul îşi pierde elasticitatea, fiind afectate însuşirile de panificaţie.
Uscarea seminţelor cu umiditate ridicată trebuie realizată cu
temperaturi mai mici decât a seminţelor cu umiditate mai redusă, pentru a
preveni sudarea porilor tegumentului şi fisurarea boabelor.
Sortarea se execută concomitent cu curăţirea de bază sau prin
operaţii suplimentare. Se realizează cu ajutorul sitelor sau a gravitatorului.
Operaţiunea prezintă importanţă deosebită pentru materialul semincer,
seminţele mari şi uniforme asigurând un semănat de precizie şi obţinerea
unor culturi uniforme, cu plante viguroase.
3.8.6. Înmagazinarea, controlul şi întreţinerea seminţelor
Pregătirea spaţiilor pentru depozitare trebuie să constituie o
preocupare deosebită pentru prevenirea pierderilor de produse. Pregătirea
cuprinde măsuri de ordin general şi măsuri speciale.

117
Măsurile de ordin general se referă la reparaţiile la clădiri, pentru a
preveni pătrunderea apei şi a dăunătorilor, la verificarea instalaţiilor şi
utilajelor care deservesc spaţiile de depozitare.
Măsurile speciale constau în dezinfectarea, dezinsectizarea şi
deratizarea spaţiilor de depozitare.
Dezinfectarea magaziilor se face prin văruirea pereţilor,
adăugându-se în clorura de var 3 – 7% sulfat de cupru, spălarea
duşumelelor cu soluţie de sodă.
Dezinsectizarea se poate face prin stropiri cu soluţii chimice şi cu
produse fumigene.
Deratizarea se referă la combaterea rozătoarelor în depozite prin
folosirea de momeli şi prin gazare.
Înmagazinarea seminţelor se poate face sub formă vărsată sau
ambalată.
La înmagazinarea sub formă vărsată (“în vrac”) trebuie să se acorde
atenţie prevenirii amestecurilor, fiind necesară individualizarea şi
etichetarea loturilor. Astfel, materialul semincer se depozitează separat de
cel destinat consumului; Seminţele din anul precedent nu se amestecă cu
cele din noua recoltă.
Depozitarea în saci se practică la produsele destinate semănatului şi
exportului.
Controlul calităţi seminţelor depozitate. Produsele depozitate se
vor controla periodic, în prima lună după recoltare se determină conţinutul
de umiditate, iar temperatura se înregistrează zilnic. În timpul toamnei
observaţiile se fac din 5 în 5 zile, iar în lunile de iarnă, bilunar, iar în
primăvară observaţiile se vor executa la intervale mai scurte, din 5 în 5
zile.
În paralel se fac şi determinări pentru depistarea eventualilor
dăunători şi, periodic, cel puţin o dată la 5 luni şi înainte de livrare, se
determină facultatea germinativă.
3.8.7. Metode de păstrare a seminţelor
Principiul care stă la baza acestor metode este reducerea proceselor
vitale din masa de seminţe, prin dirijarea umidităţii şi a temperaturii.

118
În funcţie de felul cum sunt dirijaţi aceşti factori, au fost elaborate
mai multe metode de păstrare:
• în stare uscată;
• la temperaturi scăzute;
• prin aerare activă;
• prin asfixiere (anaerobă);
• cu ajutorul substanţelor chimice;
• prin iradiere.
Păstrarea seminţelor în stare uscată. Metoda constă în reducerea
conţinutului de umiditate până la limita la care se elimină orice pericol de
degradare a produsului. Uscarea seminţelor se poate realiza pe cale
naturală sau artificială, până la limitele specifice pentru fiecare specie la
care pierderile prin respiraţie sunt minime, iar produşii rezultaţi nu prezintă
pericol pentru păstrare.
Păstrarea seminţelor la temperaturi scăzute. Metoda se bazează pe
principiul termoanabiozei, adică reducerea considerabilă sau totală a
activităţii vitale a componentelor vii din masa de seminţe, prin intermediul
temperaturilor scăzute.
Temperatura în masa de seminţe, pentru asigurarea păstrării, diferă
în funcţie de umiditatea lor, fiind în raport invers, iar reducerea
temperaturii se poate realiza prin folosirea de agregate frigorifice sau prin
dirijarea aerului atmosferic rece.
Păstrarea seminţelor prin aerare activă are drept scop răcirea,
uscarea şi aerisirea masei de boabe, fără a fi mişcată prin schimbarea
aerului din spaţiul intergranular.
Efectele aerării active sunt: reducerea umidităţii; prevenirea
autoîncălzirii; reducerea pierderilor de substanţă organică, accelerarea
maturării seminţelor; eliminarea CO2, frânarea activităţii
microorganismelor.
Păstrarea seminţelor prin asfixiere. Metoda prezintă importanţă
pentru produsele destinate consumului şi se bazează pe oprirea respiraţiei
aerobe, prin acumulare de CO2, rezultat din procesele de respiraţie sau prin
injectare de CO2.

119
S-a constatat că la o concentraţie de 7% CO2 respiraţia aerobă este
mult încetinită, iar la a concentraţie de: 12 – 14% este practic oprită şi
seminţele trec la respiraţie anaerobă. Pentru a se realiza o bună păstrare, se
cere ca seminţele să fie uscate şi răcite; în caz contrar, păstrarea prin acest
procedeu este limitată.
Păstrarea cu ajutorul substanţelor chimice. Metoda se bazează pe
acţiunea unor substanţe chimice de a reduce respiraţia şi a împiedica
dezvoltarea mucegaiurilor, insectelor şi acarienilor.
Metoda are aplicabilitate la păstrarea de scurtă durată a produselor
umede, până la data uscării, pentru păstrarea de lungă durată a seminţelor
uscate, fără a fi mişcate, pentru oprirea încingerii, când produsele chimice
pot fi injectate direct în focar.
Substanţele chimice cu care s-au obţinut rezultate bune sunt:
cloropicrina, dicloretanul, thioureea etc.
Cloropicrina anulează rapid procesele de autoîncălzire şi încingere
a produselor. Se utilizează la păstrarea de durată a produselor cu umiditate
până la 16%.
Dicloretanul se utilizează pentru produsele cu umiditate ridicată,
folosindu-se doze de 300 g/m3 de produse. Are efect sterilizant asupra
mucegaiurilor, împiedică dezvoltarea acarienilor şi insectelor, însă nu
opreşte procesul de autoîncălzire şi încingere a produselor.
Thioureea, în proporţie de 1‰, reduce respiraţia cerealelor umede
şi opreşte dezvoltarea mucegaiurilor, iar în proporţie de 1% opreşte
dezvoltarea mucegaiurilor chiar când masa de boabe are umiditatea de
24%, fără a diminua mult viabilitatea seminţelor.
Păstrarea seminţelor prin iradiere. Cele mai bune efecte
sterilizante şi inhibitoare s-au obţinut cu raze gamma. Doza de radiaţii este
în corelaţie pozitivă cu umiditatea produsului, fiind necesar să se
stabilească pragul până la care produsele tratate pot fi utilizate în
alimentaţie. Metoda se utilizează în unele ţări, ca efect secundar al
tratamentelor pentru combaterea dăunătorilor, realizându-se atât inhibarea
microflorei, cât şi reducerea respiraţiei seminţelor cu conţinut scăzut de
umiditate.

120
Capitolul IV

CEREALE

4.1. Grâul – Triticum aestivum ssp. vulgare


4.2. Orzul - Hordeum vulgare L.
4.3. Secara - Secale cereale L. var. vulgare Körn.
4.4. Ov\zul - Avena sativa L.
4.5. Orezul - Oryza sativa L.
4.6. Porumbul - Zea mays L.
4.7. Sorgul - Sorghum bicolor (L) Mnch.

Denumirea de “cereale” se atribuie plantelor anuale, cultivate din


familia Graminaceae: grâul (Triticum sp. L.), secara (Secale cereale L.),
Triticale Witt., orzul (Hordeum vulgare L.) ovăzul (Avena sativa L.),
orezul (Oryza sativa L.), porumbul, (Zea mays L.), sorgul (Sorghum
vulgare L.) şi meiul (Panicum miliaceum)
Denumirea de cereale se pare că provine de la CERES, ERIS, fiica
lui Saturnus, zeiţa agriculturii la romani.
Boabele cerealelor măcinate şi preparate sub formă de pâine, griş,
paste făinoase, mămăligă etc. sau fierte ca atare, se utilizează pe scară largă
în alimentaţia omului, formând hrana de bază aproape pentru întreaga
lume. Sub formă de boabe întregi, măcinate grosier şi tărâţe se folosesc în
hrana animalelor. Pe lângă aceste utilizări, boabele cerealelor servesc ca
materie primă în industria spirtului, alcoolului, berii, amidonului, dextrinei,
glucozei etc.

121
Plantele verzi, uscate sau însilozate, paiele, pleava şi tulpinile
porumbului se întrebuinţează ca furaje grosiere în hrana animalelor. În
ultimele decenii, paiele cerealelor se folosesc tot mai mult ca materie primă
în industria celulozei.
Multiplele întrebuinţări şi însuşirile lor valoroase au determinat
extinderea cerealelor pe suprafeţe mult mai mari decât toate celelalte plante
la un loc. După datele estimative ale FAO, suprafaţa cultivată cu cereale a
fost de 682 milioane ha în 2005, iar producţia medie a depăşit 3262 kg/ha.
Ţări care cultivă suprafeţe mari cu cereale sunt India (peste 100
milioane ha), China (peste 90 milioane ha), SUA, Rusia, Franţa, Ucraina,
Germania, România etc. cu suprafeţe de milioane ha), adică 69,1 % din
terenul arabil.
În ţara noastră, suprafeţele cultivate cu cereale au scăzut, de la 8,18
mil. ha în perioada 1934-1938, la 5,8 milioane ha în perioada 1996-2001,
în timp ce producţia la hectar a crescut de la 980 kg/ha la 2414 kg/ha în
aceeaşi perioadă
4.1. Grâul - Triticum aestivum ssp. vulgare
4.1.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Grâul este originar din Asia de sud-vest, iar cele mai
vechi dovezi arheologice referitoare la cultivarea grâului au fost
descoperite în Siria, Iordania, Turcia, Armenia şi Irak. Acum aproximativ
9000 de ani, o specie de grâu sălbatică a fost recoltată şi apoi cultivată de
către locuitorii acelor meleaguri, fapt confirmat de dovezile arheologice ale
agriculturii sedentare din zonă.
Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea făinei,
destinată fabricării pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de
oameni (35 - 40% din populaţia globului) şi furnizează circa 20% din
totalul caloriilor consumate de om.
De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea
pastelor făinoase, precum şi ca materie primă pentru alte produse
industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat
drept carburant).
Grâul se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea ce
îi permite să fie cultivat pe toate continentele, între 66° latitudine nordică şi
122
45° latitudine sudică, de la nivelul mării şi până la 3.000 - 3.500 m
altitudine (în zona Ecuatorului).
Pe glob au fost cultivate cu grâu circa 216 mil. ha, în 2005, după
FAOSTAT Database, 2006. Producţia globală de grâu a atins 590 mil. tone
în 2001 şi 627 mil.tone în 2004, iar producţia medie mondială a fost de
2705 - 2919 kg boabe/ha. În România, suprafeţele cultivate cu grâu au fost
în 2007 de 1,975 mil. ha, iar producţiile medii obţinute de 3,044 t/ha.
Însuşiri morfologice Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă
durează, în condiţiile din ţara noastră, 270 - 290 zile.
Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe
nutritive din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul
perioadei de vegetaţie, dar importanţa lor se reduce treptat, odată cu
dezvoltarea rădăcinilor adventive (fig. 4.1.).

Fig. 4.1. - Grâu


Tulpina numit\ pai sau culm, este format\ din noduri [i internoduri
şi provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului. Frunzele sunt
sesile, alc\tuite din teac\ [i limb, iar inflorescenţa este un spic. Numărul de
123
spiculeţe într-un spic este determinat atât de factorii genetici şi de mediu,
cât şi de cei tehnologici, mai ales de nivelul nutriţiei minerale. Un spic de
grâu cuprinde între 15-40 boabe, iar greutatea boabelor într-un spic variază
între 0,8-1,3 g.
Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida,
ordinul Graminalis, familia Gramineae. Genul Triticum cuprinde un mare
număr de forme sălbatice sau cultivate. Acest gen cuprinde numeroase
specii diploide, tetraploide şi hexaploide, din care două sunt mai
importante: grâul comun (Triticum aestivum ssp vulgare), care ocupă 90%
din suprafaţa cultivată cu grâu şi grâul durum sau arnăut, sau tare (Triticum
durum sau Triticum turgidum conv. durum), care se foloseşte pentru
prepararea pastelor făinoase.
Pentru grâul comun de primăvară sunt recomandate soiurile de
creaţie românească Speranţa şi Rubin. Pentru grâul "durum" există în
cultură soiuri de primăvară, precum Artena, Nefer, Salsa, soiuri franceze şi
de toamnă, precum Codur, Pandur, Gradur, soiuri româneştic (Catalogul
oficial al soiurilor, 2009).
4.1.2. Tehnologia de cultivare a grâului
Rotaţia. Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece
trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea
frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste
iarnă. De asemenea, grâul are un sistem radicular destul de slab dezvoltat,
cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a
substanţelor nutritive din sol.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu sunt: mazărea,
fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră,
cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă sunt
considerate: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de
toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa
pentru sămânţă.
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul
sărac în apă şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul.
Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor

124
şi dăunătorilor comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care
lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat.
Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai
la culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul
după grâu, pe suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile
infestate puternic cu boli.
Fertilizarea. Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează
foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi
consumul specific de elemente nutritive este relativ redus. Pentru realizarea
unei producţii de 100 kg boabe + paiele aferente, se consumă 2,3 - 3,3 kg
N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O.
Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot
este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor
este obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră. Se pot aplica 40 -
80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de
îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ.
Dozele de gunoi de grajd, administrate pe terenurile destinate
culturilor de grâu, sunt de 15 - 20 t/ha, încorporate sub arătură.
Lucrările solului. Se poate afirma, că de starea în care se prezintă
solul în momentul semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum
vegetează plantele de grâu în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece
peste perioada de iarnă.
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme
deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până
la semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a
lucrărilor şi a suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un
interval relativ scurt de timp.
Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu
foarte mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale
pentru a permite semănatul în bune condiţii.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de grâu destinată semănatului
trebuie să aparţină unui soi zonat, să provină din culturi special destinate
producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile biologice
“sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua înmulţiri“, să aibă puritatea

125
fizică minimum 98%, facultatea germinativă de minimum 85% şi MMB
cât mai mare.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. În prezent,
atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe
tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) Tilletia spp.)
şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în
interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se
recomandă tratamente cu Vitavax 200 FF, 2,5 l/t de sămânţă sau Vitavax
200 PUS, 2,0 l/t de sămânţă sau Savage 5 FS, 1,5 l/t de sămânţă.
Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea
iernii să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să
se acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în
iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze.
Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de
toamnă, în România este 1 - 10 octombrie.
Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care
trebuie luat în calcul este 25 septembrie – 10 octombrie; pentru zona
colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se
semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie – 5 octombrie.
Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se
asigure, la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza
acest lucru trebuie să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2.
Cantitatea de sămânţă la hectar, rezultată din calcul, este cuprinsă
între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului,
textură, soi, mărimea seminţei, data semănatului. În condiţiile din
România, grâul este semănat la 4-5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate
suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este
asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă;
pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară,
precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva
mai adânc, la 5 - 6 cm.
Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între
10 şi 18 cm, fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare,

126
distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de
maşinile de semănat aflate la dispoziţie. În România, grâul este semănat, în
mod obişnuit, la 12,5 cm.
Lucrările de îngrijire. Grâul este o cultură cu o tehnologie total
mecanizabilă, deosebit de rentabilă sub aspectul consumului de forţă de
muncă.
Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca
necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu
scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel,
absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile
depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire,
care se fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor
de grâu trebuie evitate, pe cât posibil, terenurile unde pe timpul iernii apar
băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme
când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe
timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol; ca
urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea şi
uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai
frecvent pe solurile argiloiluviale.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din
cultura grâului. Pierderile de recoltă la grâu, din cauza concurenţei
buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge, în situaţii
extreme, până la 60 - 70%.
În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare
obligatorie.
Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în
condiţiile din ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt:
Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris,
Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp.,
Chenopodium album, Rubus caesius. Pentru combaterea acestora, frecvent
se recomandă să se administreze SDMA 80 PS, 0,6-0,8 l/ha.

127
Alături de dicotiledonatele menţionate, în culturile de grâu apar şi
specii de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla,
M.inodora, Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine,
Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum
ssp. În asemenea situaţii se recomandă aplicarea de Icedin super RV, 1
l/ha, Granstar 75 DF, 15-20 g/ha, Longran 75 WP, 1 l/ha, Glean 75 DF, 15-
20 g/ha sau Arkan 75 WG, 20-40 g/ha.
Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin
măsuri preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos
(Zabrus tenebrioides Goeze) trebuie evitată amplasarea grâului pe
terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat.
În cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de
larve de gândac ghebos, se recomandă tratamente cu Dursban 480 EC, 2,0
l/ha, Basudin 600 EW, 2 l/ha, la avertizare; pragul economic de dăunare
(PED) este de 5% plante atacate.
Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea
metodelor preventive cu cele curative (combatere integrată).
Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se
manifestă îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când
acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare
a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă,
umedă şi cu nebulozitate ridicată.
Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe
suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se
aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.
Se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu
efect retardant (nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite produsele
Stabilan-Austria, Cycocel-Germania, CCC-Franţa, Belgia, Chlormequat-
Anglia.
Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care
prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din
România. Necesarul de apa al grâului este de 3500 - 4500 m3/ha pe
întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit în proporţie de 70 - 75%, din

128
rezerva de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul
perioadei de vegetaţie.
Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din
primăvară, cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de
alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi
după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea
bobului.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Momentul optim de
recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung la
14 - 15% umiditate. În acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără
pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare
operaţiuni speciale de uscare.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la
circa 12 - 13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi
se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui
lan de grâu este de aproximativ 5 - 8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorul
combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările
de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi, cu scopul de a realiza
treieratul fără a sparge boabele.
Producţia. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani,
în jur de 2800 kg boabe/ha. Prin comparaţie, producţia medie în Europa a
fost de 5115 kg/ha, din care 6030 kg/ha în ţările UE şi 3480 kg/ha în ţările
Europei de Est. În România, în ultimele decenii, producţiile medii au
oscilat, de regulă, între 1760 kg/ha şi 3500 kg/ha, fiind supuse influenţei
variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul, pentru ca în 2007 să
fie de 3044 kg/ha.
4.2. Orzul - Hordeum vulgare L.
4.2.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Orzul se num\r\ printre cele mai vechi plante luate `n
cultur\, fiind men]iuni c\ s-a cultivat `nc\ din epoca de piatr\, odat\ cu
primele `nceputuri ale agriculturii.
~n ]ara noastr\ se cultivau, în 2006, aproximativ 331,6 mii ha de orz
[i orzoaic\, iar pe glob, suprafa]a cultivat\ cu orz a fost de 56,47 milioane
129
ha. Suprafeţe mai mari cultivă Federaţia Rusă, 9,6 mil. ha, Canada, 3,8 mil.
ha, S.U.A., 1,3 mil. ha, Turcia, 3,6 mil. ha, Spania, 3,15 mil. ha, Germania,
1,9 mil. ha, Franţa, 1,6 mil. ha etc. .
Orzul are multiple `ntrebuin]\ri, fiind utilizat `n alimenta]ia omului,
ca materie prim\ `n industria alimentar\, pentru fabricarea berii, alcoolului,
glucozei [i dextrinei.
Orzul este utilizat la fabricarea berii şi din considerentul că paleele
ce acoperă boabele le apără de vătămări în manipulări, iar pe de altă parte,
acestea au rol de „filtru” în timpul separării substanţelor solubile. Orzoaica,
datorită uniformităţii boabelor, a conţinutului mai scăzut în proteine şi mai
bogat în amidon, este cea mai bună materie primă la fabricarea berii.
Orzul pentru bere trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteină (10
- 12%), deoarece aceasta îngreunează limpezirea berii, precum şi un
conţinut cât mai mare de amidon, de care depinde extractul berii. În acest
sens, calităţi mai bune întruneşte orzoaica.
Ca plant\ de nutre] se folose[te sub form\ de concentrate, nutre]
verde, fân [i nutre]uri grosiere. Boabele de orz reprezint\ un furaj
concentrat foarte bun pentru animalele puse la `ngr\[at, cele produc\toare
de lapte [i animalele tinere.
Însuşiri morfologice. Orzul (fig. 4.2) are sistemul radicular slab
dezvoltat [i cu o capacitate redus\ de solubilizare a compu[ilor greu
solubili din sol.
~nfr\]irea `ncepe dup\ apari]ia celei de a 3-a frunze, dureaz\ circa.
2-3 s\pt\mâni [i se petrece `n condi]ii bune la temperatura de 8-12oC.
Orzul are `nfr\]irea mai bun\ decât grâul, secara sau ov\zul.
Formarea paiului `ncepe când primordiile spicului se afl\ la 5 cm
fa]\ de nivelul solului, iar pentru a forma paiul [i spicul, orzul de toamn\
trebuie s\ parcurg\ stadiul de vernalizare (35-45 zile la 1-3oC).
Tulpina are 5 – 7 internodii, mai scurte cele bazale, influenţând
rezistenţa la cădere, iar înălţimea este de 50 – 100 cm. Frunzele sunt verzi-
alb\strui, dispuse altern, câte una la fiecare nod, având limbul de 22 – 35
cm lungime şi 1 - 1,2 cm lăţime, în care ligula este redusă, iar urechiuşele
foarte bine dezvoltate, înconjurând tulpina pe circa jumătate din
circumferinţă.

130
Fig. 4.2 - Orz
Inflorescen]a la orz este un spic, având la fiecare c\lcâi al rahisului
câte trei spicule]e uniflore. La orzul cu [ase rânduri, toate cele trei spicule]e
sunt fertile, iar la orzul cu dou\ rânduri numai cel din mijloc este fertil.
Fructul este o pseudocariops\ cu [\n]ule] ventral larg, îmbrăcată în palee,
rar golaşă, cu MMB de 25 – 50 g, iar procentul de pleve de 7 - 15%.
Orzul apar]ine genului Hordeum, care cuprinde un num\r foarte
mare de specii, majoritatea fiind spontane.
Orzul cultivat cuprinde urm\toarele convariet\]i mai importante:
- convarietatea hexastichon, orzul cu câte trei spicule]e fertile la un
c\lcâi al rahisului;
- convarietatea intermedium., cu spiculeţele centrale fertile
(hermafrodite), iar cele laterale total sau parţial sterile;
- convarietatea distichon (orzoaica) are spicule]ele centrale fertile, iar
cele laterale, sterile;
- convarietatea deficiens, cu spiculeţele centrale fertile, iar cele laterale
incomplete şi sterile, de obicei reduse la prezenţa glumelor.

131
La noi `n ]ar\ sunt cultivate soiuri de orz [i de orzoaic\ atât de
toamn\ cât [i de prim\var\ tab. (4.1.).
Tabelul 4.1.
Soiuri de orz şi orzoaică
Orz de toamnă
Amical, Andrei, Cardinal, Compact, Dana, Liliana, Mareşal, Mădălin,
Nelly, NS 313, Orizont, Regal, Univers
Orz de primăvară
Sistem
Orzoaică de toamnă
Amillis, Andreea, Carrero, Kelibia, Kristal, Jubileu, Laura, NS 525,
NS 529, Sunrise
Orzoaică de primăvară
Adonis, Annabell, Aspen, Auriga, Barke, Beatrix, Bogdana, Capriana,
Cecilia, Daciana, Danuta, Maria, Romaniţa, Scarlett, Stindard, Shakira,
Xanadu

Orzul are un mare areal de r\spândire, din zonele arctice pân\ `n


zona ecuatorial\ arid\, iar unele forme reu[esc [i la altitudini foarte mari.
Perioada de vegetaţie activă a orzului de toamnă este de 100 – 120 zile, iar
de la semănat la recoltat de 250 – 270 zile. Orzoaica de primăvară este mai
tardivă cu câteva zile ca orzul de primăvară, având perioada de vegetaţie de
90 – 120 zile.
4.2.2. Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Orzul asigur\ produc]ii ridicate când urmeaz\ dup\
leguminoase anuale şi perene, borceaguri, rapiţă, inul pentru fibre şi cel de
sămânţă. Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul
curat de buruieni şi într-o bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în
nitraţi. Dintre plantele care ocupă suprafeţe mari în zona de cultură a
orzoaicei de primăvară, bune premergătoare sunt: cartoful şi sfecla pentru
zahăr, fertilizate, însă se poate cultiva şi după in pentru fibre sau după
porumb, dacă resturile organice au fost tocate şi bine încorporate în sol.
La rândul s\u este considerat o bun\ premerg\toare pentru porumb,
floarea soarelui, sfecl\, leguminoase pentru boabe.
Fertilizarea. Consumul specific de substan]e nutritive la orz este `n
medie, pentru 1000 kg boabe [i produc]ia aferent\ de paie, de 24-29 kg N,

132
11-13 kg P2O5 [i 21-28 kg K2O. Deoarece orzul are o perioad\ scurt\ de
consum a substan]elor nutritive [i sistemul radicular slab dezvoltat, se vor
folosi numai `ngr\[\minte u[or solubile, cu ac]iune rapid\.
Gunoiul de grajd, de[i asigur\ sporuri mari de produc]ie, nu este
valorificat economic de orzul de toamn\ [i nici de orzoaic\. La orzul de
toamn\ se recomand\ fertilizarea cu 50-70 kg/ha N, aplicat `n prim\var\ [i
50-60 kg/ha P2O5, aplicat sub ar\tura de baz\. La orzoaica de prim\var\ se
folosesc [i `ngr\[\minte cu potasiu, `n doze de 40-50 kg/ha K2O.
Lucr\rile solului. Ar\tura de baz\ se face vara sau toamna, la
adâncimea de 20-25 cm pe solurile grele [i 18-22 cm pe solurile u[oare.
Preg\tirea patului germinativ se realizeaz\ `naintea sem\natului cu grapa
cu discuri sau cu combinatorul.
Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului
asigură o răsărire uniformă („explozivă”), care contribuie direct la mărimea
şi calitatea producţiei.
S\mân]a [i sem\natul. S\mân]a care se foloseşte la semănat
trebuie s\ aib\ puritatea de 98%, germina]ia de 90% şi MMB de 30-50 g.
Înainte de semănat, sămânţa se tratează contra bolilor produse de:
Fusarium ssp. şi Ustilago ssp. etc., cu Gamavit 85 PSU (3 kg/t de
sămânţă), Vitalin 85 PTS (3 kg/t de sămânţă), Vincit P (1,5 kg/t de
sămânţă) etc.
Orzul de toamn\ se seam\n\ `n prima parte a lunii octombrie, `n
sudul [i vestul ]\rii [i `n a doua jum\tate a lunii septembrie, `n nordul ]\rii.
Orzoaica de prim\var\ se seam\n\ la temperatura de 1-2oC `n sol, imediat
ce se poate ie[i pe teren.
Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 – 5
cm, iar la orzoaica de primăvară de 2 – 4 cm, în funcţie de textura şi
umiditatea solului. Adâncimile de semănat nu trebuie să depăşească
limitele indicate, deoarece plantele răsar greu, mai ales dacă se formează
crustă, în condiţiile în care se ştie că orzul are o putere de străbatere mai
slabă.
Desimea de sem\nat a orzului de toamn\ este de 450-500 boabe
germinabile/m2, pentru orzoaica de toamn\ de 450-550 boabe
germinabile/m2, iar la orzoaica de prim\var\ de 450-500 boabe

133
germinabile/m2. Sem\natul se face cu sem\n\tori universale (SUP-21,
SUP-29), la 12,5-15 cm `ntre rânduri, folosind 160-200 kg s\mân]\/ha.
Lucr\rile de `ngrijire. Dup\ sem\nat, terenul se t\v\luge[te [i se
lucreaz\ cu o grap\ u[oar\, ceea ce permite o r\s\rire uniform\ [i rapid\ a
plantelor.
Combaterea afidelor, gândacului ghebos (Oulema melanopa) şi a
trip[ilor se face cu Sinoratox R35 (1/ha), Decis 2,5 CE (0,3l/ha), Karate
(0,4 l/ha).
Irigarea orzului [i orzoaicei de toamn\ apare necesar\ `n zonele [i
`n anii cu deficit de umiditate. Udarea de toamn\ se aplic\ fie `nainte, fie
dup\ sem\nat, folosind 300-400 m3/ha, iar prim\vara se fac 1-2 ud\ri cu
300-500 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Culturile de orz pentru
furaj concentrat se recolteaz\ la maturitatea `n pârg\, iar cele destinate
pentru s\mân]\ [i orzoaica, la coacerea deplin\, folosind combinele de
recoltat cereale p\ioase. Orzoaica pentru malţ nu se recoltează la o
umiditate mai ridicată de 15%, deoarece numai astfel se asigură o mare
capacitate germinativă boabelor. Boabele recoltate `n pârg\ trebuie
vânturate [i expuse la soare, pentru `ndep\rtarea corpurilor str\ine [i uscare
pân\ la umiditatea de p\strare (14%).
Producţia. Capacitatea de produc]ie a actualelor soiuri de orz de
toamn\ cultivate `n ]ara noastr\ este ridicat\, permi]ând ob]inerea unor
produc]ii medii de 5-7 t/ha. Soiurile de orzoaic\ asigur\ produc]ii de 4-6
t/ha, `n func]ie de condi]iile de cultivare.
4.3. Secara - Secale cereale L. var vulgare Körn.
4.3.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Secara are zona de origine în Asia de Sud - Vest, Asia
Mică şi Caucaz, unde cresc diverse forme în flora spontană sau se găseşte
ca buruiană în grâu şi orz. Odată cu migraţia popoarelor s-a extins în estul
şi nordul Europei, acolo unde, datorită condiţiilor vitrege de sol şi climă
secara s-a adaptat mai bine decât grâul şi orzul.
Secara se cultiv\ `n primul rând pentru hrana omului, fiind a doua
cereal\ panificabil\ dup\ grâu [i reu[e[te `n condi]ii vitrege, valorificând
solurile acide sau cele nisipoase precum [i zonele cu clim\ rece [i umed\

134
din ]\rile nordice. Din boabe se obţine făina folosită la prepararea pâinii,
pentru o bună parte din populaţia globului, aceasta fiind mai neagră decât
cea de grâu, însă mai hrănitoare şi mai benefică sănătăţii omului.
~n culturi de secar\, prin infec]ie artificial\, se ob]in sclero]i de
cornul secarei (Claviceps purpurea), care au utiliz\ri `n industria
farmaceutic\ pentru ob]inerea unor alcaloizi, folosi]i la prepararea unor
medicamente `mpotriva hemoragiilor, a unor afec]iuni circulatorii, a
migrenelor, a tensiunii arteriale.
Suprafa]a cultivat\ cu secar\ pe glob, în 2005, a fost de 6,632 mil.
ha, iar produc]ia medie de 2,436 t/ha. Secara ocupă suprafeţe mari în
special în ţările din nordul Europei, unde grâul dă rezultate mai slabe.
Suprafeţe mari cu secară cultivă Rusia, 1,9 mil. ha şi Polonia, 1,4 mil. ha.
În ultimii ani, în ţara noastră secara s-a cultivat pe 30 - 45 mii ha,
cu o producţie medie de circa 2,0 t/ha, fiind răspândită în zonele umede şi
răcoroase, pe soluri acide, circa 20 mii ha, în zonele nisipoase, circa 15 mii
ha şi pe suprafeţe mai mici în alte zone, circa 5 mii ha.
Însuşiri morfologice. Secara (fig. 4.3.) formeaz\ un sistem
radicular bine dezvoltat [i cu o mare capacitate de solubilizare a
compu[ilor greu solubili din sol.

Fig. 4.3 - Secară

135
Volumul mare al sistemului radicular [i capacitatea ridicat\ de
solvire [i absorb]ie a acestuia explic\ cerin]ele reduse ale secarei fa]\ de
sol.
Tulpina are 5-6 internoduri, iar `n\l]imea, la formele cultivate, este
de 120-180 cm. Frunzele au, `n faza tân\r\, culoarea ro[iatic-violacee, apoi
antocianul dispare [i devin verzi-alb\strui.
Inflorescen]a este un spic cu câte un singur spicule] biflor, la
fiecare c\lcâi al rahisului, protejat de 2 glume, iar paleea inferioar\ este
aristat\. Fructul este o cariops\ gola[\, de culoare verzuie pân\ la g\lbui,
forme diferite [i MMB de 30-40 g.
Secara cultivat\ apar]ine genului Secale, iar soiurile de la noi din
]ar\ sunt: Gloria, Orizont, Suceveana. Soiul Ergo se cultivă numai pentru
producerea scleroţilor de Claviceps purpurea.
Perioada de vegeta]ie a secarei cultivate, la noi `n ]ar\, este de 280-
290 zile, iar suma gradelor de temperatur\, `n perioada de vegeta]ie, este de
1800-2100oC, `n func]ie de soi [i clim\.
4.3.2. Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Secara este o plant\ pu]in preten]ioas\ fa]\ de sol [i planta
premerg\toare, `ns\ rezultate bune se ob]in dup\ premerg\toare care
p\r\sesc terenul devreme ca: maz\re, borceag, porumb furajer, in, cartof.
Nu se recomand\ ca secara s\ urmeze dup\ culturile atacate de boli
transmise prin sol, dup\ cele recoltate târziu sau dup\ culturi tratate cu
erbicide triazinice `n doze mari. Secara este o bun\ premerg\toare pentru
toate plantele din zona ei de cultivare, deoarece elibereaz\ terenul
devreme, las\ solul curat de buruieni [i permite executarea lucr\rilor
solului la timp.
Fertilizarea. Consumul de elemente nutritive pentru 1000 kg boabe
[i paiele aferente este de 20-30 kg N, 10-15 kg P2O5 [i 20-30 kg K2O. De[i
capacitatea de absorb]ie a elementelor nutritive este mare, prin faptul c\
secara se cultiv\ pe soluri s\race, reac]ioneaz\ bine la `ngr\[\minte. Se
recomand\ aplicarea a 50-60 kg/ha N, `n prim\var\, la pornirea `n
vegeta]ie, 50-70 kg/ha P2O5 [i 40-50 kg/ha K2O, toamna, sub ar\tur\.
Lucr\rile solului. Se face o ar\tur\ de var\ sau toamn\ la
adâncimea de 20-22 cm, care apoi este men]inut\ curat\ de buruieni.
136
~naintea sem\natului se preg\te[te patul germinativ cu combinatorul, la
adâncimea de sem\nat, care trebuie s\ fie bine tasat [i m\run]it, deoarece
secara formeaz\ nodul de `nfr\]ire mai la suprafa]\ [i deci pericolul
dezgolirii lui prin tasarea solului `nfoiat este mai mare.
S\mân]a [i sem\natul. S\mân]a trebuie s\ aib\ puritatea de 98%,
germina]ia de peste 85% [i s\ fie liber\ de sclero]i de cornul secarei.
S\mân]a se trateaz\ cu Vitavax 200 FF (300 ml/100 kg s\mân]\), iar
sem\natul se face cu sem\n\tori universale (SUP-21, SUP-29), toamna
devreme, `ntre 25 septembrie-5 octombrie `n sud [i `ntre 15-25 septembrie
`n zonele subcarpatice.
Distan]a `ntre rânduri este de 12,5-15 cm, adâncimea de sem\nat de
3-4 cm pe solurile mijlocii [i de 5-6 cm pe solurile nisipoase.
Desimea de sem\nat este de 500-600 boabe germinabile/m2, care se
asigur\ folosind 140-200 kg/ha s\mân]\.
Lucr\rile de `ngrijire. Deşi secara este o plantă cu o bună
rezistenţă la iernare, se impune un control permanent al semănăturilor pe
timpul iernii, deoarece se cultivă în zone submontane şi stă mai mult timp
sub zăpadă, motiv pentru care plantele sunt expuse mai mult mucegaiului
de zăpadă şi autoconsumului, mai ales dacă plantele au intrat în iarnă cu o
masă vegetativă prea bogată.
Combaterea buruienilor se face prin respectarea rota]iei sau prin
erbicidare cu 2,4 D Sare de amin\ 33 LS (1,5-2,0 l/ha), Illoxan 28 CE (2,5
l/ha). Având un ritm de creştere rapid, secara luptă bine cu buruienile,
obţinându-se, în general, culturi curate.
Acolo unde se impune, toamna se aplic\ o udare de r\s\rire cu 300-
400 m /ha, iar `n timpul vegeta]iei, 1-2 ud\ri cu norme de 300-400 m3/ha.
3

Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Recoltarea pentru boabe se


face cu combina, când umiditatea lor este de 14%.
Producţia. La noi `n ]ar\, `n arealul ei de cultur\, secara d\
produc]ii de 3,0-5,0 t/ha boabe, `ns\ media pe ]ar\ este de 1,8 t/ha.
4.4. Ov\zul - Avena sativa L.
4.4.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Ov\zul este r\spândit pe toate continentele, fiind una
din principalele plante cultivate. Se pare că ovăzul a fost cunoscut la

137
început ca buruiană în orz, pe care l-a depăşit în producţie pe solurile
sărace şi în climatele mai aspre din centrul şi nordul Europei.
În 2005, suprafa]a cultivat\ cu ov\z pe glob era de 11,798 mil. ha,
iar produc]ia medie a fost de 2,335 t/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în
Federaţia Rusă, 3,4 mil. ha, Canada, 1,3 mil. ha, S.U.A., 0,73 mil. ha,
Polonia, 0,53 mil. ha (FAO 2005). În anul 2006, în ţara noastr\ ovăzul se
cultiva pe 196,8 mii ha, iar produc]ia medie care s-a obţinut a fost de 1,763
t/ha (Anuarul statistic 2007).
Ov\zul este folosit `n alimenta]ia omului, sub form\ de gri[uri,
fulgi, f\in\ [i `n furajarea animalelor ca furaj concentrat, nutre] verde, fân.
În unele zone nordice, făina de ovăz se mai foloseşte, pe scară mai redusă,
în amestec cu grâu sau secară la prepararea pâinii.
Importanţa ovăzului constă şi în faptul că valorifică mai bine decât
alte plante solurile cu fertilitate redusă din zonele umede, cele nisipoase,
precum şi îngrăşămintele organice şi minerale.
Însuşiri morfologice. Ov\zul (fig. 4.4) prezint\ un sistem radicular
bine dezvoltat, profund [i cu putere mare de solubilizare a elementelor
nutritive.

Fig. 4.4. - Ov\z

138
Masa de r\d\cini a ov\zului este cu 40% mai mare decât cea a
orzului, fapt ce face ca ov\zul s\ fie mai pu]in preten]ios fa]\ de sol,
valorificând elementele nutritive [i din forme mai greu solubile.
Tulpina este format\ din 5-8 internoduri, lung\ de 80-150 cm, `n
func]ie de sol [i condi]ii climatice. Frunzele sunt de culoare verde-deschis,
cu ligula foarte dezvoltat\ [i f\r\ urechiu[e. Inflorescen]a, panicul cu
ramifica]iile dispuse pe 3-9 etaje, este format\ din spicule]e multiflore,
prinse `n cap\tul ramifica]iilor [i cu paleea inferioar\ prezentând o arist\
prins\ dorsal, iar fructul, o cariops\ `mbr\cat\ `n palee.
Ov\zul cuprinde un num\r mare de specii s\lbatice [i cultivate, din
care cea mai mare r\spândire [i importan]\ o prezint\ specia Avena sativa.
Soiurile de ov\z cultivate la noi `n ]ar\ sunt: Jeremy, Mureş, Lovrin 1, GK
Pillango, GK Zalan.
4.4.2 Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Ov\zul nu este preten]ios fa]\ de planta premerg\toare,
dac\ solul este bine fertilizat. Premerg\toare foarte bune sunt
leguminoasele anuale sau perene, grâul şi porumbul. Nu se recomand\
cultivarea dup\ el `nsu[i, nici dup\ sfecl\, decât dup\ 3-4 ani, pentru a
preveni atacul de nematozi. Ov\zul este bun\ premerg\toare pentru
plantele pr\[itoare [i leguminoase. Nu se practică semănarea trifoiului în
ovăz, deoarece este umbrit mult mai puternic şi o mai lungă perioadă de
timp decât în orz sau grâu.
Fertilizarea. De[i este pu]in preten]ios fa]\ de elementele
fertilizante din sol, ov\zul consum\ cantit\]i mari de substan]e nutritive.
Astfel, pentru 1000 kg boabe [i produc]ia de paie aferent\, ov\zul consum\
27,2 kg N, 13,4 kg P2O5, 27,4 kg K2O [i 6,5 kg CaO. Ov\zul reac]ioneaz\
bine la fertilizarea organo-mineral\ pe toate tipurile de sol, `ns\ `n mod
obi[nuit se practic\ fertilizarea mineral\.
Dozele de `ngr\[\minte se stabilesc `n func]ie de fertilitatea solului
[i planta premerg\toare. Se recomand\ ca fertilizarea s\ se fac\ cu N45P45
pe cernoziomuri, N60P60 pe soluri brune [i N75P60 pe soluri podzolice. Pe
soluri s\race `n potasiu se aplic\ [i 40-60 kg K2O.
Lucr\rile solului. Lucr\rile solului constau `n efectuarea unei
ar\turi de baz\, toamna sau vara, la adâncimea de 20-22 cm, iar prim\vara

139
devreme, `n preg\tirea patului germinativ cu grapa cu discuri `n agregat cu
grape cu col]i reglabili sau cu combinatorul.
S\mân]a [i sem\natul. S\mân]a trebuie s\ aib\ puritatea de 98%,
germina]ia peste 90%, iar MMB cât mai mare. Pentru a preveni atacul de
t\ciune zbur\tor (Ustilago avenae) [i t\ciune `mbr\cat (Ustilago kölleri),
s\mân]a se trateaz\ cu Vitavax 200 FF (300 ml/100 kg s\mân]\). Se ob]in
rezultate bune [i prin tratamentul cu formalin\ 40 CS. În funcţie de textura
şi umiditatea solului, adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm.
Sem\natul se face `n urgen]a I, când temperatura solului este de 2-
o
3 C, iar ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1 – 10 octombrie, la
distan]a de 12,5-15 cm, cu o desime de 450-550 boabe germinabile/m2,
folosind o cantitate de s\mân]\ de 120-140 kg/ha.
Lucr\rile de `ngrijire. Imediat dup\ sem\nat, terenul se
t\v\luge[te. Combaterea integrat\ a buruienilor se face prin respectarea
rota]iei [i cu ajutorul erbicidelor Sare DMA 33 (2 l/ha), Buctril M 280 (1
l/ha. Pentru combaterea gândacului b\los (Oulema melanopa L.) se
trateaz\ la avertizare cu Sinoratox 35 CE (l,5-3,5 l/ha).
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Alegerea momentului
recolt\rii [i scurtarea duratei ei au mare importan]\, deoarece coacerea
fiind e[alonat\, au loc pierderi `nsemnate de recolt\ prin scuturare.
Recoltarea pentru boabe se face la `nceputul matur\rii depline, cu combina
pentru cereale.
Produc]ia. Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de
condiţiile de cultură. Capacitatea de producţie a ovăzului este destul de
mare, de 6,0 t/ha, însă producţiile realizate sunt mici, deoarece această
plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab fertilizate.
4.5. Orezul - Oryza sativa L.
4.5.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Orezul este originar din sud-estul Asiei şi din India, iar
în jurul anului 3000 î.Hr. exista deja în cultură în China. În prezent orezul
este cultivat atât în zonele tropicală şi subtropicală, cât şi în zona
temperată, iar limita sa nordică de cultivare în Europa o constituie nordul
Italiei, Franţa şi sudul României.

140
Orezul este, alături grâu, una dintre cele mai importante plante
cultivate, iar boabele de orez sunt destinate, în primul rând, alimentaţiei
umane, constituind hrana de bază pentru circa 3,2 miliarde de oameni, în
principal locuitori din Asia, unde consumul anual de orez depăşeşte adesea
100 kg/locuitor. În 2005, pe glob, se cultiva cu orez 153,5 mil. ha, ocupând
locul al doilea după grâu. Producţia medie mondială a fost în ultimii ani de
3 789 -4 016 kg/ha (FAO, 2005).
Ţările mari cultivatoare de orez sunt India cu 43,0 mil. ha, China cu
29,3 mil.ha, Indonezia cu 11,8 mil. ha, Bangladesh cu 11,0 mil. ha,
Thailanda cu 10,2 mil. ha, Vietnam cu 7,3 mil. ha, Filipine cu 4,1 mil. ha.
În Europa, orezul este cultivat pe suprafeţe restrânse, 565 mii ha în 2005,
iar dintre ţările mari cultivatoare se evidenţiază Italia cu 222 mii ha şi
Spania cu 117 mii ha.
Prima orezărie din ţara noastră a fost înfiinţată în anul 1786 de către
o familie de agricultori italieni la Topolia, de lângă Banloc, judeţul Timiş,
pe râul Bârzava, iar cultura acestuia s-a extins destul de greu, astfel încât,
în 1938 se cultivau abia circa 400 ha. În România, suprafeţele semănate
s-au restrâns de la 22 mii ha în 1991, la 3 mii ha în 2005.
Orezul cultivat aparţine genului Oryza, specia Oryza sativa L., care
cuprinde trei subspecii:
• ssp. brevis, caracterizată prin boabe scurte, de 3-4 mm lungime;
• ssp. indica, caracterizată prin boabe subţiri şi lungi, plante cu
tulpini şi frunze lungi şi de culoare verde-deschis, perioadă lungă
de vegetaţie;
• ssp. japonica, cu boabe mari, ceva mai scurte, pline, plante cu
talie mijlocie, cu frunze fine, de culoare verde-închis, perioadă
mai scurtă de vegetaţie, cultivată în zona temperată.
Însuşiri morfologice. Limbul frunzei este îngust, iar inflorescenţa
este un panicul răsfirat, care poartă spiculeţe pedicelate uniflore. Floarea
prezintă 6 stamine, iar fecundarea este autogamă.
Paniculul de orez este răsfirat, cu numeroase spiculeţe uniflore şi
formează 30 - 90 boabe îmbrăcate în palee, cu MMB = 25-45 g şi 18 - 22%
de pleve neconcrescute cu bobul (fig. 4.5.). Pericarpul cariopsei este, de

141
regulă de culoare brună şi cu miros relativ puternic, astfel încât, la
preindustrializare, se urmăreşte îndepărtarea pericarpului.
Perioada de vegetaţie a plantelor de orez este cuprinsă între 105 şi
145 zile, iar cerinţele termice pe întreaga durată a vegetaţiei sunt de 2 400
– 3 200°C.
Pe teritoriul României, condiţiile de temperatură nu permit
delimitarea unei zone foarte favorabile pentru cultura orezului, ci numai a
unor areale restrânse, în care se întrunesc condiţii favorabile.
Zona favorabilă I pentru cultura orezului în România este situată în
lungul Dunării, în incintele îndiguite, pe o fâşie cu lăţimea de circa 20 km
la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila, în zona de influenţă a izotermei
de vară de 22°C.

4.5. Orez
Zona favorabilă II este delimitată de izoterma de vară de 21°C şi
este situată în luncile râurilor Siret, Buzău, Ialomiţa, Olt, precum şi în
Banat, în vestul judeţului Timiş.

142
4.6.2. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Culturile de orez se amplasează pe terenuri amenajate în
mod special, împărţite în parcele dreptunghiulare, cu suprafaţa de 1-4 ha
fiecare, înconjurate de diguleţe şi prevăzute cu canale destinate alimentării
cu apă de irigaţie, precum şi canale destinate evacuării acesteia; admisia şi
evacuarea apei din parcele se fac prin vanete de alimentare şi de evacuare.
Orezul este o plantă care suportă monocultura, însă aceasta nu
trebuie practicată mai mult 3 - 4 ani la rând, apoi trebuie întreruptă,
deoarece există pericolul apariţiei unor procese negative, cum ar fi:
acidifierea, compactarea solului, manifestarea unor procese anaerobe,
spălarea elementelor nutritive, îmburuienarea terenului cu buruieni
specifice.
În ultimul timp se recomandă să se organizeze asolamente de 6 ani,
dintre care 4 ani cu orez, urmaţi de doi ani de “odihnă“, în primul an se
cultivă o prăşitoare - soia, porumb sau floarea-soarelui, iar în anul următor
o cereală păioasă recoltată vara şi care permite lucrarea timpurie a solului
în vederea semănatului orezului.
Fertilizarea. Necesarul de elemente nutritive al unei culturi de orez,
pentru a produce 100 kg boabe/ha este estimat la 2,2 kg N, 1 kg P2O5, 2
kg K2O şi 1 kg CaO.
Azotul se se recomandă să fie aplicat în doze de 120 - 150 kg/ha,
iar pentru împrăştierea îngrăşămintelor în vegetaţie se folosesc mijloace
“avio“ sau terestre, folosind tractoare prevăzute cu roţi cu pinteni şi maşini
pentru administrat îngrăşăminte chimice.
Fertilizarea cu fosfor este obligatorie în toate situaţiile, dozele
recomandate fiind de 80 - 100 kg/ha P2O5. Administrarea se poate face
toamna sau chiar primăvara înainte de semănat, cu încorporare în sol.
Dozele de potasiu recomandate sunt de 80 - 100 kg/ha K2O, aplicate în
întregime înainte de semănat sau fracţionat, la fel ca azotul.
Gunoiul de grajd este eficient în cultura orezului, îndeosebi în
orezăriile vechi şi se recomandă să fie aplicat în cantitate de 30 t/ha gunoi,
la cultura premergătoare de prăşitoare din asolament.
Pe solurile sărăturate, cu reacţie alcalină, se administrează
amendamente cu reacţie acidă, sub forma de gips, în doze de 4 - 10 t/ha.

143
Lucrările solului. Lucrarea de bază a solului este reprezentată de
arătura de toamnă efectuată cât mai de timpuriu, la 23 - 25 cm adâncime pe
solurile normale şi 28 - 30 cm pe solurile mai uşoare şi pe sărături.
Nivelarea terenului este o lucrare foarte importantă din tehnologia
de cultivare a orezului. Nivelarea de întreţinere se face în fiecare an şi are
ca scop corectarea denivelărilor rezultate în urma lucrărilor mecanice.
Prin comparaţie, nivelarea capitală se face la amenajarea orezăriei
şi apoi la interval de 4 ani, la cultura premergătoare din asolament.
După nivelare se administrează îngrăşămintele, care sunt
încorporate în sol cu grapa cu discuri; eventual, prin aceeaşi lucrare, sunt
încorporate şi erbicidele pe bază de molinat
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa destinată semănatului trebuie să
conţină numai boabe întregi, nedecorticate, cu puritatea fizică minimum
98%, germinaţia minimum 80% şi energie germinativă cât mai ridicată.
Înainte de semănat este obligatorie tratarea seminţei cu Tirametox
90 PTS, 3 kg/t de sămânţă sau Vitalin 85 PTS, 3 kg/t sămânţă, împotriva
dăunătorilor care atacă la începutul vegetaţiei şi a unor boli.
Orezul poate fi semănat în strat de apă sau în uscat, caz în care
terenul este pregătit ca pentru orice păioasă.
Semănatul în apă este metoda cea mai extinsă, atât la noi, cât şi pe
plan mondial, pe circa 70% din totalul suprafeţei cultivate cu orez în lume.
În vederea semănatului, sămânţa se ţine, de regulă, la umectat 24 -
28 ore până la încolţire, apoi se zvântă uşor, după care semănatul se
efectuează prin împrăştiere cu mijloace terestre sau “avio“. Înainte de
semănat se efectuează tulburarea apei pentru ca, după semănat, peste
seminţe să se depună un strat de mâl de circa 0,5 cm grosime.
Semănatul “în uscat“ se poate realiza tot prin împrăştiere, folosind
maşini pentru administrat îngrăşăminte chimice sau semănători universale,
fără încorporare.
Eventual, după semănat se poate efectua o lucrare de tăvălugit cu
tăvălugul inelar, pentru a evita ca sămânţa să fie deplasată cu apa de
inundare.
Împrăştierea seminţelor se poate face şi cu mijloace “avio“, iar pe
terenurile bine pregătite se poate semăna cu semănătoarea universală, la

144
adâncimea de circa 2 cm, folosind patine prevăzute cu limitatori de
adâncime.
Densitatea recomandată este mai mare decât la alte păioase, şi
anume 900 – 1 000 boabe germinabile/m2, din cauza condiţiilor mai puţin
favorabile din perioada semănat-germinat-răsărit, urmărindu-se să se
realizeze 250 – 350 plante/m2 sau 400 - 600 panicule recoltabile/m2. Pentru
realizarea acestor densităţi este necesar să fie folosite între 250 şi 300 kg
sămânţă/ha.
În ţara noastră orezul este semănat atunci când în sol temperatura
ajunge la 10 - 12°C, ceea ce corespunde cu intervalul 20 aprilie - 5 mai.
Întârzierea semănatului este foarte dăunătoare, deoarece se întârzie
vegetaţia în toamnă, cu toate consecinţele legate de maturare, recoltare,
nivelul producţiilor etc.
Lucrările de îngrijire. Combaterea buruienilor este cea mai
importantă lucrare de îngrijire din cultura orezului. Îmburuienarea
orezăriilor este favorizată de stratul de apă şi se produce, îndeosebi, cu
buruieni iubitoare de apă.
Majoritatea buruienilor păgubitoare fac parte din familia
Gramineae, mai frecvent specii ale genului Echinochloa (Echinochloa
crus-galli, Ech. phyllopogon, Ech. oryzoides - mohor) şi specia Leersya
oryzoides (orizica). La acestea se adaugă buruieni specifice de baltă, cu ar
fi cele din familiile Cyperaceae (Scirpus; Cyperus; Juncellus) şi
Alismataceae (Alisma; Sagitaria).
Pentru combaterea mohorului se recomandă aplicarea erbicidarea
Ordram 72 CE, 7 - 8 l/ha, dizolvat în 200 - 400 l apă/ha.
Înainte de efectuarea tratamentului apa este evacuată complet din
parcelă, iar după 1-2 zile de la tratament se introduce un strat de apă de 15-
20 cm, apoi după alte 6-8 zile se revine la stratul de apă de grosime
normală.
Împotriva buruienilor dicotiledonate anuale şi perene se fac
tratamente în vegetaţie cu Dicotex 40 lichid, 0,8 - 1,5 l/ha + Basagran M
60, 3,0 l/ha) sau cu Londax 60 DF, 70 - 90 g/ha.
Combaterea bolilor. Boala cea mai periculoasă din cultura orezului
este arsura bacteriană (Pyricularia oryzae) care atacă orezul pe toată

145
durata vegetaţiei şi îndeosebi în faza de burduf-înflorire. Atacul este
favorizat de verile răcoroase, de diferenţele termice mari de la zi la noapte,
de excesul de azot, de îngrăşarea unilaterală şi târzie cu azot.
Dăunătorii specifici culturilor de orez sunt musculiţa orezului sau
ţânţarul orezului, atacul periculos fiind provocat de larve, când orezul este
în faza de plantulă. Pentru combatere se recomandă tratamente cu diferite
insecticide, efectuate cu mijloace terestre, dacă atacul este izolat, în vetre
pe locurile mai joase, sau cu mijloace “avio“, pe suprafeţe mari.
Irigarea este o lucrare esenţială în cultura orezului. Regimul de
irigare aplicat în orezăriile din ţara noastră este submersia intermitentă cu
nivel de apă variabil. Aceasta presupune că, în cazul semănatului în apă, se
face inundarea parcelei cu 10 cm de apă, cu 1 - 2 zile înainte de semănat,
după 6 - 8 zile de la semănat se evacuează apa timp de 48 ore, pentru
înrădăcinarea plăntuţelor, apoi terenul se inundă din nou, cu mărirea
treptată a grosimii stratului de apă.
La înfrăţit nivelul apei se coboară până la 3 - 4 cm, cu scopul de a
asigura oxigenul necesar plantei în această fază, dar şi pentru a proteja
nodul de înfrăţire de acţiunea directă a razele solare.
La fecundare-formarea bobului, grosimea stratului de apă se poate
reduce până la 10 - 15 cm, în faza de maturitate în ceară se opreşte
alimentarea cu apă, iar cu 10 - 15 zile înainte de recoltare se deschid
vanetele pentru a permite evacuarea completă a apei din parcelă.
În cazul semănatului în uscat, până la încolţire se introduc în
parcelă câte 5-6 cm strat de apă, care se lasă să se infiltreze treptat,
operaţiunea repetându-se de 4-5 ori, iar în continuare regimul apei se
conduce ca în cazul semănatului “în apă“.
Recoltarea. În momentul în care boabele ajung la 28-30%
umiditate, se recomandă evacuarea treptată a apei din parcele, nu prea
repede, pentru a nu determina căderea plantelor.
Momentul optim de recoltare este atunci când boabele de la vârful
paniculului se află la coacere deplină, circa 18-20%, uneori chiar 24%
umiditate. Calendaristic, în România, orezul se recoltează, în mod obişnuit,
între 15 septembrie şi 15 octombrie.

146
Înainte de recoltare, din cauza frunzelor încă verzi, sunt necesare
uneori tratamente cu substanţe desicante, cum ar fi Reglone forte, 2-3 l/ha
sau Harvade 25 F, 1,5 l/ha+0,5% Hyspray, aplicate atunci când boabele au
24-26% umiditate.
Recoltarea se efectuează cu combina pentru cereale păioase, direct
din lan, având aparatul de treier prevăzut cu bătător cu cuie şi reglat la o
turaţie de 500 - 550 rotaţii/minut. Combina se deplasează pe şenile, cu o
viteza de înaintare de numai 1,5-2 km/oră.
Uneori este necesară recoltarea divizată a orezului, aceasta fiind
impusă de anumite condiţii speciale şi îndeosebi de coacerea întârziată şi
neuniformă; lucrarea se poate începe la 26 - 28% umiditate în boabe,
folosind vindroverul, reglat pentru a tăia miriştea la 20 cm înălţime. Când
boabele ajung la 15 - 17% umiditate se treieră cu combina prevăzută cu
ridicător de brazdă.
Producţiile medii obţinute în România, înainte de 1990, au fost de
2500 – 3500 kg boabe/ha. În mod frecvent, exploataţiile agricole din
incinta indiguită a Dunării, specializate în cultura orezului, au realizat
recolte de peste 4 000 kg/ha.
Imediat după recoltare este obligatorie condiţionarea recoltei, cu
scopul de a se evita deprecierea calităţii acesteia. În continuare, boabele
uscate sunt prelucrate pentru îndepărtarea, în prima fază, a paleelor, apoi a
învelişurilor bobului şi a embrionului.
4.6. Porumbul - Zea mays L.
4.6.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Porumbul, plant\ originar\ din America Central\ [i de
Sud, unde a fost luat `n cultur\ cu aproximativ 4000 – 6000 de ani ~.H., a
fost adus `n Europa `n secolul XVI, de către Cristofor Columb, în 1493. Ca
plant\ furajer\, porumbul a fost luat `n considerare abia `n secolul al XIX-
lea, mai `ntâi `n Fran]a [i apoi `n celelalte ]\ri ale Europei.
~n ]ara noastr\ a fost cultivat pentru prima dat\ la sfâr[itul secolului
al XVII-lea - `nceputul secolului XVIII. Prezenţa porumbului în cultură
este semnalată mai `ntâi `n Muntenia, în timpul domniei lui Şerban
Cantacuzino (1693-1695) [i dup\ aceea `n Transilvania, în timpul
împărătesei Maria Tereza (1740-1760).
147
Multiplele `ntrebuin]\ri [i mai ales `nsu[irile biologice valoroase au
f\cut ca porumbul s\ se r\spândeasc\, `n scurt timp, pe toate continentele,
ocupând locul al treilea `n lume, ca suprafa]\, dup\ grâu [i orez [i locul al
doilea ca produc]ie, dup\ grâu.
~n ultimii ani, suprafa]a cultivat\ cu porumb pe glob a `nregistrat o
u[oar\ cre[tere, ajungând ca `n anul 2005, aceasta s\ fie de 147,0 mil. ha
(Anuarul FAO, 2006). Cele mai întinse suprafeţe cu porumb sunt în SUA
30,8 mil. ha, după care urmează China cu 25,2 mil. ha, Brazilia cu 11,4
mil. ha, Mexic cu 8,0 mil. ha şi India cu 7,4 mil. ha.
~n ]ara noastr\, porumbul ocup\ cea mai mare suprafa]\ de teren
arabil, de aproximativ 2,524 mil. ha, în 2007, `ns\ pentru mas\ verde sau
siloz, acesta se cultiv\ doar pe 60 mii ha (Anuarul statistic, 2007).
Boabele de porumb con]in, `n medie: 13,5% ap\, 10% proteine
(1 kg boabe con]ine 70-80 g protein\ digestibil\), 70,7% glucide, 4%
gr\simi, 1,4% s\ruri minerale, 0,4% substan]e organice acide, iar 1 kg de
boabe echivaleaz\ cu 1,17-1,30 unit\]i nutritive.
Însuşiri morfologice. Porumbul (fig. 4.6) prezint\ un sistem
radicular fasciculat, bine dezvoltat, format din r\d\cini adventive propriu-
zise, provenite din nodurile subterane ale tulpinii [i din r\d\cini adventive
aeriene, care se formeaz\ din nodurile de la suprafa]\, care p\trunde `n sol
pân\ la adâncimea de 2,4 m.
Tulpina este format\ din 7-15 (21) internoduri [i variaz\ foarte mult
ca `n\l]ime, fiind cuprins\ `ntre 30 cm [i 300 (900) cm. Frunzele
porumbului au limbul lanceolat, lung de 50-80 cm, lat de 4-12 cm, cu
marginile ondulate, ceea ce le confer\ flexibilitate, iar pe fa]a superioar\ a
epidermei prezint\ numeroase celule buliforme care determin\ r\sucirea
limbului spre interior, m\rind astfel rezisten]a acestuia la secet\. Indicele
suprafeţei foliare, la care se obţin recolte bune are valori de 4,0 - 5,0 în
culturile neirigate şi de 5,0 - 6,0 în culturile irigate.
Porumbul este o plant\ unisexuat-monoic\, `n care florile mascule
sunt grupate `ntr-o inflorescen]\ de tip panicul, situată `n vârful tulpinii,
compus dintr-un ax principal pe care se prind 10-40 de ramifica]ii laterale
[i pe care se g\sesc spicule]e biflore, nearistate, iar florile femele sunt
grupate `n inflorescen]e de tip spic, cu axul `ngro[at (spadix).

148
Fig. 4.6 - Porumb

Rahisul [tiuletelui este cilindric sau cilindro-conic, `n stare verde


c\rnos, iar la maturitate lignificat [i plin de m\duv\. Spicule]ele sunt
inserate `n rânduri perechi (6-24) [i con]in câte dou\ flori: una superioar\
fertil\, cealalt\ inferioar\, steril\. Ovarul este monocarpelar, unilocular, cu
stigmatul filiform, lung de 15-25 (40) cm, bifurcat la vârf, iar fructul, care
este cariops\, prezint\ o mare variabilitate privind dimensiunile, forma,
greutatea, culoarea, `n func]ie de convarietate [i hibrid.
Porumbul (Zea mays) este o plant\ anual\ ierboas\, din familia
Graminaceae, care, `n func]ie de structura endospermului [i caracterele
[tiuletelui, cuprinde mai multe convariet\]i:
• indurata, porumbul cu bobul tare, neted, lucios, are partea periferic\
cornoas\, `n interior amidonoas\, iar boabele pot fi albe, galbene,
portocalii, roşii;
• indentata (dentiformis) sau porumbul dinte de cal are endospermul
f\inos `n centru [i partea superioar\ a bobului, iar pe p\r]ile laterale
cornos;

149
• everta, utilizat pentru floricele, are endospermul cornos, cu excep]ia
unei por]iuni `n dreptul embrionului;
• amylacea, porumbul amidonos, are endospermul f\inos aproape `n
`ntregime;
• saccharata, porumbul zaharat, are endospermul bogat `n hidra]i de
carbon solubili [i foarte s\rac `n amidon, iar boabele zbârcite;
• tunicata are boabele complet acoperite de glume;
• ceratina are bobul cornos, opac, cu aspect ceros.
Hibrizi. Succesul `n cultivarea porumbului pentru siloz este
determinat `n mare m\sur\ de alegerea celui mai potrivit hibrid, pentru
zona respectiv\. Cu toate acestea, `n nici o ]ar\ nu au fost `nc\ generaliza]i
`n cultur\ hibrizi de porumb specializa]i pentru produc]ia de furaj, fiind
folosi]i tot hibrizii zona]i pentru boabe.
După modul de obţinere, hibrizii de porumb cultivaţi pot fi:
- simpli (HS), care se obţin între două linii consangvinizate;
- dubli (HD), care se obţin între doi hibrizi simpli;
- triliniari (HT), care se obţin între un hibrid simplu şi o linie
consangvinizată.

~n tabelul 4.1. sunt prezentate unele date cu privire la principalii


hibrizi de porumb care se cultiv\ `n ]ara noastr\ (lista oficial\ a soiurilor,
2008).
Porumbul germineaz\ la 8-10oC, iar pentru o dezvoltare normal\ a
plantelor, temperatura medie zilnic\ nu trebuie s\ scad\ sub 13oC `n luna
mai [i sub 18oC `n lunile iunie-august. Sub aspectul fotoperioadei,
porumbul este o plant\ de zi scurt\.
Porumbul rezist\ foarte bine la secet\, mai ales `n prima parte a
perioadei de vegeta]ie, datorit\ sistemului radicular puternic dezvoltat,
consumului specific redus, caracterului xerofitic al p\r]ii aeriene [i
lucr\rilor de `ntre]inere repetate.
Cu toate acestea, porumbul asigur\ cele mai ridicate produc]ii când
se cultiv\ `n regim irigat sau când `n perioada de vegeta]ie cad cel pu]in
250-270 mm precipita]ii, uniform repartizate, mai ales `n lunile iunie-iulie.

150
Tabelul 4.1
Principalii hibrizi de porumb cultiva]i `n România
Denumirea Tipul Precocitate Necesarul de Zona de }ara de
hibridului hibridului (FAO) unit\]i termice (oC) cultur\ origine
Gavott HS 200-300 Germania
LG 22.44 HT 200-300 Franţa
PR39B76 HS 200-300 Austria
DK 312 HS 300-400 Franţa
Helga HS 300-400 Austria
Monalisa HS 300-400 Germania
Irina HS 300-400 România
DK C 4626 HS 400-500 800-1200 III Franţa
LG 3362 Hs 400-500 Franţa
Evelina HS 400-500 Austria
Danubian HS 400-500 România
Arper HS 500-600 Franţa
Fundulea 376 HS 500-600 România
KWS 1393 HS 500-600 Germania
PR35Y54 HS 500-600 Austria
Florencia HS >600 Austria
Germania
KWS 0551 HS >600 1401-1600 I
G
PR36R10 HS >600 Austria

4.6.2. Tehnologia de cultivare


Rota]ia. Porumbul pentru boabe este o cultur\ pu]in preten]ioas\
fa]\ de planta premerg\toare [i `n acela[i timp se autosuport\, `n
monocultur\, o perioad\ lung\ de timp, cu condi]ia unei fertiliz\ri
corespunz\toare.
Rezultatele cele mai bune se ob]in dup\ leguminoasele anuale
pentru boabe [i furajere, cerealele p\ioase de toamn\, cartof, sfeclă [i
floarea soarelui. ~n cultur\ succesiv\ poate fi sem\nat dup\ orice plant\
care p\r\se[te terenul devreme, `ns\ nu este recomandat\ cultivarea dup\
sorg [i iarb\ de Sudan, care sunt mari consumatoare de ap\.

151
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa
60% a celor două culturi.
Monocultura de porumb, în ţara noastră, s-a extins pe solurile
fertile, mai joase, cu apa freatică la mică adâncime, supuse în primăverile
mai ploioase excesului temporar de umiditate – terenuri pe care grâul nu le
valorifică în aceeaşi măsură ca porumbul.
La rândul s\u, porumbul este o bun\ premerg\toare pentru culturile
de prim\var\ [i chiar pentru grâu, caz `n care se vor cultiva hibrizi cu
perioad\ de vegeta]ie mai scurt\. ~n rota]ia porumbului cu alte culturi se va
acorda aten]ie deosebit\ utiliz\rii erbicidelor triazinice [i prevenirii
infest\rii cu d\un\tori.
Fertilizarea. Folosirea `ngr\[\mintelor este una din m\surile
tehnologice importante pentru sporirea produc]iei [i `mbun\t\]irea indicilor
de calitate ai porumbului pentru boabe. Pentru a produce o ton\ de
substan]\ uscat\, porumbul pentru siloz are nevoie de 14-15 kg azot, 5,5-
6,0 kg fosfor, 13-14 kg potasiu [i 4-5 kg calciu.
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere tipul de
sol, nivelul producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul
precipitaţiilor, hibridul cultivat, planta premergătoare.
În funcţie de hibridul folosit şi condiţiile pedoclimatice, dozele de
îngrăşăminte chimice recomandate sunt de N80-100 P60, iar potasiul de K70-
100, pe solurile podzolice amendamentate.
Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul de saturaţie în baze mai
mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată la 4 - 5 ani, este
obligatorie în cultura porumbului.
Lucr\rile solului. Acestea încep imediat după eliberarea terenului
de planta premergătoare şi vizează, pe lângă mobilizarea solului,
încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea, nivelarea şi realizarea de
rezerve cât mai mari de apă în sol.
Porumbul este relativ pu]in exigent fa]\ de nivelul de mobilizare al
solului prin ar\tur\. Epoca de efectuare a ar\turii este mai important\
pentru porumb, decât adâncimea la care se execut\ aceasta.
Cu cât ar\tura se execut\ mai timpuriu, cu atât se `nmagazineaz\ `n
sol o cantitate mai mare de ap\ [i se creeaz\ condi]ii mai bune pentru

152
dezvoltarea microorganismelor, `mbun\t\]indu-se condi]iile de nutri]ie. ~n
acest sens, se recomand\ efectuarea unei ar\turi de var\ sau toamn\ la
adâncimea de 20-22 cm.
~n situa]ia `n care ar\tura a fost corect executat\ [i `ntre]inut\,
preg\tirea patului germinativ se face `n preajma sem\natului cu grapa cu
discuri `n agregat cu grapa cu col]i, care afâneaz\ solul pe adâncimea de 8-
10 cm.
S\mân]a [i sem\natul. Împotriva agenţilor patogeni din sol
(Fusarium, Pythium, Penicillium, Aspergillus, Sorosporium holcisorghi)
sămânţa se tratează cu Tiradin 75 (3 kg/t), Metoben 70 (2 kg/t), TMTD 75
(4 kg/t). Se previn, astfel, fenomenele de „clocire a seminţelor” în sol.
Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus
dilaticollis etc.) se realizează prin tratarea seminţelor cu Seedox 80 WP
(12,5 kg/t), Furadan 35 ST (2,5 kg/t), Diafuran 35 ST (25 kg/t), Carbodan
35 ST (25 kg/t), Sinolintox 10 G (20 l/t).
Porumbul pentru boabe se seam\n\ `n epoca a II-a, când
temperatura `n sol este de 8-10oC. Calendaristic, cele mai bune rezultate se
ob]in `n zona de câmpie, când se seam\n\ `ntre 1-20 aprilie [i `ntre 15-30
aprilie `n celelalte zone.
Desimea de sem\nat este de 60-70 mii plante/ha, pe soluri fertile [i
`ngr\[ate [i de 50-60 mii plante/ha `n zonele secetoase, pe soluri mai pu]in
fertile. ~n regim irigat, `n func]ie de zona ecologic\ [i grupa de precocitate
a hibridului, desimea de 80-90 mii plante/ha este cea mai indicat\.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele
irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor
sporuri de 5 - 10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se
realizează o mai bună distribuţie a plantelor în lan.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea
solului. În regiunile mai umede, cu soluri grele, semănatul se va realiza la 5
– 6 cm, iar pe suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie,
adâncimea de semănat se măreşte la 6 - 8 cm. Fiecare centimetru în plus la
adâncimea de semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5 -
30 ore.

153
Sem\natul se realizeaz\ cu sem\n\tori de precizie SPC-6, SPC-8, la
distan]a `ntre rânduri de 70-80 cm [i o adâncime de 5-6 cm pe soluri grele
[i de 6-8 cm pe soluri u[oare, uscate.
Norma de sem\nat variaz\ `ntre 15-25 kg/ha, `n func]ie de puritate,
germina]ie, MMB, zona de cultur\, desime [i hibridul folosit.
Lucr\rile de `ngrijire. Deoarece are un ritm lent de cre[tere `n
primele faze de vegeta]ie [i o desime redus\, porumbul nu poate rezista `n
competi]ie cu cele 800-1500 buruieni care r\sar la 1 m2. Combaterea
buruienilor reprezint\ principala lucrare de `ngrijire la porumb [i se
realizeaz\ prin 2-3 pra[ile mecanice, folosind CPU-4,2 la interval de circa
2 s\pt\mâni `ntre ele, la adâncimi din ce `n ce mai mici.
Pentru combaterea buruienilor, de pe rândurile de porumb, se pot
folosi erbicidele: Atrazin (3-5 kg/ha), Eradicane 6 E (6-7 l/ha), Dual Gold
(1-1,5 l/ha), Mistral 1-1,5 l/ha) pentru buruienile monocotiledonate [i
Sanrom 375 SC (1 l/ha), 2,4 D Sare de amin\ (1,5-2 l/ha) pentru buruienile
dicotiledonate.
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate [i a unor
monocotiledonate se poate folosi [i produsul Callisto 480 SC, un erbicid
care are la baz\ o substan]\ natural\ descoperit\ `n planta Callistemon
citrinus.
Principalele boli care apar la porumb sunt t\ciunele cu pungi,
t\ciunele pr\fos al inflorescen]elor, iar principalii d\un\tori sunt viermii
sârm\, g\rg\ri]a frunzelor de porumb, sfredelitorul porumbului.
Combaterea bolilor [i d\un\torilor se face prin evitarea
monoculturii, eliminarea [i distrugerea prin ardere a plantelor bolnave,
cultivarea de hibrizi rezisten]i la atacul aceastora. Combaterea chimic\ a
r\]i[oarei se poate face foarte eficient cu produsul Actara (0,1 kg/ha).
Irigarea este o m\sur\ tehnologic\ de mare eficien]\ `n cazul
porumbului pentru boabe [i se face prin aspersiune cu o norm\ de 1500-
3000 m3/ha, administrat\ `n 2-4 ud\ri a câte 600-800 m3/ha fiecare.
Porumbul consumă cantităţi mari de apă în timpul vegetaţiei, însă în
medie, în intervalul aprilie-septembrie, plantele consumă zilnic circa 4 mm
apă.

154
Recoltarea, depozitarea [i conservarea.
Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi. Începe
când umiditatea boabelor ajunge la 30 - 32% si se încheie când aceasta este
cuprinsă între 24 - 26%. Mai târziu, “recoltarea în ştiuleţi” se execută
manual, pentru a preveni scuturarea boabelor.
Dintre combine şi echipamentele care s-au fabricat în ţară pentru
„recoltarea în ştiuleţi", menţionăm: - Combina autopropulsată C6P, care
execută o recoltare integrală, ştiuleţii depănuşaţi fiind încărcaţi în remorca
trasă de combină, iar tulpinile tocate într-o altă remorcă ce se deplasează în
paralel cu combina; - Combina tractată C3P, care recoltează ştiuleţii pe
care-i colectează întro remorcă, taie şi toacă tulpinile.
Depănuşarea ştiuleţilor se execută staţionar cu instalaţia DS-6;
Combina C12 + CS - 4M70 şi EDR reprezintă culegător de ştiuleţi,
echipament de depănuşare şi combină de fabricaţie străină cu echipamente
adecvate.
Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Începe când umiditatea
acestora scade sub 25%.
Recoltarea sub formă de boabe se execută cu C12 + CS-4 – M70
+EZ sau C14 + CS-6 + ET sau alte tipuri de combine cu echipamente de
culegere a ştiuleţilor şi treieratul acestora. Boabele recoltate trebuie aduse
la umiditatea de 14%.
Recoltarea manuală. Se poate efectua sub formă de ştiuleţi
depănuşaţi; ulterior se taie tulpinile şi se leagă în snopi.
Producţia. Producţia de boabe a oscilat în ţara noastră între 2902
kg/ha în 2002 şi 4630 kg/ha în 2004. Raportul dintre recolta de boabe şi
recolta de strujeni (tulpini) variază între 0,51 - 0,92, micşorându-se cu atât
mai mult, cu cât condiţiile au fost mai puţin favorabile culturii porumbului.
4.7. Sorgul - Sorghum bicolor (L.) Mnch.
4.7.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Sorgul este cunoscut ca plantă de cultură din timpuri
foarte vechi, iar după cât se pare, leagănul culturii sorgului se află în
Africa, unde au fost găsite primele documente care amintesc de el. Asupra
originii sorgului mai există şi în momentul de faţă discuţii, majoritatea
155
cercetărilor înclină spre părerea că sorgul ar proveni din zona central-estică
a Africii, zonă considerată ca centru primar de origine.
Sorgul se cultiv\ pentru boabe, m\turi, sirop bogat `n zah\r,
furajarea animalelor sub form\ de siloz sau nutre] verde etc..
Sorgul se cultivă, pe glob, pe o suprafaţă de circa 42,68 mil. ha
(2005), ocupând locul 5 după grâu, orez, porumb şi orz. Cele mai mari
suprafeţe, circa 52,7 %, sunt situate în Africa (Nigeria 17,0 mil ha şi Niger
12 mil. ha ş.a.), după care urmează Asia cu circa 7,9 % (India 9,4 mil.ha,
China cu 0,672 mil.ha, Pakistan cu 0,307 mil.ha ş.a.). În America de Nord
şi Centrală se cultivă pe 14% din suprafaţa totală mondială, iar în America
de Sud, pe circa 2,3 %.
În Europa, în prezent, suprafeţele cultivate cu sorg sunt mici, sub
187 mii ha, iar în România, în 1980, suprafaţa cultivată cu sorg a fost de
21,3 mii ha, iar după 1989 suprafeţele s-au diminuat mult, ajungând la 7
mii ha în 1998 şi la1,1 mii ha în 2007 (Anuar statistic, 2007).
Boabele de sorg sunt folosite direct `n alimenta]ia oamenilor sub
form\ de f\inuri `n unele zone din Africa, India, China, Egipt şi Orientul
Apropiat. În Africa, sorgul este folosit în întregime pentru hrana oamenilor
şi se cultivă din Egipt până în Republica Sud Africană, dar mai ales în
Etiopia, Sudan şi Nigeria.
~n industrie se utilizeaz\ la fabricarea amidonului, alcoolului [i
berii `n amestec cu boabele de orz. Sorgul tehnic serve[te pentru
confec]ionarea m\turilor, a periilor [i altor `mpletituri, iar din cel zaharat se
extrage un suc dulce, bogat `n zaharoză.
~nsu[iri morfologice. Sorgul (fig. 4. 7) are sistemul radicular foarte
bine dezvoltat, care ajunge la adâncimi de cca. 2 m [i prezint\ un num\r
aproape dublu de peri[ori absorban]i, fa]\ de porumb.
Aceasta explică de fapt şi marea rezistenţă la secetă a sorgului şi
capacitatea sa de a da recolte mari pe soluri cu o fertilitate mai slabă.
Tulpina este format\ din 7-20 internoduri pline cu m\duv\, având
`n\l]imea de 1,5-3 m [i o capacitate mare de l\st\rire.
Frunzele, lungi de 50-80 cm, au ligula scurt\, p\roas\ iar
urechiu[ele lipsesc. Inflorescen]a este un panicul ovat-alungit, erect, adunat
sau lax, lung de pân\ la 50 cm, cu ramuri aspru p\roase. Pe ramuri se prind

156
spicule]e uniflore grupate câte 3, din care cel median este hermafrodit,
fertil, ovoidal sau elipsoidal, sesil, cu paleea inferioar\ aristat\, iar
spicule]ele laterale sunt mascule, sterile, foarte scurt pedicelate. Fructul
este o cariops\ alb\ sau g\lbuie, comprimat\, acoperit\ de palee [i glume
ro[iatice, brune sau g\lbui, având MMB de 20-60 g.

Fig. 4.7 - Sorg


Sorgul cultivat prezint\ variet\]i cu panicul lax (var. saccharatum
[i var. tehnicum) [i cu panicul dens (var. bicolor [i var. cernuum). Pentru
furaj se cultiv\ variet\]ile saccharatum, tehnicum [i bicolor.
În tabelul 4.2. sunt prezentaţi hibrizii pentru boabe şi mături
menţionaţi în “Catalogul oficial al soiurilor”.
Temperatura minim\ de germina]ie este de 10oC, iar temperatura
medie zilnic\, favorabil\ cre[terii, de 21-22oC. Sorgul suport\ ar[i]ele de
38-40oC, iar temperaturile de sub 15oC îi stânjenesc cre[terea. Suma
gradelor de temperatur\ necesar\ pentru `ntreaga perioad\ de vegeta]ie este
de 2500-3500oC.

157
Tabelul 4.2.
Cultivare de sorg înregistrate în România
Categoria
Cultivarul Anul înregistrării Ţara de origine
biologică
Var. eusorgum – sorg pentru boabe var. technicum – sorg tehnic
Fundulea 21 HS 1979 România
Fundulea 32 HS 1979 România
Andrea HS 2001 Ungaria
Aulyras HS 2005 Franţa
Siret Soi 1996 România
Dorina Soi 2000 Serbia
Szegedi 185 Soi 2002 Ungaria
var. saccharatum – sorg zaharat Szegedi
Carmen Soi 1994 România
Szlovak Soi 2002 Ungaria
Donaris Soi 2003 România
Szegedi 1023 Soi 2005 Ungaria
Fundulea 135 ST Soi 2004 România
var.sudanense – sorg furajer
Rona 5 HS 2004 Ungaria

Sorgul este mai pu]in preten]ios fa]\ de umiditate, coeficientul de


transpira]ie fiind de 153-190, iar datorit\ rezisten]ei mari la secet\, sorgul
este denumit "c\mila vegetal\".
4.7.2. Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Ritmul lent de cre[tere din primele faze de vegeta]ie
impune cultivarea sorgului dup\ plante care las\ terenul curat de buruieni,
de obicei culturile pr\[itoare. În condiţiile optimizării tehnologiei, se poate
practica [i monocultura de sorg timp de 3-5 ani.
Fertilizarea. Pentru 1000 kg boabe [i produc]ia secundar\ aferent\,
sorgul consum\ 23,5 kg azot, 7,2 kg fosfor [i 6,9 kg potasiu.
~n condi]ii de umiditate optim\, sorgul reac]ioneaz\ favorabil la
fertilizarea cu azot, atât `n ceea ce prive[te nivelul recoltei cât [i con]inutul
`n protein\. Se recomand\ fertilizarea cu 50-100 kg/ha azot, aplicat
prim\vara, la preg\tirea patului germinativ [i 30-60 kg/ha fosfor, aplicat
toamna, la ar\tura de baz\.

158
Gunoiul de grajd, `n doz\ de 30-40 t/ha, se aplic\ plantei
premerg\toare, cu excep]ia culturilor de sorg de pe solurile nisipoase, unde
se recomand\ aplicarea lui direct\, sub ar\tura de baz\.
Lucr\rile solului. Se face o ar\tur\ de var\ sau toamn\, la
adâncimea de 20-25 cm, cu pluguri echipate cu scormonitori, iar dup\
premerg\toare care las\ resturi vegetale se face mai `ntâi o discuire la 10-
15 cm. ~nainte de sem\nat se preg\te[te patul germinativ cu grapa cu
discuri, la adâncimea de `ncorporare, plus 1-2 cm.
S\mân]a [i sem\natul. S\mân]a trebuie s\ aibă puritatea de 97% [i
germina]ia de peste 85%. Sem\natul se face prim\vara, dup\ ce a trecut
pericolul brumelor târzii, când temperatura solului este de 10oC, la
adâncimea de sem\nat.
Sorgul pentru boabe se seam\n\ la 80 cm `ntre rânduri, cu o desime
de 180-200 mii plante recoltabile/ha, folosind o cantitate de s\mân]\ de 10-
15 kg/ha. Adâncimea de `ncorporare a semin]elor este de 3-4 cm pe
solurile mijlocii [i grele [i de 5-7 cm pe solurile u[oare, iar sem\natul se
face cu sem\n\tori SPC.
Lucr\rile de `ngrijire. ~n cazul `n care solul nu are umiditate
suficient\, pentru o bun\ r\s\rire a plantelor sorgul se t\v\luge[te imediat
dup\ sem\nat.
~n culturile neerbicidate se fac 2-3 pra[ile mecanice [i 1-2 pra[ile
manuale.
Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale,
monocotiledonate şi dicotiledonate, sorgul se erbicidează preemergent cu
Onezin 50, Romazin 500, Sancozin 50 SC, Satecid în doze de 2 – 5 kg/ha,
Atred 50 WP, Atred 500 L, Borzeprop 50 PU, Gesaprim 50 WP 5 – 10
kg/ha.
Pentru buruienile dicotiledonate se erbicidează postemergent cu
SDMA sau Icedin F (2 l/ha), Sardem (0,8 l/ha), DMA (1 l/ha).
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Sorgul pentru boabe se
recolteaz\ la maturitate deplin\, când umiditatea este de 17%, cu combina
de cereale. Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului,
începând cu faza de coacere în lapte a boabelor şi poate continua până la
coacerea deplină.

159
Recoltarea se poate face prin tăierea plantelor întregi, după care se
înlătură ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri şi frunzele, iar
tulpinile se leagă în snopi şi sunt transportate la staţiile de presare.
Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a
boabelor, prin tăierea paniculelor cu 1 - 2 internoduri, după care se
depozitează sub şoproane pentru uscare.
Produc]ia. Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la
10,0 t/ha, la sorgul pentru mături la 3,0 – 4,0 t/ha, la sorgul pentru sirop la
80 - 100 t/ha, din care se pot obţine peste 3 000 l alcool. Producţiile, la
sorgul pentru nutre] verde, pot fi 25-35 t/ha, iar la sorgul pentru siloz, de
40-50 t/ha.

160
Capitolul V

LEGUMINOASE

5.1. Maz\rea comună - Pisum sativum L.


5.2. Soia - Glycine max (L.) Merr.
5.3. Bobul - Vicia faba L.
5.4. Fasolea – Phasaeolus vulgaris
5.5. Lupinul alb - Lupinus albus L.
Lupinul galben - Lupinus luteus L.
Lupinul albastru - Lupinus angustifolius L.

Leguminoasele anuale sunt folosite `n alimenta]ia animalelor sub


form\ de concentrate, nutre] verde sau fân, de obicei `n amestec cu o
cereal\ sau pentru nutre] murat ob]inut tot `n amestec cu alte plante.
Leguminoasele anuale furajere sunt plante slab rezistente la secet\, `n
majoritatea lor productive.
Datorit\ perioadei mai scurte de vegeta]ie, leguminoasele valorific\
mai slab gunoiul de grajd [i `ngr\[\mintele cu azot, fiind `n schimb
preten]ioase fa]\ de fosfor, potasiu [i calciu.
Leguminoasele pentru boabe se folosesc în furajarea animalelor în
stare verde sau însilozate, singure sau în amestec. Produsele secundare ale
leguminoaselor (tulpini, frunze, teci) rezultate după treierat, au un conţinut
proteic ridicat (8 - 14%), depăşind de 10 ori conţinutul paielor de cereale
(0,7 – 1,3%). În scop furajer se folosesc în special paiele de mazăre, latir,
fasole şi fasoliţă, iar la unele leguminoase, tulpinile care se lignifică sunt
161
consumate de animale numai după o eventuală prelucrare (tocare,
însilozare).
În asolament, efectul favorabil al leguminoaselor pentru plantele
succesoare se cunoaşte din antichitate. Acest efect derivă din simbioza
plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium, care fixează azotul
atmosferic, îmbogăţind solul cu 100 - 300 kg azot la ha şi realizând o
importantă economie de energie convenţională. Azotul rămas după
leguminoase în sol este sub formă organică, uşor accesibil, are o acţiune
lentă, prelungită. Fiind răspândit la diferite adâncimi în sol, azotul
simbiotic favorizează dezvoltarea sistemului radicular al plantei
succesoare.
5.1. Mazărea comună - Pisum sativum L.
5.1.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Suprafaţa cultivată cu mazăre pe glob, în anul 2005, a fost de 6,6
mil.ha, din care în Federaţia Rusă 730 mii ha, Ucraina 330 mii ha, Belarus
90 mii ha, China 900 mii ha, India 750 mii ha, Canada 1 365 mii ha.
În 2005, în Europa au fost semănate cu mazăre circa 2 mil. ha, din
care în Franţa 318 mii ha, urmată de Spania cu 146 mii ha, Germania cu
131 mii ha şi Marea Britanie cu 60 mii ha. În România, suprafeţele ocupate
cu mazăre au fost de 20 mii ha, în 2005, cu o producţie medie de 1 850
kg/ha.
Maz\rea se cultiv\ pe suprafe]e mari, fiind utilizat\ `n alimenta]ia
omului, `n industria conservelor [i ca plant\ de nutre] sub formă de
concentrate, fân, nutre] verde sau `nsilozat.
Boabele de maz\re se folosesc `n furajarea animalelor, `n special a
vacilor cu lapte, a porcilor, sau `n hrana tineretului, având un con]inut mare
de proteine, cu un ridicat grad de digestibilitate.
Consumul, `n cantit\]i mari a boabelor, provoac\ un exces proteic
`n organism sau formarea unor compu[i toxici prin degradarea proteinelor
(când maz\rea este veche), acestea putând determina `mboln\virea
animalelor.
Semin]ele de maz\re con]in o serie de vitamine: A, B1,, C, iar 100
kg seminţe au o valoare nutritivă care echivaleaz\ cu 109 U.N. Vrejii de
maz\re con]in aproape de trei ori mai multe proteine `n compara]ie cu

162
paiele de cereale. Astfel, 100 kg vreji echivaleaz\ cu circa 33 U.N. Pentru
folosirea ca fân sau mas\ verde, maz\rea se seam\n\ `n amestec cu alte
plante furajere: secar\, orz, orzoaic\, ov\z, formând borceagul sau cu
porumb, sorg etc..
~nsu[iri morfologice. Maz\rea comun\ (fig. 5.1)) are r\d\cin\
pivotant\, bine dezvoltat\, cu numeroase ramifica]ii laterale pe care se
g\sesc nodozit\]i. Tulpina este lung\, de 35-200 cm, care poate fi simpl\
sau ramificat\ de la baz\. Frunzele sunt paripenate, cu 2-3 perechi de
foliole alungit-ovoidale sau rotunde şi cu 2 stipele mari amplexicaule, de
form\ semicordat\ la maz\rea comun\.
Florile sunt de culoare alb\ sau violet-ro[cat\, dispuse la subsuoara
frunzelor câte una sau mai multe. Maz\rea este o plant\ autogam\, fructul
fiind o p\staie dehiscent\ cu 3-7 semin]e globuloase, netede, de culoare
galben\, verzuie, brun\ sau alb\.

Fig. 5.1 - Maz\re comun\


Mazărea cultivată aparţine genului Pisum, iar speciile importante
sunt: Pisum sativum L.- mazărea comună, cu flori mari, albe, şi Pisum
arvense L.- mazărea furajeră, care se recunoaşte prin florile roşii-violacee
şi prin inelul violaceu de la baza stipelelor.

163
Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăţi,
diferenţiate după mărimea seminţelor, aspectul suprafeţei şi culoarea
tegumentului seminţelor.
Soiurile cultivate la maz\rea comun\ sunt: Dorica, Magistra Liv,
Mona, Athos, Attika, Austin, Aurora, Vedea (Catalogul oficial al soiurilor,
2009).
5.1.2. Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Maz\rea poate urma dup\ culturi bine `ngrijite, care las\
terenul curat de buruieni. Sunt bune premerg\toare pr\[itoarele [i cerealele
de toamn\ [i prim\var\. Maz\rea nu se autosuport\ [i nu trebuie s\ revin\
pe acela[i teren decât dup\ 4-6 ani, iar la rândul ei este o foarte bun\
premerg\toare pentru toate plantele [i `n primul rând pentru cerealele de
toamn\.
Fertilizarea. Datorit\ capacit\]ii mari a r\d\cinilor de a solubiliza
substan]ele nutritive din combina]iile greu solubile ale solului [i de a fixa,
prin nodozit\]i, azotul atmosferic, maz\rea nu este preten]ioas\ la
`ngr\[\minte. Pe solurile s\race se pot folosi 30-35 kg/ha N [i 40-60 kg/ha
P2O5, iar gunoiul de grajd se administreaz\ plantei premerg\toare.
~ngr\[\mintele cu microelemente (molibden, bor, mangan),
influen]eaz\ pozitiv formarea nodozit\]ilor [i se pot aplica extraradicular
prin stropirea plantelor sau prin tratarea semin]elor.
Lucr\rile solului. Se efectueaz\ ar\turi adânci, vara sau toamna, `n
func]ie de planta premerg\toare, iar preg\tirea patului germinativ se face
cu grapa cu discuri sau combinatorul, la adâncimea de sem\nat.
S\mân]a [i sem\natul. Se folose[te numai s\mân]\ s\n\toas\, care
se trateaz\ cu Mancoben PTS, 200 g/100 kg s\mân]\, cu Metoben, 200
g/100 kg s\mân]\ `mpotriva antracnozei [i ofilirii fuzariene, iar `n ziua
sem\natului, cu Nitragin, 4-5 flacoane/100 kg s\mân]\.
Sem\natul maz\rii se face prim\vara devreme [i toamna, la
maz\rea furajer\ formele de toamn\, cu sem\n\tori universale la distan]a
de 12,5-15 cm `ntre rânduri [i 5-8 cm adâncime.
La maz\rea comun\, sem\nat\ `n cultur\ pur\, se folose[te o
cantitate de s\mân]\ de 250-350 kg/ha, iar `n amestec cu ov\zul se
folose[te 140-200 kg/ha maz\re [i 60-80 kg/ha ov\z.

164
La maz\rea furajer\ `n cultur\ pur\ se folose[te 150-200 kg/ha
s\mân]\, iar la borceagul de prim\var\, 100-150 kg/ha maz\re [i 50-60
kg/ha ov\z; borceagul de toamn\ se seam\n\ cu o norm\ de s\mân]\ de
120-150 kg/ha, din care 80-100 kg/ha maz\re [i 40-50 kg/ha secar\, orz
sau grâu.
Lucr\rile de `ngrijire. Culturile de maz\re pentru nutre] nu cer
`ngrijiri speciale. T\v\lugitul dup\ sem\nat este necesar când stratul
superficial al solului este uscat. Borceagul de toamn\ cu maz\re se poate
t\v\lugi [i prim\vara, dac\ se observ\ dezr\d\cinarea plantelor.
Lucrarea cu sapa rotativ\ cu col]ii `ntor[i sau cu grapa stelat\ se
poate face pentru distrugerea buruienilor, `ns\ trebuie f\cut\ cu mult\
aten]ie [i numai pân\ când plantele au ajuns la 6-8 cm `n\l]ime.
Când maz\rea se cultiv\ singur\, buruienile se combat cu Basagran
48 EC (2-3 l/ha) aplicat postemergent, cu Pivot 100 LC (0,5-0,7 l/ha) [i cu
Treflan 24 EC (3 l/ha).
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Pentru boabe, maz\rea `n
cultur\ pur\ se recolteaz\ când plantele [i 2/3 din p\st\i s-au `ng\lbenit.
De regulă, maturarea şi recoltarea mazării au loc în a doua jumătate a lunii
iunie, însă în zonele umede şi răcoroase şi în unii ani mai ploioşi, se poate
întârzia până în prima decadă a lunii iulie.
Dacă se semnalează prezenţa g\rg\ri]ei (Bruchus pisorum), aceasta
se combate cu sulfur\ de carbon 1 litru la 1 ton\ s\mân]\ sau cu Carbetox
1,5 l/ha, Sinoratox 35 EC (1,5 l/ha).
Produc]ia. Culturile de maz\re pentru s\mân]\ pot realiza produc]ii
de 1,5-3,0 t/ha.
5.2. Soia - Glycine max (L.) Merr.
5.2.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Soia, originar\ din China, este una dintre cele mai vechi plante de
cultur\ utilizată `n alimenta]ia omului, ca materie prim\ `n industria
alimentar\ [i chimic\, fiind şi o valoroas\ plant\ furajer\. ~n furajarea
animalelor soia se folose[te ca furaj concentrat, mas\ verde, fân [i nutre]
murat. Semin]ele de soia au o valoare nutritiv\ ridicat\ (1 kg echivaleaz\
cu 1,38 UN), cu un con]inut mare de proteine, gr\simi, vitamine.

165
Vrejii, pleava [i turtele r\mase de la extrac]ia uleiului constituie, de
asemenea, furaje valoroase. Furajul verde de soia are consumabilitate
redus\ datorit\ perozit\]ii pronun]ate, de aceea se recomand\ cultivarea cu
alte plante bine consumate de animale (porumb, sorg, iarb\ de Sudan).
Datorit\ valorii sale, în 2005 soia se cultiva pe glob pe aproximativ
91,386 mil. ha, iar `n ]ara noastr\, pe circa 45 mii ha.
~nsu[iri morfologice. Soia (fig. 5.2) are r\d\cina principal\
pivotant\, care p\trunde `n sol la 1-2 m, iar r\d\cinile laterale pân\ la 30-
40 cm.

Fig. 5.2 - Soia


Tulpina, `nalt\ de 50-200 cm, este dreapt\, ramificat\, p\roas\, iar
frunzele sunt trifoliate, p\roase [i cad la maturitatea plantei, prevăzute la
bază cu stipele mici. Florile sunt mici, de culoare liliachie, alb\-liliachie,
alb\-g\lbuie, grupate câte 3-9 `n raceme scurte, `n axila frunzelor. Fructul
este o p\staie pu]in curbat\, p\roas\, dehiscent\, cu 2-5 semin]e de culoare
alb\, g\lbuie, verde, cafenie etc..
Soia aparţine genului Glycine L., cu specia cea mai importantă
Glycine max (L) Merr., sinonim Glycine hispida (Moench) Maxim.
Pentru producerea furajului se cultiv\ soiuri semitardive [i tardive,
cu frunze bogate [i cre[tere viguroas\, ca: Balkan, Bolyi 44, Columna,

166
Daciana, Danubiana, Eugen, Oana F, Neoplanta, Perla, Românesc 99,
Safir, Triumf, Venera (Catalogul oficial al soiurilor, 2009).
5.2.2. Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Soia nu are preten]ii deosebite fa]\ de planta
premerg\toare. De asemnea, soia poate fi cultivat\ mai mul]i ani pe acela[i
teren (2-3 ani). Cel mai indicat este ca soia s\ se cultive dup\ cereale
păioase, graminee perene furajere, porumb, cartofi, sfecl\ [i alte pr\[itoare.
Nu se va amplasa după leguminoase anuale sau perene şi nici dup\
porumbul tratat cu erbicide triazinice. Soia este o plantă bună
premergătoare chiar şi pentru cerealele de toamnă, când se cultivă soiuri
timpurii, lăsând în sol cantităţi mari de azot (80 - 120 kg/ha).
Lucr\rile solului. Prin lucrările de pregătire a solului se urmăreşte:
afânarea şi aerisirea solului, încorporarea în sol a tuturor resturilor
vegetale, a îngrăşămintelor şi amendamentelor, distrugerea totală a
buruienilor, acumularea unor rezerve mari de apă în sol, care să permită
aprovizionarea plantelor pe durata vegetaţiei.
Când terenul prezintă denivelări se va executa şi o micronivelare cu
ajutorul nivelatorului sau cu bara nivelatoare. De asemenea, se urmăreşte
crearea unui pat germinativ optim pentru semănat, care să asigure răsărirea
uniformă a plantelor şi dezvoltarea lor în continuare.
Ar\tura de baz\ se face la 18-22 cm, iar pe solurile puternic
`mburuienate, la 25 cm adâncime. Mai important\ decât adâncimea este
calitatea ar\turii, prin care trebuie urm\rit\ m\run]irea resturilor vegetale
[i nivelarea terenului cât mai bine, din toamn\. ~n prim\var\ se lucreaz\ cu
combinatorul sau cu grapa cu discuri `n agregat cu grapa cu col]i.
Fertilizarea. Consumul de elemente nutritive pentru formarea a
100 kg seminţe şi biomasa secundară aferentă are valori de: 7,1 - 11 kg
azot, 1,6 – 1,9 kg P2O5, 1,8 - 4,0 kg K2O, la care se mai adaugă cantităţi
importante de calciu, magneziu, sulf şi microelemente.
Soia reac]ioneaz\ pozitiv la `ngr\[\mintele cu azot administrate pe
agrofond cu fosfor, `n special pe solurile cu o fertilitate mai sc\zut\. Se
recomand\ doze mai moderate de `ngr\[\minte cu azot (N40-60) [i fosfor
(P50-60). Gunoiul de grajd se recomand\ s\ fie administrat la culturile
premerg\toare.

167
Soia `[i procur\ o parte din cantitatea de azot prin intermediul
bacteriilor simbiotice, `ns\ la sem\natul `n amestec cu o graminee anual\
furajer\, se va ]ine seama [i de cerin]ele acesteia.
S\mân]a [i sem\natul. Pentru sem\nat se folose[te numai s\mân]\
din ultima recolt\, cu puritatea [i germina]ia ridicat\. S\mân]a se trateaz\
cu Mancozeb 80, 300 g/100 kg s\mân]\, `mpotriva ascochitozei,
putregaiului fusarian [i arsurii bacteriene. ~n aceea[i zi cu sem\natul,
s\mân]a se bacterizeaz\ cu biopreparatul pe bază de Bradyrhizobium
japonicum, folosind 4 flacoane preparat pentru cantitatea de s\mân]\
necesar\ la un hectar.
Soia se seam\n\ `n rânduri distan]ate la 60-70 cm, asigurând o
desime de 50-60 boabe germinabile/m2. Adâncimea de semănat nu trebuie
să depăşească 5 cm, oscilând între 2,5 - 3,5 cm pe solurile mai grele, la
semănatul timpuriu, în condiţii de bună aprovizionare cu apă şi între 2,5 -
4,0 cm pe soluri mijlocii. Semănatul prea superficial, într-un strat de sol
uscat sau semănatul la o adâncime de peste 5 cm în sol greu şi umed
influenţează negativ germinaţia şi răsărirea, conduce la densităţi
necorespunzătoare şi la producţii mici de boabe.
Cantitatea de s\mân]\ la hectar este de 60-90 kg, depinzând mult de
valoarea util\ [i de MMB.
Epoca optim\ de sem\nat este când temperatura solului are valori
de 8-100C, dar este influen]at\ [i de planta cu care se cultiv\ `n amestec.
Semănatul în cadrul epocii optime are importanţă deosebită în
dirijarea creşterii şi fructificării, asigurând parcurgerea primelor faze de
vegetaţie în condiţii de zile scurte şi temperaturi mai scăzute, care
determină diferenţierea unui număr mai mare de noduri pe tulpină,
prelungirea perioadei de înflorire şi o mai bună fructificare.
Calendaristic, condiţiile pentru semănatul soiei se realizează
începând cu prima sau a doua decadă a lunii aprilie, în sudul ţării şi în
decada a doua sau a treia a lunii aprilie, în celelalte zone ale ţării. Soiurile
târzii şi semitârzii se seamănă în prima parte a epocii optime, iar soiurile
semitimpurii şi cele timpurii, adaptate la o fotoperioadă mai lungă, se
seamănă în a doua parte a perioadei optime de semănat.

168
Soia se seam\n\ cu sem\n\toarea SPC-6 (8), prev\zut\ cu discuri
corespunz\toare.
Lucr\rile de `ngrijire. Pentru combaterea buruienilor sunt necesare
3-4 pra[ile mecanice [i 2-3 pra[ile manuale, `n func]ie de starea de
`mburuienare a terenului.
În condiţii de infestare redusă cu monocotiledonate anuale,
erbicidele Dynam, Pivot şi Bolero se pot aplica şi singure (fără aplicarea
unui graminicid la semănat), deoarece combat parţial şi unele buruieni
monocotiledonate anuale (Setaria sp. + Echinocloa sp.), în faza de 2 - 3
frunzuliţe şi până la înfrăţire, iar buruienile dicotiledonate au 2 - 4 frunze.
~n combaterea buruienilor dicotiledonate, eficacitate mare are
erbicidul Pivot 100 LC `n doze de 0,5-0,75 l/ha, care se aplic\ `n benzi [i
erbicidul Basagran 48 CS `n doz\ de 1,5-2 l/ha, aplicat dup\ r\s\rirea
buruienilor, dar `nainte ca ele s\ formeze 4-6 frunze.
~n timpul vegeta]iei, bolile ap\rute (mana, septorioza) pot fi
comb\tute cu Mancozeb 80, `n concentra]ie de 0,25 % [i cu Zineb 75% `n
concentra]ie de 0,3%. În momentul când bolile sunt semnalate în câmp se
execută 2 – 3 tratamente cu Turdacupral 4 kg/ha, zeamă bordeleză în
concentraţie de 1% sau Orthocid 50, 2,5 kg/ha produs comercial.
Pentru prevenirea pierderilor produse de Fusarium ssp. şi Pythium
de baryanum se recomandă tratarea seminţelor cu produsul Beret MLX
360 în doză de 1,25 l/t sămânţă, iar pentru Phomopsis sojae, cu Tiramet 2
kg/t sămânţă.
Una din cele mai importante m\suri de sporire a produc]iei la soia o
constituie irigarea, `n zonele din sudul ]\rii, precum [i `n alte zone, `n anii
seceto[i, deoarece nu se pot concepe produc]ii mari de furaj f\r\ irigare.
Irigarea soiei este deosebit de eficientă în toate zonele unde se
manifestă perioade de secetă. Apa este necesară încă de la germinare şi
până la maturarea seminţelor, consumându-se între 6000 şi 7000 m3/ha apă
pentru o producţie de seminţe de peste 3,0 t/ha şi părţile aferente de
biomasă (Axinte M. şi col., 2006).
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Recoltarea soiei ridică
probleme legate de limitarea pierderilor de seminţe din cauza inserţiei
joase a primelor păstăi. Pentru reducerea la minimum a pierderilor la

169
recoltare se iau măsuri de nivelare a terenului înainte de semănat,
realizarea densităţii optime, fără plante căzute, folosirea soiurilor cu
inserţie a primelor păstăi la peste 10 - 12 cm de la nivelul solului,
executarea lucrărilor de prăşit.
Soia se recolteaz\ când frunzele s-au `ng\lbenit, p\st\ile de la baza
tulpinii s-au uscat, iar boabele sunt tari. Culturile pure de soia pentru mas\
verde se recolteaz\ `n timpul `nfloritului, iar cele pentru `nsilozare, când
semin]ele din p\st\ile de pe tulpina principal\ sunt `n faza de lapte-cear\.
Culturile `n amestec cu alte plante se recolteaz\ ]inând seama de
faza optim\ a acestora. Amestecurile cu porumb, sorg, iarb\ de Sudan, se
recolteaz\ pentru mas\ verde la apari]ia inflorescen]ei gramineelor
respective, iar pentru siloz, `n faza de lapte-cear\ a boabelor.
Produc]ia de semin]e care se poate realiza este cuprinsă între
3 - 4,5 t/ha în zona I de cultură, în condiţii de irigare, 2,5 - 3,5 t/ha în zona
a II-a de cultură şi 2 - 3 t/ha în zona a III-a. Produc]ia de mas\ verde, la
culturile pure, este de 35-40 t/ha [i ajunge pân\ la 50 t/ha `n cazul
amestecurilor de soia cu porumb sau sorg.
5.3. Bobul - Vicia faba L.
5.3.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Bobul se folose[te `n alimenta]ia oamenilor sau `n hrana animalelor
sub formă de furaj concentrat, nutre] verde [i murat. Semin]ele se folosesc
`n alimenta]ia taurinelor supuse `ngr\[\rii [i a porcinelor, constituind 8-
10% din ra]ia de concentrate. Masa verde este folosit\ `n hrana taurinelor,
sub form\ tocat\ `n amestec cu alte nutre]uri. ~n România, bobul se cultiv\
pe suprafe]e mici, `n regiunile subcarpatice din Transilvania [i Nordul
Moldovei, `n timp ce pe glob, suprafa]a cultivată este de 2,52 mil. ha.
~nsu[iri morfologice. Bobul (fig. 5.3) are r\d\cin\ pivotant\, bine
dezvoltat\, tulpin\ tetramuchiat\, glabr\, `nalt\ de 70-150 cm, frunze
paripenat compuse, cu 2-3 perechi de foliole, eliptice, glabre, flori albe, cu
o pat\ negricioas\ la baza aripioarelor, grupate câte 2-8 `n raceme mici,
axilare.
Fructul este o p\staie polisperm\, dehiscent\, cilindric\ [i
negricioas\ la maturitate, semin]e de m\rimi diferite, dup\ varietate.

170
Fig. 5.3 - Bob
Bobul are trei variet\]i: Vicia faba var. major - bobul mare, care se
cultiv\ pentru semin]e, ca plant\ alimentar\ (MMB de 800 - 1200 g), Vicia
faba var. aequina Pers - bobul mijlociu sau furajer (MMB de 650 - 800 g)
şi Vicia faba var. minor Beck - bobul mic) (MMB de 400 - 650 g). Bobul
mare se cultivă în scop alimentar, în timp ce bobul mijlociu [i bobu[orul se
cultiv\ `n scop furajer. În ţara noastră se întâlnesc popula]ii locale şi soiul
Cluj 84, din var. minor, iar din var. major, soiurile Moldoviţa şi Montana
(Catalogul oficial al soiurilor, 2009).
5.3.2. Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Bobul urmeaz\ `n cultur\ dup\ pr\[itoare gunoite [i
cereale de toamn\ [i este o bun\ premerg\toare pentru cerealele de toamn\.
Fertilizarea. Pentru fiecare 100 kg de seminţe, plus paiele aferente,
bobul consumă: 6 kg N, 1,5 kg P2O5, 4,4 kg K2O, 2,1 kg CaO etc. Având o
perioad\ lung\ de vegeta]ie, acesta valorific\ bine gunoiul de grajd aplicat
toamna, `n cantitate de 40-50 t/ha. ~ngr\[\mintele cu fosfor [i potasiu, care
se aplică `n cantitate de 40-60 kg/ha P2O5 [i 40-60 kg/ha K2O, m\resc
semnificativ produc]ia.

171
Lucr\rile solului. Ar\tura de baz\ se face la 18-22 cm, iar pe
solurile puternic `mburuienate, la 25 cm adâncime. Mai important\ decât
adâncimea este calitatea ar\turii, prin care trebuie urm\rit\ m\run]irea
resturilor vegetale [i nivelarea terenului cât mai bine, `nc\ din toamn\. ~n
prim\var\ se lucreaz\ cu combinatorul sau cu grapa cu discuri `n agregat
cu grapa cu col]i.
S\mân]a [i sem\natul. Pentru semănat, puritatea seminţelor
trebuie să fie de peste 97%, germinaţia de peste 85%, iar sămânţa să fie
tratată cu Nitragin. Bobul se seam\n\ prim\vara timpuriu, în prima urgenţă,
când solul are 4 - 5°C, pentru a favoriza germinaţia [i a preveni astfel
atacul afidelor, la distan]a de 45-60 cm `ntre rânduri [i la 6-8 cm adâncime.
Norma de s\mân]\ este de 120-150 kg/ha la bobul mic, 150-200
kg/ha la bobul mijlociu [i 220-250 kg/ha la bobul mare. Pentru mas\ verde,
bobul se seam\n\ la 25 cm `ntre rânduri, de obicei `n amestec cu porumb,
ov\z, floarea soarelui etc., folosindu-se 80-100 kg/ha bob [i 80-100 kg/ha
porumb sau 25-30 kg/ha floarea soarelui.
Lucr\rile de `ngrijire. ~n cazul apari]iei crustei, se recomand\ o
lucrare cu grapa stelat\ `n prima s\pt\mân\ de la sem\nat, iar culturile
sem\nate `n rânduri distan]ate se pr\[esc. Buruienile din cultura bobului se
pot combate prin aplicarea erbicidelor antigramineice, cum ar fi: Treflan (3
- 4 l/ha), Eptam 6E (6 - 8 l/ha) sau Eradicane 6E (6 – 8 l/ha), încorporate în
sol, odată cu pregătirea terenului. După răsărirea plantelor de bob se poate
aplica Dikotex (1,5 - 2 l/ha) + Fusilade (2 l/ha).
Pentru combaterea gărgăriţei (Bruchus rufimanus), a păduchelui
negru (Aphis fabae) şi a altor dăunători, se fac tratamente în faza de ofilire
a primelor inflorescenţe, rezultate mai bune obţinându-se cu Melipax 30
kg/ha etc.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Pentru boabe, recoltarea se
face în două faze, mai întăi când 2/3 din păstăi sunt mature, se taie plantele
cu coasa sau cu secerători, iar după 2 - 4 zile se treieră. Recoltatul se poate
face şi direct cu combina, când 90% din seminţe au ajuns la maturitate. La
combină se fac adaptările necesare recoltării bobului.
Produc]ia. Produc]ia de boabe variaz\ `ntre 3,0-3,5 t/ha.

172
5.4. Fasolea – Phasaeolus vulgaris
5.4.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Importanţa fasolei constă în marea valoare alimentară
a boabelor ei, care constituie un aliment bogat în proteine (25 – 28%) şi
vitamine.
În alimentaţie sunt folosite fasolea uscată şi fasolea verde (pastăi), bogată
în proteine, zaharuri şi vitamine. Preparatele culinare din fasole uscată au
calităţi gustative foarte apreciate; nu sunt de neglijat nici proprietăţile lor
dietetice, fapt pentru care sunt indicate în dieta care însoţeşte tratarea
anumitor boli, printre care afecţiunile ficatului.
Boabele de fasole sunt folosite în alimentaţia umană, ca unul dintre
alimentele de bază; după unele statistici FAO, peste 500 milioane de
oameni consumă curent preparate din boabe de fasole. În ţara noastră
suprafeţele cultivate cu fasole în cultură pură a crescut mult în ultimii ani.
Însuşiri morfologice. Rădăcina principală este un pivot, care
pătrunde la adâncimi diferite şi se ramifică, mai mult sau mai puţin, în
funcţie de specie (fig. 5.4.).

Fig. 5.4. - Fasole

173
Tulpina variază în funcţie de specie. Este, în general, ramificată şi
are înălţimea cuprinsă între 30 – 60 centimetri la fasolea pitică şi 200 – 300
centimetri la fasolea urcătoare. Portul erect şi formarea ramificaţiilor pe
tulpină uşurează dezvoltarea mecanizată.
Frunzele sunt trifoliate, foliolele au forme şi mărimi diferite, iar
stipelele sunt mai mari decât foliolele la mazăre. Florile sunt grupate în
racem, alcătuite pe tipul 5 şi au structura florală caracteristică. Caliciul este
format din 5 sepale unite, de forme, culori şi mărimi diferite, androceul
este alcătuit din zece stamine, iar gineceul este format din ovar, cu o lojă,
având mai multe ovule, dintr-un stil lung şi un stigmat măciucat. Fructul
este o păstaie de diferite mărimi, forme şi culori, cu una sau mai multe
seminţe în interior, la maturitate este dehiscentă.
5.4.2. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura
premergătoare. Cere un teren bine lucrat încă din toamnă, curat de buruieni
şi fără resturi vegetale, într-o stare bună de fertilitate şi afânat profund,
având în vedere că sistemul radicular al fasolei este destul de slab dezvoltat
şi are tendinţa de a se dezvolta în stratul superficial al solului.
Premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase, precum
şi prăşitoarele bine întreţinute, recoltate cât mai devreme Se interzice
amplasarea culturilor de fasole după porumbul erbicidat cu triazine,
deoarece fasolea este foarte sensibilă la efectul remanent al acestora.
Nu se recomandă amplasarea după floarea-soarelui, soia, alte
leguminoase, deoarece sunt plante cu care are boli comune, decât după o
pauză de 3 - 4 ani.
La rândul său, fasolea este o foarte bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.
Fertilizarea. Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive
din sol, în primul rând din cauza sistemului radicular slab dezvoltat. Totuşi,
planta reacţionează moderat la îngrăşăminte, deoarece îşi poate asigura cea
mai mare parte din necesarul de azot pe cale simbiotică şi poate valorifica
destul de bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta
premergătoare.

174
Îngrăşarea cu fosfor în cultura fasolei este obligatorie pe toate
tipurile de sol. Pe solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor se recomandă să
se aplice 30 - 40 kg P2O5/ha, iar pe cele slab aprovizionate doza se măreşte
la 40 - 60 kg P2O5/ha; administrarea îngrăşămintelor se face înainte de
arătură sau la pregătirea patului germinativ.
Necesitatea îngrăşării cu potasiu apare numai pe solurile insuficient
aprovizionate cu acest element, se folosesc doze de 40 - 60 kg K2O, epoca
de aplicare fiind similară cu cea a fosforului.
Lucrările solului. Fasolea are o serie de particularităţi, care impun
o atenţie mai mare decât pentru alte culturi la efectuarea lucrărilor solului.
Lucrările solului constau din dezmiriştit, efectuat imediat după
recoltarea premergătoarei şi urmat de arătură adâncă (la 25 - 30 cm),
pentru afânarea profundă a solului şi distrugerea buruienilor perene.
Patul germinativ se pregăteşte chiar înainte de semănat, printr-o
lucrare cu combinatorul, efectuată superficial. Pe terenurile tasate,
insuficient nivelate, îmburuienate, precum şi în cazurile în care se
administrează erbicide uşor volatile (şi care necesită încorporare adâncă),
ultima lucrare înainte de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu
grapa cu colţi şi lamă nivelatoare.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de fasole destinată semănatului
trebuie să posede o puritate fizică de minimum 98%, o facultate
germinativă de minimum 75% şi să provină din culturi neinfestate cu boli.
În mod frecvent, cultivatorii de fasole din ţara noastră practică alegerea la
masă a seminţelor, cu scopul eliminării boabele pătate şi a celor sparte sau
fisurate.
Tratarea seminţelor înainte de semănat, cu scopul distrugerii
agenţilor patogeni prezenţi pe tegumentul seminţei, este obligatorie. În
acest scop, se recomandă folosirea de Tiramet 60 PTS, 2 kg/t de sămânţă,
sau Tiramet 600 SC, 2 kg/tona de sămânţă.
Tratarea cu preparate bacteriene (preparatul românesc Nitragin-
fasole, conţinând bacteria specifică Rhizobium phaseoli) se face chiar
înainte de semănat, folosind o suspensie bacteriană preparată din 4
flacoane de Nitragin şi 2 l apă pentru sămânţă la un hectar.

175
Perioada optimă pentru semănatul fasolei corespunde cu perioada
de semănat a porumbului (când se realizează în sol, la adâncimea de
semănat, temperaturi de 8 - 10°C şi vremea este în curs încălzire).
Calendaristic, semănatul culturilor de fasole din România se efectuează în
intervalele: 10 – 25 aprilie în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest;
15 - 30 aprilie în centrul Moldovei şi Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în
zonele nordice şi în depresiunile reci.
La stabilirea densităţii de semănat la fasole se are în vedere că
trebuie realizată, la recoltare, o densitate de 25 - 35 plante/m2 în cultură
neirigată şi 40 - 45 plante/m2 în cultură irigată.
Cantităţile de sămânţă necesare pentru semănat, corespunzătoare
densităţilor recomandate, sunt cuprinse între 80 şi 200 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. Cea mai importantă lucrare de îngrijire din
tehnologia de cultivare a fasolei este combaterea buruienilor. Fasolea este o
plantă care luptă destul de slab cu buruienile; ca urmare, este sensibilă la
îmburuienare, îndeosebi la începutul vegetaţiei, dar este expusă şi la
îmburuienarea târzie. Este necesară o strategie complexă de combatere
integrată a buruienilor, prin asocierea măsurilor preventive cu măsurile de
combatere.
Pentru monocotiledonate sunt generalizate tratamentele cu
Triflurom 48 CE, 1,75 - 2,5 l/ha, aplicate înainte de semănat şi încorporate
imediat şi adânc în sol, sau Mecloran 35 CE, 8,0 – 13,0 l/ha, Alanex 48
EC, 4,0 – 6,0 l/ha, administrate preemergent.
Combaterea dicotiledonatelor se face în vegetaţie, prin
administrarea unor erbicide precum Basagran forte, 2,0 – 2,5 l/ha sau Flex,
1,0 - 1,25 l/ha. Se pot efectua 1-2 tratamente, în faza când fasolea a format
prima pereche de frunze trifoliate şi când a doua generaţie de buruieni
dicotiledonate este în faza de rozetă.
Pe terenurile îmburuienate cu costrei din rizomi se recomandă
tratamente cu Focus Ultra, 3-4 l/ha, administrat când costreiul are 10-30
cm înălţime. După tratament se suspendă lucrările de prăşit, pentru a nu
întrerupe translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a nu diminua
eficacitatea tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu efect

176
similar şi aceeaşi fază de aplicare, Targa Super, 2,0 – 3,0 l/ha, Agil 100
EC, 0,8 l/ha.
Combaterea chimică se completează cu 2-3 praşile mecanice şi,
eventual, o lucrare de prăşit + plivit manual pe rând (praşile selective), cu
scopul distrugerii buruienilor rezistente la erbicide. Se recomandă ca
lucrările de prăşit să fie încheiate, cel mai târziu la începutul înfloritului
plantelor de fasole, pentru a nu stânjeni procesele de fecundare a florilor şi
de legare a fructificaţiilor.
Lucrările de combatere a bolilor constau din tratamente la sămânţă
şi din tratamente în vegetaţie. Cea mai răspândită boală este antracnoza
(Colletotrichum lindemuthianum), mai frecventă şi mai păgubitoare în
zonele şi în anii cu precipitaţii abundente. Pentru combatere, se foloseşte
Captadin 50 PU, 0,25% sau Mancozeb 800, 1,6 kg/ha. Bacterioza
(Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită şi păgubitoare, care se
transmite prin sămânţă şi prin resturile vegetale rămase după recoltare.
Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa
fasolei (Acanthoscelides obtectus), care atacă boabele şi în care roade
galerii numeroase.
În câmp este necesar să fie efectuat un tratament la avertizarea
apariţiei în masă a adulţilor cu Sinoratox 35 CE, 2 l/ha sau Carbetox 37
CE, 2 l/ha.
Irigarea este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare
a fasolei - plantă deosebit de sensibilă la secetă şi care reacţionează
favorabil la irigare. În mod obişnuit, se recomandă să se aplice o udare la
începutul înfloritului, după care udările se repetă la interval de 10 - 15 zile;
de regulă sunt necesare 2 - 3 udări, aplicate prin aspersiune sau pe brazde
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Lucrările de recoltare a
culturilor de fasole de câmp pun probleme deosebite din cauza coacerii
neuniforme a păstăilor şi a boabelor, a dehiscenţei păstăilor.
Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când 75% din păstăi s-
au maturizat şi boabele au ajuns la 17% umiditate sau mai puţin.
Recoltarea lanurilor de fasole se face divizat: în prima fază, se
dislocă sau se smulg plantele cu diferite utilaje mecanice sau manual.
Plantele sunt lăsate câteva zile pe teren, pentru uscare, în brazdă continuă

177
sau în căpiţe mici, adunate manual, cu furca, apoi se treieră cu combina,
reglată corespunzător; în timpul treieratului alimentarea combinei se
asigură prin montarea ridicătoarelor de brazdă sau manual, cu furca.
Produc]ia. În ţara noastră, producţiile medii nu depăşesc, de regulă
1000 kg boabe la ha. În ultimii ani, acestea au oscilat foarte mult, între 388
kg/ha în 2004 şi 1704 kg/ha în 1999, cauza principală constituind-o
sensibilitatea accentuată a fasolei la factorii de stres, şi îndeosebi la secetă
şi temperaturile ridicate din lunile de vară. În condiţii de irigare şi la o
tehnologie corectă de cultivare, se recoltează peste 2000 kg boabe/ha.
5.5. Lupinul alb - Lupinus albus L.
Lupinul galben - Lupinus luteus L.
Lupinul albastru - Lupinus angustifolius L.
5.5.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Lupinul se poate cultiva pentru producţia de boabe
până la latitudinea nordică de 52° lupinul alb, 55° lupinul galben şi 58°
lupinul albastru. Pentru masă verde, toate cele trei speciile se pot cultiva
până la 60° latitudine nordică, iar ca latitudine sudică, lupinul merge până
la 30 - 35° în Africa şi 35 - 40° în Australia.
Lupinul se folose[te ca plant\ de nutre] [i `ngr\[\mânt verde pe
solurile nisipoase sau pe cele acide, podzolice. Nutre]ul verde este bine
consumat de animale, cu un con]inut de protein\ de 2,1-3,5%. S-a constatat
că 100 kg nutre] verde echivaleaz\ cu 12-18 U.N.
Semin]ele de lupin con]in cantit\]i mari de proteine [i gr\simi, `ns\
se administreaz\ `n hrana taurinelor la `ngr\[at `n cantit\]i moderate,
deoarece `n cantit\]i mai mari pot provoca intoxica]ii acute (lupinoz\) sau
cronice (lupinism).
Pe glob, lupinul s-a cultivat în anul 2005 pe 1,086 mil. ha, din care
950 mii ha în Australia. În Europa, lupinul pentru boabe se cultivă pe
suprafeţe mai mari în Polonia, Germania, Danemarca, Anglia, Olanda,
Elveţia, Italia, Spania etc.
La noi în ţară, lupinul se cultivă pe câteva sute de hectare, forme
“amare”, pentru a produce sămânţa necesară îngrăşământului verde din
zona nisipurilor Olteniei, nord-vestul Transilvaniei etc. şi unele cantităţi
pentru export.

178
~nsu[iri morfologice. Lupinul are r\d\cina pivotant\, profund\,
tulpina dreapt\, de 50-150 cm `n\l]ime, ramificat\, frunzele palmat-
compuse, formate din 5-9 foliole alungit-ovale sau lanceolate, florile
grupate `n raceme alungite, de culoare alb\, galben\ sau albastr\, `n func]ie
de specie. Păstăile sunt galbene, drepte, cu 4 - 8 seminţe şi indehiscente la
lupinul alb (fig. 5.5), brune-închis, păroase, uşor curbate, cu 4 - 5 seminţe
şi dehiscente la lupinul galben (fig. 5.6), brune, drepte, cu 4 - 7 seminţe la
lupinul albastru (fig. 5.7). Lupinul face parte din tribul Genistae, genul
Lupinus, care cuprinde câteva sute de specii anuale şi perene, din care
importanţă furajeră prezintă speciile de lupin alb (Lupinus albus L.), lupin
galben (Lupinus luteus L.) şi lupin albastru (Lupinus angustifolius L.). La
noi în ţară se întâlnesc în cultură popula]ii locale, iar de la lupinul alb, soiul
Medi (Catalogul oficial al soiurilor, 2009).
5.5.2. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rota]ia. Lupinul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare,
motiv pentru care se poate cultiva după orice plantă şi se autosuportă un
număr mare de ani. Dup\ lupin pot fi cultivate, cu rezultate bune, cerealele,
cartoful etc. Ca îngrăşământ verde, lupinul se poate cultiva ca planta
principală sau ca a doua cultură în miriştea unei plante care eliberează
terenul timpuriu.
Fertilizarea. Pentru 100 kg seminţe, plus paiele respective, lupinul
extrage circa 6,5 kg N, 2,0 kg P2O5, 3,8 kg K2O, 1,8 kg CaO etc. Lupinul
reac]ioneaz\ slab la `ngr\[\minte, `ns\ pe soluri nisipoase se aplic\
`ngr\[\minte `n doze moderate.
S-a constatat că fosforul şi potasiul stimulează, iar azotul inhibă
formarea nodozităţilor la lupin, iar dozele indicate sunt de 30 - 60 kg/ha
P2O5 şi 60 - 90 kg/ha K2O.
Lucr\rile solului. Ar\tura de baz\ se face la 18-22 cm, iar pe
solurile puternic `mburuienate, la 25 cm adâncime. ~n prim\var\ se
lucreaz\ cu combinatorul sau cu grapa cu discuri, `n agregat cu grapa cu
col]i. Dacă se seamănă în mirişte, lucrările de pregătire se fac imediat după
recoltarea plantei premergătoare cu grapa cu discuri, afânând solul la 12 -
15 cm.

179
Fig. 5.5 - Lupin alb Fig. 5.6 – Lupin galben

Fig. 5.7 - Lupin albastru

180
S\mân]a [i sem\natul. Lupinul se seam\n\ prim\vara timpuriu,
iar pentru `ngr\[\mânt verde se poate sem\na [i `n miri[te.
Pentru boabe se seam\n\ la 60-70 cm `ntre rânduri, folosind 120-
140 kg/ha la lupinul albastru, 75-100 kg/ha la cel galben [i 150-200 kg/ha
la lupinul alb.
Pentru nutre] se seam\n\ la 20-30 cm `ntre rânduri, folosind 140-
160 kg/ha la lupinul galben, 160-180 kg/ha la lupinul albastru [i cca 200
kg/ha la lupinul alb.
Densitatea la semănat pentru producţia de sămânţă este, la lupinul
alb, de 50 - 60 boabe/m2, pentru lupinul galben de 70 - 80 boabe/m2, iar
pentru lupinul albastru de circa 150 boabe/m2.
Adâncimea de sem\nat este de 3-5 cm, fiind mai mare la lupinul alb
[i mai mic\ la celelalte dou\ specii.
Lucr\rile de `ngrijire. Acestea constau în distrugerea crustei
solului cu grapa cu sapa rotativă, înainte de răsărire şi până ce plantele au 8
- 10 cm, când se combat şi buruienile în curs de apariţie. La culturile
semănate rar se execută 2 - 3 praşile mecanice, între rânduri.
Combaterea chimică a buruienilor se face cu erbicidele Triflurom
(4 – 5 l/ha), Eptam 6 E (6 - 8 l/ha) sau Balan (6 - 8 l/ha), încorporate o dată
cu pregătirea patului germinativ.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Deoarece maturarea
lupinului este neuniformă, recoltarea se face când păstăile de pe tulpina
principală ajung la maturitate. Recoltarea se face fie în două etape, fie
direct cu combina.
Recoltarea pentru s\mân]\ se face atunci când p\st\ile situate `n
partea superioar\ a tulpinii au culoarea brun\, iar semin]ele au ajuns la
maturitate.
Pentru nutre] verde, lupinul se recolteaz\ la `nceputul `nfloritului [i
dureaz\ pân\ la apari]ia p\st\ilor.
Pentru îngrăşământ verde, lupinul se încorporează în sol la
formarea păstăilor, după tăierea cu combinele de siloz sau după tăvălugire,
caz în care nu se înfundă plugul. În cultură succesivă, lupinul se

181
încorporează numai la venirea primelor îngheţuri, dacă după el urmează
culturi de primăvară.
Produc]ia de boabe este de 2,5-3,0 t/ha, iar cea de mas\ verde de
25-60 t/ha, în funcţie de specia de lupin, de sol şi de tehnologia de
cultivare.

182
Capitolul VI

PLANTE TEHNICE ŞI INDUSTRIALE

6.1. Sfecla pentru zahăr - Beta vulgaris L. ssp. saccharifera L.


6.2. Cartoful - Solanum tuberosum L.
6.3. Floarea soarelui - Helianthus annuus L.
6.4. Cânepa – Canabis sativa L.
6.5. Tutunul - Nicotiana tabacum L.
6.6. Hameiul – Humulus lupulus L.

Plantele r\d\cinoase pentru furaj au un con]inut ridicat `n hidra]i de


carbon, produc nutre]uri suculente, cu un con]inut ridicat de ap\ (75-85%),
folosite `n alimentaţia omului sub diferite forme, în industrie şi în furajarea
tuturor speciilor de animale.
6.1. Sfecla pentru zahăr - Beta vulgaris L. ssp. saccharifera L.
6.1.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Sfecla pentru zahăr a fost luată în cultură datorită
gustului dulce al frunzelor, peţiolilor şi rădăcinilor, acum 3500-4000 de ani
în urmă.
Sfecla pentru zahăr are o compoziţie complexă, conţine circa 14-22
% de zaharoză, circa 1,1 % saponine, grăsimi, substanţe pectice, azotate,
proteice şi neproteice, circa 0,9% substanţe organice neazotate solubile,
substanţe organice insolubile şi în proporţii mai reduse alţi componenţi.

183
Zahărul din sfeclă a fost scos în evidenţă cu mult timp înaintea erei
noastre, iar sucul dulce al sfeclei a fost recomandat în medicină ca
substituient al mierei de albine. Zahărul şi produsele zaharoase formează o
grupă de alimente care se caracterizează prin conţinut mare de zahăr
solubil, aspect atrăgător, gust dulce cu nuanţe diferite şi aromă plăcută.
Sfecla pentru zahăr este utilizată în primul rând ca materie primă în
industria zahărului, asigurând circa 30% din producţia mondială de zahăr,
iar melasa şi borhotul sunt folosite în furajarea animalelor. Sfecla pentru
zahăr poate fi utilizată şi în industria spirtului, unde din 100 kg rădăcini cu
17% zahăr se pot obţine 10-11 litri alcool. Frunzele si coletele care
reprezintă 40-45% din recolta totală a sfeclei pentru zahăr, se utilizează ca
furaj verde, murat sau uscat, în alimentaţia taurinelor având o valoare
furajeră apropiată de cea a porumbului pentru masă verde.
Sfecla pentru zahăr s-a cultivat în lume pe aproape 5,97 milioane
ha, întreaga suprafaţă fiind concentrată în perimetrul climatului
continental. În România, suprafaţa cultivată cu sfeclă pentru zahăr, în 2009,
a fost de 21,2 mii ha.
Însuşiri morfologice. Sfecla cultivată este o plantă bienală, care în
primul an de vegetaţie formează „corpul sfeclei”, rezultat din dezvoltarea
puternică a părţii superioare a rădăcinii, hipocotilului şi, epicotilului, cât şi
a frunzelor, iar în anul al doilea formează ramurile florifere care fructifică.
Corpul sfeclei care se recoltează în primul an de vegetaţie, în
greutate medie la sfecla pentru zahăr de circa 500 g, este format din:
epicotil, hipocotil şi rădăcină propriu-zisă (fig. 6.1.).
Ramurile florifere se formează în al doilea an de vegetaţie din
muguri de epicotil. Lăstarii principali au înălţimea de 80 - 200 cm. Sfecla
are flori sesile, hermafrodite, constituite pe tipul 5, iar fructul este un
glomerul.
Sfecla aparţine familiei Cheonopodiaceae, genul Beta, care
cuprinde numeroase specii cu variabilitate mare de forme anuale, bianuale
şi perene. În cultură se găsesc, în prezent, soiuri diploide, triploide şi
tetraploide. După numărul de fructe în glomerul, atât soiurile diploide, cât
şi cele poliploide, pot fi monogerme genetic sau plurigerme.

184
Fig. 6.1 - Sfeclă pentru zahăr
6.1.2. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Sfecla pentru zahăr trebuie să urmeze după culturi care
părăsesc terenul devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea
lucrărilor solului şi a fertilizării organo-minerale. În aceste condiţii se
asigură acumularea apei în sol, combaterea buruienilor şi valorificarea
eficientă a îngrăşămintelor.
Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă,
leguminoasele anuale şi cartoful. Sunt contraindicate ca premergătoare
pentru sfeclă cruciferele şi ovăzul, din cauza dăunătorilor comuni, floarea-
soarelui şi cânepa, din cauza consumului mare de apă şi potasiu, porumbul
erbicidat cu erbicide triazinice, sorgul şi iarba de Sudan, datorită epuizării
solului în apă, cât şi suprafeţele ocupate de culturi succesive.
Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost
infestat cu nematode, sau după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă şi numai
după 8 ani, în cazul infestării puternice. La rândul ei sfecla este bună
premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu, porumb şi alte culturi cu care nu
are dăunători comuni.

185
Fertilizarea. Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de
elemente nutritive. Pentru o producţie de 40 t/ha rădăcini şi 36 tone/ha
frunze, sfecla extrage din sol circa 165 kg azot, 70 kg P2O5 şi 250 kg K2O.
La o fertilitate naturală mijlocie a solului, se recomandă fertilizarea
cu 130 kg/ha N, 100 kg/ha P2O5 şi 100 kg/ha K2O. Fertilizarea de bază cu
azot se recomandă a fi făcută toamna, cu ¼ din doză sub formă amidică, iar
restul la semănat sau cu ocazia lucrărilor de întreţinere, sub formă
amoniacală.
Dozele de îngrăşăminte se vor reduce cu 30% dacă se aplică 40t/ha
gunoi de grajd după dezmeriştit şi înainte de arătura adâncă. Gunoiul de
grajd, principalul îngrăşământ organic, asigură importante sporuri de
recoltă pe toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al
gunoiului coincide cu nevoia de substanţe nutritive ale plantei.
Lucrările solului. Afânarea solului pe adâncimea de creştere a
părţii recoltabile a rădăcinii, mărunţirea şi nivelarea lui constituie verigi de
bază pentru germinarea, răsărirea şi reglarea regimului aerohidric necesar
creşterii şi dezvoltării plantelor. Pregătirea patului germinativ se efectuează
pe solurile uşoare cu combinatorul format din grapa cu colţi rigizi şi grapa
elicoidală urmată de tăvălugul inelar, iar pe solurile mai grele şi tasate se
înlocuieşte grapa cu colţi rigizi din compunerea combinatorului cu
vibrocultorul ale cărui organe active pot afâna şi mărunţi mai bine aceste
soluri.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se utilizează sămânţă
provenită din loturi semincere certificate, din categoria biologicǎ
înmulţirea I, cu puritatea minimǎ de 99% şi germinaţia minimǎ de 7%.
Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus
sp., Bothynoderes punctiventris, Cheatocnema tibialis) sămânţa se tratează
cu unul din următoarele produse: Seedox 80 în cantitate de 10 kg/t,
Furadan 35 ST – 28 l/t sau Mospilan 70WP, 30 kg/t.
Pentru a preveni atacul ciupercilor Pythium, Phoma, Peronospora,
Aphanomyces, Fusarium, Mucor, Aspergillus, sămânţa se tratează cu
Tiradin 75, (6g/kg), Tachigaren 70 WP (6g/kg) etc..
Cerinţele ridicate faţă de umiditate pentru germinare impun ca
semănatul să fie executat primăvara timpuriu, când temperatura solului, la

186
adâncimea de încorporare, se stabilizează la 3 -4°C, iar terenul este zvântat.
Calendaristic, semănatul trebuie încheiat până la 15 martie în zona de sud
şi 25 martie în zona de nord a ţării.
Pe suprafeţele unde recoltarea se face mecanizat, sfecla pentru
zahăr se seamănă la distanţe între rânduri de 45 cm, iar pe suprafeţele unde
recoltatul se face sem i mecanizat, semănatul se execută în benzi, după
schema: 45-60-45-45-45-60-45.
Cantitatea de sămânţă, în funcţie de distanţele de semănat, pe rând
(8 -12 cm), variază la soiurile monogerme între 5-8 kg/ha, iar la soiurile
plurigerme între 8 - 12,5 kg/ha.
Sămânţa monogermă are o putere de străbatere mai mică decât
sămânţa plurigermă, motiv pentru care adâncimea de încorporare va fi de 2
- 3 cm la sămânţa monogermă şi de 3 - 4 cm la sămânţa plurigermă.
Lucrările de îngrijire. Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se
face permanent, de la semănat până la recoltare, pentru a menţine cultura
curată de buruieni, terenul fără crustă şi o stare fitosanitară corespunzătoare.
Prima praşilă mecanică se execută după 8-10 zile de la însămânţare,
deci înainte de răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale
semănătorii, lăsând o zonă de proiecţie de 5 - 7 cm, pentru a nu deranja
plantele în curs de răsărire.
De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3-4 praşile
mecanice, care încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la
intervale de 10 - 14 zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de
îmburuienare.
Asigurarea densităţii optime se realizează prin rărit, iar lucrarea
începe atunci când plantele au două frunze adevărate, în condiţii normale
de vegetaţie şi la patru frunze, când se semnalează atac de dăunători,
devansarea sau întârzierea efectuării lucrării soldându-se cu importante
pierderi de producţie
Combaterea chimică a buruienilor. Metodele chimice au un rol
hotărâtor în combaterea buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr. Pentru
combaterea buruienilor se vor folosi erbicide antigraminee asociate cu
erbicide antidicotiledonate.

187
Înainte de semănat se recomandă aplicarea erbicidelor Dual EC (3-
6 l/ha), Butiran (6-10 l/ha), Mecloran (6-10 l/ha), Olticarb (6-8 l/ha) asociat
cu Venzar (0,75-1,5 l/ha).
În timpul vegetaţiei, pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate se folosesc erbicidele Agil (0,8-1 l/ha), Gallant super (1
l/ha), Fusilade super (1 l/ha), iar pentru combatarea dicotiledonatelor,
erbicidele Betanal progres AM (1,5-2 l/ha), 3 tratamente, Betanal AM (2,5
l/ha), 2 tratamente.
Împotriva costreiului din rizomi se recomandă folosirea erbicidelor
Agil (1,5-2 l/ha), Gallant super (4-5 l/ha), Fusilade super (4-6 l/ha), iar
pentru combatarea pălămidei, erbicidul Lontrel 300 (0,3-0,6 l/ha).
Combaterea bolilor, în timpul vegetaţiei, se face cu produsele Alert
(0,5 l/ha), Score (0,3 l/ha), Impact (0,5 l/ha), Baycor (2 l/ha), Tilt (0,5 l/ha).
Combaterea dăunătorilor se face cu unul dintre următoarele
produse: Actara 35 WG (0,06 l/ha), Decis 2,5 EC (0,02-0,05 %), Fastac
(0,01-0,02 l/ha), Karate 2,5 EC (0,2-0,4 l/ha), Mopsilan (0,06-0,125 l/ha),
Regent (0,09-0,1 l/ha), Sinoratox 35 (0,1-0,3 %).
Irigarea culturii. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru
zahăr este posibilă în zonele cu deficit de umiditate, numai prin conducerea
raţională a regimului de irigaţie corespunzător cu cerinţele plantelor în
diferite faze de vegetaţie
Recoltarea, conservarea, depozitarea. Epoca de recoltare este
atunci când sfecla a ajuns la maturitate, când rădăcinile au atins greutatea
maximă şi au conţinutul mai ridicat de zahăr. Calendaristic, maturitatea
sfeclei se realizează în jur de 15 - 20 septembrie, în zonele din sudul ţării şi
l-5 octombrie în zonele mai reci din nord. Fenologic, maturitatea se
recunoaşte prin aceea că frunzele se împuţinează şi devin de culoare verde-
deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte.
Recoltarea manuală se realizează cu furci speciale, prevăzute cu
două coarne în formă de liră. Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se
decoletează, tăindu-se şi vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.
Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-
4, iar extragerea rădăcinilor din sol şi decoletarea se execută manual.

188
Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ se aşează în grămezi cât
mai mari şi, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.
Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini
MDS-3 + MRS-3, şi BM-6 + KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de
recoltat sfeclă CRS-2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de combine de fabricaţie
străină.
Producţia. În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara
noastră, cu soiurile zonale, în prezent se pot realiza producţii de peste 50
t/ha rădăcini, iar producţia de frunze şi colete reprezintă 38% din recolta de
rădăcini.
6.2. Cartoful - Solanum tuberosum L.
6.2.1 Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Cartoful este o plantă originară din „lumea nouă”,
fiind considerat printre cele mai valoroase achiziţii pentru omenire. Datele
arheologice arată că băştinaşii din zona centrală a Perului consumau
tuberculi de cartof cu circa 4000 de ani în urmă, iar în mormintele din
nordul Perului s-au găsit vase de lut în formă de tubercul de cartof.
Cartoful a fost introdus în Europa după cucerirea Americii de Sud
de către spanioli (1525-1543) pe două căi, prin Spania şi prin Anglia.
Iniţial, cartoful a fost cunoscut ca plantă rară, fiind cultivat sporadic pe
suprafeţe restrânse, pentru ca în secolul al XVIII-lea, din cauza foametei
care a cuprins Europa de Vest (1769) să se extindă treptat, devenind unul
din alimentele de bază, substituind pâinea.
Puţinele date precise, care să ateste introducerea cartofului în
România, stabilesc pentru Ţara Românească, Moldova şi Transilvania
începutul secolului al XIX-lea. Deoarece majoritatea denumirilor cartofului
derivă din cele germane, se consideră că a fost adus de coloniştii germani
veniţi pe meleagurile noastre la sfârşitul sec. XVIII.
Cartoful are o larg\ utilizare `n alimenta]ia omului, industrie [i ca
plant\ de nutre]. Tuberculii con]in circa 77% ap\ [i 23% substan]\ uscat\,
din care extractivele neazotate reprezint\ 16-17%, proteina brut\ 2,0%,
precum [i cantit\]i reduse de gr\simi, celuloz\ [i cenu[\.
În ţara noastră, suprafaţa cultivată, în 2007, era de 268,1 mii ha
(Anuarul statistic, 2008), iar judeţele care cultivă suprafeţe mari cu cartof

189
sunt Suceava, Harghita, Braşov, Covasna, Sibiu, Bihor, Neamţ, Mureş şi
Cluj.
~nsu[iri morfologice. Cartoful (fig. 6.2) are o r\d\cin\ fasciculat\,
adânc\ pân\ la 30-40 cm `n sol. Sistemul radicular, care este relativ puţin
dezvoltat, reprezentând sub 8 - 10% din masa întregii plante, iar în unele
cazuri sub 5%, are o bună capacitate de absorbţie a apei şi elementelor
nutritive. Cartoful are atât o tulpina aerian\ `nalt\ de 60-120 cm, cu
cre[tere sub form\ de tufă, cât şi tulpini subterane metamorfozate, care
formeaz\, prin `ngro[area vârfurilor, tuberculi de forme, m\rime [i culori
diferite, `n func]ie de soi. Frunzele sunt imparipenat-sectate, cu 2-5 perechi
de foliole mari, alternând cu perechi de foliole mai mici. Florile sunt
grupate `n inflorescen]e cimoase, iar fructul este o bac\ sferic\, verzuie.

Fig. 6.2 - Cartof

Cartoful aparţine familiei Solanaceae, genul Solanum L. reprezentat


printr-un număr mare de specii, dintre care trei sunt cultivate. Din punct de
vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart în:
• soiuri timpurii, cu perioada de vegetaţie sub 95 zile;

190
• soiuri semitimpurii cu perioada de vegetaţie între 95 şi 110 zile;
• soiuri semitârzii, cu perioada de vegetaţie de 110-130 zile şi
• soiuri târzii, cu perioada de vegetaţie mai mare de 130 zile.
Principalele soiuri aflate în cultură sunt: Agata, Artemis, Astral N,
Atlas, Cosmos, Dacia, Escort, Eterna, Frumoasa, Impala, Karlena, Kondor,
Magic, Mariana, Mikel, Minerva, Oscar, Palma, Pamina, Provento,
Romano, Sante, White Lady (Catalogul Oficial al soiurilor, 2009).
6.2.2 Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în
funcţie de textura solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase.
Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există
suficient teren corespunzător din punct de vedere textural sau al altor
indicatori de fertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani,
dacă nu s-a manifestat atac de Globodera rostochiensis.
În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune
se obţin după graminee şi leguminoase perene furajere, leguminoase
anuale, după cereale păioase, porumb-siloz, floarea-soarelui.
Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr
şi porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi
evitat ca plantă premergătoare, datorită structurii culturilor, rezistenţei
cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.
Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în
monocultură. După cartoful destinat consumului timpuriu, se pot cultiva
plante succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru boabe, fasole,
castraveţi şi varză de toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se
obţin rezultate foarte bune la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapită.
Fertilizarea. Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de
1000 kg tuberculi şi părţile aferente de biomasă, după diferiţi autori, este
de 5,6 kg azot, 1,8 kg P2O5, 7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO.
Dozele de îngrăşăminte chimice se corectează în funcţie de planta
premergătoare, aplicarea gunoiului de grajd, textura solului şi soiul
cultivat. Astfel, după plante tehnice se măreşte doza de azot cu 10-20

191
kg/ha, cea de fosfor cu 10-20 kg/ha P2O5, iar cea de potasiu cu 10 kg/ha
K2O.
Cartoful reac]ioneaz\ pozitiv la aplicarea `ngr\[\mintelor organice
[i a celor minerale. Gunoiul de grajd bine fermentat se administreaz\ la
ar\tura de baz\, `n cantitate de 30-40 t/ha, `mpreun\ cu 100-130 kg/ha P2O5
[i 150-180 kg/ha K2O. ~ngr\[\mintele cu azot se aplic\ prim\vara, integral
sau frac]ionat, `n doz\ de 120-200 kg/ha.
Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin
aportul în elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice,
microbiologice şi hidrofizice ale solurilor.
Lucr\rile solului au menirea de a asigura un substrat cât mai
afânat, cu un regim aero-hidric corespunzător biologiei cartofului, prin
acumularea apei şi elementelor nutritive în sol şi distrugerea buruienilor.
Nivelarea solului este extrem de importantă în cultura mecanizată a
cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare, forma
bilonului, erbicidarea şi recoltarea.
Ar\tura de baz\ se efectueaz\ la adâncimea de 25-30 cm pe solurile
profunde sau 20-25 cm pe solurile superficiale. Preg\tirea patului
germinativ se face prim\vara, cu grapa cu discuri `n agregat cu grapa cu
col]i reglabili sau cu combinatorul, realizând un strat afânat de 14-18 cm.
Plantarea. Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi
categoriei biologice stabilite pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea
tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea ce se realizează prin sortare la
deschiderea silozului sau depozitului.
Cartoful se planteaz\ când `n sol, la 10-15 cm adâncime, se
realizeaz\ temperatura de 6-80C, folosindu-se material de plantare s\n\tos,
sortat [i de m\rime mijlocie (50-70 g). La culturile extratimpurii [i
timpurii, cu tuberculi `ncol]i]i `nainte de plantare, se folosesc distan]e `ntre
rânduri de 55-60 cm, plantatul efectuându-se semimecanizat: se deschid
rigole cu diferite tipuri de cultivatoare, pe care tuberculii se planteaz\
manual, iar acoperirea se face fie manual, fie mecanizat.
Când se planteaz\ cu echipamentul EPC-4 sau MPCI-6, distan]a
`ntre rânduri este de 62,5-70 cm, ceea ce u[ureaz\ mult lucr\rile de
`ntre]inere a culturilor de cartof. Distan]ele `ntre tuberculi pe rând variaz\
de la 19 la 27 cm, `n func]ie de distan]a `ntre rânduri.
192
Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin acoperire cu
biloane, folosind maşinile de plantat EPC-4,4, Sa BP 62,5 etc..
Desimea variaz\ `n func]ie de m\rimea materialului de plantat,
nivelul fertiliz\rii, scopul culturii [i soiul folosit, `ntre 45 000-65 000
tuberculi/ha la neirigat, iar `n condi]ii de irigare se poate majora cu 10-
15%. Cantitatea de tuberculi necesar\ pentru plantarea unui ha este de
2500 - 3500 kg.
Lucr\rile de `ngrijire. ~ntre plantat [i r\s\rit se efectueaz\ 1-2
lucr\ri de rebilonare, folosind cultivatoarele cu piese de rari]\, tipul RT-O.
Pentru combatrea buruienilor, rezultatele cele mai bune se obţin
atunci când lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se
execută la 10 - 14 zile după plantare, iar după 1 - 4 zile se lucrează din nou,
de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip rariţă.
Dup\ ultima rebilonare, când buruienile au ajuns `n faza
cotiledonal\, se aplic\ erbicidele Gesagard 50 WP (1-5 kg/ha), Prometrin
50 WP (4-6 kg/ha) sau Sencor 70 WP (0,7-2,0 kg/ha). Dup\ r\s\rirea
plantelor se mai fac 2-3 lucr\ri de rebilonare [i o pra[il\ manual\ pe rând
sau 1-2 pliviri, dac\ buruienile impun acest lucru.
Dintre numeroşii agenţi patogeni care produc boli ale cartofului,
amintim: Ervinia carotovora var. atroseptica - înnegrirea bazei tulpinii,
Erwinia carotovora var. carotovora -putregaiul umed; Rizoctonia solani –
rizoctonioza, Phytophtora infestans – mana, Fusarium sp. - putregaiul
uscat, Alternaria solani – alternarioza, Corynebacterium sepedonicum -
putregaiul inelar, Synchytrium endobioticum-râia neagră, Streptomyces
scabies - râia comună.
Dintre dăunători care se întâlnesc la cartof, cele mai mari probleme
le ridică gândacul din Colorado - Leptinotarsa decemlineata. Împotriva
gândacului din Colorado se vor folosi următoarele produse: Decis 2,5 EC -
0,3 kg/ha, Vectenon 50 WP - 0,3 kg/ha, Marshall 25 EC - 1,5 kg/ha,
Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha, când se folosesc mijloace terestre de aplicare.
Irigarea este o lucrare foarte eficientă la cartof, care determină
creşteri substanţiale de producţie. ~n regiunile secetoase se aplic\ 4-5 ud\ri,
cu o normă de udare de 300-500 m3/ha.

193
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Cartoful se recolteaz\ la
maturitatea fiziologic\, manual sau mecanic, folosind ma[inile E-684,
MSC-1, MSC-2, E-649 sau altele similare.
Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi
sortarea acestora. La recoltarea cu combina, tuberculii se transportă la
depozitul de tranzit sau la centrul de preluare, unde se sortează şi se
calibrează în vederea livrării. Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi
pentru industrializare se recoltează când 2/3 din tulpini s-au uscat, restul de
1/3 având încă culoarea galbenă.
Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la umiditatea
corespunzătoare a solului. Păstrarea tuberculilor se face în silozuri de
diferite tipuri, în şanţuri, în pivniţe, beciuri sau bordeie.
Produc]ia. În ţara noastră se obţin producţii de 10-25 t/ha la
soiurile extratimpurii, 15-25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25-
50 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii.
6.3. Floarea soarelui - Helianthus annuus L.
6.3.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Locul de origine al florii-soarelui este consideret a fi în
partea de nord a Mexicului şi în statele americane Colorado şi Nebraska.
După unele evaluări cu carbon 14, se estimează că unele resturi descoperite
datează din anii 2 600 î.Hr.. Indienii din New Mexico cultivau această
plantă şi o foloseau în alimentaţie, pentru fabricarea uleiului şi pentru
consumul direct al miezurilor, ca atare sau prăjite, zdrobite şi amestecate
cu alte făinuri pentru a realiza turte plate, uscate la soare.
Prin intermediul exploratorilor spanioli, probabil spre mijlocul
secolului al XVI-lea, floarea-soarelui şi-a făcut apariţia în Europa.
Cultivată, în principal, ca plantă ornamentală, specia s-a răspândit repede
în tot continentul, ca o curiozitate botanică.
În anul 2005, pe glob s-au cultivat cu floarea-soarelui circa 23,4
mil. ha (după FAO, 2006). În ţara noastră, suprafeţele cu floarea-soarelui
au fost fluctuante, cunoscând un oarecare regres în 1990, aceasta fiind de
395 mii ha. Ca urmare a interesului manifestat faţă de uleiul de
floarea-soarelui, pe piaţa internă şi la export, începând cu anul 1995

194
suprafaţa cultivată a ajuns la peste 700 mii ha, iar în 2007 la 835,9 mii ha
(Anuarul statistic, 2009).
Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante plante uleioase
cultivate pe glob, asigurând 13% din producţia mondială de ulei şi cea mai
importantă plantă uleioasă pentru România. Uleiul extras din achenele de
floarea-soarelui este semisicativ şi se caracterizează prin culoare, gust şi
miros plăcute, conţinut ridicat în vitamine (A, D, E, K) şi substanţe
aromatice; în plus, uleiul de floarea soarelui se conservă foarte bine pe
perioadă îndelungată.
~nsu[iri morfologice. Floarea soarelui (fig. 6.3) este o specie
anual\, care are un sistem radicular bine dezvoltat, profund, de tip pivotant,
care atunci când condiţiile de sol permit poate explora orizonturile
profunde, mai bine ca alte culturi; ajunge în sol până la 2 m adâncime şi
formează numeroase ramificaţii laterale active, pe o rază de 75 - 150 cm de
pivot.

Fig. 6.3 - Floarea soarelui


Tulpinile sunt drepte, înalte până la 2 m, acoperite cu peri scurţi şi
aspri, iar în interior au un ţesut medular, în care poate înmagazina apă.

195
Frunzele sunt lung pedunculate, mari, acoperite cu perişori, iar indicele
foliar, la densitatea normală a culturii, este de 3,2, în condiţii de irigare
putând fi de 3,8 - 4,0. Inflorescen]a este calatidiu, cu numeroase flori fertile
dispuse concentric, pe margine fiind flori sterile, iar fructul este
pseudoachen\.
Floarea soarelui apar]ine ordinului Compositales (Asterales),
familia Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae, genul
Helianthus (de la grec. helios = soare, anthos = floare).
În cultură se găsesc următorii hibrizi: Alex, Anabela, Arena,
Aurasol, Betina, Daniel, Diabolo PR, Camila, Favorit, Fleuret, Fly, Focus,
Fundulea, Georgina, GK Manuel, Heliacan, Heliasol, Heliasol RO,
Heliasun RM, Huracan, Hysun, Itanol, Jupiter, Kasol, Krisol, Leila, LG
5450 HO, Podu Iloaiei, PR63A86, PR63A90, PR64A44, PR64A58,
PR64A63, PR64A71, PR64A83, PR64A89, Saturn, Saxo, Splendor,
Sunko, Superflor, Supersol, Tamara CL, Teide, Tellia, Timiş, Top 75,
Tregor, Unisol, Venus, Vera, Zoltan (Catalogul Oficial al soiurilor, 2009).
6.3.2. Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Premergătoarele favorabile pentru floarea-soarelui sunt
culturile cu recoltare timpurie, precum şi unele culturi recoltate toamna,
cum este porumbul.
Sunt contraindicate pentru floarea-soarelui culturile cu boli comune
şi, în special, cele care contribuie la propagarea putregaiului alb
(Sclerotinia sclerotiorum) cum ar fi soia, fasolea şi rapiţa. Totodată, trebuie
evitate ca premergătoare cânepa şi tutunul în cazul atacurilor puternice de
putregai cenuşiu, cartoful şi inul sunt culturi ce nu pot preceda culturile de
floarea-soarelui.
Floarea-soarelui poate reveni pe acelaşi teren după minimum 6 ani,
iar după ea se cultivă toate culturile neafectate de boli comune.
Fertilizarea. Pentru fiecare tonă de seminţe, floarea-soarelui
extrage din sol 18-35 kg azot, 2,9-7,0 kg fosfor, 3,8-16,5 kg potasiu, 1,1 kg
calciu, 1,8-2,3 kg magneziu.
Floarea-soarelui este o plantă exigentă faţă de aprovizionarea cu
azot, mijlociu pretenţioasă la fosfor şi foarte exigentă la potasiu. Fosforul
influenţează puternic procentul de ulei, iar în anumite condiţii determină şi
196
o sporire a producţiei de sămânţă, chiar mai accentuată decât azotul.
Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie mai mari dacă se aplică pe
soluri carbonatate şi pe cele podzolite.
Lucr\rile solului. Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără
hardpan şi structurat, care să permită o răsărire rapidă şi uniformă, o
înrădăcinare profundă şi un control eficient al buruienilor. Pentru a realiza
un pat germinativ corect trebuie folosite agregate complexe, cu scopul de a
evita numărul de treceri prea mare.
S\mân]a [i sem\natul. Tratarea seminţei de floarea-soarelui,
înainte de semănat, contra bolilor şi dăunătorilor este obligatorie. Se
recomandă să se efectueze tratamente contra manei (Plasmopara helianthi)
cu Apron XL 350 ES, 3,0 l/t de sămânţă sau Ostenal C 75 PUS, 4 kg/t de
sămânţă, la hibrizii nerezistenţi.
Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a
putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) se fac tratamente cu unul dintre
produsele Sumilex 50 WP, 1 kg/t de sămânţă, Tiradin 70 PUS, 3,0 kg/t de
sămânţă, Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de sămânţă.
Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara porumbului – Tanymecus
dilaticollis şi viermilor sârmă - Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu
Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST sau Diafuran 35 ST, 28 l/t de sămânţă.
Semănatul culturilor de floarea-soarelui începe atunci când în sol se
realizează pragul minim de 7°C la adâncimea de încorporare a seminţei, iar
calendaristic, semănatul se face între 25 martie şi 15 aprilie.
În condiţii bune de vegetaţie, producţiile cele mai mari se obţin
dacă la recoltare există 45 000 – 50 000 plante/ha în cultură neirigată şi
50 000 – 60 000 plante/ha în cultură irigată.
Norma de s\mân]\ este de 20-25 kg/ha, adâncimea de semănat de
5-7 cm, iar semănatul se face folosind sem\n\toarea SPC-6.
Lucr\rile de `ngrijire. Floarea-soarelui este foarte sensibilă la
concurenţa buruienilor până în stadiul de 5 perechi de frunze.
Prăşitul are rolul de a completa acţiunea erbicidelor şi de a ameliora
structura solului şi a favoriza dezvoltarea tinerei culturi. Floarea-soarelui se
prăşeşte de 2 - 3 ori mecanic între rânduri şi de 2 - 3 ori manual pe rând, la
adâncimea de 6 - 10 cm.

197
Combatarea buruienilor se poate face şi prin erbicidare, iar alegerea
erbicidelor şi a asociaţiilor de erbicide depinde de buruienile prezente în
cultura de floarea-soarelui.
Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel al
porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la
desprimăvărare şi precipitaţiile din cursul vegetaţiei. La irigarea prin
aspersiune, lipsa ploilor în această perioadă impune aplicarea a 2 - 3 udări
cu norme de 400-800 m3/ha, la un timp de revenire de 7-14 zile, în funcţie
de textura solului.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Maturitatea poate fi
considerată atinsă atunci când 80 - 85 % din calatidii au culoarea brună şi
brună-galbuie, resturile de flori de pe calatidiu cad singure, florile de la
baza şi mijlocul tulpinii sunt uscate. Perioada de recoltare se situează, în
mod normal, între ultima decadă a lunii august şi mijlocul lunii septembrie.
Recoltarea se face cu combina pentru cerale, prevăzută cu
echipamentul special pentru recoltarea florii-soarelui şi reglată
corespunzător.
Producţia. Floarea-soarelui este o plantă cu mare capacitate de
producţie, care depăşeşte 4 500 kg seminţe/ha la hibrizii româneşti
existenţi în cultură. Producţiile medii în ţara noastră se situează în jur de
1 500 kg/ha, iar pe plan mondial, producţiile medii se situează între 1 300
şi 2 000 kg/ha.
6.4. Cânepa – Canabis sativa L.
6.4.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Cânepa este una dintre cele mai vechi plante cultivate
în ţara noastră, peste 2000 de ani, fiind utilizată în principal pentru
obţinerea de fibre folosite la confecţionarea de îmbrăcăminte.
Tulpinile de cânepă din populaţiile locale şi cânepa sălbatică conţin
10-12% fibre, iar soiurile ameliorate, 26-32%. Conţinutul de fibre în
tulpini este influenţat de soi, condiţiile tehnologice şi pedoclimatice.
Fibrele au o serie de însuşiri deosebit de valoroase la rezistenţă,
extensibilitate, capacitate de filare, lungime mai mare decât fibrele de sisal,
iută, manilă sau bumbac, care le fac utilizabile într-o serie de domenii: în
industria textilă, în industria manufacturieră, în industria automobilelor.
198
Seminţele de cânepă conţin: 36% ulei, 28% proteine, 14-27%
extractive neazotate, 17,8-26,3% celuloză şi 2,5-6,8% cenuşă. Datorită
acestei compoziţii, seminţele de cânepă pot fi utilizate pentru extragerea de
ulei folosit direct în alimentaţie şi la fabricarea margarinei. Uleiul nerafinat
se utilizează pentru obţinerea lacurilor, vopselelor, linoleumului, săpunului
şi a pânzelor ceruite.
Însuşiri morfologice. La cânepă, rădăcina este pivotată, mai
dezvoltată la plantele femele şi mai redusă la cele mascule (fig. 6.4.).
Tulpina este înaltă (1-5 m), cu grosimi variabile (0,5-6 cm), în
funcţie de soi şi desimea de semănat, mai groasă la bază şi mai subţire spre
vârf. Frunzele la cânepă sunt compuse, palmate, au 7-11 foliole dinţate pe
margini şi ascuţite în vârf. Florile sunt dispuse în inflorescenţe mascule şi
femele, pe plante diferite (unisexuat dioică). Florile mascule, grupate în
cime la vârful plantei, sunt alcătuite dintr-un perigon cu 5 petale galben-
verzui şi 5 stamine. Fructul este o nuculă ovoidă sau rotundă (3-4 mm), cu
pericarpul cenuşiu marmorat, iar MMB 16-26 g.

6.4. Cânepă

199
6.4.2. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Cele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt
trifoiul, lucerna, cartoful, sfecla pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu
triazine şi neatacat de sfredelitor (Pyrausta nubilalis), leguminoasele
anuale. Cânepa nu se seamănă după floarea-soarelui şi tutun, datorită
plantei parazite comune (Orobanche sp.), grâu sau borceag, care
favorizează larvele moliei cânepei (Grapholita delineana).
Deşi cânepa se autosuportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren,
practicarea monoculturii este contraindicată, ducând la înmulţirea
buruienilor, a moliei, puricilor (Psylliodes attenuata), sfredelitorului
porumbului şi lupoaiei (Orobanche sp.).
După cânepă se cultivă cu rezultate bune grâul de toamnă, secara,
triticale şi alte plante, cu excepţia florii-soarelui şi tutunului.
Fertilizarea. La o producţie de 1 tonă tulpini, cânepa consumă 12-
14 kg azot, 4,0-4,5 kg P2O5, 6,4-7,0 kg K2O, 15,6-19,0 kg CaO.
Cânepa pentru fibre se fertilizează cu 100-120 kg/ha azot după
cereale păioase, adăugându-se 15-25 kg/ha după prăşitoare sau scăzându-se
20-30 kg/ha după leguminoase.
Se recomandă fertilizarea cu 50-80 kg/ha P2O5 şi 30-80 kg/ha K2O,
administrate sub arătura de bază, sub formă de îngrăşăminte complexe sau
la pregătirea patului germinativ, dacă din diferite motive nu s-au aplicat
sub arătura de bază.
Gunoiul de grajd realizează sporuri însemnate de producţie
administrat direct sau la planta premergătoare. După plantele ce se
recoltează devreme gunoiul se aplică direct în doză de 20 t/ha în zonele
subumede şi de 30 t/ha în zonele umede.
Lucrările solului. După recoltarea plantei premergătoare şi
eliberarea terenului într-un timp cât mai scurt, se efectuează arătura la
adâncimea de 25-28 cm în condiţii optime de umiditate.
Patul germinativ se pregăteşte în primăvară cu combinatorul, la
adâncimea de 5-6 cm, ocazie cu care se încorporează şi erbicidele
preemergente ce se aplică în sol.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa destinată semănatului trebuie să
aibă cel puţin 98% puritate şi minimum 75% capacitate de germinaţie şi

200
MMB cât mai mare, când se asigură un spor de peste 30% la producţia de
fibră. Materialul de semănat se tratează cu Tiradin 75 – 2,5 kg/t sau
Tiramet – 2,5 kg/t şi cu produse corbifuge.
Epoca de semănat corespunzătoare este atunci când în sol, la
adâncimea de 5-7 cm, temperatura se menţine la 7-8°C, înainte de
semănatul porumbului.
Densitatea la semănat este de 400 - 450 nucule germinabile/m2 la
cânepa dioică, pentru a se realiza 330 - 380 plante recoltabile/m2, iar la
cânepa monoică se recomandă 350 - 450 nucule germinabile/m2. Aceste
desimi se realizează cu 80 - 95 kg/ha material de semănat.
Distanţa între rânduri la semănat, cea mai folosită, este de 12,5 cm,
la distanţă mai mare între rânduri (20 cm) înălţimea plantelor nu este mai
mare, însă creşte grosimea tulpinilor, se diminuează supleţea şi calitatea
fibrelor. Semănatul se efectuează cu semănătorile universale, SUP 15,
SUP 21, SUP 29.
Adâncimea semănatului este de 3-4 cm pe soluri normale, iar pe
soluri mai uşoare sau în primăveri secetoase, adâncimea ajunge la 5 - 6 cm.
Lucrările de îngrijire. Pe solurile mijlocii, bine structurate şi corect
lucrate, cânepa reuşeşte bine fără alte lucrări de îngrijire. Dacă terenul este
prea afânat, sau primăvara este secetoasă, se aplică o lucrare cu tăvălugul,
imediat după semănat.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se recomandă
unul din erbicidele: Diizocab în doză de 4-6 l/ha, Triflurom în doză de 3-5
l/ha, Dual 500 în doză de 3-5 l/ha, Lasso în doză de 4-6 l/ha. Pentru
combaterea buruienilor dicotiledonate se utilizează Patoran, în doză de 3-5
kg/ha sau Afalon, în doză de 1,5-2,5 kg/ha.
Combaterea dăunătorilor. Cele mai păgubitoare boli sunt putregaiul
alb (Sclerotinia sclerotiorum), pătarea albă a frunzelor de cânepă (Septoria
cannabina), mucegaiul alb (Bothrytis infestans) şi mana
(Peronoplasmopara cannabina). Un dăunător periculos pentru cânepă este
lupoaia (Orobanche sp.). Atacul de lupoaie se previne prin asolamente de
5–6 ani, utilizarea seminţelor sănătoase şi tratate, cultivarea de soiuri
rezistente, smulgerea plantelor de lupoaie şi arderea lor.

201
Atacul de sfredelitor se preîntâmpină prin evitarea porumbului ca
plantă premergătoare sau prin tratamente la avertizare cu Methation 50 CE
– 2 l/ha sau Decis 2,5 CE – 0,4 l/ha.
Recoltarea. Epoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este la
sfârşitul înfloririi plantelor mascule, când nu se mai scutură polen. Cânepa
monoică intră în faza de maturitate tehnică în a doua decadă a lunii august,
după scuturarea polenului florilor mascule, când se realizează cea mai bună
calitate a fibrelor.
Recoltarea cânepei se realizează manual sau mecanizat, prin tăierea
plantelor de la bază.
Recoltarea manuală constă din tăierea plantelor cu secera sau cu
cuţite speciale la înălţimea de 4-6 cm, care se lasă pe sol în mănunchiuri de
15-20 cm diametru, aşezate în formă de foarfece deschise, pentru uscare.
Când plantele s-au uscat pe partea superioară, snopii se întorc cu partea
opusă spre lumină şi se usucă încă 2-3 zile, uscarea realizându-se în 4-8
zile. Se scutură apoi frunzele uscate, pentru a nu păta fibrele la topire şi se
leagă snopii în două locuri, dacă plantele sunt mai lungi de 100 cm şi
într-un singur loc, dacă sunt mai scurte.
Recoltarea mecanizată se face cu maşina J.S.K.-2,1, care taie
tulpinile şi le lasă pe sol în strat subţire. După uscare se procedează ca şi în
cazul recoltării manuale, pentru a desfrunzi tulpinile şi a le lega.
Pentru a folosi maşina J.S.K -2,1, cu aparatul de legare a tulpinilor
în snopi, este necesar să se facă defolierea plantelor, cu preparatul Purivel,
în cantitate de 6-8 kg/ha.
Recoltarea se poate face şi cu maşina românească de recoltat
cânepă MRC- 2,4, care lasă tulpinile tăiate în brazdă subţire, pe teren.
După uscare, se defoliază şi se leagă mecanic în snopi cu maşina de adunat
cânepă pentru fibră MACF, care serveşte şi pentru manipularea tulpinilor
în topitorii, formând şi baloţi de cânepă uscată.
Producţia. Cânepa cultivată pentru fibre realizează producţii medii
de 5-6 t/ha tulpini uscate, soiurile noi cultivate în ţara noastră având un
potenţial productiv de 8-12 t ha. Producţia de fibră se situează între 2,83-
3,15 t/ha.

202
6.5. Tutunul – Nicotiana tabacum L.
6.5.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Tutunul, plantă tropicală originară din America, a
pătruns în alte zone ecologice, îndeosebi cu clima temperată, America de
Nord, Canada, Orientul Apropiat, Asia şi desigur în Europa, în care s-au
dezvoltat exploatări agricole şi industrii specifice.
Ca produs industrial, tutunul a fost cunoscut în Europa numai după
descoperirea Americii de către Cristofor Columb, în 1492, iar ca plantă
cultivată a fost descoperit în Mexic, în anul 1519, cu ocazia explorării
acestei zone. În Europa, primele seminţe de tutun se presupune că au fost
aduse de călugărul Ramon Pane în Spania, în 1518, iar mai târziu de
Francesco Hernandez de Toledo, la întoarcerea din America, în anul 1559,
sub numele de "Tabaco" (după numele instrumentului cu care se fuma în
insulele Caraibe).
Tutunul a primit numele ştiinţific de Nicotiana în onoarea lui Jean
Nicot, ambasadorul Franţei în Portugalia, care a studiat proprietăţile
medicinale ale plantei. Pe lângă aceste denumiri, tutunului i s-a spus
„Iarbă Sfântă”, „Iarbă Sacră”, „Iarbă Divină”, „Iarba Ambasadorului”,
„Iarba Reginei” etc..
Faţă de perioada 1979 - 1981, când se cultivau în lume 4,02
milioane ha cu tutun, în anul 2001 suprafaţa cultivată era de 4,21 mil. ha.
Ţări mari cultivatoare de tutun sunt China, cu peste 1,52 mil. ha, India, cu
peste 0,45 mil. ha şi SUA, cu peste 0,172 mil. ha. În România, cele mai
mari suprafeţe cultivate cu tutun sunt întâlnite în judeţele din sudul ţării,
unde se află circa 60% din suprafaţa totală, în Moldova se cultivă circa
20%, iar în Câmpia de Vest şi Transilvania, circa 20%.
Însuşiri morfologice. Tutunul (Nicotiana tabacum L.) face parte
din familia Solanaceae.
Planta are rădăcina pivotantă, iar tulpină este înaltă, dreaptă cu
ramificaţii, care pornesc de la subsuoara frunzelor (fig. 6.5).
Caracteristic pentru tutun sunt frunzele simple de diferite forme, de
culoare verde, cu o nervură principală. Florile sunt grupate în inflorescenţă
de tip racem, iar fructul este o capsulă cu 2000-4000 seminţe.

203
În cultură se găsesc soiuri care se grupează în mai multe categorii,
după mărimea frunzelor şi aroma fumului:
- tutunul de tip oriental (O): Djebel 123 şi Molovata 94, cultivat
pe solurile nisipo-lutoase însorite din Oltenia, Dobrogea şi estul Moldovei,
dă tutunul de cea mai bună calitate din care se produc ţigări fine şi havane;
- tutunul de tip semioriental (SO): Ghimpaţi 55, Ghimpaţi 69,
cultivat pe solurile mijlocii din sudul Moldovei şi sud-estul Munteniei, iar
tutunul este de bună calitate;

6.5. Tutun
- tutunul de tip Virginia (V): Virginia 196, Virginia 207, cultivat
pe solurile profunde, permeabile şi cu fertilitate scăzută din sudul Olteniei
şi pe solurile aluviale de pe Mureş, este de calitate superioară, fiind folosit
pentru ţigări fine şi pentru pipă;
- tutunul de tip Burley (B): Burley 114, Burley 194, Tenesse 86,
cultivat pe soluri lutoase, fertile în centrul şi nord-vestul Transilvaniei,
este de calitate medie şi se foloseşte pentru ţigări;
- tutunul de mare consum (MC): Banat 13, Banat 95, Bărăgan
132, cultivat pe solurile lutoase, fertile din nord-vestul Banatului, Crişana

204
şi Câmpia Bărăganului, este destinat ţigărilor comune, fiind de calitate
inferioară.
6.5.2. Tehnologia de cultivare a tutunului
Rotaţia. Tutunul suportă monocultura mai mulţi ani fără să se
înregistreze fenomenul de “oboseală” a solului, dar se distruge structura
solului şi se înmulţesc paraziţii specifici. Pe terenuri proaspăt defrişate,
după o pajişte desţelenită sau după o plantă perenă, tutunul se poate cultiva
2-3 ani la rând, întrucât aceste suprafeţe sunt fertile şi libere de paraziţi
specifici.
Cultivarea tutunului în monocultură se ia în considerare numai în
situaţia în care terenurile specifice tipului şi soiului ce se cultivă nu sunt
suficiente, iar amplasarea pe alte terenuri decât cele specifice duce la
diminuarea calităţii.
Nu se recomandă ca plante premergătoare tutunului cele din familia
Solanaceae, apoi castraveţii, pepenii, varza, dovlecii, fasolea, cânepa şi
floarea-soarelui, datorită unor paraziţi comuni.
Tutunul este o bună premergătoare pentru toate culturile, cu
excepţia celor care au dăunători comuni, a solanaceelor, întrucât eliberează
terenul destul de timpuriu şi-l lasă curat de buruieni şi în bună stare de
fertilitate.
Fertilizarea. La o producţie de 1 000 kg frunze uscate tutunul
consumă 75,5 kg azot, 16,3 kg P2O5, 124,2 kg K2O şi 104 CaO.
Tutunul valorifică bine gunoiul de grajd în doze de 20-40 t/ha la
tipul Burley, 10-20 t/ha la soiurile din tipul de mare consum şi pentru ţigări
de foi, 5-10 t/ha la soiurile pentru ţigarete superioare, cu excepţia celor din
tipul oriental, la care nu se aplică.
Tutunul se dezvoltă în bune condiţii la un pH al solului slab acid,
cuprins între 5,6-6,6. Dacă pH-ul solului scade sub 5,6 este nevoie să se
intervină cu 6 t/ha amendamente pe bază de calcar, aplicat sub arătura de
bază, o dată la 4 ani.
Lucrările solului. Terenul ce urmează a fi plantat cu tutun trebuie
pregătit cu multă atenţie. Solul trebuie să fie afânat profund, mărunţit
corespunzător, pentru a acumula şi păstra umiditatea şi pentru a se combate
buruienile. În primăvară arătura se lucrează cu grapa cât mai de timpuriu,

205
apoi terenul se întreţine curat de buruieni şi afânat cu ajutorul cultivatorului
urmat de grapă.
Producerea şi plantarea răsadului. Tutunul nu se seamănă direct
în câmp, deoarece are o mare sensibilitate la temperaturile joase.
Germinaţia are loc la cel puţin 12°C, iar perioada de vegetaţie relativ lungă
determină ca tutunul să se însămânţeze şi să crească o anumită perioadă de
timp în răsadniţe. Numai după ce vremea s-a încălzit şi a trecut pericolul
îngheţurilor târzii de primăvară, el se transplantează în câmp, în teren
pregătit în prealabil.
Producerea răsadului. În condiţiile din ţara noastră, cele mai
indicate pentru producerea răsadului sunt răsadniţele încălzite cu
biocombustibili, fără a fi influenţate de condiţiile climatice din primăvară.
Semănatul se face manual prin împrăştiere, după ce în prealabil,
sămânţa de tutun se amestecă cu nisip uscat; 1 kg nisip pentru cantitatea de
sămânţă necesară la 6 m2. După semănat se împrăştie deasupra seminţei un
strat de mraniţă foarte bine mărunţită şi cernută, în grosime de 3-4 mm, se
presează uniform cu o scândură, pentru a pune în contact intim sămânţa cu
pământul, apoi se udă cu apă călduţă şi se acoperă tocul de răsadniţă cu
geamuri.
Îngrijirea răsadului constă din asigurarea şi reglarea temperaturii în
răsadniţe, aerisirea, udarea, combaterea buruienilor, rărirea, fertilizarea
suplimentară, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi călirea răsadului etc.
Plantarea tutunului. Răsadul de tutun pentru plantare, fără a se
scutura de pământ, se aşează în cutii şi se acoperă cu o pânză udă,
transportându-se în câmp la locul de plantare. Plantatul se face în orele de
dimineaţă şi după amiază, iar dacă este înnorat, plantatul se poate face pe
parcursul întregii zile.
Epoca plantării se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale
zonei şi perioada de vegetaţie a soiurilor şi corespunde perioadei 1-10 mai.
Densitatea plantatului are o deosebită importanţă la tutun pentru
realizarea unor producţii mari şi de calitate.
Tehnica plantării tutunului este similară cu aceea a plantării
răsadurilor de legume.

206
Plantarea mecanizată a răsadului de tutun se poate face cu maşina
de plantat răsad MRP-5 în agregat cu tractorul L-400 sau cu maşina
“Balthes” de producţie canadiană. Se mai pot folosi: maşina de plantat şi
fertilizat tutun (MPFT – 2) şi maşina de plantat răsaduri produse în ghivece
nutritive (MPRPGN).
Lucrările de îngrijire. De la plantarea tutunului şi până la recoltare
se aplică următoarele lucrări de întreţinere şi îngrijire a solului şi plantei de
tutun: completarea golurilor, combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, politul, cârnitul, copilitul, recepatul şi irigarea.
Completarea golurilor trebuie realizată fără întârziere, la 3-4 zile de
la plantare, altfel plantele cu care s-au completat golurile rămân în urmă cu
dezvoltarea, sunt debilitate, constituind substraturi de infecţie cu diferite
boli.
Combaterea buruienilor. Buruienile consumă apa şi substanţele
nutritive necesare plantelor de tutun, fiind gazde ale unor boli şi dăunători.
Buruienile se combat prin praşile mecanice şi manuale sau cu
ajutorul erbicidelor, completate cu praşile.
Praşilele se execută mecanizat, dacă distanţa dintre rânduri permite,
sau manual pe rând şi chiar între rânduri, dacă utilajele ar distruge frunzele
tutunului.
Combaterea chimică a buruienilor este o măsură deosebit de
importantă, pentru protejarea frunzelor de tutun de acţiunea mecanică a
praşilelor. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se utilizează
erbicidele Triflurom, Balan, Tillam, Dual, Stomp, Devrinol.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile cele mai frecvente ale
tutunului sunt: micozele – înnegrirea tulpinii (Phytophtora nicotiana),
mana (Peronospora tabacina), făinarea (Erysiphe cichoracearum),
mucegaiul tulpinii (Sclerotinia sclerotiorum) etc.. Bolile se combat prin
tratarea seminţelor, plantarea la epocă optimă şi cu produse chimice
(Ridomil 72 WP–0,25%, Captadin 50 PU–0,2%, Dithane M- 45–0,2%,
Turdacupral 50 PV 0,3–0,4%, în 600 l apă/ha pentru mană.
Dintre dăunători, cel mai periculos este tripsul (Thrips tabaci), care
atacă plantele pe tot timpul vegetaţiei. Combaterea se face prin respectarea
asolamentului şi rotaţiei, distrugerea buruienilor, recoltarea la timp a

207
frunzelor şi combaterea chimică prin 2–4 tratamente cu produsele Carbetox
37 EC (3,5 – 4,0 l/ha), Mospilan 20 SP (0,15 – 20 kg/ha).
Politul constă din înlăturarea frunzelor de la bază, care se dezvoltă
în condiţii necorespunzătoare de lumină şi hrană, sunt lovite în timpul
lucrărilor de îngrijire sau murdărite cu pământ din cauza picăturilor de
ploaie.
Cârnitul este operaţiunea de înlăturare a inflorescenţelor plantei de
tutun, efectuată mai timpuriu sau mai târziu, împreună cu un număr de
frunze, în scopul creşterii producţiei de frunze şi calităţii acestora.
Copilitul este o lucrare necesară la toate soiurile de tutun la care s-a
aplicat cârnitul, deoarece, în urma acestei operaţiuni se dezvoltă copili la
subsuoara frunzelor.
Recepatul se face atunci când plantele sunt afectate de grindină şi
constă în se retezarea plantelor de la cel de al doilea internod de la
suprafaţa solului. Din porţiunea de tulpină rămasă pornesc mai mulţi copili,
dintre care se alege unul singur, care continuă creşterea plantei, obţinându-
se o oarecare producţie de frunze.
Irigarea tutunului se poate realiza în multe zone de cultură, cu
consecinţe pozitive asupra producţiei, fără diminuarea calităţii. Prima
udare se aplică înainte de plantare, a doua udare după ce plantele s-au
prins, adică s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere.
Recoltarea, depozitarea, conservarea. Frunzele de tutun se
recoltează la maturitatea tehnică, atunci când au ajuns la dezvoltarea
maximă şi au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şi minerale.
Maturarea frunzelor se face treptat şi recoltarea este eşalonată,
înregistrându-se o diferenţă de 20-23 zile între maturarea frunzelor de la
bază şi a celor din vârful plantei.
Recoltarea manuală se efectuează rupând frunză cu frunză în
direcţia laterală şi în jos, pentru a nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la
marginea lanului pentru câteva ore pentru o uşoară vestejire, apoi se
încarcă în coşuri sau lăzi, cu peţiolul către pereţi şi se transportă la
platformele de depozitare.
Recoltarea mecanizată. Există şi maşini care recoltează mecanizat
frunzele, dar în acest caz se lasă un număr de 9-10 frunze pe plantă, care se

208
maturează mai uniform şi pot fi recoltate la o singură trecere, tulpinile fiind
tocate şi încorporate în sol. Grăbirea maturării, ca şi uniformitatea acesteia
se pot realiza tratând plantele cu Ethrel, datorită căruia frunzele se
îngălbenesc după 3-5 zile de la tratament, facilitând recoltarea mecanizată.
Înşiratul, dospirea şi uscarea frunzelor. După recoltare, frunzele de
tutun sunt supuse unor operaţiuni fizice şi biochimice care determină
calitatea fumativă a lor, însuşire ce se pune în evidenţă în fabricile care le
prelucrează.
Înşiratul frunzelor este prima operaţiune cu care începe acest lung
proces de pregătire şi constă în introducerea manuală sau mecanizată a
unor sârme sau sfori prin nervurile lor. Cu ocazia înşirării frunzele se
sortează după mărime, grad de maturare, integritate, atac de boli sau
dăunători etc.
Dospirea reprezintă un complex de procese şi reacţii din frunzele
de tutun care determină îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţii lor.
Uscarea frunzelor după dospire asigură fixarea culorii şi eliminarea
apei, până la 20 - 25%, prevenind procesele de alterare.
Uscarea la soare. Pentru aceasta, şirurile cu frunze se fixează pe
gherghefuri mobile, cu posibilităţi de a fi adăpostite pe timp de ploaie sau
noaptea.
Uscarea cu ajutorul căldurii artificiale se practică la tutunul de tip
Virginia, asigurându-se o culoare deschisă frunzelor şi caracteristici
calitative deosebite.
Păstrarea tutunului uscat. După ce recolta de frunze a fost dospită
şi uscată, se pregăteşte pentru predare la centrele de recepţie. Şirurile sunt
scoase de pe gherghefuri, se îndoaie în patru şi se fac legături de câte 3-5
şiruri, evitându-se sfărâmarea frunzelor în timpul manipulării lor.
Păstrarea se face în camere uscate, ce pot fi ventilate la nevoie, fără
mirosuri neplăcute care se pot imprima în frunzele de tutun.
Fermentarea tutunului este ultima fază a prelucrării acestuia,
premergătoare transformării industriale în produse consumabile.
Transformarea tutunului într-un produs ameliorat, conservabil, cu o
compoziţie chimică stabilă se face prin procesele de fermentare, care pot fi
sezonale şi extrasezonale sau industriale.

209
Producţia de frunze de tutun este destul de variabilă, în funcţie de
tip şi condiţiile de cultură. Soiurile de tip oriental asigură producţii medii
de 1 000 – 1 500 kg/ha, iar cele de tip Virginia şi de mare consum, până la
2 500 – 3 000 kg/ha frunze uscate.
6.6. Hameiul – Humulus lupulus L.
6.6.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Primele culturi de hamei s-au iniţiat în centrul şi vestul
Europei, în secolul al VII-lea, fiind ulterior atestate şi în unele scrieri. În
secolul XIV – XV, suprafeţe mai mari cultivate cu hamei sunt consemnate
în Boemia, Bavaria şi Belgia, unde se dezvoltă şi o importantă industrie a
berii. În România, utilizarea hameiului provenit din flora spontană apoi cel
obţinut din cultură este menţionată în scrieri începând din secolul al XIV –
lea în Transilvania, apoi în Moldova, în secolul al XV-lea şi în Muntenia,
în secolul al XVI-lea.
Hameiul este cunoscut astăzi ca una din cele mai însemnate plante
tehnice, prin faptul că inflorescenţele femele (conurile) reprezintă o
materie primă indispensabilă în industria berii. Conurile imprimă însuşirile
cunoscute ale acestei băuturi: spuma, gustul şi aroma specifică, culoarea şi
limpezimea, asigurând şi conservabilitatea ei.
După anul 1990, suprafeţele şi producţiile de hamei au scăzut
simţitor. Dacă în anul 1995 erau pe rod 1727 ha, în anul 2000 sub 500 de
ha, iar în prezent se cultivă circa 210 ha.
Însuşiri morfologice. Hameiul face parte din genul Humulus L.,
ordinul Urticales, familia Cannabaceae (Cannabinaceae), după
sistematica botanică.
În prezent sunt acceptate trei specii de hamei:
• Humulus lupulus, L. (hameiul european; hameiul comun);
• Humulus japonicus Sieb et Juk (hameiul japonez);
• Humulus scandens Lour et Merrill (hameiul agăţător).
Hameiul european este o plantă perenă, vivacitatea (de 40 ani) fiind
asigurată de partea subterană: rădăcini, butuc, stoloni, în timp ce organele
aeriene sunt regenerate şi pier în fiecare an (fig. 6.6.).

210
Sistemul radicular al hameiului este puternic, fiind format din 5-10
ramificaţii principale, din care se formează o reţea bogată de rădăcini, care
pătrund în sol până la 2 – 4 m. Butucul are 30–40 cm lungime şi 10–15 cm
grosime, iar lăstarii care pornesc din butuc prin luna aprilie, cresc foarte
repede. Când au înălţimea de 50 – 80 cm, coardele se dirijează pe suporţi,
de care se fixează prin răsucire în sensul acelor de ceasornic şi cu ajutorul
perilor agăţători dispuşi pe muchiile coardelor. Frunzele se formează pe
coarda principală şi lăstarii laterali, câte două la fiecare nod, formate din
peţiol şi limb, diferit lobat şi cu marginile dinţate.

6.6. Hamei
Inflorescenţele mascule sunt raceme dispuse axilar, cu lungimea
până la 80 – 100 cm, cuprinzând numeroase flori cu un înveliş format din
cinci formaţiuni sepaloide şi cinci stamine. Florile femele sunt dispuse în
amenţi pedunculaţi, care devin conuri ovate, având diferite forme şi
mărimi, în funcţie de soi. Conurile au 2–6 cm lungime şi l–3 cm diametru
şi se compun dintr-un peduncul, un rahis ondulat şi numeroase bractei care
poartă florile propriu-zise şi fructele. Fructul, care apare în urma
polenizării şi fecundării florilor femele este nuculiform, globulos, cu
diametrul de 2,5–3,5 mm, cu MMB de 3–4 g şi de culoare galben-cenuşie.

211
6.6.2. Tehnologia de cultivare a hameiului
Amplasarea. Producţii mari de conuri şi de calitate superioară se
obţin numai în zone şi microzone cu climat mai umed şi răcoros, pe
terenuri mecanizabile, ferite de vânturi puternice, de ceaţă şi grindină
frecventă. Se preferă solurile profunde, cu textură lutoasă sau luto-
argiloasă, bine aprovizionate în calciu, deoarece pe solurile grele sau acide
se obţin producţii mici şi de calitate inferioară, iar viaţa butucului se reduce
mult.
Rotaţia. Hameiul se cultivă în afara asolamentului, deoarece este o
cultură cu mare perenitate. Cele mai bune premergătoare pentru hamei sunt
leguminoasele perene sau anuale, care lasă terenul într-o stare fizico-
chimică şi biologică bună.
Amenajarea terenului. Aceasta constă în efectuarea tuturor
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, de terasare, nivelare, drenare,
regularizarea eventualelor cursuri de apă etc., înainte de construirea
sistemului de susţinere.
Sistematizarea terenului. Delimitarea parcelelor şi a drumurilor de
exploatare, alegerea locului pentru construcţii se fac ţinând cont de
configuraţia terenului, în vederea unei cât mai bune exploatări sub raport
tehnic şi economic, în funcţie de relieful terenului şi de pantă, suprafaţa
unei parcele este cuprinsă între l – 10 ha.
Sistemul de susţinere pe spalieri. Hameiul este o plantă volubilă,
înaltă de până la 10 – 12 m, având nevoie de suporţi. În plantaţiile moderne
sistemul de susţinere îl constituie cel pe spalieri – suporţi durabili (20 – 50
de ani), în funcţie de natura stâlpilor de susţinere.
Spalierul se compune din: stâlpi de susţinere, ancore, reţeaua de
sârme orizontale principale şi secundare, sârme portante şi sârme verticale
sau de material textil.
Lucrările solului încep cu desfundarea, executată la adâncimea de
50 -80 cm, pentru afânarea solului bătătorit prin construcţia spalierului şi,
asigurarea unui regim aero-hidric favorabil sistemului radicular. Arătura de
desfundare se execută cu plugul de desfundat, se discuieşte cu discul în
agregat cu grapa.

212
Producerea butaşilor. Hameiul se înmulţeşte, în mod obişnuit,
prin butaşi proveniţi din partea subterană a coardelor, obţinuţi prin tăierile
la butuc, prin drajoni sau prin lăstarii porniţi din butuc.
Pentru înrădăcinare, butaşii se recoltează din plantaţiile mamă în
vârstă de minimum 2 ani, primăvara sau toamna, prin tăieri la butuc,
obţinându-se 3,5 -10 mii butaşi la ha.
Plantarea. Plantarea hameiului se poate face toamna, între 15
octombrie – 15 noiembrie sau primăvara, între 15 martie – 15 aprilie.
Distanţa de plantare este de 3 m între rânduri şi l m pe rând,
asigurând o densitate de 3 333 plante/ha, urmând ca dirijarea producţiei de
conuri să se realizeze prin numărul de coarde la butuc.
Plantarea butaşului se face astfel încât partea superioară a acestuia
să se afle la 10 -12 cm sub nivelul solului şi rădăcinile răsfirate în spaţiul
gropii. Peste rădăcini se pune pământ reavăn, se tasează, iar deasupra se
mai adaugă circa 5 cm pământ; până la nivelul solului mai rămân circa 5 –
7 cm din adâncimea gropii, care se va acoperi la prima praşilă.
Fertilizarea. Hameiul consumă în fiecare an cantităţi mari de
elemente nutritive, datorită masei vegetative abundente realizată la unitatea
de suprafaţă, fiind o plantă mare consumatoare de azot, potasiu şi calciu.
Gunoiul de grajd se poate administra şi la 3 – 4 ani, în doze de 30 –
40 t/ha, urmând ca în ceilalţi ani să se aplice, anual, cantităţi echilibrate de
îngrăşăminte chimice.
Fertilizarea foliară. Se recomandă aplicarea fertilizanţilor foliari cu
macro – şi microelemente în două faze: înainte de înflorire şi la începutul
formării conurilor, utilizând fertilizanţii foliari F – 411 şi F – 231 în
concentraţie de 0,3 – 0,5% sau alte produse similare.
Lucrările de îngrijire. În primul an de vegetaţie se efectuează
următoarele lucrări de îngrijire: completarea golurilor, combaterea
buruienilor, întinderea sârmelor verticale şi palisarea, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, recoltarea conurilor, fertilizarea cu fosfor şi potasiu,
executarea arăturii de acoperire a butucilor.
Completarea golurilor cu butaşi înrădăcinaţi se face după pornirea
în vegetaţie a plantelor, când se constată care din butaşii plantaţi nu s-au
prins.

213
Combaterea buruienilor se realizează prin 3 – 4 praşile mecanice
printre rânduri şi 2 – 3 praşile manuale pe rând, în funcţie de gradul de
îmburuienare a solului.
Întinderea sârmelor verticale şi palisarea (îndrumarea coardelor)
se face în ,,V” alternativ, cu două coarde la butuc.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează cu produsele
folosite în plantaţiile pe rod.
Recoltarea conurilor. La plantaţiile înfiinţate cu butaşi înrădăcinaţi,
plantaţi toamna, se obţin 500 kg/ha conuri uscate sau chiar mai mult.
Fertilizarea cu fosfor şi potasiu se face după recoltare şi eliberarea
terenului.
Lucrările de îngrijire în plantaţiile pe rod. Din anul al doilea de
vegetaţie, când hameiul intră pe rod, se execută o serie de lucrări specifice.
Lucrările solului toamna constau în efectuarea unei arături adânci
între rânduri, cu răsturnarea brazdei pe rândurile de hamei, pentru
acoperirea butucilor.
Lucrările solului primăvara, înaintea pornirii în vegetaţie, sunt
următoarele:
- grăpare, imediat ce se poate intra în câmp primăvara, pentru
menţinerea apei în sol;
- arătura de dezgropare a butucilor, în situaţia în care tăierile la
butuc se fac manual;
- discuirea în agregat cu grapa sau o lucrare cu freza.
Tăierile la butuc se fac în scopul înlăturării surplusului de lăstari,
menţinerii capului butucului la circa 10 cm adâncime în sol, suprimării
drajonilor şi rădăcinilor adventive. Perioada tăierilor la butuc este
primăvara, în primele 20 de zile de la desprimăvărare, între 20 martie – 10
aprilie, sau toamna, în intervalul 15 octombrie – 15 noiembrie.
Întinderea sârmelor verticale sau a sforilor se face primăvara,
imediat după tăierile la butuc, folosind în acest scop prăjinile sau platforma
montată pe tractor.
Îndrumarea coardelor se face când lăstarii au lungimea de 50 – 60
cm. La soiurile mai puţin viguroase se îndrumă patru coarde de la fiecare
butuc, câte două pe o sârmă, două sârme la butuc, dispuse în formă de „V”.

214
Combaterea buruienilor. Hameiul luptă bine cu buruienile, fiind o
plantă volubilă cu talie înaltă, cu ritm de creştere ridicat.
Sistemul tradiţional de combatere a buruienilor în culturile de
hamei constǎ în executarea anualǎ a 3 – 4 lucrări mecanice între rânduri cu
cultivatorul sau freza, împreună cu l – 3 prăşite manuale pe rând.
Pe rândurile de hamei buruienile se combat eficient prin aplicarea,
o dată la doi ani, după tăierile la butuc, a erbicidului Gesatop 2 kg/ha, în
parcelele mai îmburuienate, pe acest fond de Gesatop, în timpul vegetaţiei,
când hameiul are cel puţin 5 m înălţime, se recomandă aplicarea
erbicidelor Sare DMA 0,6 l/ha + Fusilade l I/ha sau Basagran 0,6 l ha +
Fusilade l l/ha sau Gramoxone 0,6%. Pe vegetaţie se poate aplica şi
erbicidul Glufosinat de amoniu, numai în plantaţiile pe rod, când plantele
de hamei au peste 4 m înălţime, în doză de 4 l/ha produs comercial, în 300
l apă/ha, iar jetul de soluţie să nu depăşească înălţimea de 0,8 – 1,0 m.
Combaterea bolilor. Cele mai frecvente boli în plantaţiile de hamei
sunt mana (Pseudoperonospora humuli sin. Peronoplasmopara humuli),
făinarea (Sphaeroteca humuli), verticilioza sau ofilirea (Verticilium albo –
atrum), înroşirea conurilor (Botrytis sp.) şi o serie de alte micoze, precum
şi un număr însemnat de viroze şi bacterioze.
Mana hameiului, produsă de Pseudoperonospora humuli, se
previne prin utilizarea unuia din fungicidele: Ridomil 25 WP (l g/0,1 l
apa/butuc) sau Folpan 50 WP (3 g/0,3 l apă/butuc).
Combaterea dăunătorilor. Cei mai frecvenţi dăunători în plantaţiile
de hamei, pentru organele aeriene, sunt: păduchele verde al hameiului
(Phorodon humuli), păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae), puricele
hameiului (Psylliodes attenuata), iar pentru organele subterane: larva
cărăbuşului de mai (Metolontha metolontha), omida de pădure a hameiului
(Triodia sylvina), gărgăriţa leguminoaselor (Otiorrhynchus ligustici),
viermii sârmă (Agriotes sp.), coropişniţa (Grillotalpa grillotalpa) etc..
Irigarea. Hameiul se poate iriga fie prin aspersiune, cu dirijarea
ploii la mică înălţime sau deasupra plantelor, fie prin brazde sau prin
picurare.
Recoltarea conurilor se face la maturarea tehnică, moment
evidenţiat prin schimbarea culorii lor din verde în verde – gălbuie,

215
bracteele se întăresc şi devin lipicioase, lupulina trece de la culoarea
argintie la galbenă. Hameiul se recoltează manual sau mecanic, pe timp
frumos, după ce s-a ridicat rouă, când conurile sunt zvântate.
Recoltarea manuală a conurilor de hamei cuprinde următoarele
operaţiuni: desprinderea capătului de sus al sârmei verticale, care cade la
pământ împreună cu coardele prinse pe ea, culegerea conurilor cu circa l
cm din peduncul, adunarea conurilor recoltate în coşuri, cântărirea şi
transportul producţiei la locul de uscare.
Recoltarea mecanică cu maşini staţionare de cules (LCCH – l,
LCCH – 4, Jugo – Wolf etc.), comportă următoarele operaţiuni: tăierea
coardelor la înălţimea de l – 1,5 m de la sol, desprinderea capătului de sus
al sârmei, încărcatul şi transportul coardelor cu remorci speciale de hamei
la maşinile de cules.
Uscarea conurilor. Se face cu uscătoare moderne, de diferite
tipuri, Binder, SH-200, Wolf etc.. Conurile trebuie să se usuce, ajungând
de la umiditatea de 75 – 80%, cât au la recoltare, la 6–7%, pentru păstrare.
Conurile uscate, cu umiditatea de 6–7%, se sfărâmă şi pierd
lupulina uşor la manipulare, iar pentru a le putea ambala şi presa fără
pierderi, umiditatea se ridică la 11–13% în camere de climatizare. Conurile
de hamei uscate şi neclimatizate se depozitează în vrac înalt până la 1,5 m,
unde, în 15–20 de zile absoarbe apa din atmosferă, ajungând la umiditatea
de 11–13%, când se poate balota.
Pentru prevenirea mucegăirii, la o păstrare mai îndelungată, se
recomandă sulfitarea conurilor prin arderea florii de sulf într-o cameră
închisă ermetic, folosindu-se 0,5 – 1,0 kg sulf pentru 100 kg conuri.
Ambalarea conurilor se face după bonitare şi recepţia loturilor de
către beneficiar. Conurile uscate se ambalează în baloturi presate în saci de
pânză, în greutate de 50-150 kg. Păstrarea hameiului ambalat la fabricile de
bere se face în camere răcoroase, unde temperatura se menţine la circa 2°C.
Producţia de conuri uscate variază în limite largi în funcţie de soi
şi condiţiile de cultură, fiind cuprinsă între 1,0-1,5 t/ha, la soiurile cu lăstari
roşii, timpurii, până la 2,0–3,5 t/ha, la soiurile cu lăstari verzi, mai tardive
şi viguroase.

216
Capitolul VII

PLANTE FURAJERE

7.1. Iarba de Sudan - Sorghum sudanense (Piper) Stapf.


7.2. Meiul - Panicum miliaceum L.
7.3. Triticale – Triticalesecale Witt
7.4. Gulia furajer\ - Brassica napus L. var. napobrassica Rchb.
7.5. Rapi]a - Brassica napus L. ssp. oleifera D.C.
Brassica rapa L. ssp. oleifera D.C.
7.6. Lucerna albastr\ - Medicago sativa L.
7.7. Trifoiul ro[u - Trifolium pratense L.
7.8. Trifoiul alb - Trifolium repens L.
7.9. Ghizdeiul - Lotus corniculatus L.
7.10. Sparceta - Onobrychis viciifolia Scop.
7.11. Bostănoasele furajere

7.1.Iarba de Sudan - Sorghum sudanense (Piper) Stapf.


7.1.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Iarba de Sudan este originar\ din Podi[ul Sudanului,
de unde apoi s-a r\spândit `n multe ]\ri din zona temperat\. Iarba de Sudan
se utilizeaz\ `n furajarea animalelor sub form\ de nutre] verde, semisiloz [i
siloz.
Fânul de iarb\ de Sudan con]ine 15% ap\, 10,6% protein\, 2,4%
gr\simi, 39% extractive neazotate, 25,6% celuloz\, 7,4% cenu[\. O altă
caracteristică a ierbii de Sudan este aceea că fânul este bogat în substanţe
minerale, mai ales în săruri de fosfor şi calciu.

217
~nsu[iri morfologice. Iarba de Sudan (fig. 7.1) prezint\ sistemul
radicular fasciculat, ramificat [i profund, ajungând la 2-2,5 m adâncime [i
care exploreaz\ un volum mare de sol, fapt ce `i confer\ o rezisten]\
deosebit\ la secet\. Tulpina este cilindrică, bine acoperită de frunze,
netedă, dreaptă, glabră pe toată lungimea, plină cu un ţesut spongios
parenchimatic alb şi are noduri bine dezvoltate. În funcţie de condiţiile de
cultură, tulpina are înălţimea de 50-300 cm, iar grosimea, de 2-13 mm.

Fig. 7.1 - Iarbă de Sudan

Frunza se compune din teaca frunzei sau vagină şi limb şi


reprezintă peste 50% din greutatea totală a masei verzi. Inflorescenţa este
un panicul dens, până la 40 cm lungime, cu spiculeţe uniflore grupate câte
3. Spiculeţul median este sesil, hermafrodit, cu paleea inferioară aristată,
iar spiculeţele laterale sunt pedunculate, sterile, paleea inferioară nearistată.
Fructul este o cariopsă ovoidală, acoperită de palee lucioase de
culoare cafenie-deschisă şi glume brun-roşiatice sau verzi-gălbui, cu
capetele ascuţite, lungi de 3–4 mm.
În cultur\, `n ]ara noastr\ întâlnim numeroase soiuri, `ns\ cele mai
valoroase sunt Sabin, Sonet, Sorin şi Tudor (Catalogul Oficial al soiurilor,
2009).

218
Iarba de Sudan face parte din grupa plantelor care are nevoie de
multă căldură, fiind o plantă termofilă, cu constanta termică de 2500-
3200ºC. Foarte modest\ `n privin]a cerin]elor fa]\ de clim\ [i sol, iarba de
Sudan are nevoie `n primul rând de c\ldur\. Pentru germinare sunt
necesare 12-13oC, iar la temperaturi mai sc\zute de -3o ... - 4oC, plantele
tinere dispar.
7.1.2. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rota]ia. Având o cre[tere lent\ `n primele faze de vegeta]ie, iarba
de Sudan este sensibil\ la `mburuienare. Din acest motiv se evit\
amplasarea culturii pe sole foarte `mburuienate, `n special cu costrei. Se
recomand\ cultivarea dup\ pr\[itoare sau leguminoase anuale, care las\
terenul curat de buruieni. Se poate cultiva 4-5 ani `n monocultur\, iar dup\
iarb\ de Sudan solul este sec\tuit `n ap\ [i azot nitric.
Fertilizarea. Pentru a produce 1000 kg s.u., iarba de Sudan,
consum\ 16-17 kg azot, 6-7 kg fosfor, 28-30 kg potasiu [i 9-10 kg calciu.
~ngr\[\mintele cu azot, `n doze de 100-120 kg/ha, se aplic\
frac]ionat, iar cele cu fosfor, `n doz\ de 40-80 kg/ha, se aplic\ sub ar\tura
de baz\.
Gunoiul de grajd, `n doz\ de 20-40 t/ha, este foarte bine valorificat
când iarba de Sudan urmeaz\ `n rota]ie `n primii doi ani de la administrare.
Lucr\rile solului. Ar\tura se face toamna, cu pluguri cu
scormonitori, la adâncimea de 22-25 cm pe soluri mijlocii [i la 20-22 cm
pe soluri grele. Se va pune un accent deosebit pe efectuarea unor lucr\ri de
calitate, care s\ conduc\ la acumularea `n sol a unor cantit\]i mari de ap\,
la descompunerea resturilor vegetale [i la stimularea dezvolt\rii
microorganismelor. ~nainte de sem\nat se preg\te[te patul germinativ cu
grapa cu discuri, la adâncimea de încorporare a seminţei.
S\mân]a [i sem\natul. S\mân]a trebuie s\ fie curat\, lipsit\ de
costrei (Sorghum halepense), cu puritatea de 97% [i germina]ia de peste
70%. Sem\natul se face prim\vara târziu, când temperatura solului este de
12oC [i exist\ tendin]ă de cre[tere a acesteia.
Pentru mas\ verde sau fân se seam\n\ cu sem\n\tori universale
(SUP), la 12,5 cm `ntre rânduri, cu desimea de 600 plante/m2, iar pentru
siloz sau s\mân]\, la 50-60 cm `ntre rânduri cu desimea de 150-200

219
plante/m2. Norma de s\mân]\ este de 35-40 kg/ha pentru mas\ verde sau
fân [i 15-20 kg/ha când se seam\n\ pentru siloz sau s\mân]\.
Lucr\rile de `ngrijire. ~n anii cu prim\veri secetoase este de dorit,
ca dup\ sem\nat, solul s\ se lucreze cu un t\v\lug inelar, pentru punerea
semin]ei `n contact mai intim cu solul. ~n situa]ia `n care dup\ sem\nat
urmeaz\ ploi toren]iale [i o ridicare brusc\ a temperaturii, se execut\ o
lucrare cu sapa rotativ\ pentru distrugerea crustei, perpendicular pe direc]ia
rândurilor.
Combaterea buruienilor, `n special a celor anuale dicotiledonate [i a
p\l\midei, se realizeaz\ printr-un tratament cu 2,4 D, `n doz\ de 1,5-2
kg/ha, `n faza de `nfr\]ire a plantelor. Combatearea bolilor [i d\un\torilor
este asem\n\toare cu cea a sorgului.
Irigarea este necesar\ numai `n cazurile `n care se urm\re[te
realizarea unor produc]ii mari, repartizat\ pe 3 sau 4 cicluri de produc]ie.
Dup\ fiecare coas\ se aplic\ o norm\ de udare de 600-700 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Pentru nutre] verde
administrat la iesle, iarba de Sudan se recolteaz\ e[alonat, `ncepând cu
momentul `n care plantele au 70-80 cm `n\l]ime [i terminând cu `nceputul
fazei de burduf. ~n acest interval con]inutul `n protein\ este ridicat, iar
furajul are o foarte bun\ consumabilitate.
Pentru o mai bun\ e[alonare a perioadei de folosire se pot utiliza
soiuri cu precocit\]i diferite.
Recoltarea pentru fân se face la apari]ia paniculului, iar pentru
`nsilozare, la `nceputul form\rii boabelor. Pentru a stimula regenerarea
plantelor se recomand\ ca `n\l]imea de recoltare s\ fie de 10 cm. Pentru
s\mân]\, recoltarea se face când inflorescen]ele de pe tulpinile principale
au ajuns la maturitate deplin\, `n dou\ faze: mai `ntâi se taie [i se leag\ `n
snopi, iar dup\ ce plantele s-au uscat, se treier\ cu combina.
Conservarea ierbii de Sudan prin `nsilozare este u[or de realizat, dat
fiind con]inutul ridicat al plantelor `n zaharuri fermentescibile, care
dep\[esc de regul\ 20% din substan]a uscat\. Pentru realizarea corect\ a
proceselor fermentative se cere ca plantele s\ aib\ un con]inut de substan]\
uscat\ de cel pu]in 30-40%.

220
Produc]ia de mas\ verde este de 30-40 t/ha, de fân de 8-10 t/ha, iar
cea de siloz de 40-50 t/ha. Când se cultiv\ pentru s\mân]\ se poate ob]ine
o produc]ie de 1,5-2,0 t/ha.
7.2. Meiul - Panicum miliaceum L.
7.2.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Meiul este considerat printre cele mai vechi plante de
cultură, fiind menţionat în China cu 3.000 ani î.H., unde boabele erau
folosite în alimentaţie. De asemenea, a fost cultivat încă din vechime, în
India, în Egipt, în sudul şi sud-estul Europei.
În anul 2005 India a cultivat 12 mil.ha, Nigeria 6 mil.ha, Niger 4
mil.ha. În Europa şi în SUA, meiul este semănat pe suprafeţe limitate, mai
mult pentru furaj (1101 mii ha în 2005, din care 950 mii ha în Federaţia
Rusă şi 116 mii ha în Ucraina, iar în USA, 200 mii ha).
În România, meiul a fost cultivat din timpurile vechi, jucând un rol
foarte important în alimentaţie, treptat, însă, suprafeţele s-au restrâns,
meiul fiind înlocuit în cultură şi în alimentaţie, de porumb.
Boabele de mei sunt `ntrebuin]ate `n alimenta]ia omului sub form\
de crupe sau p\sat, pentru prepararea unei b\uturi alcoolice (brag\) [i
pentru hrana animalelor [i p\s\rilor. Boabele de mei con]in 10-11%
substan]e proteice, 60-62% extractive neazotate, 3,6% gr\simi [i 8,1%
celuloz\. Ca plant\ furajer\, meiul se folose[te sub form\ de nutre] verde,
fân sau semifân, `n furajarea vacilor cu lapte, a cailor, iar boabele se
utilizeaz\ [i `n alimenta]ia p\s\rilor de ornament.
~nsu[iri morfologice. Meiul (fig. 7.2) are o r\d\cin\ fasciculat\,
puternic dezvoltat\, `ns\ nu p\trunde adânc `n sol. Tulpina este erect\,
`nalt\ de 20-100 cm, acoperit\ de peri moi, plin\ cu m\duv\, iar frunzele
sunt alterne, liniare, cu limbul lat de 5-20 mm, acoperit cu peri[ori pe fa]a
superioar\. Inflorescen]a este un panicul lung de 20 cm, r\sfirat, cu ramuri
lungi [i sinuoase, cu spicule]e de 3-4 mm lungime, uniflore, iar fructul este
o pseudocariops\.
Meiul are `n cultur\ soiurile Marte, Matador, M\rg\rit, Mirel şi
Moldrom 1 (Catalogul Oficial al soiurilor, 2009).

221
Fig. 7.2 - Mei
Meiul este o plant\ iubitoare de c\ldur\, temperatura minim\ de
germinare a semin]elor fiind de 8-100C, iar temperatura optim\ de `ncol]ire
de 25-350C. Meiul suport\ u[or temperaturile ridicate, seceta prelungit\,
având preten]ii mici fa]\ de umiditate, fiind considerat cereala cu cea mai
scurt\ perioad\ de vegeta]ie (60-90 zile).
7.2.2. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rota]ia. Pentru a da recolte mari, meiul este foarte exigent faţă de
starea de fertilitate a solului şi faţă de gradul de îmburuienare. În cultură
principală pentru boabe este de dorit ca meiul să fie amplasat după cereale
păioase de toamnă sau de primăvară, plante furajere anuale sau prăşitoare.
Meiul nu suport\ monocultura, `n schimb acesta este o bun\
premerg\toare pentru culturile pr\[itoare.
Fertilizarea. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie
aplicat în cultura meiului. Se recomandă doze moderate, de 50 - 70 kg N/ha
în cultură neirigată şi de 60 - 80 kg N/ha în cultură irigată. Fosforul se
administrează în funcţie de aprovizionarea solului şi de îngrăşămintele
aplicate la planta premergătoare. De regulă, se recomandă 50 – 80 kg
P2O5/ha. Pe solurile cu reacţie acidă (pH de 5,5 - 5,8) se pune problema

222
aplicării îngrăşămintelor cu potasiu, în doze de 50 - 60 kg K2O şi a
amendamentelor calcaroase.
Lucr\rile solului. Meiul cere un teren bine mărunţit, curat de
buruieni, fără resturi vegetale. Pentru aceasta, dup\ eliberarea terenului de
c\tre plantele premerg\toare se efectueaz\ ar\tura la adâncimea de 22-25
cm, iar când se cultiv\ `n cultur\ succesiv\, se face o ar\tur\ la adâncimea
de 18-20 cm. Preg\tirea patului germinativ se face, `nainte de sem\nat, cu
combinatorul.
S\mân]a [i sem\natul. S\mân]a de mei trebuie s\ aib\ puritate de
minimum 95% [i germina]ia de peste 90%, iar `nainte de sem\nat se
trateaz\ `mpotriva t\ciunelui cu formalin\, `n concentra]ie de 0,3% sau cu
un preparat pe bază de carboxină (Vitavax 200, 2,0 kg/t de sămânţă).
În cultură principală, se recomandă ca meiul să fie semănat atunci
când temperatura solului a ajuns la 10 - 12°C, în mod normal în intervalul
15 – 25 aprilie în zonele de câmpie şi 25 aprilie - 5 mai în zonele colinare.
Semănatul se efectuează la 25 cm între rânduri, folosind o cantitate de 10 -
25 kg sămânţă/ha.
În cultură succesivă trebuie semănat imediat după recoltarea
premergătoarei şi nu mai târziu de 15 iulie, în zona de câmpie şi de 6 - 10
iulie, în zone colinare. Se seamănă la distanţe mai mici între rânduri, de
12,5 cm, cu o cantitate de sămânţă de circa 25 kg/ha (Iacob T., 1993).
Lucr\rile de `ngrijire. Dup\ sem\nat se recomand\ ca terenul s\
fie t\v\lugit cu un t\v\lug u[or. Cea mai importantă lucrare de îngrijire
este combaterea buruienilor, care se poate face aplicând înainte de
semănat, la pregătirea patului germinativ, erbicide pe bază de Atrazin -
Onezin 50 PU, Gesaprim 50 WP ş.a., în doze de 5 - 10 kg/ha. Împotriva
buruienilor dicotiledonate se pot efectua tratamente cu SDMA, 1,5 - 2,5
l/ha, Icedin forte, 2 l/ha, Glean 75 DF, 50 g/ha sau Lontrel 418 C, 4 - 5
l/ha, aplicate când plantele de mei sunt în faza de înfrăţit şi înainte de
alungirea paiului.
Principalele boli [i d\un\tori sunt bacterioza meiului, t\ciunele
`mbr\cat al meiului, musca suedez\. Pentru prevenirea atacurilor agen]ilor
patogeni, la amplasarea culturilor vor fi evitate terenurile grele, cu exces de
umiditate.

223
Dup\ ce plantele au r\s\rit [i acoper\ bine terenul, nu sunt necesare
lucr\ri speciale de `ngrijire. Pentru a realiza producţii mari se recomand\
1-2 ud\ri cu 400-500 m3/ha ap\.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. La alegerea momentului de
recoltare a culturilor pentru boabe trebuie avut în vedere faptul că meiul
are o coacere neuniformă, existând pericolul scuturării boabelor.
Faza optimă de recoltare este atunci când boabele de la vârful
paniculului au căpătat culoarea caracteristică şi 85 - 90% din boabe s-au
întărit, iar cele din mijlocul paniculului sunt în pârgă. Meiul pentru mas\
verde se recoltează de la `nceputul coacerii `n cear\, pân\ la c\derea
brumelor, iar pentru fân sau semifân, la coacerea `n lapte a boabelor.
Produc]ia de semin]e este de 2,0-4,0 t/ha, iar produc]ia de mas\ verde de
15-25 t/ha.
7.3. Triticale – Triticalesecale Witt
7.3.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Triticale este o cereală nouă, creată de om prin
hibridare între genurile Triticum şi Secale (fiind, din punct de vedere
genetic, un amfidiploid între grâu şi secară). Prin realizarea acestor hibrizi
s-a urmărit obţinerea unei noi plante de cultură cu însuşiri utile în producţia
agricolă, moştenite de la grâu şi secară.
Boabele de triticale se utilizează în hrana animalelor, a omului, în
producerea de malţ pentru fabricarea berii, în industria spirtului sau
amidonului etc. Sub formă de masă verde sau însilozată, triticale se poate
folosi ca furaj în hrana animalelor, formele de toamnă fiind foarte
productive, realizând peste 40 t/ha masă verde.
Suprafaţa cultivată cu triticale, în prezent în lume, depăşeşte 35
milione de hectare, cu tendinţa de extindere în zonele cu soluri şi climă
neprielnice grâului şi secarei. Producţia medie la hectar a fost de 3836
kg/ha. În România, triticale se cultivă pe 15 - 20 mii de ha, apreciindu-se
că suprafaţa se poate extinde până la circa 150 mii ha, în condiţii mai puţin
favorabile grâului şi orzului.
Însuşiri morfologice. Rădăcina este bine dezvoltată, capabilă să
valorifice solurile cu condiţii mai puţin favorabile. Înfrăţirea începe la 12 -
15 zile de la răsărire, iar alungirea paiului la 10-15°C, decurgând

224
asemănător cu a secarei. Tulpina are înălţimea variabilă, de la 40-50 cm
până la 120 – 150 cm şi chiar mai mult, însă cele mai valoroase sunt
formele cu înălţimea de 90-100 cm, deoarece cele mai înalte au rezistenţă
mai slabă la cădere. Spicele au forme şi dimensiuni diferite, pot fi laxe, cu
29-30 de spiculeţe, compacte, cu 40-42 spiculeţe şi mijlociu de compacte,
cu 33–36 spiculeţe. Spiculeţele au 3–9 flori, din care se formează 3-5
boabe. Fructul de triticale este asemănător cu formele parentale, având la
maturitate 10-12 mm lungime şi 2 - 3 mm diametru, MMB de 32-60 g, iar
MH de 76-78 kg.
Triticale (Triticosecale Wittmack) aparţine fam. Gramineae, tribul
Hordeae. Soiurile care se găsesc în cultură sunt create şi omologate în ţara
noastră: Cascador F, Gorun, Haiduc, Plai, Silver, Stil, Titan.
Triticalele au perioada de vegetaţie de 220 - 260 zile, în funcţie de
soi şi condiţiile de climă, iar suma de grade, pe perioada de vegetaţie, de
1200 - 1390°C.
7.3.2. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Pentru a se putea însămânţa în perioada optimă, triticale se
amplasează în rotaţie după plante premergătoare care eliberează terenul
mai timpuriu: leguminoase anuale şi perene, in pentru fibre şi ulei, rapiţă,
cartof şi porumb timpuriu, floarea-soarelui şi sfeclă pentru zahăr, recoltate
timpuriu, cânepă pentru fibre etc. Triticale nu se cultivă după cereale de
toamnă sau de primăvară, datorită în special sensibilităţii la fuzarioză.
Fertilizarea. Triticale are următorul consum specific pentru
1.000kg boabe: 28 kg N, 10 kg P2O5 şi 31 kg K2O. Deoarece soiurile
actuale de triticale cultivate în ţara noastră au rezistenţă la cădere inferioară
grâului, un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de valorificare
a elementelor nutritive din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie moderate,
în funcţie de fertilitatea solului.
Fosforul şi potasiul se aplică sub arătură, iar azotul se fracţionează
în două reprize: 1/3 toamna şi 2/3 primăvara.
Lucrările solului. Lucrările de bază, cât şi cele privind pregătirea
patului germinativ pentru triticale sunt similare cu cele care se efectuează
pentru orz.

225
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de triticale trebuie să aibă
germinaţia de peste 85%. Înaintea semănatului sămânţa se tratează cu
Vitavax 200 PF (2,5 l/t de sămânţă), Savage 5FS (1,5 l/t de sămânţă).
Epoca de semănat este între 15 septembrie - 1 octombrie în zonele
mai reci ale ţării şi între 1 - 10 octombrie în zonele mai calde din sudul şi
vestul ţării. Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar
întârzierea semănatului nu permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor,
având efecte negative asupra rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a capacităţii de
producţie.
Adâncimea de semănat este 5 - 7 cm, în funcţie de textura şi
umiditatea solului. Densitatea la semănat este cuprinsă între 450 - 650
boabe germinabile la m2, iar distanţa între rânduri este de 12,5 cm.
Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 230 - 280 kg, în funcţie
de densitate, mărimea seminţelor şi de sămânţa utilă.
Lucrările de îngrijire. O atenţie deosebită trebuie să se acorde
prevenirii căderii plantelor, respectării dozelor şi momentului optim de
erbicidare în timpul vegetaţiei, pentru a preveni efectele fitotoxice ale
erbicidelor.
Irigarea se face, aplicându-se în zonele şi în toamnele secetoase o
udare de răsărire, cu 300 - 400 m3 apă la ha, iar în timpul vegetaţiei, cu 1 -
2 udări, folosind 500 - 800 m3 apă/ha în timpul fazelor critice pentru apă.
Recoltarea. Triticale se recoltează la începutul coacerii depline a
boabelor, însă nu se întârzie recoltarea peste această fază, deoarece se
produc pierderi. Triticale, fiind mai sensibilă la încolţirea în spic, se
recoltează înainte ca umiditatea seminţelor să scadă sub 16%.
Combinele se reglează corespunzător, ţinând cont de faptul că
triticale se treieră, în general, mai greu decât grâul şi secara, iar boabele
sunt sensibile la fisurare.
Producţia. Producţiile de boabe realizate la triticale, în ţara noastră,
sunt de 4,0 – 6,0 t/ha.
7.4. Gulia furajer\ - Brassica napus L. var. napobrassica Rchb.
7.4.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Gulia furajer\ se cultiv\ pe suprafe]e relativ mici, de[i corpul
tuberizat reprezint\ un nutre] suculent valoros, consumat cu mare pl\cere
226
de animale, `n stare proasp\t\ sau `nsilozat cu alte plante furajere. Nutre]ul
produs are un grad ridicat de consumabilitate [i digestibilitate, fiind folosit
mai ales `n furajarea vacilor cu lapte.
~nsu[iri morfologice. Gulia furajer\ (fig. 7.3) este plant\ bienal\
din familia Brassicaceae. ~n primul an de vegeta]ie formeaz\ corpul
tuberizat [i o rozet\ de frunze, iar `n cel de-al doilea an, ramuri florifere.

Fig. 7.3 - Gulie furajer\


Florile sunt grupate `n raceme, fructul este silicv\, iar semin]ele
sunt mici, sferice, de culoare brun-`nchis. Durata perioadei de vegeta]ie `n
primul an este de 90-120 zile la gulia furajer\ [i de 60-80 zile la napul de
miri[te. ~n ]ara noastr\ se cultiv\ popula]ii locale [i soiurile Ana Maria şi
Montana (Catalogul Oficial al soiurilor, 2009).
7.4.2 Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rota]ia. Gulia furajer\ este preten]ioas\ fa]\ de planta
premerg\toare. Bune premerg\toare sunt plantele care elibereaz\ terenul
mai devreme, pentru a permite o bun\ preg\tire a acestuia `n toamn\.
Urmeaz\ dup\ culturi furajere anuale, cereale de toamn\, leguminoase
pentru boabe [i poate fi cultivat\ `n culturi succesive dup\ culturi furajere

227
folosite pentru mas\ verde. Gulia nu suport\ monocultura, de aceea poate
reveni pe acela[i teren doar dup\ 4-6 ani.
Fertilizarea. ~ngr\[\mintele chimice sunt bine valorificate,
sporurile de produc]ie, la o fertilizare medie (N90P60K60) `n zonele mai
umede, fiind de circa 55-60%, iar `n zonele mai secetoase, la o fertilizare
cu N96P34, de 42%. Asocierea gunoiului de grajd cu `ngr\[\minte chimice a
dat cele mai bune rezultate, produc]ia, `n cele mai multe cazuri,
dublându-se. Gunoiul de grajd se administreaz\ fie la planta
premerg\toare, fie direct sub ar\tur\, `n doze de 25-40 t/ha.
Pe solurile acide este necesar\ administrarea de amendamente cu
calciu, pentru neutralizarea a cel pu]in 50% din aciditatea hidrolitic\.
Lucr\rile solului. Ar\tura de toamn\ se execut\ la adâncimea de
20-25 cm, iar prim\vara, `nainte de sem\nat, patul germinativ se preg\te[te
cu combinatorul sau cu grapa cu col]i la adâncimea de 5-6 cm. Patul
germinativ trebuie s\ fie bine m\run]it, deoarece semin]ele sunt mici.
S\mân]a [i sem\natul. Gulia furajer\ se seam\n\ prim\vara
timpuriu, `n prima epoc\. Se poate sem\na [i `n cultur\ succesiv\, dup\
plante care elibereaz\ terenul devreme, atunci când este asigurat\
umiditatea necesar\.
Asigurarea desimii optime poate fi realizat\ prin sem\natul de
precizie, cu sem\n\toarea SPC-6 (8), la adâncimea de 2-3 cm, folosindu-se
3-4 kg s\mân]\/ha. Se seam\n\ la distan]a de 50-60 cm `ntre rânduri sau
60 cm pe urma ro]ilor tractorului [i 45 cm `ntre celelalte rânduri.
Lucr\rile de `ngrijire. ~n cazul sem\natului `ntr-un sol puternic
afânat [i `n condi]iile unei veri secetoase este necesar\ t\v\lugirea culturii,
imediat dup\ sem\nat. Când plantele au 1-2 frunze se execut\ r\ritul, la
distan]a de 20-25 cm `ntre plante, realizându-se o desime de 100-110 mii
plante/ha.
Pentru combaterea buruienilor se poate folosi preemergent erbicidul
Treflan, `n cantitate de 3-4 kg/ha, `ncorporat `n sol la preg\tirea patului
germinativ. Se efectueaz\ 1-2 pra[ile mecanice, `n func]ie de gradul de
`mburuienare, iar pr\[itul manual pe rând se face odat\ cu r\ritul sau dac\
apar buruieni [i `n timpul perioadei de vegeta]ie, pân\ ce plantele acoper\
bine solul.

228
Irigarea culturilor spore[te produc]ia, fiind necesar\ o udare de
r\s\rire, cu 150 m3 ap\/ha, `n prim\verile secetoase [i la sem\natul de var\
[i 1-3 ud\ri, cu 500-600 m3 ap\/ha, `n cursul perioadei de vegeta]ie.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. ~n cadrul conveierului
verde recoltarea se face e[alonat, din momentul `ng\lbenirii primelor
frunze, pân\ la c\derea brumelor. Pentru conservare pe timp de iarn\,
r\d\cinile se depoziteaz\ `n silozuri, dup\ ce s-au `ndep\rtat frunzele.
Produc]ia. Produc]ia de r\d\cini este de 40-70 t/ha, iar cea de
frunze, de 4-8 t/ha. ~n condi]ii foarte favorabile se ob]in produc]ii de peste
100 t/ha. ~n cultur\ succesiv\ se pot realiza produc]ii de peste 35 t/ha.
7.5. Rapi]a - Brassica napus L. ssp. oleifera D.C. (rapi]a mare, colza)
Brassica rapa L. ssp. oleifera D.C. (rapi]a mic\, naveta)
7.5.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. În India, rapiţa colza era cunoscută înainte de Hristos,
iar literatura japoneză menţionează că rapiţa a fost introdusă în China şi
Coreea cu 2.000 de ani în urmă. În Europa, în anul 1700, singura ţară
cultivatoare a fost Olanda, de unde a trecut în Germania, Polonia,
Danemarca, Elveţia şi Rusia.
Ca plant\ furajer\ se folose[te mai ales sub form\ de nutre] verde,
bine consumat mai ales de vacile cu lapte, oi [i porci. Produce un furaj
foarte timpuriu prim\vara, cu valoare nutritiv\ ridicat\ (100 kg echivaleaz\
cu 16 UN [i con]ine 2 kg protein\ digestibil\).
Rapi]a poate fi folosit\ [i pentru `nsilozare, de obicei `n amestec cu
melasa (1-2 kg melas\ la 100 kg nutre] verde). Turtele r\mase de la
extrac]ia uleiului pot fi folosite `n furajare, `ns\ `n cantit\]i mici, pentru a
nu produce deranjamente stomacale, fiind toxice datorit\ con]inutului `n
tioglicozizi. Rapi]a este o bun\ plant\ melifer\.
Rapiţa se cultivă, pe glob, pe o suprafaţă de peste 27 mil. ha, iar
cele mai mari cultivatoare sunt China cu 7,2 mil.ha şi India cu peste 6,9
mil.ha, urmate de Canada cu 5,1 mil. ha, Germania cu 1,3 mil.ha, Franţa cu
1,2 mil.ha (FAO 2005). În ţara noastră, rapiţa se cultiva, în 2007, pe 364,9
mii ha (Anual statistic, 2008).
~nsu[iri morfologice. Rapi]a (fig. 7.4) este o plant\ anual\
hibernant\, cu rădăcină pivotantă, slab ramificată, care pătrunde în sol la

229
70 - 100 cm adâncime. Masa principală de rădăcini este răspândită la
adâncimi de 25 - 45 cm, iar capacitatea de solubilizare a compuşilor greu
solubili este mai redusă.

Fig. 7.4 - Rapi]ă furajer\


Tulpina este erectă, ramificată, înaltă de 1,2 - 2 m, rezistentă la
cădere; gradul de ramificare este mult influenţat de densitatea culturii.
Frunzele bazale sunt peţiolate, lirate, penat-sectate; cele mijlocii şi de vârf
sunt sesile, lanceolate sau oblong-lanceolate. Florile, alcătuite pe tipul
patru, sunt grupate într-un racem. Fructul este o silicvă cu 10 - 30 seminţe,
iar pe o plantă se pot forma pană la 800 de silicve.
Rapiţa aparţine familiei Brassicaceae, genul Brassica, ce cuprinde
34 de specii. Pentru ulei se cultivă Brassica napus L. ssp. oleifera Metzg
(rapiţa colza) şi Brassica campestris L. ssp. oleifera D. C. (rapiţa naveta).
Ambele specii au forme de toamnă şi de primăvară, soiurile formelor de
toamnă fiind mai productive. Se cultiv\ soiurile Artus, Astrada, Bolero,
Bristol, Capitol, Contact, Dexter, Digger, Doina, Doublol, Elite, Elvis,
Finesse, Heros, Hunter, Lambada, Merano, Milena, Olifant, Olga, Rasmus,
Remy, Rodeo, Star, Triangle, Valesca, Vectra, Viking, Winner (Catalogul
Oficial al soiurilor, 2009).

230
7.5.2. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rota]ia. Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul
până la începutul lunii august, pentru a asigura condiţii bune de pregătire a
terenului şi acumularea apei necesare răsăririi. Cele mai bune
premergătoare sunt: cerealele de toamnă, cartoful timpuriu, mazărea,
borceagul de toamnă şi trifoiul roşu după prima coasă. Nu se cultivă după
soia şi floarea-soarelui, pentru a preveni extinderea atacului de Sclerotinia
sclerotiorum. Rapiţa poate reveni pe acelaşi teren după 3 ani, iar în caz de
atac de Sclerotinia, după 7-8 ani.
Fertilizarea. Rapiţa este foarte pretenţioasă la fertilizare, fiind o
mare consumatoare de elemente nutritive. Pentru o tonă de seminţe şi
producţia de biomasă aferentă, consumul specific este de 50-60 kg azot,
30-60 kg fosfor, 40-50 kg potasiu, 50-60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi
importante cantităţi de microelemente.
Dozele de îngrăşăminte pentru cultura rapiţei, în funcţie de
producţia planificată şi valorile cartării agrochimice privind conţinutul în
fosfor, potasiu şi indicele azot, sunt de N80–180 kg, P50 – 80 kg, K60 - 80 kg.
Gunoiul de grajd aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 –
30 t/ha, a determinat obţinerea de sporuri economice atât la rapiţă, cât şi la
cultura dublă care a urmat sau la grâul semănat în toamnă.
Lucr\rile solului. Rapi]a solicit\ o foarte bun\ preg\tire [i
m\run]ire a solului, datorit\ faptului c\ semin]ele sunt foarte mici [i cu
putere de str\batere redus\. Arătura se va efectua imediat după eliberarea
terenului, la adâncimea de 20 - 25 cm, în agregat cu grapa stelată.
Ultima lucrare se execută cu combinatorul, la adâncimea de
semănat, iar dacă terenul este prea afânat se tăvălugeşte înainte de semănat,
pentru a asigura încorporarea seminţei la adâncimea optimă.
S\mân]a [i sem\natul. Sămânţa trebuie să provină din anul
însămânţării, să aibă puritatea minimă de 97% şi germinaţia minimă de
85%. Sămânţa se tratează cu Rapco T7 (6 kg la 100 kg sămânţă) sau cu alte
produse ca Ronilan 50 WP, Sumilex WP, Rowral 50 WP (1 kg/t).
Rapi]a se seam\n\ toamna, `n prima parte a lunii septembrie, sau la
sfâr[itul lunii august. Se poate sem\na [i `n prim\var\, odat\ cu cerealele
de prim\var\. Epoca de sem\nat, `n zonele din sud este cuprins\ `ntre 5-15

231
septembrie, iar `n zonele colinare, între 1-10 septembrie. Sem\natul se face
la 12,5 cm `ntre rânduri [i la 2-3 cm adâncime, folosind 12-15 kg
s\mân]\/ha. Rezultate bune se ob]in [i dac\ se seam\n\ la 40 cm `ntre
rânduri duble, caz în care norma de sem\nat se reduce la 6-9 kg/ha.
Lucr\rile de `ngrijire. Dup\ sem\nat se gr\peaz\ cu grapa stelat\,
`n cazul `n care s-a format crust\. Lucrarea se repet\ [i prim\vara timpuriu.
Cultura sem\nat\ la distan]\ mai mare `ntre rânduri se pr\[e[te de dou\ ori,
o dat\ `n toamn\ [i a doua oar\ `n prim\var\.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele
volatile Treflan, Balan, sau Ro-Neet, deoarece acestea combat foarte bine
samulastra de grâu sau orz şi numeroase specii de buruieni anuale, inclusiv
Sorghum halepense din seminţe.
Speciile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi) pot
fi combătute prin aplicarea în vegetaţie (postemergent) a erbicidelor
selective ca: Fusilade forte 1 – 1,3 l/ha, Pantera, Targa super, Leopard 1,5
l/ha, Select super, Aramo 1,5 l/ha, Agil 1,0 l/ha, Galant super 1,0 l/ha.
Combaterea dăunătorilor. Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) se
combat prin tratarea seminţelor cu Chinook 200 FS 20 l/t. Păduchii cenuşii
(Brevicornye brassicae) se combat cu Sinoratox 35 CE sau Carbetox 37, în
doză de 1,5 1/ha.
Gărgăriţa tulpinilor (Ceutorrhynchus sp.) se combate prin 3
tratamente cu Sinoratox 35 CE, 3 l/ha. Gândacul lucios al rapiţei
(Meligethes aeneus) se combate cu Fastac 10 CE - 0,075 l/ha, prin două
tratamente, cu interval de pauză de 7-10 zile, sau cu Sumicidin 20 CE
0,025%, în perioada înfloritului.
Irigarea este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu
300-400 m3/ha, pentru stimularea răsăririi plantelor şi formării rozetei de
bază până la întrarea în iarnă. Primăvara sunt necesare udări la începutul
legării primelor silicve cu 400-500 m3/ha şi la încheierea înfloritului cu
500-600 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Recoltarea pentru boabe
este dificilă din cauza scuturării uşoare a seminţelor şi se execută
mecanizat, în două faze, sau direct cu combina de cereale. Recoltarea

232
pentru `nsilozare se face `n intervalul cuprins `ntre `nceputul [i mijlocul
fazei de `nflorire.
Rapi]a se poate folosi [i ca nutre] verde cosit [i administrat la iesle
sau prin p\[unat, iar în acest caz, recoltarea se face când plantele au 25-30
cm `n\l]ime.
Producţia. Rapiţa produce 20-25 (35) t/ha masă verde, iar
producţiile de boabe sunt cuprinse între 2 000 – 4 000 kg/ha.
7.6. Lucerna albastr\ - Medicago sativa L.
7.6.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Lucerna albastr\, originar\ din sudul Caucazului [i
Asia de sud-vest, este cea mai veche plant\ de nutre]. Dup\ afirma]iile lui
Hansen, lucerna se cultiv\ din anul 1300 `.Hr. `n Asia [i din anul 700 `.Hr.
`n Babilon, iar Olivier de Sèrre (1539-1619), în lucrarea sa intitulată
“Teatrul agriculturii şi îngrijirea câmpurilor, considera lucerna ca pe
minunea câmpiilor.
Se consider\ c\ primii cultivatori ai lucernei au fost per[ii, apoi
arabii, grecii [i romanii. ~ncepând cu secolul al XVI-lea, cultura lucernei s-
a extins `n ]\rile din vestul Europei [i `n America, iar în Europa Central\ [i
de est se pare c\ lucerna a ajuns `n jurul anului 1780, când s-au semnalat [i
primele culturi `n Banat [i Transilvania. ~n Muntenia [i Moldova lucerna
s-a cultivat `ncepând din anul 1800, cu s\mân]\ adus\ din Fran]a (Varga P.
[i col., 1973).
Lucerna se cultiv\ pe toate continentele, ocupând pe glob o
suprafa]\ de peste 15,7 mil. ha. Cele mai mari suprafe]e cu lucern\ se
cultiv\ `n S.U.A., Argentina, Rusia, Italia [i Fran]a, iar `n ]ara noastr\,
suprafa]a cultivat\ cu lucern\ a crescut de la 136,3 mii ha `n 1938, la 301,4
mii ha `n 2007 (Anuarul statistic, 2008).
Lucerna poate fi utilizat\ cu rezultate foarte bune sub form\ de
nutre] verde, fân, nutre] `nsilozat, granule sau brichete, constituind o
component\ important\ `n ra]iile furajere la multe specii [i categorii de
animale.
Proteina din lucern\ are un con]inut bogat `n aminoacizi esen]iali,
conferindu-i o valoare biologic\ ridicat\. Pe lâng\ protein\, lucerna
con]ine cantit\]i mari de s\ruri minerale (Ca, K, Mg, Na), vitamine (A, B2,

233
C, D, E, K) [i substan]e extractive neazotate. Con]inutul `n fosfor este
uneori insuficient (<0,15%), aspect ce poate fi evitat printr-o fertilizare
adecvat\ cu `ngr\[\minte fosfatice.
De asemenea, lucerna prezint\ importan]\ [i ca plant\
amelioratoare a solului, pe care-l `mbog\]e[te `n azot datorit\ simbiozei cu
bacteria Rhizobium meliloti, `l las\ curat de buruieni, cu o bun\ structur\
[i previne salinizarea secundar\ `n condi]ii de irigare. ~n zonele de step\ [i
silvostep\ lucerna constituie o component\ de baz\ `n alc\tuirea
amestecurilor pentru `nfiin]area paji[tilor sem\nate. Lucerna este [i o bun\
plant\ melifer\.
~nsu[iri morfologice. Lucerna este o plant\ peren\, ce tr\ie[te 8-10
ani sau mai mult, `ns\ produc]ii economice se ob]in `n primii 3-5 ani (fig.
7.5).

Fig. 7.5 - Lucernă albastr\

R\d\cina este pivotant\, profund\, ce poate ajunge pân\ la 8-10 m


adâncime sau mai mult, dar masa principal\ de r\d\cini (80-85%) se
g\se[te `n primii 40-50 cm ai solului. Tulpina primar\ se `ntâlne[te numai
la plantele tinere `n anul I, dup\ care din ea r\mâne partea inferioar\
numit\ “colet”. Din mugurii de pe colet, situat la 1-3 cm `n sol, se
formeaz\ l\stari `n fiecare prim\var\ [i dup\ fiecare folosire.
Importan]a coletului rezid\ [i din faptul c\ reprezint\ locul de
acumulare a substan]elor de rezerv\ (zaharuri, amidon, hemiceluloz\ etc.)

234
necesare cre[terii l\starilor [i rezisten]ei la ger. L\starii sunt ramifica]i,
muchia]i, glabri sau slab p\ro[i, erec]i sau ascenden]i [i au `n\l]imea de 60-
100 cm şi cresc sub form\ de tuf\ sau mai rar, culca]i pe sol.
Frunzele sunt trifoliate, cu foliole ovate sau lanceolate, din]ate `n
treimea superioar\, foliola median\ mai lung pe]iolat\ decât cele laterale.
Florile sunt albastre-violacei, zigomorfe, pe tipul cinci, grupate `n raceme
axilare alungite. Fructul este o p\staie polisperm\, r\sucit\, cu 2-4 spire.
Semin]ele sunt reniforme sau drepte, de culoare galben-verzuie sau galben-
brunie, cu luciu slab, având dimensiunile de 1,6-2,5 mm lungime, 1,0-1,2
mm l\]ime, 0,6-1,1 mm grosime [i MMB = 1,2-2,5 g. Prin `nvechire
semin]ele `[i pierd luciul [i devin brune.
Lucerna face parte din familia Fabaceae, (Leguminosae), tribul
Trifolieae, genul Medicago, care cuprinde 62 de specii, din care 11 se
g\sesc [i pe teritoriul ]\rii noastre. Dintre acestea prezint\ importan]\
ecnomic\ ridicat\ doar trei specii: Medicago sativa L., M. falcata L. [i M.
media Martyn (M. varia sau M. hybrida), care au fost introduse `n cultur\.
~n ]ara noastr\ se afl\ `n cultur\ o gam\ larg\ de soiuri create la
ICCPT Fundulea, care satisfac `n mare parte preten]iile cultivatorilor, dar şi
o serie de soiuri străine: Adin, Adonis, Alina, Capri, Catinca, Carina,
Cinna, Cosmina, Daisy, Daniela, Diane, Dorinela, Granat, Magnat,
Mădălina, Norla, Opal, Sandra, Satelit, Selena, Sigma, Tamaş, Topaz,
Triumf etc. (Catalogul Oficial al soiurilor, 2009).
7.6.2. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rota]ia. Alegerea culturilor premergătoare se face în funcţie de
modul de cultivare al lucernei. Astfel, în cazul semănatului în perioada de
vară-toamnă, cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamn\ [i de
prim\var\, plantele furajere anuale care elibereaz\ terenul pân\ la sfâr[itul
verii. Lucerna semănată primăvara poate fi cultivată după pr\[itoare cu
condi]ia s\ elibereze terenul pân\ la mijlocul toamnei, pentru a se putea
preg\ti solul `n bune condi]ii.
Nu sunt bune premerg\toare iarba de Sudan, sorgul, hibrizii sorg x
iarb\ de Sudan, hibrizii tardivi de porumb care elibereaz\ terenul târziu [i
las\ solul s\rac `n ap\ [i elemente nutritive.

235
De asemenea, lucerna nu trebuie s\ urmeze dup\ plante tratate cu
erbicide triazinice `n ultimii 3 ani, precum [i dup\ ea `ns\[i decât dup\ o
perioad\ egal\ cu minimum o dat\ [i jum\tate timpului cât cultura a fost
men]inut\ pe acel teren. Se evit\ `n acest fel a[a numita ,,oboseal\ a
solului” pentru lucern\.
Lucerna este o bun\ premerg\toare pentru majoritatea plantelor de
cultur\, deoarece lasă solul curat de buruieni, bine structurat [i bogat `n
elemente nutritive, `n special azot [i calciu. Sunt indicate, `n primul an
dup\ lucern\, pr\[itoarele exigente fa]\ de azot [i cu perioada mai scurt\
de vegeta]ie sau plante rezistente la secet\, deoarece lucerna este o mare
consumatoare de ap\.
Cerealele de toamn\ pot urma dup\ lucern\ dac\ des]elenirea se
face cel târziu dup\ coasa a II-a, exist\ condi]ii favorabile de umiditate [i
dac\ se iau m\suri pentru a evita fenomenul de c\dere.
Fertilizarea [i amendamentarea. Lucerna este o mare
consumatoare de elemente nutritive. Pentru realizarea unei tone de s.u.
lucerna extrage din sol 34 kg azot, 7 kg fosfor, 20 kg potasiu [i 20 kg
calciu (Moga I. [i col.,1996).
Azotul este asigurat `n cea mai mare parte, pe cale simbiotic\ [i din
rezervele solului, dar pentru realizarea de produc]ii mari [i constante, mai
ales `n regiunile secetoase, se recomand\ aplicarea unor doze mici de azot
(N30-35) la desprim\v\rare. Pe solurile cu con]inut redus de humus (< 2%) [i
azot total, dozele de azot pot fi mai mari (N40-60), aplicate prim\vara
devreme sau fracţionat, după primele coase.
Fertilizarea lucernei cu îngrăşăminte azotate nu s-a dovedit
eficientă economic când aceasta a fost cultivată în cultură pură, dar când s-
a cultivat în amestecuri cu graminee perene, mai ales pe soluri al căror
conţinut în humus a fost mai mic de 2,2-2,5%, o doză moderată de
îngrăşământ azotat s-a dovedit eficientă economic.
Fosforul [i potasiul se aplic\ `n func]ie de con]inutul solului `n
aceste elemente. Pentru lucern\, con]inutul optim al solului `n fosfor este
de 8-10 mg/100 g sol, iar `n potasiu de 18-19 mg/100 g sol.
Fosforul are un rol important `n asimilarea azotului, sinteza
proteinelor [i a hidra]ilor de carbon. Aprovizionarea normal\ a solului cu

236
fosfor la `nfiin]area lucernierei, determin\ o bun\ dezvoltare a sistemului
radicular.
Efectul lipsei fosforului din aceast\ perioad\ nu poate fi compensat
`n anii urm\tori. ~ngr\[\mintele cu fosfor, `n doze de P40-100 (doze mai mari
`n condi]ii de irigare [i pe soluri acide amendamentate), se aplic\ odat\ cu
lucr\rile solului [i apoi la 2-3 ani.
Gunoiul de grajd este bine valorificat de lucern\ pe toate tipurile de
sol, dar mai ales pe cele acide [i pe terenurile irigate. În situaţia lucernei,
gunoiul de grajd este folosit în optim când acesta se administrează
culturilor furajere anuale, lucerna urmând în rotaţie în anul III după
administrare. Când se folose[te gunoiul de grajd se renun]\ la
`ngr\[\mintele cu azot [i potasiu, iar cele cu fosfor se reduc cu pân\ la 50-
60%. Cele mai eficiente doze sunt de 35-40 t/ha la neirigat [i 60-80 t/ha `n
regim irigat.
Un rol important `n nutri]ia plantelor de lucern\ `l au [i
microelementele, `n special molibdenul, borul, sulful [i cobaltul, care
stimuleaz\ procesul de fixare a azotului pe cale simbiotic\, fierul,
manganul [i zincul cu rol de catalizator `n procesul de fotosintez\.
Cea mai economic\ [i complet\ surs\ de aprovizionare a solului cu
microelemente o constituie gunoiul de grajd. La o doz\ de 45 t/ha gunoi,
solul prime[te 560 g Cu, 3360 g Mn, 11 g Mo [i 1120 g Zn, iar `n timp de 5
ani lucerna export\, prin produc]ii, 300 g Cu, 2500 g Mn, 10 g Mo [i 1800
g Zn.
Lucr\rile solului. Caracteristicile agrobiologice ale lucernei impun
acordarea unei importanţe deosebite lucrărilor de pregătire a terenului în
vederea semănatului. Lucerna este foarte preten]ioas\ la modul de
preg\tire a terenului deoarece are semin]e mici, adâncimea de `ncorporare
a acestora `n sol este mic\, iar puterea de str\batere a plantelor este redus\.
Pe terenurile denivelate se recomand\ ca `nainte de aplicarea
`ngr\[\mintelor [i efectuarea ar\turii s\ se fac\ nivelarea, f\r\ a disloca un
strat de sol mai adânc de 10-15 cm. Lucrarea se execut\ vara sau toamna
cu nivelatoare (NT-2,8), dup\ 1-2 treceri cu grapa cu discuri.
Ar\tura se face vara sau toamna, `n func]ie de planta
premerg\toare, la 20-25 cm adâncime. Pe solurile unde s-a format hardpan
se folosesc pluguri cu scormonitori. Pe podzoluri se recomand\ efectuarea

237
unei lucr\ri de afânare f\r\ `ntoarcerea brazdei, cu ma[ini de afânat solul
(MAS), la 50-70 cm adâncime, dup\ care se afectueaz\ ar\tura la 23-25
cm, perpendicular pe direc]ia de lucru a ma[inii de afânat solul.
Lucerna cere un pat germinativ foarte bine preg\tit, afânat la
suprafa]\ [i bine a[ezat mai `n profunzime. Prim\vara, când terenul
permite, patul germinativ se preg\te[te cu agregatul de grape cu col]i,
prev\zut cu bare metalice pentru nivelare sau cu combinatorul.
Dup\ sem\nat, când solul este uscat `n stratul superficial, se poate
efectua un t\v\lugit u[or al sem\n\turii. Lucrarea se recomand\ uneori [i
`nainte de sem\nat.
S\mân]a [i sem\natul. S\mân]a utilizat\ pentru `nfiin]area
lucernierelor trebuie s\ fie curat\, liber\ de cuscut\, certificat\ biologic [i
cu facultate germinativ\ ridicat\. Pe solurile acide amendamentate [i pe
cele nisipoase se recomand\ bacterizarea semin]elor de lucern\ cu tulpini
selec]ionate de Rhizobium meliloti, care determin\ sporirea produc]iei cu
peste 30-50%.
S\mân]a de lucern\ se trateaz\ `mpotriva d\un\torilor (Sitona sp.,
Agriotes sp., Phytodecta fornicata) cu Carbodan 35 ST (28 ml/kg),
Diafuran 35 ST (28 ml/kg) sau cu Furadan 35 ST (28 ml/kg).
Epoca optim\ de sem\nat este prim\vara devreme, când
temperatura solului, la adâncimea de sem\nat este de 4-50C, iar umiditatea
de minimum 2,5 ori mai mare decât apa higroscopic\. Calendaristic, aceste
condi]ii se realizeaz\ `n prima jum\tate a lunii martie `n sudul ]\rii [i `n a
doua jum\tate a lunii martie sau `nceputul lunii aprilie `n celelalte zone de
cultivare a lucernei.
Lucerna se poate sem\na [i la sfâr[itul verii-`nceputul toamnei, `n
condi]ii de irigare, când de la sem\nat pân\ la intrarea `n iarn\ `nsumeaz\
850-11000C.
Sem\natul se face cu sem\n\torile pentru cereale p\ioase, la 12,5-
15 cm `ntre rânduri, utilizând o cantitate de s\mân]\ de 18-22 kg/ha, `n
func]ie de calitatea patului germinativ, umiditatea solului [i `nsu[irile
semin]elor, pentru a se realiza 750-1000 semin]e germinabile la m2.
Adâncimea de sem\nat este de 2-3 cm pe cernoziomuri, soluri
brune [i de 3-4 cm pe soluri u[oare.

238
Lucr\rile de `ngrijire. Distrugerea crustei se poate realiza cu
t\v\lugi inelari, t\v\lugi de lemn `nf\[ura]i `n sârm\ ghimpat\, grape de
m\r\cini, iar `n condi]ii de irigare, printr-o udare cu norma de 100-150
m3/ha.
Completarea golurilor se face de obicei numai `n anul I, dup\
r\s\rirea plantelor [i mai rar `n anii de folosire, când se folose[te o cantitate
de s\mân]\ mai mare decât cea corespunz\toare suprafe]ei respective.
Combaterea buruienilor este lucrarea cea mai important\ din anul I
de vegeta]ie, deoarece lucerna are la `nceput un ritm lent de cre[tere [i
poate fi mai u[or invadat\ de buruieni.
Combaterea acestora se realizeaz\ prin metode preventive,
agrotehnice [i chimice. Dintre cele preventive, cele mai importante sunt
considerate a fi: descuscutarea semin]elor, folosirea de site pentru re]inerea
semin]elor de buruieni (mai ales de Stelaria sp., Amaranthus sp.) din apa
de iriga]ie, precum [i folosirea de `ngr\[\minte organice bine fermentate.
Combaterea buruienilor pe cale chimic\ s-a dovedit a fi metoda cea
mai eficace. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se folosesc
erbicidele: Eradicane (4-5 l/ha), Diizocab (5-7 l/ha), Balan (4-5 l/ha),
Alirox (9-10 l/ha), Lasso (3,5-5 l/ha) [i Dual (3-5 l/ha), aplicate
preemergent, ultimele dou\ `ncorporate mai superficial `n sol, cum ar fi:
Agil (1l/ha), Galant super, Fusilade sau Targa (1,5-3 l/ha), aplicate
postemergent.
Pentru distrugerea buruienilor dicotiledonate sunt recomandate
erbicidele: Acetadin (5-7 l/ha), Basagran (4-5 l/ha), Aretit (5-7 l/ha),
aplicate când lucerna are 3-5 frunze trifoliate. Se poate folosi [i Basagranul
forte (2-2,5 l/ha `n 300 l ap\), când buruienile dicotiledonate au 2-3 frunze,
iar temperatura aerului este peste 180C [i umiditatea atmosferic\ mai mare
de 40%. O eficien]\ deosebit\ are erbicidul Pivot (0,7-1 l/ha), aplicat `n
faza de 2-4 frunze trifoliate, care combate o gam\ larg\ de buruieni
dicotiledonate [i unele monocotiledonate.
O problem\ deosebit\ pentru lucern\ o reprezint\ combaterea
cuscutelor, care uneori pot compromite cultura. Din cele peste 200 specii
ale genului Cuscuta, `n ]ara nostr\ s-au identificat 18, mai r\spândite fiind:
Cuscuta campestris, C. europaea, C. trifolii, C. epithymum [i C. epilinum.
Combaterea se poate realiza pe cale agrotehnic\ sau chimic\.

239
Pe cale chimic\ cuscutele se combat prin stropiri cu solu]ie de
Aretit, Acetadin, Reglone sau Dibutox, `n concentra]ie de 1-4 %, folosind 1
l solu]ie la m2. Tratamentul se face numai pe vetrele de cuscut\, când dup\
cosit l\starii de lucern\ [i filamentul de cuscut\ au reap\rut.
Combaterea bolilor [i d\un\torilor trebuie s\ se realizeze `n primul
rând prin metode agroculturale [i mai pu]in prin metode chimice, pentru a
reduce cheltuielile [i poluarea solului.
Irigarea este m\sura tehnologic\ ce asigur\ produc]ii mari [i
constante, deoarece lucerna este o mare consumatoare de ap\. Sporuri
`nsemnate de produc]ie se `nregistreaz\ când con]inutul `n ap\ al solului, `n
stratul biologic activ (0-80 cm), este `ntre jum\tatea intervalului activ [i
capacitatea de câmp pentru ap\.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Epoca de recoltare este
factorul care influen]eaz\ atât nivelul [i calitatea recoltei, cât [i
longevitatea lucernei.
~n anul I de vegeta]ie lucerna se recolteaz\ `n intervalul cuprins
`ntre sfâr[itul fazei de `mbobocire [i mijlocul fazei de `nflorire, ceea ce
permite dezvoltarea normal\ a r\d\cinilor [i acumularea unor cantit\]i mari
de substan]e de rezerv\.
Epoca de recoltare `n anul I influen]eaz\ produc]ia anilor urm\tori
[i durata de folosire a lucernierei. ~n anul II de vegeta]ie [i `n urm\torii,
lucerna se recolteaz\ `n intervalul dintre mijlocul fazei de `mbobocire [i
`nflorirea a 20-25% din plante. ~n condi]ii favorabile de umiditate, pentru
ca plantele s\ ajung\ la `nceputul `nfloritului, au nevoie de 850-9000C la
coasa I [i de 750-8500C la coasele II-IV. Se recomand\ practicarea
alternan]ei intervalelor de recoltare `n timpul unei perioade de vegeta]ie, `n
a[a fel `ncât fiecare suprafa]\ s\ fie recoltat\ cel pu]in o dat\ la `nflorirea a
20-25% din plante, pentru a se da posibilitatea refacerii rezervelor de
substan]e nutritive.
~n condi]ii de neirigare se pot realiza 2-4 coase/an, iar pe terenurile
irigate, 4-6 coase/an. ~n\l]imea de recoltare a lucernei este de 4-6 cm de la
sol, cu excep]ia ultimei coase care se efectueaz\ la 7-8 cm [i trebuie
realizat\ cu cel pu]in 2-3 s\pt\mâni `nainte de venirea primelor `nghe]uri.
Nu se recomand\ p\[unatul lucernei deoarece se distrug o parte din
mugurii de pe colet, se `nr\ut\]esc condi]iile de cre[tere a plantelor,

240
precum [i datorit\ faptului c\ plantele proaspete pot provoca meteoriza]ii
la animalele poligastrice. Dac\ se impune p\[unatul, acesta trebuie efectuat
cu efective mici, dup\ ce s-a ridicat roua [i dup\ o preg\tire prealabil\ a
animalelor.
Conservarea lucernei se poate realiza prin uscare (sub form\ de fân,
f\in\, brichete) sau `nsilozare (sub form\ de semisiloz sau semifân).
Uscarea se poate efectua pe cale natural\, cu ajutorul curen]ilor de aer sau
cu instala]ii speciale pentru deshidratare pe cale industrial\.
Preg\tirea fânului prin balotare presupune parcurgerea succesivă a
mai multor faze tehnologice. Recoltarea se face cu ajutorul unor cositori
sau vindrovere, de preferin]\ dotate cu val]uri de strivire, pentru a reduce
timpul de uscare `n câmp. În acest caz pierderile totale se reduc de circa
dou\ ori, cele de frunze de circa patru ori, iar cele de carotenoizi cu 20-
25%, fa]\ de sistemul clasic în care se foloseşte doar cositoarea şi grebla.
Uscarea cu ajutorul curen]ilor de aer rece se realizeaz\ la locul de
depozitare [i presupune existen]a unei instala]ii alc\tuit\ dintr-un ventilator
de capacitate mare, racordat la o surs\ de curent, un canal principal, gr\tare
laterale [i hornuri dop (câte unul pentru 5-7 m2 de [ir\). Plantele de lucern\
cosite se usuc\ `n câmp pân\ la umiditatea de 40-45%, dup\ care se
transport\ la instala]iile de uscare, unde se a[eaz\ `n 3-4 straturi succesive.
Fiecare strat se usuc\ pân\ ce umiditatea scade la 15-17%, ob]inându-se
astfel un fân de foarte bun\ calitate.
Produc]ia. La lucern\ produc]ia `nregistreaz\ valori diferite, `n
func]ie de anul de exploatare [i `n cadrul aceluia[i an func]ie de ciclul de
vegeta]ie. Cele mai mari produc]ii, la sem\natul de prim\var\, se ob]in `n
anii 2-4 de folosin]\ [i `n fiecare an la prima coas\. La coasa a II-a se
realizeaz\ circa 50-60% din produc]ia coasei I, iar la a III-a, 25-30%.
Produc]iile sunt de circa 30-40 t/ha mas\ verde la neirigat [i 50-60
(80) t/ha la irigat. Produc]ia de fân este de 25-28% din cea de mas\ verde.

7.7. Trifoiul ro[u - Trifolium pratense L.


7.7.1. Importan]\, însuşiri morfologice
Importanţă. Trifoiul ro[u, originar din zona M\rii Mediterane
(Asia Mic\ [i S-E Europei), s-a extins `n cultur\ mai `ntâi `n Europa (Italia,
Spania, Olanda, Germania, Anglia, Rusia) [i apoi `n celelalte continente.

241
R\spândirea culturii trifoiului ro[u `n Anglia, `n prima jum\tate a sec.
XVII, a favorizat apari]ia asolamentelor Norfolk, `n care ogorul negru a
fost `nlocuit cu acesta, eviden]iindu-i importan]a plantei `n ameliorarea
`nsu[irilor solului. ~n ]ara noastr\ trifoiul ro[u a fost cultivat pentru prima
dat\ `n Transilvania, la sfâr[itul secolului al XVIII-lea.
~n prezent, trifoiul ro[u se cultiv\ `n toate continentele, chiar dac\
are o plasticitate ecologic\ inferioar\ lucernei, ocupând o suprafa]\ de
circa 15 mil. ha, din care 1/3 `n SUA, `n timp ce `n ]ara noastr\, în 2007 se
cultiva pe 111,5 mii ha (Anuarul statistic, 2008).
Trifoiul ro[u se folose[te `n hrana animalelor sub form\ de mas\
verde, fân, f\in\ de fân sau nutre] `nsilozat. Recoltat la `nflorire, fânul de
trifoi con]ine circa 14,5% protein\ brut\, 20,4% celuloz\ brut\, 22-26 mg
caroten/kg furaj [i cantit\]i `nsemnate de vitamine (B, C, D, E etc.).
Digestibilitatea substan]elor organice are valori ridicate, atât `n masa verde
(>70%) cât [i `n fân (60%). Valoarea nutritiv\ a unui kilogram de trifoi,
recoltat la `nceputul `nfloririi este de 0,62 UN la fân [i 0,18 UN la masa
verde.
~nsu[iri morfologice. Trifoiul ro[u (fig. 7.6) este o plant\ peren\,
cu r\d\cina pivotant\, care `n anul I se dezvolt\ `n stratul de 20-30 cm, iar
`n urm\torii ani poate ajunge la 175 cm adâncime.

Fig. 7.6 - Trifoi ro[u

242
Cea mai mare parte din masa de r\d\cini se g\se[te `n stratul 0-10
cm (68-73%), `n timp ce `n stratul 10-20 cm numai 19-20%, `n cel de 20-
30 cm, doar 7-8% (Resmeri]\ [i col., 1973).
Pe r\d\cini se dezvolt\ nodozit\]i datorit\ simbiozei cu bacteria
Rhizobium trifolii, care este mai pu]in preten]ioas\ fa]\ de condi]iile de
mediu, fiind activ\ [i la pH <6,0, dar nu mai mic de 5,5, pe soluri bine
aprovizionate cu fosfor, potasiu, calciu, microelemente (bor, molibden,
mangan etc.) [i ap\, iar temperaturile de minim 10-120C. Tulpinile, (l\starii
aerieni), `nalte de 70-80 cm, sunt fistuloase, ramificate, erecte [i bogat
foliate (indicele foliar este de 4-5 m2).
Frunzele sunt alterne, trifoliate, cu foliole ovate , obovate sau
eliptice, ce prezint\ pe fa]a superioar\ o pat\ albicioas\ `n forma literei V.
Florile sunt sesile, ro[ii-purpurii, grupate `n capitule globuloase sau ovate.
Fructul este o p\staie ovat\, mic\, monosperm\, dehiscent\. Semin]ele
sunt ovat-asimetrice, brun-g\lbui sau verzi-g\lbui cu nuan]e violacei, cu
dimensiunile 1,6-2,3/1,2-1,8/1,0-1,2 mm, iar MMB de circa 1,6-2,0 g.
Trifoiul ro[u face parte din familia Fabaceae, tribul Trifolieae,
genul Trifolium, care cuprinde 250 de specii, din care 45 au fost
identificate [i pe teritoriul ]\rii noastre.
Materialul biologic care exist\ `n cultur\ este reprezentat de câteva
popula]ii locale (de Transilvania, de Suceava) [i soiuri autohtone sau
importate, precum Apollo Tetra, Dacia Tetra, Flora, Livada Ralu, Livada
Sara, Maro, Napoca Tetra, Novac, Pirat, Rotrif, Roza, Roxana, Sătmărean,
Select, Triel, Vesna (Catalogul Oficial al soiurilor, 2009).
7.7.2. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rota]ia. Trifoiul ro[u se cultiv\ dup\ plante care elibereaz\ terenul
devreme [i-l las\ curat de buruieni. Sunt preferate pr\[itoarele fertilizate
organic, culturile furajere anuale, cerealele de toamn\ [i de prim\var\. Nu
se recomand\ pr\[itoarele târzii, cele tratate cu erbicide triazinice,
leguminoasele perene, precum [i revenirea pe aceea[i sol\ la mai pu]in de
3-4 ani, datorit\ fenomenului de ,,oboseal\ a solului”.
Dup\ trifoi g\sesc condi]ii bune de dezvoltare culturile exigente
fa]\ de azot [i care au o perioad\ scurt\ de vegeta]ie, cum ar fi: porumbul
siloz, hibrizii de porumb semitimpurii pentru boabe, cartoful timpuriu,
plantele furajere anuale. ~n condi]ii climatice foarte favorabile, `n regim
243
irigat, dup\ trifoi se pot cultiva [i hibrizi de porumb mai tardivi, soiuri
tardive de cartof, sfecl\ sau in.
Fertilizarea [i amendamentarea. Pentru realizarea produc]iei,
trifoiul consum\ cantit\]i mari de substan]e nutritive. La o produc]ie de 8
t/ha fân, trifoiul extrage din sol circa 220-250 kg N, 80 kg fosfor, 170 kg
potasiu [i 210 kg calciu. Cea mai mare parte din cantitatea de azot este
furnizat\ de bacteriile simbiotice. Cu toate acestea se recomand\ aplicarea
a 40-50 kg N, pe solurile cu un con]inut `n humus mai mic de 1,5%. La
culturile `n amestec cu graminee perene, când trifoiul particip\ cu mai
pu]in de 50%, doza de azot poate cre[te la N100-120.
Dozele de `ngr\[\minte cu fosfor se calculeaz\ `n func]ie de
aprovizionarea solului cu acest element, con]inutul optim pentru trifoiul
ro[u fiind de 7-8 mg la 100 g sol. ~n absen]a datelor de cartare
agrochimic\, dozele orientative de fosfor sunt de 90-100 kg/ha, aplicate o
dat\ la doi ani.
~ngr\[\mintele cu potasiu sunt necesare pe solurile acide, când
con]inutul `n potasiu mobil este sub 16 mg la 100 g sol. Se recomand\
aplicarea anual\ a 60-80 kg/ha K2O.
Gunoiul de grajd se aplic\ plantei premerg\toare sau direct culturii
de trifoi, pe solurile acide, slab permeabile, `n doz\ de 30-40 t/ha. ~n timpul
vegeta]iei, gunoiul bine fermentat se poate aplica prim\vara devreme sau
`n ferestrele iernii, `n doze anuale de 15-20 t/ha.
Lucr\rile solului. Indiferent de modul de cultivare, lucr\rile pentru
preg\tirea patului germinativ trebuie s\ asigure o bun\ m\run]ire [i
nivelare a solului, care favorizeaz\ o r\s\rire uniform\ [i rapid\. ~n
general, trifoiul ro[u se cultiv\ sub plant\ protectoare, iar lucr\rile solului
care se efectueaz\, trebuie s\ satisfac\ [i exigen]ele trifoiului. Când
sem\natul se face f\r\ plant\ protectoare, lucr\rile solului sunt
asem\n\toare cu cele de la lucern\.
S\mân]a [i sem\natul. S\mân]a de trifoi trebuie s\ fie
descuscutat\, s\n\toas\, cu puritate [i capacitate germinativ\ ridicat\.
Epoca de sem\nat este prim\vara devreme, când utilajele agricole
pot intra pe teren. La cultivarea cu plant\ protectoare de prim\var\,
sem\natul se face dup\ amestecarea semin]elor de la cele dou\ culturi sau
se seam\n\ `ntâi planta protectoare [i apoi perpendicular pe rândurile

244
acesteia, trifoiul ro[u. Când planta protectoare este o cereal\ de toamn\,
prim\vara devreme se gr\peaz\ cultura [i imediat se seam\n\ trifoiul, dup\
care se t\v\luge[te.
~n zonele colinare umede sau `n regim irigat, trifoiul se poate
sem\na [i la sfâr[itul verii sau `nceputul toamnei (20 august-5 septembrie).
Cantitatea de s\mân]\ util\ `n cultur\ pur\ este de 18-20 kg/ha,
asigurând o desime de 1000 semin]e germinabile la m2 [i o suprafa]\ de
nutri]ie de 10-16 cm2/plant\.
Sem\natul se realizeaz\ cu sem\n\tori universale, la 12,5-15 cm
`ntre rânduri [i la adâncimea de 1,5-2 cm pe solurile mai grele [i de 2-3 cm
pe solurile cu textur\ mai u[oar\.
Trifoiul ro[u se comport\ bine [i `n amestecuri simple sau
complexe cu graminee perene (timoftic\, golom\], raigras hibrid, raigras
aristat [i p\iu[ de livezi).
Lucr\rile de `ngrijire. Lucr\rile de `ngrijire care se aplic\
culturilor de trifoi sunt asem\n\toare cu cele de la lucern\, dar cu multe
particularit\]i pentru combaterea buruienilor la cultivarea cu plant\
protectoare.
Când planta protectoare este o cereal\ de toamn\, pentru a evita
stânjenirea trifoiului de c\tre erbicide, se impune ca acestea s\ se aplice
`nainte de r\s\rirea trifoiului, folosind doze mai mici cu 20-25% fa]\ de
cele utilizate `n mod curent `n culturile de cereale de toamn\ [i dizolvate
`ntr-o cantitate de ap\ cât mai mic\ (max. 200 l/ha). Când `mburuienarea
este puternic\ [i nu se pot respecta condi]iile de mai sus, se poate folosi
erbicidul Basagran (2-2,5 l/ha), `n faza optim\ pentru planta protectoare,
deoarece este bine tolerat de trifoi.
Atunci când planta protectoare este o cereal\ de prim\var\,
combaterea buruienilor se poate face prin aplicarea Basagranului (2-2,5
l/ha) `n faza de `nfr\]ire a cerealei. Dac\ se dore[te folosirea erbicidului
Icedin, se impune sem\narea trifoiului la circa 20-25 zile dup\
`ns\mân]area cerealei [i respectarea m\surilor prezentate la cultura cu
plant\ protectoare de toamn\. Pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate se pot folosi şi erbicidele Agil 1 l/ha sau Galant Super 1
l/ha.

245
Când trifoiul se cultiv\ `n ogor propriu, combaterea buruienilor se
face folosind acelea[i erbicide ca la lucern\. {i `n acest caz se remarc\
eficien]a erbicidului Pivot, `n doz\ de 0,6-0,7 l/ha, aplicat la 2-3 s\pt\mâni
dup\ r\s\rirea trifoiului. ~n anii de exploatare, erbicidul Pivot (0,8-1 l/ha)
are o eficien]\ deosebit\ `n trifoi[tile infestate cu buruieni dicotiledonate,
inclusiv [tevie (Rumex sp.), aplicat la 20-25 zile dup\ desprim\v\rare, când
buruienile sunt `n faza de rozet\, iar trifoiul are 5-6 cm `n\l]ime.
Combaterea cuscutei, în perioada de repaus se realizează foarte
eficient şi cu produsul Kerb 4-5 kg/ha.
Consumul specific la trifoi este de 500-700 mm/an, maximul fiind
`n lunile iunie-august, când consum\ 4-5 mm/zi. Se apreciaz\ c\ 1 mm
precipita]ii produce 21-22 kg substan]\ uscat\ sau 100 kg mas\ verde
(dup\ Rodica P\ltineanu, citat de I. Moga, 1996).
~n culturile sem\nate la sfâr[itul verii se aplic\ o udare de r\s\rire
de 300-350 m3/ha. ~n toamnele secetoase se impune ca dup\ 7-8 zile s\ se
mai aplice o udare de 350-400 m3/ha. ~n timpul vegeta]iei se recomand\
ud\ri la intervale de 10-12 zile `n lunile iulie-august [i la 15-18 zile `n mai-
iunie, `n afara perioadelor ploioase, cu norme de 600-650 m3/ha pe
cernoziomuri [i soluri aluviale [i de 500-550 m3/ha pe celelalte tipuri de
soluri.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. La trifoiul sem\nat `n ogor
propriu, recoltarea plantelor `n anul I de vegeta]ie se face pe parcursul
perioadei de `nflorire, la toate coasele, iar `n anii um\tori, la mijlocul fazei
de `nflorire. De obicei trifoiul roşu realizeaz\ dou\ coase [i o otav\. Spre
deosebire de lucern\, trifoiul ro[u prezint\ o plasticitate mai larg\ `n
privin]a epocii de recoltare, deoarece `mb\trânirea plantelor este mai lent\,
iar sc\derea con]inutului de protein\ [i cre[terea celui de celuloz\ brut\
este mai pu]in accentuat, dând posibilitatea realiz\rii unui furaj de bun\
calitate.
Când trifoiul se cultiv\ cu plant\ protectoare, recoltarea `n anul I se
face o singur\ dat\, cu 4-5 s\pt\mâni `nainte de `ntrarea `n iarn\, pentru a
permite plantelor s\-[i formeze un sistem radicular viguros [i s\ acumuleze
cantit\]i mari de substan]e de rezerv\.
Conservarea fitomasei de trifoi ro[u se poate face sub form\ de fân
sau de furaj `nsilozat. Preg\tirea fânului se face ca la lucern\, iar metoda de

246
uscare se alege `n func]ie de condi]iile climatice ale zonei `n care se afl\
cultura.
Conservarea trifoiului prin `nsilozare este mai facil\ decât a
lucernei, datorit\ con]inutului mai ridicat al plantelor de trifoi `n zaharuri
solubile (10-11%, fa]\ de 5-7% la lucern\) [i a puterii tampon mai reduse.
Pentru realizarea unui siloz de bun\ calitate se recomand\ l\sarea plantelor
`n brazd\ 1-2 zile, pân\ ce con]inutul `n substan]\ uscat\ ajunge la 30-
38%, apoi se toac\ [i se `nsilozeaz\ dup\ metodele cunoscute. Pentru
gr\birea fermenta]iei lactice se indic\ utilizarea preparatului Lactosil
(0,2%), ca [i la lucern\.
Produc]ia. ~n zonele favorabile de cultur\ se pot ob]ine 6-10 t/ha
s.u. (30-50 t/ha mas\ verde).
7.8. Trifoiul alb - Trifolium repens L.
7.8.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Trifoiul alb este r\spândit mult `n paji[tile mezofile [i
mezohigrofile, de la câmpie [i pân\ `n etajul alpin. ~n cultur\ pur\ ocup\
suprafe]e restrânse, fiind cultivat singur numai pentru producerea de
s\mân]\. Pentru furaj se cultiv\ `n amestecuri simple sau complexe
destinate folosirii mai ales prin p\[unat, al\turi de Lolium perenne, Poa
pratensis, Phleum pratense, Festuca arundinacea et..
Importanţa deosebită a trifoiului alb rezultă din faptul că rezistă
bine la păşunat, defolieri repetate şi bătătorire, nu produce meteorizaţii,
fiind cea mai valoroasă leguminoasă din acest punct de vedere, produce un
furaj bogat în proteine şi vitamine, are o perenitate mare, determină
micşorarea dozelor de îngrăşăminte cu azot, valorifică bine o gamă largă
de ssoluri, inclusiv cele acide sau cu exces de umiditate, este o bună plantă
meliferă.
Este de subliniat faptul că trifoiul alb are un conţinut ridicat atât în
proteină brută (20 %) cât şi în diferite elemente nutritive (vitamine, fosfor,
calciu, potasiu).
Fiind o leguminoasă care îmbogăţeşte solul în azot, se poate
considera că 1% trifoi alb, în compoziţia floristică, asigură 3 kg azot
element activ la hectar pe an. Fixarea simbiotică este influenţată de o serie
de factori atât de natură biologică cât şi de mediu, cum ar fi gradul de

247
dezvoltare al rădăcinilor adventive, regimul termic şi hidric, pH-ul solului,
fertilitatea solului, sănătatea plantelor.
Este mai pu]in rezistent la secet\, dar rezist\ mai bine la ger decât
trifoiul ro[u. Suportând u[or inunda]iile de durat\ [i umiditatea `n exces,
formeaz\ adesea asocia]ii pe terenurile cu apa freatic\ la mic\ adâncime,
pe soluri l\covi[tite sau gleizate.
Însuşiri morfologice. Trifoiul alb are un sistem radicular pivotant,
cu numeroase r\d\cini adventive ce se dezvolt\ `n straturile superficiale ale
solului, din nodurile tulpinii (fig. 7.7). Tulpinile sunt de talie mic\, repente
[i radicante la noduri, cu frunze trifoliate, lung pe]iolate. Florile sunt albe,
grupate `n capitule globuloase sau sferice, lung pedunculate. Fructul este o
p\staie cu 3-4 semin]e mici, brun-g\lbui sau portocalii, cordiforme. Are o
longevitate mare, men]inându-se `n cultur\ peste 8-10 ani, datorit\
capacit\]ii sale de `nmul]ire pe cale vegetativ\.
Specia prezint\ o mare variabilitate genetic\, ceea ce-i confer\ o
plasticitate ecologic\ ridicat\, fiind grupat\ `n trei tipuri de baz\: tipul
“s\lbatic” (“nanum”), cu plante scunde, frunze mici [i pu]ine; tipul
“hollandicum” (“intermedium”), cu talie [i frunze de dimensiuni medii;
tipul “giganteum” sau “Ladino”, cu plante `nalte, frunze mari [i stoloni
lungi, mai pu]in rezistent la ger.

Fig. 7.7. Trifoi alb


Trifoiul alb este mai puţin exigent faţă de climă şi sol comparativ
cu trifoiul roşu. Se dezvoltă bine în toate zonele ecologice unde îi sunt

248
asigurate condiţii corespunzătoare de umiditate şi nutriţie. Trifoiul alb
rezistă până la -23 ....-24 oC fără strat protector de zăpadă. În condiţii de
secetă lăstarii se usucă, iar dacă seceta persistă, sunt afectaţi şi mugurii
dorminzi.
Este o specie mai pretenţioasă la umiditate, suporă excesul de
umiditate dar să nu fie de lungă durată. De aceea, este indicat pentru zonele
umede cu precipitaţii de peste 600 mm anual şi cu temperaturi medii ce nu
depăşesc 9-9,5 oC. Trifoiul alb îşi poate exterioriza capacitatea fotosintetică
în limitele de temperatură de 10-30 oC. Suportă toate tipurile de sol cu
excepţia celor foarte grele sau foarte uşoare, iar pH-ul solului poate fi
cuprins între 4,5-7,5.
Trifoiul alb, datorit\ unor `nsu[iri foarte valoroase, cum ar fi:
calitatea excelent\ a furajului, ritmul rapid de cre[tere [i ot\vire, rezisten]a
la folosiri frecvente [i la b\t\torire, se impune ca o component\ de baz\ `n
amestecurile pentru `nfiin]area de paji[ti ce vor fi exploatate prin p\[unat.
În cultur\ se g\sesc soiuri productive precum: Carmen, Carpatin,
Dacia, Karina, M\gurele 1, Miori]a, Rivendel Vesna (Catalogul Oficial al
soiurilor, 2009).
7.8.2. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Deoarece cultura pură a trifoiului alb nu este indicată, se recomandă
cultura lui în amestec cu graminee perene. Amestecul format din trifoi alb
Ladino + golomăţ realizează producţii economice o perioadă de 6-8 ani.
Cele mai recomandate amestecuri sunt cele formate din trifoi alb Ladino +
Lolium perenne + Poa pratensis, care se pretează la păşunat intensiv.
Pentru păşunatul cu oile este recomandat amestecul trifoi alb + Festuca
arundinacea.
Trifoiul alb este puţin exigent faţă de spaţiul de nutriţie, având
nevoie pentru o plantă de un spaţiu de 5,5-7 cm2. Conform spaţiului de
nutriţie, în cultură pură se seamănă 1800-2400 seminţe germinabile/m2,
ceea ce corespunde cu o cantitate de sămânţă de 6-12 kg/ha.
Adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească 1,5 cm, iar datorită
dimensiunilor reduse ale seminţei, patul germinativ trebuie foarte bine
pregătit. Pentru amestecuri, norma de semănat este în funcţie de proporţia
de participare a diferitelor componente.

249
7.9. Ghizdeiul - Lotus corniculatus L.
7.9.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Ghizdeiul se `ntâlne[te `n flora spontan\ a paji[tilor
din Europa, Africa de Nord [i Asia, `n condi]ii ecologice foarte variate. A
fost introdus `n cultur\ `n Anglia, la `nceputul secolului al XVII-lea, dup\
care s-a r\spândit, mai `ntâi `n multe ]\ri din Europa, `ncepând cu secolul
XVIII. ~n ]ara noastr\ este r\spândit spontan de la câmpie pân\ la peste
1500 m altitudine, `n condi]ii pedoclimatice foarte variate.
O mai mare importan]\ ca plant\ de nutre] a c\p\tat mai ales `n
ultimul deceniu, folosindu-se pentru valorificarea mai bun\ a solurilor
s\race, acide din zonele umede, unde alte leguminoase furajere dau
rezultate slabe. Ghizdeiul se cultiv\ pentru mas\ verde, fân sau semifân,
mai ales `n amestec cu graminee, fiind un component important `n
amestecurile folosite pentru `nfiin]area paji[tilor temporare destinate
p\[unatului.
Ghizdeiul produce un furaj bogat `n proteine, cu o valoare nutritiv\
ridicat\, dar mai sc\zut\ decât la lucern\, trifoi [i sparcet\. Con]ine circa
11-14% protein\ brut\, 22-31% celuloz\ brut\, `n func]ie de faza de
recoltare [i cantit\]i apreciabile de Ca [i Mg.
Însuşiri morfologice. Ghizdeiul (fig. 7.8) este o plant\ peren\, cu
sistem radicular bine dezvoltat [i profund, tulpini fistuloase, ascendente,
simple sau ramificate, de 15-40 (80) cm `n\l]ime.
Frunzele sunt pentafoliate, cu foliole scurt pe]iolate, obovate sau
lanceolate, glabre sau slab p\roase. Florile sunt galbene, portocalii sau
ro[iatice, dispuse `n umbele lung pedunculate. Fructul este o p\staie
cilindric\, polisperm\, cu semin]e mici, globuloase, de culoare brun-
ro[cat\, cu MMB de 1,0-1,3 g.
~n cultur\ este r\spândit\ specia Lotus corniculatus subsp.
eucorniculatus, care prezint\ mai multe variet\]i: alpestre, ciliatus, hirsuta,
major, silvaticus [i vulgaris. Se cultivă diverse populaţii locale şi soiurile
autohtone: Doru, Dragotim, Măgurele 8, Nicol, Oltim (Catalogul Oficial al
soiurilor, 2009).

250
Fig. 7.8. - Ghizdei
7.8.2. Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Ghizdeiul, `n cultur\ pur\ sau `n amestec, se cultiv\ dup\
plante care las\ terenul curat de buruieni. Cele mai bune premerg\toare
sunt pr\[itoarele, cerealele de toamn\ bine `ntre]inute [i gramineele de
nutre]. Ghizdeiul este o bun\ premerg\toare pentru majoritatea culturilor.
Fertilizarea. La ghizdei, sistemul de fertilizare este asem\n\tor cu
cel de la trifoiul ro[u, `ns\ reac]ia la fertilizarea cu fosfor [i potasiu este
ceva mai slab\ pe solurile neamendate. Rezultatele experimentale au ar\tat
c\ ghizdeiul reac]ioneaz\ bine la doze moderate de azot (N40-50), dac\ `i
sunt satisf\cute cerin]ele fa]\ de fosfor [i potasiu, iar pH-ul este acceptabil
speciei.
Lucr\rile solului. O aten]ie sporit\ se acord\ preg\tirii patului
germinativ.
S\mân]a [i sem\natul. S\mân]a trebuie s\ fie liber\ de cuscut\, cu
puritatea de peste 96% [i germina]ia de minim 85%.
Sem\natul se face de regul\ prim\vara devreme, cu sau f\r\ plant\
protectoare, `n rânduri la distan]a de 12,5-15 cm, la adâncimea de 1,5-2
cm, cu sem\n\tori universale. Norma de sem\nat `n cultur\ pur\ este de

251
12-15 kg/ha. ~n condi]ii de irigare sau `n zonele cu precipita]ii
corespunz\toare `n timpul verii, sem\natul se poate face [i la sfâr[itul verii.
~n regiunile s\race `n precipita]ii se recomand\ sem\natul f\r\ plant\
protectoare.
Lucr\rile de `ngrijire. Lucrarea cu t\v\lugul, dup\ sem\nat, este
necesar\ `n toate zonele de cultur\ a ghizdeiului.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Când ghizdeiul se seam\n\
cu plant\ protectoare, aceasta trebuie recoltat\ ceva mai devreme decât `n
mod normal, pentru a permite consolidarea plantelor, realizându-se `n acest
caz [i o recolt\ de ghizdei. F\r\ plant\ protectoare, ghizdeiul `n primul an
se recolteaz\ o singur\ dat\, la `nflorirea deplin\. ~n anii urm\tori, de la
ghizdei se pot realiza dou\ coase [i o otav\.
Recoltarea pentru fân se face `n intervalul `nceputul `nfloririi [i
`nflorirea deplin\ a plantelor. Pentru furaj verde se recomand\ ca recoltarea
s\ se fac\ `nainte de `nflorire, când consumabilitatea este mai ridicat\.
Ghizdeiul, mai ales `n amestec cu graminee, se poate folosi [i prin p\[unat,
`ncepând cu anul II, când plantele sunt de 15-20 cm.
Deoarece regenerarea ghizdeiului dup\ folosire se face mai mult pe
seama fotosintezei frunzelor bazale [i mai pu]in pe cea a substan]elor de
rezerv\ din colet [i r\d\cini, se recomand\ ca recoltarea prin cosit s\ se
fac\, `n toate cazurile, la 7 cm de la sol. Ultima recoltare trebuie s\ se
realizeze cel târziu la sfâr[itul lunii septembrie pentru a favoriza
acumularea substan]elor de rezerv\ `n r\d\cini, [tiind c\ ghizdeiul `[i
`ntrerupe cre[terea ceva mai devreme.
Produc]ia. ~n anii favorabili se pot realiza 3-4 coase, ob]inându-se
25-35 t/ha mas\ verde sau 5-7 t/ha fân.
7.10. Sparceta - Onobrychis viciifolia Scop.
7.10.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importan]\. Sparceta a fost introdus\ `n cultur\ `n sudul Fran]ei
(Provence), `n secolul al XV-lea, cunoscând o extindere mai ampl\ `n
secolele XVII-XVIII. ~n ]ara noastr\ a fost cultivat\ mai `ntâi `n
Transilvania (sec. XIX), apoi [i `n celelalte zone.
Sparceta este utilizat\ `n alimenta]ia animalelor sub form\ de fân,
mas\ verde sau nutre] murat. ~n zonele secetoase [i pe versan]i, sparceta d\

252
produc]i mai bune decât lucerna. Valoarea nutritiv\ a furajului este ridicat\
(17 UN/100 kg m.v. sau 60,1 UN/100 kg fân). Sparceta este bogat\ `n
protein\ de bun\ calitate (3,6% `n m.v. [i 15,4% `n fân) [i con]ine
`nsemnate cantit\]i de s\ruri minerale (cu Ca [i P) [i vitamine.
~n stare verde sparceta nu produce meteoriza]ii, iar sub form\ de
fân digestibilitatea substan]elor nutritive este mai ridicat\ decât `n masa
verde. Deoarece d\ rezultate bune pe terenurile erodate, uscate, unde alte
plante nu dau rezultate satisf\c\toare, sparceta nu intr\ `n competi]ie cu
lucerna [i trifoiul, ci le completeaz\ unde acestea nu reu[esc. Ca [i celelalte
leguminoase, sparceta are o puternic\ ac]iune amelioratoare asupra solului,
prin cantit\]ile mari de r\d\cini (pân\ la 6 t/ha) [i azot ce le las\ `n sol.
~nsu[iri morfologice. Sparceta (fig. 7.9.) este o leguminoas\
peren\ cu r\d\cin\ pivotant\, care ajunge pân\ la 50-150 cm `n sol `n anul
I [i pân\ la 3-5 m `n anii urm\tori.

Fig. 7.9. – Sparcetă


Tulpinile sunt erecte sau arcuite, ramificate, fistuloase, `nalte de
pân\ la 100-150 cm, albicios-p\roase [i cresc sub form\ de tuf\.
Frunzele sunt mari, imparipenat-compuse, cu 11-25 foliole eliptice
pân\ la alungit- obovate, u[or emarginate [i alipit p\roase. Stipelele sunt
libere [i lung acuminate. Florile sunt de culoare ro[ie-violacee, grupate câte

253
20-100 `n raceme terminale, de pân\ la 20 cm. Fructul este o p\staie
monosperm\, indehiscent\, semicircular\ [i comprimat\, cu suprafa]a
reticulat\, prev\zut\ cu 4-8 din]i scur]i pe creast\. S\mân]a este ovat-
reniform\, brun\ `nchis, cu MMB de circa 15 g.
~n cultur\ se cunosc dou\ tipuri de sparcet\ comună:
- Onobrychis viciifolia var. communis (sparceta de o singur\ coas\),
r\spândit\ mult `n cultur\, se adapteaz\ u[or la condi]iile vitrege de via]\,
dar ot\ve[te slab [i nu suport\ p\[unatul intensiv, pretându-se mai ales la
folosirea prin cosit;
- Onobrychis viciifolia var. bifera (sparceta de dou\ coase sau
gigant), introdus\ recent `n cultur\ [i `n ]ara noastr\, ot\ve[te rapid,
realizeaz\ dou\ coase, se preteaz\ la o folosire mixt\ (cosit, p\[unat), dar
este ceva mai preten]ioas\ la condi]iile de mediu.
Sparceta este mai precoce decât lucerna cu circa 10 zile, ceea ce
reprezint\ un avantaj pentru folosirea sa `n conveier.
Ot\virea la sparceta din var. communis este relativ slab\ [i depinde
de faza de vegeta]ie a plantelor, la prima recoltare. ~n condi]ii favorabile de
cultur\ [i la o bun\ aprovizionare cu ap\ [i elemente nutritive, la coasa a
II-a se poate realiza 30-35% din recolta primei cosiri.
Pe glob se cunosc circa 100 de specii ale genului Onobrychis, din
care, `n ]ara noastr\ se `ntâlnesc doar cinci: Onobrychis viciifolia, O. alba,
O. arenaria, O. gracilis [i O. transilvanica. ~n ]ara noastr\ se cultiv\ soiuri
[i popula]ii locale din specia Onobrychis viciifolia, dar `n lume se mai
cultiv\ [i soiuri din Onobrychis arenaria, O. transcaucasica, O. altissima.
Cele mai răspândite în cultură sunt soiurile: Anamaria, Mara, Splendid etc.
(Catalogul Oficial al soiurilor, 2009).
Sparceta d\ rezultate bune `n zona de cultur\ a lucernei.
Temperatura minim\ de germinare este de 2-30C, iar cea optim\ pentru
cre[tere [i dezvoltare, de 20-250C. ~n primele faze de cre[tere, cerin]ele fa]\
de ap\ sunt ridicate, `ns\ dup\ `nr\d\cinare profund\, plantele de sparcet\
sunt foarte rezistente la secet\, putându-se cultiva [i `n zone cu 400-500
mm precipita]ii anuale. Sparceta nu suport\ excesul de umiditate.
Pentru sparcet\, cele mai indicate soluri sunt cele permeabile,
drenate [i bogate `n calciu, `ns\ se ob]in rezultate bune [i pe solurile
nisipoase, pe cele erodate, cu strat arabil sub]ire, de pe coline [i coaste

254
aride. Se consider\ c\ un con]inut de 0,5-0,7% calciu `n sol este optim
pentru cultura sparcetei.
Plantele suport\ o anumit\ salinitate a solului [i reac]ie alcalin\
pân\ la pH de 8,5, dar nu dau rezultate bune pe solurile acide,
impermeabile, umede [i reci, cu apa freatic\ aproape de suprafa]a solului.
7.10.2. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rota]ia. Deoarece are un ritm lent de cre[tere `n primele faze de
vegeta]ie, sparceta prefer\ ca premerg\toare plante care las\ terenul curat
de buruieni. La rândul ei, sparceta este o bun\ premerg\toare pentru
majoritatea culturilor, `ntrucât l\st\re[te dup\ des]elenire. Nu se
recomand\ revenirea pe aceea[i sol\, decât dup\ 6-7 ani.
Fertilizarea. Sparceta consum\ cantit\]i mari de azot, `ns\ cea mai
mare parte este asigurată pe cale simbiotic\. De[i folose[te fosforul din
formele mai greu solubile din sol, r\spunde cu sporuri mari de produc]ie la
fertilizarea cu doze moderate de azot [i fosfor (N30-60 P30-60).
Lucr\rile solului. Sunt asem\n\toare cu cele din tehnologia de
cultivare a lucernei, `ns\ pe terenurile `n pant\ se va aplica sistemul de
lucr\ri recomandat pentru aceste terenuri.
S\mân]a [i sem\natul. La sparcet\ se folose[te ca material de
sem\nat fructul, care este o p\staie monosperm\, indehiscent\. Facultatea
germinativ\ trebuie s\ fie de minimum 85% [i puritatea de peste 95%, la
materialul corespunz\tor clasei I de calitate. Fa]\ de alte specii, s\mân]a de
sparcet\ pierde u[or facultatea germinativ\.
~n condi]iile ]\rii noastre, sparceta se seam\n\ prim\vara devreme
[i mai rar la sfâr[itul verii-`nceputul toamnei. Se poate sem\na cu sau f\r\
plant\ protectoare, `n func]ie de condi]iile sta]ionale. Pe terenurile `n pant\
[i `n zonele secetoase se recomand\ cultivarea f\r\ plant\ protectoare.
Sem\natul se face cu sem\n\tori universale, la 12,5-15 cm `ntre
rânduri [i la 3-4 cm adâncime pe solurile mai grele [i 4-6 cm pe cele u[oare
[i mijlocii, folosind 70-90 kg/ha p\st\i, pentru a se asigura o desime de
400-600 semin]e germinabile la m2.
Lucr\rile de `ngrijire. Imediat dup\ sem\nat, `n anii seceto[i, se
recomand\ efectuarea t\v\lugitului, cu t\v\lugi inelari. Când se cultiv\ cu

255
plant\ protectoare, se impune ca aceasta s\ fie recoltat\ la o `n\l]ime de la
sol de 15-20 cm, pentru a nu stânjeni cre[terea tinerelor plante de sparcet\.
Combaterea bolilor [i d\un\torilor se face prin utilizarea la sem\nat
a semin]elor libere de agen]i patogeni, iar la loturile semincere se face
tratament la sfâr[itul `nfloritului cu Fastak 10 EC (150 ml/la) sau Karate
2,5 CE (300 ml/ha), dizolvat `n 300 l/ha ap\. ~ncepând cu anul doi de
cultur\, se recomand\ gr\parea culturii de sparcet\ `n fiecare prim\var\.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Sparceta se folose[te `n
condi]ii economice 3-5 ani, `n func]ie de modul de cultivare. Cele mai
ridicate produc]ii se realizeaz\ `n anii 2-3 de cultur\. Epoca optim\ de
recoltare pentru fân este `ntre mijlocul fazei de `mbobocire [i `nceputul
`nfloririi (10-15% din plante). ~ntârzierea recoltatului duce la sc\derea
accentuat\ a con]inutului furajului `n protein\ [i cre[terea celui de celuloz\.
Se poate folosi prin p\[unat, `ncepând din anul II de vegeta]ie, când
plantele au 15-20 cm `n\l]ime, dar pe o durat\ de 2-3 ore/zi/tarla, la o
`nc\rcare optim\ cu animale.
Produc]ia. ~n condi]ii bune de cultur\, la sparcet\ se ob]in 25-35
t/ha mas\ verde (5-7 t/ha s.u.) [i chiar mai mult la sparceta de dou\ coase.
7.11. Bostănoasele furajere
7.11.1. Importanţă, însuşiri morfologice
Importanţă. Cucurbitaceele furajere (bost\noasele furajere) produc
un nutre] suculent, cu 75-90% ap\, cu grad ridicat de digestibilitate. ~n
furajarea animalelor se folosesc fructele, care con]in 10% substan]\ uscat\,
din care 1,3% protein\ brut\, 6,1% extractive neazotate, 1,2% celuloz\,
0,8% gr\simi [i 1,6% cenu[\. Se utilizeaz\ mai ales `n furajarea vacilor cu
lapte [i a porcilor, `n stare proasp\t\ sau `nsilozate. Turtele rezultate de la
extragerea uleiului din semin]e reprezint\ un valoros nutre] concentrat,
bogat `n gr\simi (25%) [i proteine (30%). Bost\noasele sunt bune plante
melifere, datorit\ con]inutului ridicat al florilor `n nectar.
~nsu[iri morfologice. Speciile bost\noase cultivate pentru furaj
sunt: Cucurbita pepo Willd. (dovleacul comun, bostanul sau dovleacul
porcesc), Cucurbita maxima Duch. (dovleacul alb sau turcesc), Cucurbita
pepo L. var. oblonga Ser. (dovlecelul) [i Citrullus colocynthis (L) Schrad.
(pepenele furajer).Cucurbitaceele (fig. 7.10.) sunt plante anuale cu tulpini
târâtoare, cu frunze mari, acoperite cu peri[ori. Florile sunt unisexuate, iar
256
plantele monoice (raportul flori femele/flori mascule este de 1/5-9). Fructul
este o pseudobac\ (numit\ popular melonid\ la dovleac [i dovlecel [i
peponid\ la pepenele furajer).
a
b

Fig. 7.10. - a - Dovleac comun; b - Pepene verde furajer

Se cultiv\ popula]ii locale [i soiurile: Mari]a, Salonta, De Bihor [i


Alb mare (Cucurbita maxima), Compact, Orizont, Crişan, Vidra 102 şi
Buzău 62 (Cucurbita pepo), Pekin [i Banat (Citrullus colocynthis)
(Catalogul Oficial al soiurilor, 2009).
Bost\noasele furajere sunt plante preten]ioase fa]\ de c\ldur\ [i
lumin\. Temperatura minim\ de germinare a semin]elor este de 12-140C.
Temperaturile sub 140C şi peste 400C influenţează negativ creşterea,
conducând la stagnarea în creştere, avortarea florilor şi diminuarea
producţiei la fructe. De[i sunt mari consumatoare de ap\, rezist\ la secet\,
datorit\ sistemului radicular profund [i ramificat. Sunt pu]in preten]ioase
fa]\ de sol, ob]indu-se rezultate bune pe soluri u[oare, nisipoase, lutoase,
fertile [i pe terenurile des]elenite.
7.11.2. Tehnologia de cultivare
Rota]ia. Bost\noasele urmeaz\ `n cultur\ dup\ cereale de toamn\
sau dup\ leguminoase perene. La rândul lor sunt plante bune
premerg\toare, `n special pentru cerealele de toamn\.

257
Fertilizarea. Datorit\ consumului ridicat de substan]e nutritive,
bost\noasele reac]ioneaz\ la `ngr\[\minte, `n special la fertilizarea cu
gunoi de grajd `n doz\ de 30-40 t/ha sau la o `ngr\[are complet\ cu
`ngr\[\minte minerale (N50-100 P40-80 K40-60 kg/ha).
S\mân]a [i sem\natul. Bost\noasele se seam\n\ `n cultur\
principal\ sau intercalat (dovleacul), `n rânduri, la 2-3 m distan]\ [i la 2 m
`ntre plante pe rând, folosind 2-3 kg s\mân]\ la hectar la pepenele furajer [i
5-6 kg la dovleac. Adâncimea de sem\nat este de 4-6 cm la pepenele
furajer [i 8-10 cm la dovleac (Iacob T. [i col., 1997).
Lucr\rile de `ngrijire. Constau `n efectuarea a 3-4 pra[ile
mecanice. Odat\ cu pra[ila a doua se face [i r\ritul, l\sând 1-2 plante `n
cuib. Răritul se aplică la apariţia primelor frunze adevărate, când se lasă 1-
2 plante la cuib.
Bolile care produc pagube mai mari sunt făinarea (Sphaerotheca
fuliginea), alternarioza (Alternaria cucumerina), antracnoza
cucurbitaceelor (Colletotrichum lagenarium).
Pentru reducerea focarelor de infecţie se recomandă: strângerea
resturilor vegetale rămase după recoltare şi îngroparea prin arătură adâncă,
rotaţia culturilor astfel încât pe terenurile unde s-a constatat boala se vor
cultiva 3-4 ani cereale sau legume care nu sunt afectate de antracnoză. În
timpul perioadei de vegetaţie în câmp, se recomandă: stropiri cu Mancozeb
0,2%, Captan 0,3%.
Irigarea se face de 2-3 ori cu norme de udare de 350-400 m3/ha, în
funcţie de specie, iar udările se intensifică în perioada de fructificare.
Recoltarea, depozitarea [i conservarea. Bost\noasele se recolteaz\
pe etape, dup\ necesit\]i, `ncepând din luna august, iar dovlecelul [i mai
devreme. Pentru p\strarea peste iarn\ se recolteaz\ târziu, dup\ primele
brume, când tulpinile [i frunzele au `nceput s\ se usuce. P\strarea se face
`n gr\mezi acoperite cu paie, la suprafa]a solului. Peste stratul de paie, gros
de 1-1,5 m, se a[eaz\ un strat de p\mânt, de 25-30 cm grosime.
Produc]ia. Dovleacul produce `n jur de 40-60 t/ha, pepenele furajer
pân\ la 100 t/ha, iar soiul Mari]a `n cultur\ pur\, 150-200 t/ha.

258
Capitolul VIII

CULTURA LEGUMELOR

8.1. Importanţa legumelor


8.2. Tehnologia producerii răsadurilor
8.3. Tehnologia cultivării plantelor legumicole
8.4. Recoltarea şi condiţionarea legumelor

8.1. Importan]a legumelor


Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi practice
ale omului. Datorită valorii alimentare ridicate, legumele însoţesc din ce în
ce mai mult în hrana omului, alte produse ca: pâinea, carnea, brânzeturile
etc., contribuind la o mai bună asimilare a acestora. Valoarea şi importanţa
consumului de legume se apreciază nu numai strict din punct de vedere
nutritiv şi mai cu seamă după efectul favorabil asupra organismului uman.
Din analiza compoziţiei chimice a legumelor rezultă că ele conţin
aproximativ 78-93% apă şi 7-22 % s.u. Conţinutul cel mai ridicat în s.u. îl
au legumele din grupa cepei (de la 13,5 % - praz la 38% -usturoi) iar cel
mai scăzut (4,8 -5%) castraveţii, salata, marula etc.
Referitor la hidraţii de carbon, cantităţi mai mari conţin legumele
din grupa cepei şi cele pentru rădăcini tuberizate (usturoiul, ceapa,
morcovul, sfecla roşie, hreanul etc.). Proteinele conţinute de legume aduc
în hrana omului circa 5-10 % din totalul necesar. Se remarcă printr-un
conţinut mai ridicat de proteine, între 2% şi 8%, ciupercile, usturoiul,
fasolea, mazărea, bobul, conopida, spanacul etc.

259
Necesarul zilnic de elemente minerale al unei persoane adulte este
următorul: 2,l6 g K, 1,04 g Ca, 0,43 g Mg, 0,06 g P, 12 mg Na.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor
compuşi cu sulf şi care se mai numesc şi „fitoncide”, care au efect
bactericid şi se găsesc în hrean, ceapă, usturoi, ridichi etc.. Sunt şi legume
care conţin substanţe antibiotice, care se găsesc în varză, ceapă, usturoi etc.
Pentru asigurarea organismului uman cu vitaminele, sărurile
minerale, precum şi cu celelalte componente importante ale produselor
legumicole, un om adult trebuie să consume anual aproximativ 200 kg
legume.
Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în
funcţie de sistemele de cultură, iar în cadrul acestora ea depinde de
specificul culturii. Verigile fluxului tehnologic vizează: pregătirea
terenului şi a materialelor necesare înfiinţării culturilor, înfiinţarea propriu-
zisă, întreţinerea culturilor, recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute.
Sistemele de cultură a plantelor legumicole se pot deosebi după:
locul de cultură, tehnologia aplicată, destinaţia şi eşalonarea producţiei,
natura substratului de cultură.
După locul de cultură, se deosebesc:
• culturi în câmp şi
• culturi în diferite spaţii special construite şi amenajate în acest
scop.
În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la
recoltare în câmp deschis, fără protecţie.
Culturile forţate se efectuează în construcţii destinate acestui scop,
în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întreg ciclul de cultură, iar
produsele legumicole proaspete se obţin în perioade deficitare ale anului.
Culturile protejate se efectuează în construcţii mai simple, în care
plantele beneficiază numai parţial de un microclimat artificial. În interiorul
acestor construcţii se realizează o temperatură cu 2-5°C mai ridicată decât
în exterior.
Culturile adăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace mai
simple, sub formă de obstacole împotriva vântului sau a frigului.

260
După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de
cultivare a plantelor legumicole:
• culturi prin semănat direct în câmp, practicate la majoritatea
speciilor legumicole cultivate în câmp şi numai la anumite specii
în sere şi solarii;
• culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor, la majoritatea
speciilor cultivate în spaţii protejate, la culturile extratimpurii şi
timpurii sau chiar pentru culturile de vară-toamnă.
După destinaţia producţiei deosebim:
• - culturi pentru consum în stare proaspătă, fie imediat după
recoltare sau după o anumită perioadă de păstrare în spaţii special
amenajate;
• - culturi pentru industrializare, la care se aplică o tehnologie
specifică, produsele fiind destinate fabricilor de conserve.
În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută,
sistemele de cultivare pot fi:
• - extratimpurii, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii;
• - timpurii, de primăvară;
• - semitimpurii, de vară;
• - târzii, de toamnă;
• - întârziate, de toamnă târziu sau pentru postmaturare.
După caracteristicile substratului de cultură se deosebesc
următoarele sisteme de cultură:
• - pe medii nutritive naturale, cum sunt solul sau diferite
amestecuri de pământuri naturale fertile;
• - pe medii nutritive artificiale, cum sunt soluţiile nutritive care
conţin în anumite proporţii macro şi microelemente necesare
nutriţiei plantelor.
8.2. Tehnologia producerii răsadurilor
Plantele legumicole cu cea mai mare pondere pentru legumicultura
ţării noastre se cultivă prin răsad. Obţinerea unor producţii timpurii,
superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ este condiţionată de
producerea unor răsaduri de calitate. Răsadurile sunt plante legumicole

261
tinere, de o anumită vârstă, produse în construcţii destinate acestui scop sau
în teren neprotejat.
8.2.1. Pregătirea construcţiilor, maşinilor, utilajelor şi pământului
pentru producerea răsadurilor
La pregătirea construcţiilor pentru producerea răsadurilor se va ţine
cont de specificul bazei materiale folosite, luându-se următoarele măsuri:
• în cazul serelor înmulţitor se vor efectua lucrări de revizie
tehnică şi reparaţii curente;
• la solariile încălzite biologic se face verificarea scheletului,
montarea foliei, dezinfecţia solului, introducerea
biocombustibilului, urmărirea temperaturii, aşezarea substratului;
• la solariile simple se verifică scheletul, montarea foliei, afânarea
solului, aşezarea substratului;
• în cazul răsadniţelor cu încălzire biologică se verifică
confecţionarea de noi tocuri, repararea tocurilor vechi,
confecţionarea de noi rame de aerisire, repararea celor vechi,
dezinfecţia tocurilor şi a ramelor, instalarea tocurilor, acoperirea lor
cu ferestre, introducerea amestecului nutritiv.
Pregătirea amestecurilor de pământ constă în: mărunţire,
omogenizare, cernere, dezinfecţie, sporirea fertilităţii şi corectarea pH-ului.
Înainte de folosire, mraniţa şi turba se mărunţesc cu ajutorul maşinilor de
mărunţit, se omogenizează.
După preparare şi omogenizare, amestecurile nutritive se aşază în
platforme de aproximativ 3 m lăţime şi 2,5 m înălţime, după care se
dezinfectează cu aburi sau cu substanţe chimice.
La dezinfecţia cu aburi în interiorul platformelor se introduc
conductele de dezinfecţie termică, racordate la conducta de transportare a
aburului. Apoi se acoperă platformele cu prelate de polietilenă
termorezistentă şi se introduce aburul sub presiune la temperatura de
120°C, menţinându-se până în momentul când în interiorul platformelor se
înregistrează o temperatură de 90°C.
Dezinfecţia pe cale chimică se face pe platforme betonate sau pe
prelate din material plastic, pe care amestecul nutritiv se aşază în straturi

262
succesive, peste fiecare strat administrându-se cantităţile corespunzătoare
de substanţe dezinfectante.
Amestecuri de pământ folosite la producerea răsadurilor.
Amestecurile nutritive folosite la producerea răsadurilor trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să fie bogate în substanţe hrănitoare,
uşor asimilabile de către plante, să aibă permeabilitate pentru apă şi aer,
culoare închisă, să fie lipsite de agenţii patogeni şi dăunători, să aibă
reacţie neutră sau uşor acidă.
La pregătirea amestecurilor, turba se foloseşte numai după ce i s-a
corectat reacţia, prin adăugarea de var, astfel ca pH-ul să fie de 6-6,5.
8.2.2. Tehnologia producerii răsadurilor în sere înmulţitor
Pregătirea solului constă în mobilizarea lui la adâncimea de 30-32
cm, cu maşina de săpat solul în sere şi solarii (MSS-1,4) şi mărunţirea lui
cu freza viticolă (FPV-1,3) sau cu cea pentru păşuni (FPP-1,3). Sub
registrele de încălzire şi la capetele traveelor, mobilizarea solului şi
mărunţirea lui se face manual (cu hârleţul şi grebla).
Pregătirea patului germinativ constă în:
• aşezarea pe fiecare travee a câte două folii de polietilenă cu
lăţimea de 1,4 m fiecare, rămânând între ele o potecă cu lăţimea
de 40 cm pe care se circulă pentru îngrijirea răsadurilor;
• aşezarea substratului nutritiv în grosime de 6-7 cm, cât mai
uniform;
• tasarea uşoară, udarea şi acoperirea cu folie de polietilenă
recuperabilă pentru încălzirea substratului nutritiv.
Semănatul pe pat nutritiv se face manual, prin împrăştiere,
repartizând seminţele cât mai uniform. După terminarea acestei lucrări
semănătura se acoperă cu un strat de 0,5 cm mraniţă sau amestec nutritiv,
se tasează, se udă cu apă tehnologică, se etichetează şi se acoperă cu folie
de polietilenă.
Repicatul constă în scoaterea răsadurilor de la locul unde au vegetat
de la răsărire şi transplantarea lor la o distanţă mai mare între rânduri şi
plante pe rând, în scopul asigurării unei suprafeţe de nutriţie mai mari şi a
unui regim de lumină mai bun. Momentul optim pentru repicat este când

263
răsadurile se află în faza de apariţie a primei frunze adevărate sau la
apariţia celei de a doua frunze adevărate.
Lucrările de întreţinere aplicate răsadurilor se referă la: dirijarea
factorilor de microclimat şi menţinerea lor la nivel optim, fertilizarea
fazială, combaterea buruienilor, rărirea răsadurilor, aplicarea substanţelor
bioactive, combaterea bolilor şi dăunătorilor, călirea răsadurilor înainte de
plantare în solarii, sere-solar şi câmp.
8.2.3. Tehnologia producerii răsadurilor în solarii şi sere-solar
cu substratul încălzit pe cale biologică
Pregătirea solului constă în înlăturarea tuturor resturilor vegetale de
la cultura anterioară ca măsură obligatorie de fitoprotecţie şi afânarea
superficială a solului.
Înainte de amenajarea patului cald, gunoiul trebuie să pornească în
fermentaţie, proces ce se realizează prin punerea lui în platforme de
încălzire. În aceste platforme gunoiul se aşază cu 7-8 zile înainte de
amenajarea patului cald.
Platforma se clădeşte din straturi succesive, de gunoi păstrat şi
proaspăt, groase de 25-30 cm, primul şi ultimul strat fiind de gunoi păstrat.
În platformă (lată de 2 m), gunoiul se aşază cât mai afânat şi pentru a nu se
tasa sub propria greutate, platforma nu trebuie să depăşească prea mult
înălţimea de 1,5 m.
Semănatul se poate executa la 2-3 zile după aşezarea substratului.
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de momentul plantării, astfel
încât de la răsărirea plantelor până la plantare să treacă o perioadă de 35-40
zile.
Semănatul se face prin împrăştiere sau în rânduri folosind rama de
semănat. După efectuarea semănatului se acoperă cu un strat de mraniţă
sau amestec nutritiv gros de 0,5-1 cm, se tasează, se udă cu apă tehnologică
şi se etichetează.
Imediat după semănat se pregăteşte patul cald pentru repicat.
Grosimea amestecului nutritiv este de 12-14 cm când se repică în substrat
sau 2-3 cm când se repică în cuburi nutritive. În ultimul caz, peste stratul
de substrat se aşează cuburile nutritive cu latura de 5 cm, în care se vor
repica răsadurile. La 8-10 zile de la răsărirea plantelor se face repicarea
264
răsadurilor introducându-le în substrat sau cub până în apropierea
cotiledoanelor şi se udă imediat cu apă tehnologică până la umectarea
cuburilor sau a substratului.
8.2.4. Tehnologia producerii răsadurilor în solarii şi sere-solar
neîncălzite
Pentru culturile de tomate timpurii, de vară şi pentru industrializare
şi varză de vară, semănatul survine într-o perioadă când nu mai este
necesară folosirea încălzirii artificiale, dar presupune măsuri de captare şi
conservare a energiei solare prin sistemele de acoperire şi etanşare a
construcţiilor.
Construcţiile se pregătesc cu 10-12 zile înainte de semănat şi constă
în acoperirea solariilor, introducerea amestecului nutritiv, dezinfecţia
spaţiilor şi a elementelor de construcţie, afânarea substratului.
Amestecurile nutritive se pot pregăti pe platforme betonate şi apoi
se introduc în solarii şi sere-solar, sau se poate introduce separat fiecare
component cu ajutorul remorcilor de seră cu basculare laterală, se
nivelează manual fiecare component şi apoi straturile aşezate succesiv se
omogenizează cu ajutorul frezei.
Semănatul se face manual sau mecanizat cu semănătoarea SRS-12,
se udă şi se erbicidează. Lucrările de întreţinere care se aplică răsadurilor
sunt asemănătoare cu cele efectuate la producerea răsadurilor în solarii cu
substratul încălzit pe cale biologică. Călirea răsadurilor începe cu 3
săptămâni înainte de plantare, aplicându-se la începutul intervalului de
călire un tratament cu Cycocel 0,1%.
8.2.5. Tehnologia producerii răsadurilor pe straturi amenajate
în câmp
Pentru culturile legumicole destinate consumului târziu din toamnă,
care se cultivă prin producerea prealabilă a răsadurilor, acestea se produc
pe straturi amenajate în câmp. În acest scop se alege un teren adăpostit,
fertil, permeabil, cu apa freatică la adâncime de peste 2 m, situat lângă o
sursă de apă sigură şi prevăzut cu căi de comunicaţii.
Terenul se curăţă de resturile vegetale, se dezinfectează, se
afânează, se mărunţeşte bine şi se erbicidează. Se amenajează straturi cu
lăţimea de 80-100 cm, pentru a se putea efectua lucrările de întreţinere, iar
265
între straturi se lasă poteci de circulaţie late de 50 cm. Pe fiecare strat se
aşează amestecul nutritiv în grosime de 7-8 cm, se nivelează şi se trasează
uşor. Se seamănă manual, distribuind cât mai uniform seminţele. Pe
suprafeţe mai mari se poate semăna mecanizat, cu semănătoarea SRS-12.
Se seamănă mai rar, deoarece răsadurile nu se repică.
După semănatul manual se acoperă seminţele cu un strat de mraniţă
gros de 0,5-1,0 cm, se tasează şi se udă. Lucrările de îngrijire constă în:
combaterea buruienilor, udări repetate, fertilizări faziale (2-3) şi
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
8.3. Tehnologia cultivării plantelor legumicole
Producerea legumelor în câmp reprezintă activitatea de bază în
legumicultură care se poate efectua în sistem gospodăresc, microferme sau
în fermele din cadrul unor asociaţii ale cultivatorilor sau alte exploataţii
agricole.
8.3.1. Pregătirea terenului şi a solului
Pregătirea terenului este necesară atunci când se ia în cultură pentru
prima dată o anumită suprafaţă de teren. Aceasta constă în executarea
lucrărilor de desecare, defrişare, curăţirea de pietre sau alte materiale,
nivelarea de bază şi amenajarea pentru irigaţii. Dintre aceste lucrări,
nivelarea capitală şi amenajarea pentru irigaţii se efectuează în mod
obligatoriu iar celelalte numai dacă este nevoie.
Nivelarea de bază se execută de regulă o dată cu construirea
sistemului de irigaţii şi când este necesar se poate repeta. O nivelare
efectuată corect trebuie să asigure o pantă continuă şi uniformă a terenului
de 1-3‰, pe toată lungimea solelor destinate irigării. Lucrarea se
efectuează de către întreprinderi specializate.
Amenajarea terenului pentru irigaţii este o operaţie prin care se
realizează ansamblul de lucrări necesare asigurării cu apă a culturilor.
Acestea se împart în două categorii mari: lucrări de captarea apei şi lucrări
pentru transportul şi distribuţia apei pe teren.
Captarea apei din sursă se realizează printr-un ansamblu de lucrări
ce se execută la punctul de priză. Transportul apei de la priză la terenul
irigat se face cu ajutorul reţelei de irigaţie care poate fi construită din
canale deschise, jgheaburi sau conducte îngropate.
266
Pregătirea solului necesită o serie de lucrări care se execută
diferenţiat, în funcţie de sistemul de cultură practicat, însuşirile solului,
particularităţile biologice şi agrotehnice ale plantelor cultivate etc.
Lucrările principale care se aplică solului se grupează în lucrări de
bază şi de pregătire a patului germinativ.
Lucrările de bază sunt:
• nivelarea terenului,
• fertilizarea şi
• mobilizarea solului (arătura şi afânarea adâncă).
Nivelarea terenului constituie una din cerinţele principale pentru
generalizarea tehnologiilor moderne. Prin această lucrare se crează condiţii
pentru mecanizarea lucrărilor de la înfiinţarea culturilor până la recoltarea
produselor şi repartizarea uniformă pe teren a apei.
Fertilizarea de bază se efectuează după nivelarea de întreţinere
când se administrează îngrăşămintele organice şi cele minerale greu
solubile (2/3 din îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu).
Arătura adâncă îmbunătăţeşte structura solului, ajută pătrunderea
rădăcinilor în profunzime, încorporează îngrăşămintele organice şi resturile
vegetale, permite infiltrarea apei în straturile mai adânci, contribuie la
combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor etc.
Pentru pregătirea patului germinativ, în vederea înfiinţării culturilor
primăvara devreme, imediat ce se poate intra pe teren, se face o grăpare cu
grapa cu colţi reglabili cu bară de netezire 8-GCN-1,7. Dacă arătura de
toamnă prezintă denivelări mai pronunţate, se folosesc combinatoare.
Pentru culturile care se înfiinţează primăvara în epoca a doua, când
terenul este mai tasat şi pe solurile grele, se recomandă folosirea
combinatorului C-3,9 având montate, în locul roţilor, trei grape elicoidale
sau combinatorul C-6,5.
Pentru culturile care se înfiinţează în epoca a III-a, până la
înfiinţarea culturilor se recomandă să se aplice una sau două grăpări de
întreţinere la 2-3 cm adâncime, cu 8-GCN-1,7, iar la nevoie cu
combinatorul C-3,9, la care s-au înlocuit roţile cu trei grape elicoidale,
pentru a distruge buruienile şi a evita formarea crustei.

267
Modelarea solului asigură irigarea prin rigole şi uşurează
mecanizarea lucrărilor de înfiinţare, întreţinere şi recoltarea culturilor.
Pentru mecanizarea lucrărilor de modelat se folosesc: maşinile de modelat
solul MMS-2,8 şi MMS-4,5, precum şi agregatul de modelat şi fertilizat
solul AMFS-4,5, care la o trecere execută două straturi cu lăţimea la
coronament de 94 cm (MMS-2,8) sau trei straturi cu lăţimea la coronament
de 104 cm (MMS-4,5 şi AMFS-4,5).
Combaterea pe cale chimică a buruienilor se face prin tratarea
solului cu diferite erbicide specifice. Erbicidarea se face prin pulverizarea
fină a soluţiilor apoase de erbicide pe suprafaţa solului după modelare, pre
sau postemergent, în cazul erbicidelor care nu necesită încorporarea în sol.
8.3.2. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp
În câmp, culturile legumicole se înfiinţează prin semănat direct sau
prin plantarea materialului săditor.
8.3.2.1. Înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct în câmp
Semănatul este o lucrare prin care seminţele se introduc în sol, la o
anumită adâncime, într-o anumită cantitate la ha, după anumite scheme de
însămânţare.
La însămânţare trebuie să se ţină cont de următorii factori
principali: epoca, adâncimea, norma, schema de înfiinţare şi folosirea
maşinilor adecvate acestei lucrări.
Epoca de semănat este condiţionată de sistemul de cultură,
particularităţile biologice ale speciilor legumicole şi perioada când trebuie
recoltată producţia. Se deosebesc trei epoci de semănat: de primăvară, vară
şi toamnă. În funcţie de cerinţele de consum şi de necesitatea
aprovizionării fabricilor de conserve, semănatul se face eşalonat, în mai
multe etape.
Adâncimea de semănat condiţionează uniformitatea răsăririi şi se
stabileşte în funcţie de mărimea seminţelor, textura solului, calitatea
pregătirii patului germinativ, umiditatea solului şi epoca de semănat.
Seminţele mici se seamănă la 1-2 cm adâncime, cele mijlocii la 2-3 cm, iar
cele mari la 3-4 cm.

268
Norma de sămânţă la ha se stabileşte în funcţie de desimea
plantelor la unitatea de suprafaţă, masa a 1000 de seminţe şi valoarea
culturală a acestora.
Schemele de semănat se stabilesc ţinând seama de: suprafaţa de
nutriţie a plantelor şi asigurarea desimii optime la unitatea de suprafaţă;
schema de modelare a solului; metoda de irigare; caracteristicile tehnice
ale tractorului, maşinilor şi utilajelor folosite pentru semănat, pentru
executarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere şi recoltat.
8.3.2.2. Înfiinţarea culturilor legumicole prin plantarea răsadurilor
Culturile legumicole care se înfiinţează prin plantarea răsadurilor,
sunt: tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete, ţelina, ceapa de apă, prazul,
salata, castraveţii etc. În acest caz se va avea în vedere următoarele
aspecte: calitatea răsadurilor, epoca de plantare, distanţele de plantare,
metodele de plantare şi adâncimea la care se plantează.
Calitatea răsadurilor influenţează direct precocitatea şi nivelul
producţiei.
Epoca de plantare se alege ţinând cont de o mare complexitate de
condiţii şi anume: particularităţile speciei şi soiului cultivat şi tipul culturii
în care sunt programate, corelate în relaţie cu evoluţia temperaturii şi
precipitaţiilor ca factori principali în complexul climatic local; durata de
vegetaţie a soiului cultivat; perioada când trebuie să se livreze producţia.
Pregătirea răsadurilor pentru plantat. Înainte de plantare cu 10-12
ore, răsadurile se udă bine, pentru a se scoate cu uşurinţă din ghivece sau
pentru a evita pe cât posibil ruperea rădăcinilor la cele nerepicate. Se
sortează, înlăturând răsadurile necorespunzătoare.
Metode de plantare. Plantarea răsadurilor se poate face manual,
semimecanizat, mecanizat sau automatizat.
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de habitusul plantelor
şi starea de fertilitate a solului, având drept scop asigurarea unor producţii
corespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ
8.3.3. Lucrările de îngrijire aplicate culturilor legumicole în câmp
În legumicultură se întâlnesc două grupe de lucrări: lucrări cu
caracter general şi lucrări cu caracter special.

269
Lucrările cu caracter general sunt: combaterea crustei şi afânarea
solului, completarea golurilor, combaterea buruienilor, udarea culturilor,
fertilizarea fazială, prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Lucrările de combatere a crustei şi de afânare a solului. Lucrările
efectuate asupra plantelor la unele culturi ca şi recoltarea, repetându-se în
timpul perioadei de vegetaţie, contribuie la tasarea puternică a solului.
Mulcirea solului cu diferite materiale organice sau cu suspensii
bituminoase, folie de polietilenă de culoare închisă, folie de aluminiu,
hârtie specială etc., previne formarea crustei, respectiv, tasarea solului şi
împiedică dezvoltarea buruienilor.
Lucrările curente prin care se urmăreşte afânarea solului şi
combaterea crustei, se aplică în toate fazele culturii, folosind diverse unelte
şi utilaje. Astfel, pentru distrugerea crustei în intervalul de la semănat la
răsărirea plantelor se poate lucra cu grape uşoare, care nu pătrund adânc în
sol sau se utilizează tăvălugul inelar (TI-3,5). După ce plantele au răsărit se
folosesc cultivatoarele legumicole (CL-4,5M, CL-2,8) sau freza legumicolă
(FPL-4).
Completarea golurilor constituie o lucrare de optimizare a desimii
culturilor. La completarea golurilor, întâlnite frecvent în culturile înfiinţate
prin însămânţarea seminţelor mici, pe terenuri care nu sunt bine nivelate şi
pe soluri nemărunţite corespunzător, se procedează la reânsămânţare pe
porţiunile de rând unde sunt goluri. În acest scop se folosesc seminţe
preîncolţite sau în cazul unor culturi, plantulele rezultate la rărire din
rândurile alăturate.
Combaterea buruienilor se face atât prin măsuri preventive cât şi
prin cele curative.
Dintre măsurile preventive amintim:
• - rotaţia şi succesiunea judicioasă a culturilor;
• - utilizarea seminţelor cu valoare culturală ridicată;
• - lucrarea raţională a solului pentru prevenirea infestării acestuia
cu buruieni;
• utilizarea în cadrul asolamentului a culturilor care concurează mai
bine buruienile;

270
• distrugerea buruienilor de pe marginea drumurilor şi de-a lungul
canalelor de irigaţii înainte de producerea seminţelor;
• compostarea gunoiului de grajd înainte de utilizare;
• prevenirea infestării culturilor cu buruieni prin seminţe aduse cu
apa de udare.
Dintre măsurile curative cele mai importante sunt: plivitul, prăşitul
şi erbicidatul.
Irigarea raţională impune soluţionarea optimă, diferenţiată, în
funcţie de cultură şi specificul local, cu tot ansamblul condiţiilor climatice,
tehnicoorganizatorice şi economice a regimului de udare prezentat anterior.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Măsurile curative
se referă la combaterea pe cale chimică sau biologică.
Lucrările de îngrijire cu caracter special. Acestea se aplică numai la
anumite culturi legumicole.
Răritul plantelor. La înfiinţarea culturilor prin semănat direct în
câmp, în vederea asigurării unei desimi normale, de regulă ca măsură de
siguranţă, se folosesc norme de seminţe ceva mai mari.
Bilonatul şi muşuroitul se aplică la plantele legumicole de la care se
consumă tuberculii şi rădăcinile tuberizate. Sunt lucrări care se aplică
numai în cazuri speciale, deoarece prezintă neajunsul că măreşte suprafaţa
de evaporare a apei din sol.
Susţinerea plantelor se aplică la plantele legumicole la care
tulpinile nu se pot menţine în poziţie verticală datorită înălţimii mari a
tulpinilor plantelor şi lipsei în structura anatomică a acestora a unor ţesuturi
mecanice care să asigure rigiditatea tulpinilor.
Copilitul constă în suprimarea ramificaţiilor laterale de pe tulpină la
tomate sau a lăstarilor de la baza plantelor semincere, care sunt slab
dezvoltaţi şi dacă se lasă produc seminţe de slabă calitate.
Cârnitul constă în suprimarea vârfului de creştere al tulpinii
principale, în scopul opririi creşterii plantelor în înălţime şi dirijării hranei
către fructe, favorizând creşterea şi maturarea acestora.
Ciupitul se efectuează în special la soiurile de castraveţi care
fructifică pe ramificaţii de ordin superior. Această lucrare se aplică la
răsaduri, când se ciupeşte vârful după 3-4 frunze adevărate şi la plantele

271
din câmp când se ciupesc tulpina principală după 3-4 frunze şi ramificaţiile
de ordinul I, după 4-6 frunze.
Tratarea cu substanţe bioactive are drept scop stimularea şi
reglarea proceselor fiziologice, de fructificare şi maturare a fructelor în
scopul sporirii producţiei timpurii şi totale şi îmbunătăţirea calităţii
acesteia.
Înălbirea organelor de consum se efectuează pentru îmbunătăţirea
calităţii produselor legumicole care se consumă etiolate. Înălbirea se aplică
la sparanghel, praz, cicoare, ţelină pentru peţioluri, conopidă, cardon etc.
Protejarea culturilor împotriva brumelor. În condiţiile din ţara
noastră, pericolul brumelor târzii de primăvară persistă până la 20 aprilie şi
uneori chiar prima decadă a lunii mai, iar toamna, în jumătatea de nord a
ţării, pericolul brumelor apare de la 15 septembrie, iar în sudul ţării, după 5
octombrie.
Combaterea grindinei se poate face prin intermediul rachetelor,
încărcate cu anumite substanţe chimice care explodează în zona norilor şi
împiedică formarea grindinei sau prin intermediul plaselor cu ochiuri dese
din fibre sintetice care se întind deasupra culturilor. Pericolul distrugerii
plantelor se poate înlătura şi prin cultivarea plantelor în adăposturi
acoperite cu mase plastice.
8.4. Recoltarea şi condiţionarea legumelor
8.4.1. Recoltarea legumelor
Recoltarea este operaţiunea care marchează trecerea legumelor din
sfera producţiei în cea a circulaţiei şi consumului. Ea reprezintă un
complex de operaţiuni de mare răspundere, deoarece modul de executare a
acestei lucrări are repercusiuni directe asupra menţinerii calităţii
produselor.
Recoltarea legumelor cuprinde două aspecte principale şi anume:
• organizarea recoltării şi
• tehnologia de recoltare.
Organizarea recoltării prezintă importanţă deosebită pentru
fermele specializate şi se face din timp, asigurându-se pe de o parte
întocmirea corectă a graficelor de livrare, pe baza evaluării producţiei şi
întocmirea calendarului apariţiei acesteia, iar pe de altă parte asigurându-se

272
maşinile şi utilajele necesare recoltării, formaţiunile de lucru, ambalajele
necesare, mijloacele de transport.
Tehnologia recoltării se referă la:
• stabilirea gradului de maturare la care trebuie făcută recoltarea;
• momentul optim de executare a recoltării;
• tehnica de recoltare.
Gradul de maturare constituie o anumită etapă în procesul creşterii
şi maturării la care legumele întrunesc anumite proprietăţi ca: mărime,
culoare, frăgezime, conţinut în apă, zaharuri, aciditate etc. În funcţie de
specificul creşterii şi dezvoltării fiecărei specii legumicole şi de destinaţia
producţiei se utilizează mai multe noţiuni legate de gradul de maturare.
Maturitatea fiziologică este dată de momentul când seminţele ajung
la mărimea caracteristică şi sunt apte să germineze dacă sunt puse în
condiţii optime de umiditate şi căldură.
Maturitatea de consum corespunde momentului în care părţile
comestibile ale legumelor au dobândit însuşirile caracteristice speciei şi
soiului, însuşiri care permit folosirea lor imediată.
Maturitatea comercială este maturitatea în cadrul căreia sunt
întrunite caracteristicile cerute de beneficiari şi este condiţionată de scopul
pentru care legumele se comercializează.
Maturitatea tehnică sau industrială corespunde cu faza în care
legumele întrunesc însuşirile cerute de unele operaţiuni tehnologice, cum
ar fi: păstrarea în stare proaspătă, diferite forme de prelucrare.
Tehnica recoltării este determinată de anumite caracteristici ale
plantelor legumicole şi anume: gradul de perisabilitate şi dinamica apariţiei
producţiei.
În funcţie de specificul plantelor legumicole, recoltarea se face
selectiv sau integral.
Recoltarea selectivă se face prin mai multe treceri, pe măsură ce
produsele legumicole ajung la maturitatea comercială. Intervalul dintre
două recoltări diferă în funcţie de specie, faza de dezvoltare a plantei,
tehnologia de cultură, condiţiile de mediu etc.
Recoltarea integrală la o singură trecere, se face culegând toate
produsele existente în momentul recoltării.

273
8.4.2. Condiţionarea produselor legumicole
Prin condiţionare se înţelege totalitatea operaţiilor de sortare,
calibrare, periere, spălare, ceruire etc. cu ajutorul cărora produsele recoltate
sunt aduse să îndeplinească condiţiile tehnice de calitate şi prezentare
prevăzute în STAS, nomă internă, caiet de sarcini.
Presortarea este o operaţie care se efectuează după recoltare şi
constă în eliminarea din masa produselor a exemplarelor evident
necorespunzătoare calitativ, a resturilor de tulpini, bulgări de pământ etc.
Sortarea este operaţia de condiţionare a produselor legumicole prin
care se urmăreşte ca acestea să corespundă condiţiilor de calitate, prin care
se elimină exemplarele foarte mici, cele cu maturare complet diferită faţă
de celelalte produse, exemplarele bolnave, vătămate, crăpate etc.
Calibrarea este operaţia prin care produsele sunt grupate după
formă, mărime, greutate etc., conform prevederilor din actele normative.
Perierea este operaţiunea complementară a procesului de
condiţionare, care se aplică unor specii legumicole ca: tomatele, cartofii
etc. şi are ca scop înlăturarea şi curăţirea de praf şi o parte din reziduurile
de substanţe chimice care se găsesc pe aceste produse.
Spălarea legumelor se face cu maşini speciale de spălat şi are drept
scop îndepărtarea totală a pământului de pe produsele legumicole şi a
substanţelor fitosanitare, care se găsesc pe acestea.
Ceruirea este o altă lucrare care se aplică la unele legume şi se face
cu emulsii de ceară sau parafină, având drept scop prelungirea perioadei de
păstrare a însuşirilor calitative.
Legarea în snopi, funii, legături este operaţia de condiţionare şi
ambalare specifică legumelor verdeţuri, sparanghelului, legumelor
condimentare etc.
Ambalarea produselor legumicole este operaţia de finalizare a
fluxului tehnologic de condiţionare şi are ca scop protejarea produselor în
timpul transportului, favorizarea unei manipulări mai uşoare a produselor,
iar din punct de vedere comercial, o prezentare atrăgătoare.

274
Capitolul IX

CULTURA VIŢEI DE VIE

9.1. Importanţa viţei de vie


9.2. Producerea materialului săditor viticol
9.3. Înfiinţarea plantaţiilor de viţă roditoare
9.4. Tehnologia de întreţinere şi exploatare a plantaţiilor

9.1. Importanţa viţei de vie


Strugurii sălbatici au fost recoltaţi de cultivatori şi fermierii
timpurii de mii de ani.
Schimbări în conformaţia sâmburilor şi distribuţii ale seminţelor
sălbatice au avut loc între cca 3500-3000 î. Hr., în sud-vestul Asiei sau în
sudul Transcaucaziei (Armenia şi Georgia). De aici, cultivarea strugurilor
s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii, în perioada preistorică sau în
antichitate.
Strugurii au fost transportaţi în coloniile europene din întreaga
lume, ajungând în America de Nord în jurul anului 1600 şi apoi în Africa,
America de Sud şi Australia. În America de Nord, strugurii au format
hibrizi cu o specie de Vitis, gen originar din regiune.
Unii hibrizi au fost creaţi intenţionat pentru a combate Phylloxera,
o boală cauzată de o insectă, care a afectat foarte mult viţa de vie
europeană. Mai târziu rădăcinile nord-americane au fost folosite în întreaga
lume pentru a altoi V. vinifera, astfel încât aceasta să reziste în faţa
Phylloxerei.

275
Folosirea strugurilor datează din neolitic, fapt demonstrat, de
descoperirea unui depozit improvizat de vin, vechi de 7. 000 de ani pe
teritoriul actual al Georgiei, în 1996. Filozofii greci preamăreau puterea
vindecătoare a strugurilor, atât ca întreg cât şi sub formă de vin. Cultivarea
Vitis viniferei, ca şi producţia vinului, au început în China în timpul
dinastiei Han, în secolul 2 î.Hr., odată cu importarea speciei din Ta-Yuan.
Seva viţei-de-vie a fost folosită de vindecătorii tradiţionali europeni
pentru tratarea bolilor de piele şi de ochi. Alte utilizări includ folosirea
frunzelor pentru oprirea sângerării, dureri şi inflamaţii ale hemoroizilor. De
asemenea, pentru tratarea durerilor de gât au fost folosiţi strugurii necopţi,
iar stafidele au fost folosite pentru tratarea tuberculozei, constipaţiei şi
setei. În tratamentul cancerului, holerei, variolei, ameţelilor, infecţilor ale
pielii şi ochilor, boli ale rinichilor şi ficatului au fost folosiţi strugurii
necopţi.
Pe teritoriul ]\rii noastre, cele dintâi dovezi de activitate viticol\
apar `n neoliticul mijlociu, cu 3000 de ani `.Hr., `n momentul când primele
triburi de culeg\tori [i de vân\tori se statornicesc `n a[ez\ri stabile, spre a
practica agricultura [i cre[terea animalelor.
~n orânduirea sclavagist\, geto-dacii au extins atât de mult
viticultura, `ncât vinul produs dep\[ea nevoile proprii de consum,
constituind principalul articol de schimb cu popoarele vecine [i, mai ales,
cu negustorii greci.
Cultivarea vi]ei de vie cu eficien]\ economic\ este posibil\ `n acele
regiuni unde temperatura medie anual\ este de 9-20°C, la care se adaug\ [i
alte condi]ii legate de durata de str\lucire a soarelui, cantitatea total\ de
precipita]ii [i reparti]ia lor `n timpul anului.
Din suprafa]a total\ ocupat\ cu vi]\ de vie, aproximativ 94% din
planta]ii sunt situate `n emisfera boreal\ [i numai 6% `n emisfera austral\.
~n cadrul celor dou\ benzi, recoltele de struguri cele mai bune se ob]in `n
regiunile unde temperatura medie anual\ este cuprins\ `ntre 11-16°C.
Planta]iile viticole de pe glob ocup\ o suprafa]\ de circa 8,5
milioane ha, din care 70 % se g\se[te `n Europa, 16% `n Asia, 10% `n
America, urmat\ de Africa cu 3,3% [i la urm\ Oceania (Australia plus
Noua Zeeland\) cu 0,7%.

276
Cultura vi]ei de vie reu[e[te `n acele locuri unde suma
precipita]iilor anuale variaz\ `ntre 400 [i 700 mm, însă în majoritatea
podgoriilor din România aceast\ sum\ dep\[e[te 500 mm anual.
Viţa de vie aparţine familiei Vitaceae, genul Vitis, care cuprinde
specii americane folosite ca portaltoi şi specia euroasiatică (Vitis vinifera)
ce grupează soiurile roditoare, cultivate pentru struguri de masă, de vin şi
de stafide. În viticultură mai întâlnim aşa numiţii hibrizi producători
direcţi, rezultaţi din încrucişarea dintre speciile americane şi europene, dar
care dau struguri şi vin de calitate inferioară şi producţii scăzute.
9.2. Producerea materialului săditor viticol
9.2.1. Pepiniera viticol\.
Materialul s\ditor viticol se produce [i se valorific\ `n `ntreprinderi
complexe, autorizate `n acest scop, numite pepiniere viticole. ~n
componen]a unei pepiniere intr\: planta]ia de portaltoi; planta]ia de vi]e
roditoare furnizoare de coarde altoi; complexul de altoire [i for]are; [coala
de vi]e; terenul pentru asolament; sectorul auxiliar.
9.2.1.1. ~nfiin]area planta]iilor de portaltoi
Aceast\ opera]iune se face cu scopul de a se ob]ine, din coardele
anuale, buta[i portaltoi şi presupune:
• preg\tirea terenului,
• stabilirea distan]elor de plantare şi orientarea rândurilor,
• stabilirea sortimentului [i plantarea vi]elor portaltoi.
Preg\tirea terenului se referă la fertilizarea de baz\, combaterea
d\un\torilor din sol, nivelarea, desfundatul [i pichetatul terenului.
Stabilirea distan]elor de plantare [i orientarea rândurilor. ~n func]ie
de mijlocul de sus]inere folosit [i de forma de conducere adoptat\, sunt
indicate urm\toarele distan]e de plantare:
• la sus]inerea pe spalier, `n form\ de T cu conducere orizontal\ a
l\starilor, distan]a dintre rânduri este de 2,20 m, iar pe rând de 1,60 m,
`n cazul soiurilor cu vigoare mic\ [i de 2,60 m `ntre rânduri [i 1,80 m pe
rând, `n cazul celor viguroase;
• la sus]inerea vi]elor pe piramide este folosit\ distan]a de 2,00-2,20 m
atât `ntre rânduri, cât [i `ntre vi]e pe rând;

277
• la sus]inerea pe spalier vertical monoplan, distan]ele recomandate sunt
de 2,00 m `ntre rânduri [i de 1,80 m `ntre vi]e pe rând la soiurile cu
vigoare mic\ [i de 2,20 m `ntre rânduri [i 2,00 m `ntre vi]e pe rând, la
soiurile viguroase.
Pe terenurile plane sau u[or `nclinate, rândurile se vor orienta
paralel cu direc]ia vântului dominant, preferabil pe direc]ia nord-sud,
pentru a primi cât mai mult\ lumin\ [i c\ldur\.
Stabilirea sortimentului. ~n ]ara noastr\, planta]iile de portaltoi sunt
formate, `n majoritatea cazurilor din hibrizi din grupa Berlandieri ×
Riparia, dup\ care urmeaz\ Riparia Gloire, Chasselas × Berlandieri 41 B,
Rupestris du Lot, Solonis × Riparia 1616 C.
Plantarea vi]elor portaltoi. Preg\tirea vi]elor pentru plantare const\
`n: fasonare, parafinare [i mocirlire.
Fasonarea const\ `n scurtarea r\d\cinilor la 10-12 cm [i a cordi]ei
la 4-6 ochi. Dac\ r\d\cinile sunt deshidratate sau dac\ plantarea se face cu
hidroburul, acestea se fasoneaz\ scurt, la 0,5-1 cm, iar cordi]a, la 1-2 ochi.
Parafinarea se execut\ numai atunci când plantarea se face f\r\
mu[uroi [i se efectueaz\ printr-o imersie de durat\ foarte scurt\ a vi]elor,
pe o por]iune de 14-18 cm de la vârf, `ntr-o baie de parafin\ `n amestec cu
3% colofoniu şi 3% bitum, `nc\lzit\ la temperatura de 80±2°C.
Mocirlirea const\ `n introducerea vi]elor cu treimea inferioar\ `ntr-
un amestec format din 1/3 dejec]ii proaspete de bovine, 2/3 argil\ [i ap\, de
consisten]a unei paste, pentru a se realiza o aderen]\ mai bun\ a solului la
r\d\cini.
Plantarea poate fi efectuat\ manual sau mecanizat; `n practic\ este
generalizat\ plantarea manual\, `n gropi; pentru vi]ele fasonate scurt,
plantarea se face cu plantatorul sau cu sonda hidraulic\.
9.2.1.2. Între]inerea planta]iilor tinere de portaltoi
Lucr\rile de `ntre]inere a planta]iilor tinere (anul I, II, III) se
execut\ diferen]iat de la un an la altul.
În anul I se face `ntre]inerea solului, controlul ie[irii l\starilor din
mu[uroi, palisatul l\starilor, copcitul, irigarea [i fertilizarea, completarea
golurilor, protec]ia vi]elor prin mu[uroire.

278
În anul II, al\turi de lucr\rile din anul I, se mai efectueaz\
dezmu[uroitul, t\ierea de formare, instalarea mijloacelor de sus]inere,
plivitul l\starilor, copilitul, recoltarea coardelor.
În anul III se fac lucr\rile practicate `n mod curent în planta]iile de
portaltoi aflate `n produc]ie.
Sus]inerea vi]elor portaltoi `n ]ara noastr\ se face pe piramide [i
spalieri.
Piramidele pot fi formate din 4, 6 sau 8 butuci, cele mai utilizate `n
practic\ fiind cele cu 6 butuci. Pentru sus]inerea vi]elor portaltoi pe spalieri
sunt necesari stâlpi „frunta[i”, cu lungimea de 3,2 m [i diametrul 15-16 cm,
stâlpi „mijloca[i” de 3,0 m lungime [i diametrul 12-14 cm, sârm\
galvanizat\ cu diametrul de 2,8 mm, ancore sau contrafor]i.
9.2.2. Tehnologia de producere a buta[ilor portaltoi
T\ierile de produc]ie. ~n condi]iile ]\rii noastre, pentru ob]inerea
unor coarde de dimensiuni optime, din care s\ se fragmenteze buta[i se
recomand\ ca num\rul punctelor de cre[tere pe butuc s\ fie cuprins `ntre 8
şi 16. ~n practic\ se aplic\ 3 metode de t\iere: `n ras, `n cepi [i `n cordi]e.
T\ierea `n ras, cunoscut\ [i sub numele de t\ierea `n cap de salcie,
const\ `n suprimarea de la punctul de inser]ie a tuturor cordi]elor de pe
butuc, r\mase dup\ recoltarea coardelor.
T\ierea `n cepi const\ `n scurtarea cordi]elor la 1-2 cm (cepi scur]i)
sau la 1-2 ochi (cepi lungi), deasupra punctului de inser]ie.
T\ierea `n cordi]e este foarte pu]in practicat\ [i const\ `n scurtarea
coardelor la 4-8 ochi deasupra punctului de inser]ie.
Lucr\ri [i opera]iuni `n verde. Al\turi de t\ierile de produc]ie, o
influen]\ deosebit\ asupra cre[terii [i produc]iei vi]elor portaltoi o au
lucr\rile [i opera]iunile `n verde: plivitul, legatul l\starilor, copilitul,
cârnitul [i orbirea mugurilor.
Plivitul l\starilor const\ `n suprimarea de la punctul de inser]ie a
l\starilor slab dezvolta]i, `n scopul definitiv\rii sarcinii butucului [i a
regl\rii cre[terii.
Legatul l\starilor. L\starii vi]elor portaltoi ajung la lungimi mari
numai dac\ sunt lega]i [i dirija]i pe mijlocul de su]inere.
Copilitul este opera]iunea de `ndep\rtare a l\starilor anticipa]i, care
cresc din mugurii de var\ `n axila frunzelor.

279
Cârnitul este opera]iunea de `ndep\rtare a vârfurilor l\starilor pe o
lungime de 50-100 cm [i se efectueaz\ `n etapa când viteza lor de cre[tere
este mult diminuat\.
Orbirea mugurilor se execut\ odat\ cu copilitul, când se
`ndep\rteaz\ mugurii existen]i `n axila frunzelor, `n scopul favoriz\rii
cre[terii l\starilor.
M\suri de protec]ie `mportiva bolilor [i d\un\torilor. Vi]ele
potraltoi sunt, `n general, rezistente la atacul bolilor [i d\un\torilor. ~n anii
cu precipita]ii abundente, `n planta]iile de Chasselas × Berlandieri 41 B,
cunoscut ca sensibil la man\, se aplic\ 2-3 tratamente pentru prevenirea [i
combaterea acesteia.
Completarea golurilor. ~n planta]iile de portaltoi aflate `n
produc]ie, lucrarea se face, de obicei, prin marcotaj adânc, iar dup\ 2-3 ani,
când marcota este bine `nr\d\cinat\, poate fi separat\ de planta-mam\.
Lucr\rile solului se grupeaz\ `n lucrări anuale [i periodice. Anual
se efectuează două ar\turi, una prim\vara la 18-20 cm adâncime [i alta
toamna, la 20-25 cm. ~n cursul verii se execut\ 5-6 pra[ile mecanice pe
intervalele dintre rânduri [i 3-4 pra[ile manuale pe rând.
Fertilizarea cu `ngr\[\minte organice, 30 t/ha se execut\ o dat\ la 4
ani, `ncorporându-se `n sol la adâncimea de 25-30 cm. Acestea sunt
completate cu `ngr\[\minte chimice cu azot, fosfor [i potasiu, `n doze
orientative de circa 100-300 kg substan]\ activ\/ha, administrate anual.
Recoltarea coardelor portaltoi. Recoltarea coardelor portaltoi se
face `n perioada de repaus, fie prim\vara, cu pu]in timp `nainte de
utilizarea lor, fie toamna.
Produc]ia de buta[i ob]inut\ la hectar depinde de soi, condi]iile de
mediu [i agrotehnica aplicat\ [i este de 100000-200000 buta[i/ha, din care
circa 60% sunt de calitatea I, adic\ cu un diametru `ntre 7-12 mm. Buta[ii
cu diametrul mai mic de 6 mm sau mai mare de 12 mm, de calitatea a II-a,
nu sunt folosi]i la altoire, dânduli-se alte utiliz\ri.
9.2.3. Tehnologia producerii coardelor altoi
Producerea materialului s\ditor viticol se realizeaz\ în:
• planta]ii de conservare,
• plantaţii de pre`nmul]ire,
• planta]ii-mam\ de portaltoi,
280
• planta]ii-mam\ de soiuri roditoare,
• planta]ii recunoscute,
• [coli de vi]e.
Recoltarea coardelor-altoi se face toamna dup\ c\derea frunzelor [i
`naintea gerurilor cu temperaturi sub minus 10-12°C, care pot afecta
viabilitatea ochilor. Coardele recoltate se leag\ `n pachete a câte 100 buc\]i
[i se eticheteaz\, specificându-se soiul [i unitatea produc\toare.
9.2.4. Tehnologia de producere a vi]elor altoite
Vi]ele altoite se ob]in `n complexele de altoire [i for]are [i se
fortific\ `n [coala de vi]e situat\ `n câmp deschis, sau `n solarii. Altoirea
buta[ilor este lucrarea prin care, dup\ o anumit\ tehnic\, se `mbin\ altoiul
cu portaltoiul.
Parafinarea buta[ilor altoi]i este precedat\ de umectarea acestora pe
zona altoit\, prin introducerea `n ap\ la temperatura de 20-25°C timp de 2-
4 secunde. Aclimatizarea sau c\lirea vi]elor urm\re[te acomodarea la
condi]iile de temperatur\, higroscopicitate, aera]ie [i lumin\, similare cu
cele din mediul natural. Temperatura la care se face c\lirea vi]elor altoite
este de 8-9°C pentru buta[ii care urmeaz\ a fi planta]i `n [coala de vi]e [i
de 12-15°C la cei ce vor fi cultiva]i `n solarii.
9.2.5. Cultura vi]elor `n [coala de vi]e
{coala de vi]e, parte component\ a pepinierei viticole, este
suprafa]a de teren `n care se planteaz\ [i cresc `n timpul unei perioade de
vegeta]ie buta[ii altoi]i [i for]a]i sau cei nealtoi]i, la care se adaug\ [i
terenul pentru asolament.
Fertilizarea de baz\ se face cu `ngr\[\minte organice (30-50 t/ha) [i
chimice, administrate la desfundat sau la cultura premerg\toare.
Desfundatul se execut\, de preferin]\, cu plugul balansier, toamna,
`n luna octombrie, fiind precedat de ar\tura de var\ aplicat\ imediat dup\
recoltarea plantei premerg\toare.
Plantarea vi]elor `n [coala de vi]e se face prim\vara, dup\ trecerea
pericolului brumelor târzii, atunci când temperatura solului, la adâncimea
de 20-25 cm ajunge la 10-12°C. Calendaristic, aceast\ perioad\, `n
condi]iile ]\rii noastre, este cuprins\ `ntre 25 aprilie [i 5 mai, iar preg\tirea
vi]elor pentru plantare cuprinde sortarea, fasonarea [i parafinarea.

281
Sortarea const\ `n alegerea vi]elor la care ochiul este viabil sau
pornit deja `n vegeta]ie, calusul este sub forma unui inel continuu, de
culoare galben\-sidefie, iar baza portaltoiului cicatrizat\.
Fasonarea este lucrarea prin care l\starii altoi se scurteaz\ la 3-5
cm, r\d\cinile bazale la 1 cm [i l\starii sau r\d\cinile pornite din nodurile
intermediare ale portaltoiului [i r\d\cinile din altoi se `ndep\rteaz\.
Parafinarea vi]elor se practic\ mai ales atunci când se planteaz\ `n
teren nebilonat.
Plantarea `n [coala de vi]e. Perioada de plantare coincide, `n
condi]iile din sudul ]\rii, cu intervalul 25 aprilie-10 mai, `n care
temperatura solului, la adâncimea de 15-20 cm, este mai mare de 10-12°C,
iar pericolul brumelor târzii de prim\var\ este minim. Pentru celelalte zone
ale ţări plantarea se face cu 5-10 zile mai târziu.
Metoda de plantare difer\, dup\ cum terenul este sau nu bilonat.
~n teren nebilonat, plantarea se face `n [an]uri deschise cu plugul la
adâncimea de 18-20 cm [i distan]ate la 1,40 m.
Plantarea vi]elor `n teren bilonat. Ridicarea biloanelor se face dup\
desfundat, toamna, cu ajutorul unor pluguri cu br\zdarele dispuse fa]\ `n
fa]\, ac]ionate mecanic. Distan]a `ntre biloane este de 1,20 m, orientarea
lor este est-vest, iar plantarea se face pe partea sudic\ a bilonului.
Lucr\rile de `ntre]inere aplicate `n [coala de vi]e se grupeaz\ `n
dou\ categorii:
• lucr\ri aplicate solului [i
• lucr\ri aplicate vi]elor.
Lucr\ri aplicate solului. Imediat dup\ plantare solul se afâneaz\
printr-o cultiva]ie cu plugul f\r\ corman\, la adâncimea de 14-16 cm, pe
intervalul dintre rânduri. ~n timpul perioadei de vegeta]ie se execut\ 10-12
lucr\ri cu freza, la adâncimea de 8-10 cm `n cultura f\r\ biloane, sau
acela[i num\r de pra[ile `n cultura pe biloane.
Lucr\ri aplicate vi]elor. Controlul pornirii l\starilor [i
combaterea d\un\torilor.
Combaterea d\un\torilor se face prin desfacerea bilonului la
partea lui superioar\ [i administrarea de insecticide prin pr\fuire, dup\ care
bilonul se reface.

282
Produc]ia de vi]e calitatea I variaz\, `n func]ie de tehnologiile
folosite, `ntre 30-52% din num\rul total. ~n pepinierele cu tradi]ii [i
amplasate `n zonele cele mai favorabile din punct de vedere al condi]iilor
naturale, randamentul este `ntre 38-52%, iar `n cultura pe sol ameliorat, `n
solarii, se asigur\, uneori, 60% vi]e calitatea I.
9.3. Înfiinţarea plantaţiilor de viţă roditoare
Planta]iile de vi]\ de vie se `nfiin]eaz\ cu prec\dere `n podgoriile [i
centrele viticole cu tradi]ie, adic\ `n acele areale `n care factorii naturali
sunt favorabili ob]inerii unor recolte de struguri superioare, cantitativ [i
calitativ.
În ]ara noastr\, datorit\ condi]iilor pedoclimatice specifice fiec\rui
areal viticol, s-au adoptat [i r\spândit trei tipuri de planta]ii: protejat\,
semiprotejat\ [i neprotejat\.
Cultura protejat\ se practic\ `n zonele cu `nghe]uri frecvente ale
vi]ei de vie `n timpul iernii, atunci când temperatura minim\ absolut\ scade
sub -24°C.
Cultura semiprotejat\ este extins\ `n zonele `n care frecven]a anilor
cu `nghe]uri ale vi]ei de vie este de dou\ ori `n decurs de 10 ani succesivi.
Cultura neprotejat\ se practic\ `n zonele `n care temperatura
minim\ `n timpul iernii nu coboar\ frecvent sub -20° sau -22°C, iar suma
anual\ a gradelor de temperatur\ dep\[e[te 3000°C.
Forma de conducere este dat\ de `n\l]imea tulpinii [i de nivelul la
care sunt situate elementele multianuale [i anuale ale butucului.
Din acest punct de vedere, `n viticultura româneasc\ se practic\ trei
forme de conducere: joas\, semi`nalt\ [i `nalt\.
Forma de conducere joas\ este cea la care `n\l]imea tulpinii nu
dep\[e[te 20 cm. În acest caz elementele de schelet [i cele anuale ale
butucului pot fi aplecate `n vederea protej\rii lor `n timpul iernii, prin
acoperire cu p\mânt.
Forma de conducere semi`nalt\ este cea la care `n\l]imea tulpinii
este de 70-80 cm; distan]ele dintre rânduri mai mari sau egale cu 2 m
permit mecanizarea unui num\r mare de lucr\ri aplicate solului [i plantei.
Forma de conducere `nalt\, cu tulpina `ntre 1-2 m, prezint\
acelea[i avantaje ca [i cea semi`nalt\, la care se adaug\ o mai bun\

283
rezisten]\ a vi]elor fa]\ de temperaturile sc\zute din timpul iernii. Se
practic\ `n podgoriile cu ierni mai blânde.
Alegerea [i organizarea terenului pentru cultura vi]ei de vie.
Noile planta]ii viticole urmeaz\ s\ se `nfiin]eze cu prec\dere `n cadrul
arealelor viticole cu tradi]ie, delimitate.
Alegerea [i amplasarea soiurilor [i stabilirea distan]elor de
plantare. Alegerea portaltoiului se va face ]inându-se seama de `nsu[irile
hidro-fizice ale solului, de pH [i con]inutul `n calcar.
Alegerea soiurilor roditoare se va face conform lucr\rii „Lista
soiurilor autorizate [i recomandate la plantare `n arealele viticole
delimitate din România” `ntocmit\ de Oficiul Na]ional al Viei [i Vinului pe
zone, podgorii [i centre viticole, `n func]ie de direc]iile de produc]ie.
Soiuri pentru vinuri albe: Galbenă de Odobeşti, Aligote, Fetească
albă, Grasă de Cotnari, Pinot gris, Riesling italian, Chardonnay,
Saugvnion, Muscat Ottonel, Tămâioasă.
Soiuri pentru vinuri roşii: Băbească neagră, Cadarcă, Cabernet
Sauvignon, Merlot, Fetească neagră, Pinot noir.
Soiuri pentru stafide: Perlette, Armenia, Kâş Mâş, Sultanina.
În general, cele mai potrivite distan]e de plantare sunt cele care
asigur\ o densitate mijlocie de 4 000-6 000 butuci/ha.
Preg\tirea terenului `n vederea plant\rii vi]ei de vie. Înfiin]area
unei planta]ii de vi]\ de vie se poate realiza pe un teren cu sol neproductiv,
`n care caz este necesar\ eliminarea prealabil\ a vegeta]iei [i m\r\cinilor
de pe suprafa]a respectiv\ sau pe un teren folosit pentru culturi cerealiere,
fânea]\ sau p\[une.
Plantarea vi]ei de vie. Vi]a de vie se poate planta toamna,
prim\vara [i `n cazuri speciale vara. Plant\rile de toamn\ sunt cele mai
recomandate, `ntrucât pân\ prim\vara r\nile provocate vi]elor prin
fasonare se cicatrizeaz\, iar pornirea `n vegeta]ie are loc mai devreme.
Înfiin]area planta]iilor viticole pe terenuri obi[nuite se face numai
cu vi]e altoite `nr\d\cinate, iar pe cele nefiloxerate (pe nisipuri) se pot
folosi [i vi]e nealtoite, dar `nr\d\cinate.
Preg\tirea vi]elor pentru plantare const\ `n fasonare, parafinare [i
mocirlire.

284
Fasonarea. Cordi]a [i r\d\cinile vi]ei se scurteaz\ la anumite
dimensiuni, ocazie cu care se `nl\tur\ [i fragmentul de internod aflat
deasupra punctului de inser]ie a cordi]ei.
Parafinarea p\r]ii aeriene, pân\ sub punctul de altoire, se
efectueaz\ numai la vi]ele fasonate care se planteaz\ prim\vara dup\
metoda „f\r\ mu[uroi”.
Mocirlirea r\d\cinilor [i a unei p\r]i din tulpina subteran\ se face
prin introducerea acestora `ntr-o compozi]ie vâscoas\ format\ din p\mânt
argilos, dejec]ii proaspete de bovine [i ap\.
Plantarea propriu-zis\. Plantatul vi]elor se face dup\ metoda
clasic\ sau dup\ metode speciale.
Plantarea dup\ metoda clasic\ const\ `n efectuarea de aceea[i
parte a piche]ilor [i la circa 5 cm de ace[tia a unor gropi de 50 cm
adâncime [i 40-45 cm l\]ime, iar la baza peretelui dinspre pichet se
realizeaz\ o scobitur\ [i un mic mu[uroi. S\patul gropilor se poate face
manual sau mecanizat, cu ma[ina dezaxabil\ de s\pat gropi.
Plantarea `n gropi deschise este folosit\ pe soluri grele, argiloase,
reci, cu mult\ umiditate. Vi]ele se parafineaz\, iar gropile se completeaz\
cu p\mânt numai pân\ la jum\tate, pentru a favoriza p\trunderea c\ldurii.
Plantarea semimecanizat\ se execut\ cu ajutorul hidroburului
prev\zut, obi[nuit, cu 4 sonde hidraulice [i care folosesc o presiune a apei
de 4-6 atmosfere.
Plantarea mecanizat\ se execut\ cu ma[ini speciale cu randament
de 3-4 ha/zi. Acestea fac gropile, a[az\ vi]ele, taseaz\ solul [i ud\ vi]ele.
Lucrările de întreţinere din plantaţiile tinere de viţă roditoare
Pân\ la intrarea pe rod a vi]ei de vie, lucr\rile de `ntre]inere se
aplic\ diferen]iat, `n func]ie de vârsta planta]iei.
Lucr\rile de `ntre]inere aplicate `n anul I
Imediat dup\ terminarea plant\rii solul se mobilizeaz\ printr-o
ar\tur\ la adâncimea de l4-16 cm, f\r\ `ntoarcerea brazdei, care se
niveleaz\ imediat, pentru a preveni evaporarea apei.
Toamna, dup\ c\derea frunzelor, se aplic\ o ar\tur\ la adâncimea
de 18-20 cm, cu r\sturnarea brazdelor c\tre rândurile de vi]\, pentru
protejarea acestora prin mu[uroire.

285
Copcitul este o lucrare obligatorie, prin care se suprim\ r\d\cinile
crescute din altoi [i l\starii din portaltoi. Se execut\ de 2 ori, respectiv `n
iunie [i august, prin desfacerea mu[uroiului pân\ sub punctul de altoire.
Combaterea bolilor [i d\un\torilor se face confom cu schemele de
tratament. Protejarea vi]elor `n timpul iernii se execut\ dup\ c\derea
frunzelor, prin mu[uroire, acoperindu-se baza coardelor pân\ la nivelul
ochilor 7-8, lucrare realizat\ odat\ cu ar\tura de toamn\.
Lucr\rile de `ntre]inere aplicate `n anul II
Pe lâng\ lucr\rile aplicate `n primul an de la plantare, `n anul II se
efectueaz\ [i unele lucr\ri noi, cum sunt: desmu[uroitul, t\ierea de
formare, instalarea mijloacelor de sus]inere.
Desmu[uroitul vi]elor pân\ sub punctul de altoire se face prim\vara
devreme, atunci când temperatura aerului nu mai scade sub -8°C.
Începând cu anul II, vi]elor li se aplic\ t\ieri de formare, `n raport
cu tipul de t\iere [i forma de conducere care va fi aplicat\. Lucrarea se
execut\ imediat dup\ desmu[uroit [i trebuie terminat\ `nainte de
`nmugurit.
Vi]a de vie din cultur\, ca [i cea din flora spontan\, este o lian\ cu
]esuturile mecanice slab dezvoltate, din care cauz\ nu se poate autosus]ine.
Sus]inerea vi]ei pe tulpini proprii este folosit\ pe areale `ntinse `n
]\ri cu climat cald. Butucii prezint\ `n vârful tulpinii bra]e scurte pe care, la
t\iere, se las\ cepi [i cordi]e de rod de 4-5 ochi.
Sus]inerea vi]ei pe suporturi artificiale este generalizat\ `n
viticultura româneasc\. Aracii se utilizeaz\ pentru sus]inerea planta]iilor
situate pe terenuri accidentate sau pentru suprafe]e mai reduse.
Lucr\rile de `ntre]inere aplicate `n anul III
În anul III, lucr\rile agrofitotehnice difer\ fa]\ de cele din anul II
prin solu]iile tehnice adoptate, mai ales la t\ierea de formare [i la lucr\rile
`n verde. În func]ie de tipul de cultur\, se aplic\ t\ieri diferen]iate.
În zona protejat\ peste iarn\, cu tulpini joase, vi]ele plantate `n
goluri `n anul II se vor t\ia `n cepi de 2-3 ochi, iar cele din planta]ie, t\iate
`n anul anterior `n cordi]e, se taie `n una sau dou\ verigi de rod formate din
cepi de 2 ochi [i cordi]e de 5-8 ochi.
În zona neprotejat\ peste iarn\, la vi]ele conduse pe tulpini mijlocii
sau `nalte, se suprim\ prin t\iere toate coardele anuale, iar coarda condus\

286
vertical [i palisat\ pe tutore se trateaz\ `n func]ie de viitoarea form\ de
conducere adoptat\.
În zona protejat\ peste iarn\, condus\ pe tulpini joase, se aplic\
plivitul [i legatul l\starilor de 2-3 ori, când se folosesc aracii ca mijloc de
sus]inere sau plivitul [i introducerea l\starilor printre sârmele duble ale
spalierului, când vi]a este sus]inut\ pe spalier.
La vi]elor conduse pe tulpini semi`nalte sau `nalte se plivesc l\starii
porni]i de pe tulpin\ [i se suprim\ l\starii cu sau f\r\ so] de pe cordonul `n
formare, asigurându-se distan]a dintre ei [i o repartizare a acestora cât mai
uniform\. L\starii r\ma[i se introduc printre sârmele duble ale spalierului.
Fertilizarea se face `ncepând cu toamna anului II, folosindu-se 150-
200 kg/ha P2O5 [i 150-180 kg/ha K2O [i continuând `n prim\vara anului III
cu 150-200 kg/ha N substan]\ activ\, `nainte de dezmugurit.
Irigarea se aplic\ atunci când plafonul minim de umiditate coboar\
`ntre 50- 70%, `n func]ie de regimul pluviometric din podgoria respectiv\.
9.4. Tehnologia de întreţinere şi exploatare a plantaţiilor
Tenhologia de `ntre]inere [i exploatare a planta]iilor de vi]\ de vie
pe rod are drept scop reglarea, `n primul rând, a proceselor de cre[tere [i de
fructificare, `n concordan]\ cu poten]ialul soiurilor cultivate [i cu condi]iile
pedoclimatice din zon\.
T\ierea vi]ei de vie
Din complexul de m\suri agrotehnice aplicate vi]ei de vie, t\ierea [i
conducerea butucilor [i coardelor, precum [i lucr\rile [i opera]iile `n verde
au o deosebit\ importan]\.
~n func]ie de scopul urm\rit, t\ierile se clasific\ `n urm\toarele
categorii:
• t\ieri de formare, care se aplic\ `n primii ani dup\ plantare,
• t\ieri de fructificare, efectuate `n planta]iile aflate `n produc]ie [i
• t\ieri de regenerare, care se aplic\ `n planta]iile b\trâne sau
`mb\trânite prematur.
T\ierile de formare se aplic\ `n primii 3-5 ani de la plantarea vi]ei.
Prin aceste t\ieri se urm\re[te formarea butucilor `n concordan]\ cu
sistemul de t\iere, asigurându-se vi]elor elemente de schelet cu dimensiuni
corespunz\toare `nsu[irilor biologice ale soiului [i condi]iilor
agroclimatice.

287
T\ierile de produc]ie sau de fructificare sunt, `n realitate, t\ieri de
reglare a vegeta]iei [i produc]iei. Elementele de produc]ie provin din
coardele anuale de rod, iar cele de formare din coardele anuale, indiferent
dac\ sunt sau nu purt\toare de rod.
T\ierea de regenerare sau de re`ntinerire se aplic\ `n planta]iile
b\trâne sau `mb\trânite, o dat\ sau de dou\ ori `n cursul vie]ii lor.
În funcţie de momentul t\ierii vi]ei de vie, t\ierea viilor se poate
efectua toamna, iarna sau prim\vara. În zonele `n care iernile sunt aspre,
t\ierea se execut\ toamna [i prim\vara, iar `n cele cu ierni blânde, din
zonele de cultur\ neprotejate, `n tot cursul perioadei de repaus.
Elementele de formare [i de produc]ie ale butucului. Prin
scurtarea coardelor de un an la diferite dimensiuni, `n func]ie de pozi]ia lor
pe butuc [i de vârsta lemnului pe care sunt situate, rezult\ diferite elemente
de formare [i de rodire. Dup\ pozi]ia lor pe butuc [i dup\ num\rul de ochi
rezervat prin t\iere, elementele de formare poart\ urm\toarele denumiri
conven]ionale: cepul de `nlocuire, cepul de rezerv\ [i cepul de siguran]\.
Dup\ pozi]ia lor pe butuc [i dup\ num\rul de ochi, acestea poart\
urm\toarele denumiri conven]ionale: cepul de rod, cordi]a, c\l\ra[ul,
coarda de rod propriu zis\, veriga de rod, biciul [i pleata.
Conducerea [i dirijarea coardelor. Conducerea coardelor la vi]a de
vie [i dirijarea pe mijlocele de sus]inere este impus\ de necesitatea de a da
coroanei butucului o anumit\ form\, `ntrucât, datorit\ ]esuturilor mecanice
slab dezvoltate, vi]a de vie nu se poate autosus]ine.
Cele mai r\spândite forme de conducere pe tulpini, `n condi]iile din
România, sunt: cordonul Lenz Moser, Guyot pe tulpin\ sau semitulpin\
(fig. 1, 2)., pergol\, cordonul speronat (fig. 3), cordonul Cazenave (fig. 4).
Lucr\ri [i opera]ii `n verde
~n func]ie de necesitatea aplic\rii lucr\rilor [i opera]iilor `n verde,
ele sunt grupate `n:
• lucr\ri obligatorii (legatul l\starilor [i copcitul),
• opera]iuni `n vederea `mbun\t\]irii calit\]ii produc]iei (plivitul,
normarea num\rului de inflorescen]e [i scurtarea ciorchinilor) [i
• lucr\ri [i opera]iuni ocazionale (ciupitul, copilitul, cârnitul,
desfrunzitul par]ial, incizia inelar\, polenizarea suplimentar\,
r\rirea boabelor etc).
288
Fig. 1 Tăierea de formare Guyot multiplu
viţa plantată; b) toamna, după căderea frunzelor; c) înainte de tăiere; d) după tăiere; e)
toamna, după căderea frunzelor; f) înainte de tăiere; g) după tăiere; h) toamna, după
căderea frunzelor.

Fig. 2 Tăierea de formare Guyot pe semitulpină


A - anul al doilea de la plantare; B – anul al treilea de la plantare; C – anul al patrulea de
la plantare; D - anul al cincilea de la plantare.
a) înainte de tăierea de primăvara; b) după tăiere

289
Fig. 3 Tăierea de formare, la tipul de tăiere cordon speronat
A - anul al doilea de la plantare; B – anul al treilea de la plantare; C – anul al
patrulea de la plantare; a) înainte de tăierea de primăvara; b) după tăiere

Fig. 4 Tăierea de formare, cordon Cazevane


A anul al doilea de la plantare; B – anul al treilea de la plantare; C – anul al patrulea de la
plantare; D - anul al cincilea de la plantare.
a) înainte de tăierea de primăvara; b) după tăiere

290
Legatul l\starilor se execut\ când ace[tia ajung s\ aib\ 40-50 cm,
prin palisarea [i legarea de mijlocul de sus]inere. Lucrarea se repet\ de 3-4
ori `n perioada de vegeta]ie, `n intervalul mai, iunie, iulie [i, dac\ este
necesar, [i `n august.
Copcitul const\ `n suprimarea r\d\cinilor emise din altoi sau a
celor formate la nivelul nodului superior al vi]elor nealtoite, hibrizilor
produc\tori direc]i sau portaltoi.
Plivitul l\starilor. Scopul principal al lucr\rii este reglarea
fructific\rii vi]ei de vie, prin stabilirea `nc\rc\turii finale optime de l\stari
pe butuc.
Normarea num\rului de inflorescen]e. Lucrarea se practic\ la
soiuri de struguri pentru mas\, când la t\iere s-au re]inut `nc\rc\turi prea
mari pe butuc.
Scurtarea inflorescen]elor. Pentru a da o form\ cât mai atr\g\toare
strugurilor, la unele soiuri pentru mas\ se scurteaz\ sau se suprim\ o parte
din rahis [i din ramifica]ii.
Ciupitul const\ `n suprimarea vârfului de cre[tere l\starilor fertili.
Lucrarea se execut\ cu 1-2 zile `nainte de `nflorit, cu scopul de a `ntrerupe
pentru o perioad\ de 8-12 zile, cre[terea `n lungime a l\starului.
Copilitul este o opera]iune `n verde prin care se suprim\ total sau se
scurteaz\ par]ial copilii, rezervând pe ei un anumit num\r de frunze.
Desfrunzitul par]ial se aplic\ atât la soiurile de struguri pentru vin,
cât [i la cele pentru mas\.
Incizia inelar\ se efectueaz\ pe l\starii fertili sau pe coardele de
rod, prin scoaterea unui inel de scoar]\ de 5-6 mm sau prin `ntreruperea pe
timp relativ scurt a circula]iei descendente a sevei, fie prin incizare, f\r\
scoaterea inelului de scoar]\, fie prin strangulare.
Cârnitul const\ `n retezarea l\starilor cu [i f\r\ rod la 6-8 frunze
din vârf, `ncepând din momentul intr\rii strugurilor `n perioada de pârg\.
Polenizarea artificial\ const\ `n interven]ia omului `n vederea
favoriz\rii poleniz\rii florilor.
R\rirea boabelor se aplic\ rar `n practic\, având o `ntrebuin]are
limitat\, doar pentru soiurile de mas\ timpurii, la care strugurii au tendin]\
de compactizare.

291
Lucr\rile solului [i aplicarea erbicidelor.Solul din planta]iile de
vii trebuie men]inut `n permanen]\ afânat [i f\r\ buruieni. Lucr\rile solului
au drept scop s\ creeze condi]iile necesare pentru o bun\ dezvoltare a
sistemului radicular al vi]ei de vie.
~n func]ie de frecven]a cu care sunt efectuate, lucr\rile solului pot fi
anuale [i periodice.
Ar\tura de toamn\ se execut\ dup\ c\derea frunzelor la adâncimea
de 16-18 cm, mecanizat, cu ajutorul plugului cultivator pentru vie echipat
cu 2 sau 4 trupi]e [i o rari]\, ac]ionat de un tractor viticol.
Cultiva]ia se aplic\ de 2-3 ori `n perioada de vegeta]ie [i const\
dintr-o afânare superficial\, `n vederea p\str\rii apei din sol [i distrugerii
buruienilor.
Discuitul este o lucrare superficial\ efectuat\ la adâncimea de 5-8
cm, prin care se afâneaz\, se m\run]e[te [i se niveleaz\ solul dintre
rândurile de vi]e, distrugându-se, totodat\, [i buruienile.
Lucrarea cu freza este indicat\ `n cazul solurilor grele [i puternic
`mburuienate. Adâncimea de lucru este de 5-10 cm.
Pra[ilele, `n num\r de 4-6, se aplic\ `n tot cursul perioadei de
vegeta]ie, mobilizând solul pe adâncimea de 6-8 cm.
Concomitent cu subsolarea se face [i fertilizarea cu fosfor [i
potasiu, folosindu-se, `n acest scop, echipamentul EIV pentru administrat
`ngr\[\minte chimice, montat pe subsolierul SPV-45 M.
Fertilizarea planta]iilor viticole. Fertilizarea planta]iilor de vii de
toate vârstele este impus\ de necesitatea de re`noire a substan]elor nutritive
u[or solubile folosite de plant\ `n procesele de cre[tere [i fructificare [i a
celor levigate `n profunzimea solului ori sp\late de precipita]ii sau iriga]ii.
Cantit\]ile de elemente nutritive extrase anual din sol de pe un
hectar plantat cu vi]\ de vie aflat\ `n produc]ie variaz\ `ntre 40-90 kg N,
10-60 kg P2O5 [i 40-90 kg K2O. ~ngr\[\mintele organice, prin compozi]ia
chimic\ complex\, exercit\ o influen]\ favorabil\ asupra solului, [i prin
aceasta, [i asupra vi]ei de vie.
Pierderile cele mai mari de recolt\ la vi]a de vie sunt cauzate de
atacul de man\ (Plasmopara viticola), oidium (Uncinula necator) [i
putregaiul cenu[iu al strugurilor (Botriotinia fuckeliana), dintre boli [i

292
acarianul ro[u (Tetranychus urticae), molia sau eudemisul (Lobesia
botrana) [i cochilisul strugurilor (Eupoecilia ambiguella), dintre d\un\tori.
Tratamentele chimice completeaz\ m\surile preventive de
combatere a bolilor [i d\un\torilor.
Irigarea planta]iilor viticole. ~n podgoriile cu precipita]ii
insuficiente sau necorespunz\tor repartizate `n cursul anului sau `n
perioada de vegeta]ie, irigarea reprezint\ o verig\ important\ a
complexului agrotehnic viticol.
Recoltarea şi valorificarea strugurilor. Strugurii se recoltează
numai după maturare, fie pentru consum în stare proaspătă fie pentru
vinificaţie, ţinând seama de conţinutul de zahăr. Momentul de recoltare
pentru vinificaţie se stabileşte în funcţie de mersul acumulării zahărului în
bob, de pierderea acidităţii până la nivelul optim ce condiţionează recolta şi
de dinamica greutăţii a 100 boabe.
Culesul începe cu soiurile albe, apoi cu cele negre, când au atins
parametrii convenabili. La supramaturare (cu pierderi cantitative) se
recoltează soiurile din care se obţin vinuri demidulci sau dulci naturale
(Tămâioasă românească, Grasa de Cotnari).
Recoltarea se execută manual, mecanizat doar în unele ţări viticole
se utilizează combine, care acţionează prin batere sau absorbţie.
Strugurii recoltaţi sunt transportaţi la cramă, în timpul cel mai scurt,
folosindu-se în acest scop bene sau alte vase de transport . Strugurii, în
funcţie de starea lor, de natura drumului şi de distanţă, se stropesc cu
soluţie de bioxid de sulf lichid pentru a fi protejaţi de oxidare şi
îmbolnăvire.
Strugurii de masă se recoltează la maturitatea de consum, atunci
când valoarea indicelui glucoacidimetric variază între 2,5-4,5, iar masa a
100 de boabe ajunge la valorile maxime pentru soiul respectiv. Aceşti
parametri se realizează în momentul când conţinutul zahărului din boabe
este cuprins între 150-200 g/l, iar aciditatea strugurilor variază între 3,5-6,5
g/l H2SO4.
Recoltarea se va efectua pe timp frumos, f\r\ precipita]ii, deoarece
umezeala din aer, sub form\ de ploaie, cea]\ sau rou\, afecteaz\ starea de
s\n\tate a strugurilor.

293
Culesul strugurilor de mas\ pentru consum `n stare proasp\t\ se
face e[alonat, pe m\sura valorific\rii lor, p\strându-se intact\ pruina de pe
boabe. Acesta se realizeaz\ prin prinderea strugurelui cu o mân\ de
peduncul, iar cu cealalt\ mân\ se taie de pe l\star [i se a[az\ apoi, cu grij\,
`n l\di]\.
Concomitent cu recoltatul se efectueaz\ cizelatul [i sortatul
strugurilor. Cizelatul const\ `n `nl\turarea boabelor mici, incomplet
maturate, a celor fisurate, a vârfurilor alungite, cu boabe rare sau lipsite de
boabe. ~n acest scop se folosesc forfecu]e speciale cu vârfurile rotunjite.
Sortatul se face pe calit\]i, conform standardelor prev\zute pentru
consumul intern sau pentru export.
Ambalarea se face `n interval de 12-14 ore de la cules [i sortare,
a[ezând strugurii strâns, cu pedunculii la interior; la partea superioar\ a
l\di]elor nivelul strugurilor va dep\[i deschiderea l\zii cu circa 1 cm, iar
capacul se a[az\ presând strugurii `ncet [i s\ltând u[or l\di]a.

294
Capitolul X

CULTURA POMILOR

10.1. Importanţa cultivării pomilor


10.2. Producerea materialului săditor pomicol
10.3. Înfiinţarea plantaţiilor pomicole
10.4. Întreţinerea plantaţiilor pomicole

10.1. Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi


Fructele constituie singura categorie de alimente de origine vegetală
care intră în alimentaţia umană aşa cum le produce planta, fără adausuri
sau prelucrări. Acestea au, în compoziţia lor, în diferite procente, grăsimi,
proteine, glucide, celuloză, vitamine şi săruri minerale.
Fructele sunt recomandate nu numai în alimentaţia omului sănătos,
ci şi în regimuri alimentare recomandate multor categorii de boli.
Aciditatea moderată a fructelor provoacă o importantă secreţie de salivă,
stimulează activitatea sucurilor gastrice şi reglează funcţiile intestinale.
Merele, perele, gutuile, prunele, piersicele şi caisele au un
important rol anticonstipant. Ele au importanţă majoră în prevenirea
cancerului intestinului gros prin înlăturarea constipaţiei. De asemnea,
merele, perele şi gutuile, datorită conţinutului ridicat în pectină, reduc
colesterolul, fiind recomandate în prevenirea aterosclerozei şi a infarctului
de miocard.
10.2. Producerea materialului săditor pomicol
Pepiniera este o exploataţie horticolă intensivă, specializată în
producerea materialului săditor pomicol, pomi, arbuşti fructiferi, stoloni de
căpşun.

295
10.2.1. Amplasarea pepinierelor
Pepiniera se amplasează într-o poziţie centrală în zona pe care o
serveşte pentru a permite o uşoară circulaţie a materialului săditor.
Temperatura medie anuală a zonei în care se amplasează pepiniera
trebuie să fie de minimum 8,5°C, iar minima absolută din cursul iernii să
nu scadă sub –25…-28°C . Suma precipitaţiilor anuale trebuie să fie în jur
de 550-600 mm, chiar dacă este obligatorie asigurarea pepinierei cu apă şi
sistem de irigaţie, fiind importantă şi umiditatea atmosferică pentru
creşterea normală a materialului săditor.
Solurile trebuie să fie uşoare, permeabile, drenate, luto-nisipoase
sau nisipolutoase, fertile, structurate şi aerisite, cu pânza de apă freatică la
peste 1,5 m adâncime, iar pH = 6,5-7. Se recomandă terenurile plane sau
cu panta de 6%, cu expoziţie nordică, sudestică şi chiar sud-vestică,
însorite, care să permită o asimilaţie clorofiliană intensă şi mai multă
căldură.
10.2.2. Organizarea pepinierelor
Sporirea eficienţei în producerea materialului săditor precum şi
calitatea biologică a acestuia presupune existenţa tuturor sectoarelor
pepinierei echipate corespunzător.
Parcelarea se face prin marcarea şi bornarea sectoarelor şi solelor.
Bornarea se face prin borne fixe din ţeavă metalică, încastrate în ciment,
prevăzute cu tăbliţe indicatoare.
Trasarea drumurilor şi aleilor. Pe mijlocul pepinierei se trasează
un drum principal lat de 6 m, bine consolidat şi pietruit. Între sole se
trasează aleile late de 2-3 m, care se vor menţine înierbate. Între parcele se
lasă alei de 0,5-1,2 m, care se întreţin ca ogor lucrat.
Dimensiunile parcelelor. Pentru şcoala de puieţi şi marcotieră
parcelele au dimensiuni de 25/100 m sau 50/100 m pentru sole egale sau
mai mici de 5000 m2.
Pregătirea terenului în pepiniere se realizează prin: -defrişarea
culturii anterioare; -fertilizarea de bază cu gunoi de grajd (30-60 t/ha), 300
kg super-fosfat şi 140 kg sare potasică plus un insecticid-nematocid; -
arătură la 18-20 cm. pentru încorporare; -desfundatul (la 46-60 cm.) pentru
câmpul I, marcotiere, şcoli de butaşi, livezi producătoare de ramuri altoi şi

296
seminceri şi la 30-35cm. pentru şcolile de puieţi; -discuiri repetate pentru
distrugerea rezervei seminţelor de buruieni.
10.2.3. Portaltoii pomilor şi tehnologia înmulţirii lor
Funcţie de modul de înmulţire, portaltoii speciilor pomicole se
clasifică în două grupe: generativi şi vegetativi.
Principalele specii pomicole nu dau rezultate foarte bune în cadrul
înmulţirii generative deoarece descendenţii prezintă o mare neuniformitate,
motiv pentru care s-a recurs la înmulţirea lor pe cale vegetativă. Spre
deosebire de cei generativi, portaltoii vegetativi asigură obţinerea unui
material săditor de calitate superioară.
Semănatul se poate face toamna sau primăvara foarte devreme. La
semănatul de toamnă, procesul de postmaturaţie are loc în sol, iar distanţele
de semănat: 40 cm între rânduri când se lucrează manual; 70 cm între
rânduri când se lucrează mecanic. Se mai poate semăna în benzi de două
rânduri distanţate la 10-15 cm. Adâncimea de semănat este de 4-5 cm la
seminţoase şi 6-8 cm la sâmburoase.
Lucrările de întreţinere
Împrăştierea biloanelor se execută primăvara cât mai devreme,
pentru a permite răsărirea.
Prăşitul se execută de 6-8 ori pentru distrugerea buruienilor şi
afâna-rea solului.
Fertilizarea se face, în primul rând, cu azot (60-70 Kg/ha s.a.) în
două reprize în cursul lunii iunie.
Răritul puieţilor se face când aceştia au 3-4 frunze adevărate la dis-
taţa de 2-3 cm la drupaceae, 4-5 cm la pomaceae şi 6-7 cm la nuc şi castan.
Irigatul este o lucrare obligatorie în perioadele secetoase precum şi
după fertilizare pentru a favoriza creşterea şi a evita formarea timpurie a
mugurelui terminal.
Eliminarea “impurităţilor” este o lucrare obligatorie şi se
efectuează în luna iulie.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor.
În şcoala de puieţi se execută cca. 10-15 tratamente. La toate
speciile, cu 2-3 săptămâni înainte de scosul puieţilor se aplică un tratament
prin stropire abundentă cu un produs organofosforic în concentraţia

297
recomandată pentru distrugerea larvelor produse de păduchele din San
Jose, păduchele lânos, afidelor şi păiajenilor.
Scosul puieţilor se face manual sau mecanic în a II a jumătate a
lunii octombrie după căderea frunzelor. Concomitent se face şi clasarea pe
categorii, se leagă în pachete de câte 50 + 2 buc., şi se stratifică în şanţuri
rădăcina şi 12-15 cm din tulpină. Producţia este de 200000-300000 puieţi
de drupaceae şi 130000-200000 puieţi de seminţoase/ha.
Plantarea se face în luna mai-iunie, când puieţii trebuie să aibă
înălţimea minimă de 6 cm la pomaceae şi 10 cm la drupaceae.După
plantare se bilonează uşor, iar operaţia continuă pe măsură ce puieţii cresc
pentru a-i menţine drepţi, până la 12-15 cm.
10.2.4. Înmulţirea vegetativă a portaltoilor pomilor
Înmulţirea vegetativă are o răspândire foarte largă, printre altele,
pentru că asigură transmiterea fidelă a caracterelor la descendenţi.
Inmulţirea vegetativă este de două feluri:
-naturală, când se intervine numai pentru separarea părţilor
înrădăcinate (despărţirea tufei, drajoni, stoloni);
-artificială, prin adoptarea unor metode de marcotaj, butăşire,
altoire, drajonare, despărţirea tufelor şi obţinerea stolonilor.
Înmulţirea prin marcotaj. Marcotarea este fundamentată pe
proprietatea de a emite rădăcini adventive a anumitor porţiuni bazale a
ramurilor sau lăstarilor nedetaşaţi de planta-mamă, atunci când sunt
acoperite cu pământ reavăn.
Prin marcotaj se înmulţesc tipurile de portaltoi vegetativi pentru
măr, păr, gutui, cireş, alun, agriş, coacăz, smochin şi unele soiuri de prun şi
unele biotipuri de corcoduş.
În vederea înmulţirii prin marcotaj se înfiinţează o marcotieră, care
dă rezultate mai bune în regiunile cu precipitaţii anuale de peste 600mm. În
celelalte zone reuşeşte numai în condiţii de irigare. Şcoala de marcote are o
durată de 11-15 ani, însă perioada de exploatare economică este de 8-10
ani.
Lucrări de bază: combaterea buruienilor, irigare, combaterea
bolilor şi dăunătorilor, în primul rând al păduchelui lânos.

298
Recoltarea marcotelor se face toamna, după ce în prealabil s-au
desfăcut biloanele.
Marcotele se taie de la bază cît mai aproape de punctul de inserţie
pe butuc. Tăierea se face cu foarfeca, manual sau mecanizat cu ferăstraie
speciale acţionate de maşina de recoltat marcote .M.R.M.-1. La marcotajul
orizontal, recoltarea se face cu lopeţi speciale, prin lovire laterală, la baza
lăstarilor înrădăcinaţi, ferind planta mamă.
Înmulţirea prin drajoni se practică în special la zmeur şi unele
soiuri de vişin şi prun. Drajonii se pot recolta din plantaţii specializate sau
din plantaţii de producţie (40-50 mii buc./ha/an.).
În primul an se înfiinţează drajoniera prin plantarea în şanţuri de
20-25 cm adâncime, la distanţe de 150/70 cm. După plantare tulpinile se
scurtează la 15-16 cm.
Lucrări de întreţinere mai importante în drajonieră: combaterea
buru-ienilor şi a crustei, fertilizare şi irigare, protecţia fitosanitară etc.
Toamna, în anul al II lea, se face recoltarea drajonilor, manual sau
mecanic, se sortează şi se leagă în pachete de 25 + 2 buc, după care se
stratifică.
Înmulţirea prin butăşire constă în înrădăcinarea unor porţiuni de
tulpină, rădăcină sau frunză, separate de planta mamă şi puse în condiţii
favorabile de creştere.
Această metodă se foloseşte la coacăz, agriş, gutui şi mai rar la măr.
Butăşirea poate fi executată “în uscat” când se folosesc porţiuni de ramuri
lignificate, şi “în verde”, când se utilizează lăstarii verzi.
Butăşirea “în verde”se face cu porţiuni de lăstari cu 2-3 frunze, la
care se reduce limbul la ½. Plantarea se face în răsadniţe, sere etc. la
distanţa de 2-3 cm între rânduri şi la adâncimea de 10 -15 mm. În interiorul
spaţiului se recomandă menţinerea unei atmosfere de ceaţă artificială.
După înrădăcinare, funcţie de specie, butaşii se transplantează în câmp,la
ghivece sau se stratifică până primăvara.
Înmulţirea meristematică (“în vitro”). Noile biotehnologii de
ameliorare genetică se bazează adesea pe tehnici de cultură in vitro. Din
acestea a derivat şi micropropagarea.

299
Metoda se bazează pe proprietatea unei celule sau grup de celule de
0,1-0,5 mm, prelevate din vârfuri de lăstari, de a reproduce vegetativ planta
iniţială. În faza a II a mugurii formaţi se fragmentează şi se trec din nou pe
alt mediu (fără citochinină). În faza a III a are loc formarea rădăcinii pe un
mediu cu acid 3 indolilbutiric. La o lună după apariţia primelor
rădăcini,plantele se separă şi se transplantează în ghivece, după ce
substratul s-a îndepărtat cu jet de apă.
Înmulţirea prin altoire. Altoirea este o metodă de înmulţire
vegetativă, prin intermediul căreia sunt îmbinate intim două sau mai multe
porţiuni diferite de plantă, care formează un individ nou, capabil de o viaţă
independentă.
Reuşita altoirii depinde de o serie de factori cum ar fi biologici,
climatici, fitosanitari, tehnici etc. De asemenea, precizăm că între cei doi
sau mai mulţi parteneri există relaţii de reciprocitate.
10.2.5. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi
Câmpul I al pepinierei
In câmpul I al pepinierei se plantează portaltoii obţinuţi din
sămânţă, marcotele sau butaşii înrădăcinaţi. Pentru înfiinţarea acestui câmp
se vor efectua următoarele lucrări:
Pregătirea terenului se face încă din anul anterior, după cum s-a
mai precizat.
Pregătirea portaltoilor se efectuează prin fasonarea rădăcinii,
mocirlire şi eliminarea lăstarilor de pe tulpină.
Plantatul se face cu plantatorul sau mecanic. Puieţii se introduc
până la colet, iar marcotele şi butaşii la adâncimea de 18-20 cm. Portaltoii
vegetativi se plantează la 70-90 cm între rânduri şi 10 -15 cm pe rând, iar
cei generativi la 80-90 cm între rânduri şi 15-20 cm pe rând.
Lucrările în câmpul I
Praşile repetate pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului.
Irigarea, mai ales înainte de altoit, pentru a stimula circulaţia sevei.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se efectuează la avertizare sau
de câte ori este nevoie.
Fertilizarea cu 150-200 kg azotat de amoniu/ha, date în două
reprize, în luna iunie cu o pauză de două săptămâni între ele.

300
Altoirea este cea mai importantă lucrare a câmpului I. Perioada
optimă de altoire este 15 iulie-10 septembrie, funcţie de afluxul optim de
sevă, după cum urmează: cireş, vişin, păr altoit pe franc, piersic, cais, prun
altoit pe prun franc şi apoi pe corcoduş, mărul pe franc, părul şi mărul
altoiţi pe portaltoi vegetativi.
Verificarea prinderii se face la circa 2 săptămâni de la altoire.
Mugurii prinşi sunt turgescenţi, peţiolul este aproape verde şi se desprinde
uşor la atingere. Portaltoii neprinşi se “oculează” din nou în partea opusă şi
mai sus faţă de prima altoire. Toamna, se efectuează protejarea mugurilor
altoiţi prin muşuroire cu 2-3 cm de sol.
Câmpul II al pepinierei
Acest câmp este de fapt câmpul I în primăvara anului al II lea, după
plantare. În acest câmp se formează pomul, de regulă sub formă de vargă,
dând astfel posibilitatea beneficiarilor să formeze coroana dorită.
Principalele lucrări ce se efectuează în câmpul II sunt:
Dezmuşuroitul portaltoilor se face primăvara foarte devreme,
descoperindu-se mugurii altoiţi în anul anterior.
Tăierea la cep constă în scurtarea portaltoilor deasupra mugurului
altoit, fie la 2-3 mm mai sus, când se practică cultura fără cep, care de
altfel este generalizată în România.
Palisatul altoilor începe când primii muguri porniţi în vegetaţie au
înălţimea de 10 cm, fixându-se de cep cu o legătură în forma cifrei opt,
ocazie cu care lăstarul se aduce în poziţie verticală. Totodată, se înlătură
din nou lăstarii care au mai apărut din “sălbatic”. Al II-lea palisat se începe
când primii altoi palisaţi au depăşit înălţimea cepului. Cultura cu cep se
practică rar la speciile păr şi la unele soiuri de prun ce se dezbină uşor în
câmpul II şi, mai ales, în zone cu vânturi puternice.
Realtoirea portaltoilor neprinşi se face fie cu ramură detaşată în
lemn sau sub coajă, fie cu mugure detaşat cu scutişor în ochi crescând.
Înlăturarea florilor apărute accidental în câmpul II este obligatorie
pentru a nu stânjeni creşterea lăstarilor şi a compromite pomul.
Ciupitul lăstarilor anticipaţi se face începând din luna iunie, când
aceştia au depăşit 20 cm, prin înlăturarea vârfului erbaceu şi păstrând
partea lignificată, aceştia contribuind la fortificarea altoiului.

301
Proiectarea coroanei se face numai la speciile cu creştere
puternică, în special sâmburoase. Pomii se ciupesc la înălţimea adoptată
pentru trunchi plus 20-25 cm, pentru ramurile coroanei.
Scosul cepilor la altoii cultivaţi cu cep se execută în a II a jumătate
a lunii iunie, printr-o tăietură oblică. După această lucrare pomii se
bilonează pentru evitarea dezbinărilor şi pentru cicatrizarea rănii.
Lucrări de întreţinere
Prăşit pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului (6-7 ori).
Fetilizat şi irigat (60-70 kg/ha s.a. N) în luna iunie, în două reprize,
fiecare lucrare fiind urmată de irigare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face la avertizare sau ori de
câte ori se constată un început de atac.
Inventarierea materialului în câmpul II se face de două ori. Prima
oară în luna mai,când se verifică numărul de altoi porniţi în vegetaţie şi a
doua oară în septembrie, când se face evaluarea definitivă a producţiei de
pomi din câmpul II. Cu ocazia primei inventarieri se elimină din câmp
portaltoii neprinşi, precum şi impurităţile.
Scosul pomilor se face în luna octombrie după primele brume şi
căderea frunzelor. Defolierea se mai poate face manual sau chimic cu
sulfat de cupru, Dibutox, clorat de potasiu 0,2-0,3 %, Endatol 0,1-0,2 %
etc. Lucrarea se execută mecanic sau pe suprafeţe foarte mici, manual.
După scos, pomii se sortează, se împachetează şi se etichetează. Pe etichetă
este trecut specia, soiul, portaltoiul şi unitatea producătoare.
Circulaţia materialului săditor se efectuează în mijloace de
transport care să-l ferească de condiţiile nefavorabile ale vremii. Este
obligatoriu ca materialul săditor să fie însoţit de certificat de autenticitate
pentru categoria biologică respectivă şi certificată fitosanitar.
Câmpul III al pepinierei
Câmpul III se mai întâlneşte şi în cazul producerii pomilor altoiţi cu
intermediar, este cazul soiurilor de păr incompatibile cu gutuiul şi, mai rar,
la unele soiuri de cais.
Altoirea intermediarului se face cu mugur dormind în câmpul I,
soiul se altoieşte în câmpul II tot în luna august, iar coroane se formează în
câmpul III prin operaţii în verde.

302
10.2.6. Metode de scurtare a timpului pentru producerea
materialului săditor
Tendinţa de scurtare a timpului pentru producerea materialului
săditor preocupă tot mai mult pepinieriştii, deoarece aceasta înseamnă
economie de timp, spaţiu, manoperă, rezultând în final pomi mai ieftini.
În prezent se folosesc mai multe metode de scurtare a timpului de
producere a materialului săditor, printre care amintim :
-înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece sau prin
semănare directă;
-înfiinţarea câmpului II cu material altoit la masă;
-altoirea în şcolile de marcote, altoirea butaşilor verzi sub ceaţă
artificială, altoirea la masă şi creşterea materialului la pungi de polietilenă
în solarii etc.,sunt metode ce se folosesc destul de puţin, mai ales în
sectoarele de cercetare.
Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece
Producerea puieţilor la ghivece a fost prezentată într-un capitol
anterior. Avantajele acestei metode constau în aceea că se evită şcoala de
puieţi, se economiseşte sămânţă, se reduce preţul de cost şi dă randamente
sporite la speciile păr, cireş, vişin, care se prind mai bine la altoirea pe
lemn de un an.
Înfiinţarea câmpului I prin însămânţare directă, la speciile
sâmburoase, reduce preţul de cost, consumul de sâmburi etc. Ca dezavantaj
precizăm că pomii astfel obţinuţi au un sistem radicular pivotant,
neramificat, ceea ce îngreuează prinderea lor în livadă.
Acest defect se poate corecta prin scurtarea pivotului pe loc în
câmpul I, toamna, în luna octombrie, cu plugul de scos pomii, modificat
pentru a nu dizloca portaltoii.
Pentru înfiinţarea acestui câmp se seamănă în rânduri; sâmburii
mari se seamănă în copci şi după răsărire se răresc la distanţele prevăzute
de tehnologie.
Producerea pomilor prin altoire la masă. Se poate folosi la
majoritatea speciilor pomicole, dar în ţara noastră, în special la nuc. Se
folosesc portaltoii speciilor Juglans regia şi Juglans nigra, puieţi de un an,
cu diametrul în punctul de altoire de 10-16 mm, iar la măr, de 8-12 mm.

303
Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în depozite la 1-40 C.
Altoirea se face primăvara devreme şi chiar în a doua parte a iernii.
Preforţarea portaltoilor se face în lăzi cu rumeguş la 26-280 C şi
U.R. de 80-90 %, timp de 10-14 zile, iar a ramurilor altoi timp de 2-3 zile.
După preforţare materialul se spală, se zvântă şi se altoieşte mecanizat.
Altoiul este o ramură cu 1-2 muguri. După altoire, zona se parafinează, iar
pomul se pune la stratificat din nou în rumeguş dezinfectat şi umed în
camere de forţat, timp de 10-14 zile.
10.3. Înfiinţarea plantaţiilor pomicole
10.3.1. Clasificarea sistemelor pomicole
Sistemele tehnologice pomicole pot fi grupate în două mari
categorii: culturi pure şi culturi asociate.
Culturile pomicole pure pot fi clasice, intensive şi superintensive.
Sistemul clasic a deţinut ponderea în pomicultura mondială până în
jurul anilor 1950-1960. In acest sistem pomii au o vigoare mare (8-10 m
înălţime), coroane globuloase (4-8 m diametru) sau piramidale, se
plantează la distanţe mari (7-8 până la 10-12 m), rezultând o densitate de
150-300 pomi/ha. Datorită acestor considerente, terenul dintre rânduri şi
chiar de pe rând are un grad de utilizare redus, atât cât plantaţia este tânără
cât şi după intrarea pe rod. Intrarea pe rod economică a acestor plantaţii
este la 8-10 ani, uneori chiar 12-15 ani de la plantare, producţia este relativ
scăzută (10-15 t/ha), iar amortizarea investiţiei se realizează foarte târziu.
Acest sistem are o durată de viaţă mare (40-50 ani) şi este aplicabil
la majoritatea speciilor pomicole.
Datorită caracteristicilor sale, există tendinţa ca acest sitem să fie
înlocuit cu sistemele modene: intensiv şi superintensiv.
Sistemul intensiv deţine în prezent ponderea în cultura pomilor pe
plan mondial şi în ţara noastră. Acest sistem s-a extins considerabil şi în
zona dealurilor înalte, fiind preponderent la măr în prezent, dar cu
perspective şi pentru prun, cireş şi vişin.
În cadrul acestui sistem, caracterizat prin densităţi de 500-1250
pomi/ha, se utilizează, funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului precum
şi de forma de coroană, distanţe de plantare de 4-5 m între rânduri şi de 2-4
m între pomi pe rând. Pomii au înălţimea de 3-3,5m şi sunt conduşi sub

304
formă de coroane aplatizate-palmete (pomaceae) sau vasul aplatizat, vasul
ameliorat, Leader modificat, palmeta etajată şi palmeta liberă (drupaceae).
Pomii cultivaţi în acest sistem produc primele fructe în anul al III
lea de la plantare, recoltele devin economice în anii 4-5, perioada de plină
producţie durează 20-30 ani, când se pot obţine producţii de 20-30 tone/ha,
cu cheltuieli destul de scăzute.
Sistemul superintensiv se caracterizează prin pomi de vigoare mică
(1,5-2 m, înălţime), conduşi sub formă de coroane aplatizate, sau
globuloase cu volum mic (fus, cordon vertical), distanţe de plantare mici
(2,5 - 4 m între rânduri şi l - l,5m pe rând) rezultând densităţi de 1250-3333
pomi/ha şi chiar mai mult.
Acest sistem este recomandat pentru măr şi păr, folosind portaltoi
de vigoare submijlocie sau mică. Pomii plantaţi în acest sistem, dau recolte
economice începând cu anul al III lea de la plantare. În perioada de plină
rodire, care durează 10-15 ani, se obţin producţii de 30-45 t/ha/an.
Culturi pomicole asociate sunt sistemul agropomicol şi grădinile
familiale.
Sistemul agropomicol, mult practicat în trecut dar şi în prezent, mai
ales în zonele deluroase şi montane, este o variantă a sistemului clasic
(extensiv). Acest sistem se caracterizează prin pomi de vigoare mare, cu
coroane globuloase sau piramidale, plantaţi la 8-12 m între rânduri şi 4-5 m
pe rând.
Grădinile familiale ocupă suprafeţe relativ mici (până la 0,5 ha) în
apropierea gospodăriilor şi care se cultivă cu un număr mare de specii şi
soiuri în vederea satisfacerii nevoilor proprii de consum cu fructe în tot
cursul anului, iar în anii favorabili se pot realiza venituri suplimentare prin
valorificarea pe piaţă a surplusului.
10.3.2. Înfiinţarea plantaţiilor pomicole
10.3.2.1. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în
vederea înfiinţării unei plantaţii pomicole
Datorită longevităţii sale mari, a investiţiilor foarte mari precum şi
altor factori obiectivi, înfiinţarea unei plantaţii pomicole implică o mare
responsabilitate din partea tehnologilor, proiectanţilor şi a beneficiarului.

305
Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei livezi urmăreşte
satisfacerea exigenţelor speciilor pomicole faţă de factorii ecologici.
Nu sunt bune pentru înfiinţarea de plantaţii pomicole terenurile
mlăştinoase, cu pânza de apă freatică mai sus de 2 m adâncime; solurile
compacte, grele; solurile cu mai mult de 15 % carbonat de calciu; cu pH
sub 5,5 sau peste 7,8; solurile sărăturoase sau soloneţurile, precum şi cele
cu mai mult de 50-60% schelet.
Sunt improprii pentru cultura economică a pomilor, vârfurile de
deal şi văile înguste. Favorabile pentru cultura pomilor sunt solurile adânci,
fertile, lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi chiar cele nisipoase.
10.3.2.2. Pregătirea terenului în vederea plantării
Principalele lucrări sunt: defrişarea vegetaţiei lemnoase, nivelarea,
desfundatul şi scarificarea terenului, corectarea regimului aerohidric şi a
reacţiei chimice a solului, bilonarea, fertilizarea de bază, dezinfecţia
terenului şi asigurarea unei surse de apa; defrisarea vegetaţiei lemnoase
Când amplasarea plantaţiilor se face pe foste păşuni, fâneţe etc,
defrişarea se execută cu un an înainte de înfiinţare. Lucrarea constă în
eliberarea terenului de arbori, arbuşti, liane, pomi etc. scoaterea şi arderea
tuturor rădăcinilor, care cu timpul putrezesc şi îmbolnăvesc solul.
Scarificarea terenului se recomandă cu precădere în zonele umede,
pe solurile grele, dar şi pe cele subţiri aflate într-o stare avansată de
degradare. Afânarea are loc fără întoarcerea brazdei.
Îmbunătăţirea regimului aerohidiric al solului. În multe zone din
ţara noastră apare frecvent excesul de umiditate, în special primăvara,
datorită topirii zăpezii, ploilor şi ridicării nivelului freatic
Bilonarea. În zonele depresionare largi, de la baza pantelor, se
întâlnesc adesea soluri gleice şi pseudogleice, în care apa freatică este mai
la suprafaţă şi în care excesul de umiditate se manifestă mai accentuat.
Desfundatul este lucrarea care poate influenţa cel mai mult viitorul
unei plantaţii. De regulă, solurile grele şi cele superficiale se desfundă la
adâncimea de 60-70 cm.
Fertilizarea de bază. După desfundat se face fertilizarea de bază
(de fond) cu 40-60 t/ha gunoi de grajd compostat, 600-800 kg/ha
superfosfat şi 200-250 kg/ha sare potasică.

306
Dezinfecţia terenului este necesară înainte de înfiinţarea plantaţiilor
pentru distrugerea, în special a nematozilor, dar şi a celorlalţi dăunători
existenţi în sol şi care pot provoca mari pagube tinerelor plantaţii. In
prezent există foarte multe insecticide şi nematocide, dintre care
recomandăm Nemagon, în doze de 80-100 litri/ha emulsie sau 400kg/ha
granule, Dozamet, 450 kg/ha granule sau 600 kg/ha pulbere; Basamid 600
kg/ha etc.
10.3.2.3. Plantarea pomilor şi îngrijiri după plantare
Săpatul gropilor se poate face mecanizat sau manual. Săpatul
mecanizat al gropilor se efectuează cu burghiul de 600 mm diametru, în
preziua sau chiar în momentul plantării pomilor, evitându-se astfel, pe cât
posibil, pierderile de apă din sol.
În teren nedesfundat şi pe soluri mijlocii, dimensiunile gropilor vor
fi de 1 x 1 x 0,7 m pentru pomi, iar pentru arbuşti de 0,50 x 0,50 x 0,40 m.
În solurile grele gropile vor avea dimensiunile de 1,2 x 1,5 x 0,8 m. In
zonele cu soluri subţiri, cu substrat marnos sau gresii, dimensiunile
gropilor vor fi de 2 x 2 x 0,8 m, iar la plantare se va folosi sol vegetal adus
din zonele învecinate (fig. 1). În aceste situaţii, gropile se execută cu câteva
săptămâni înainte de plantare.

Fig. 1 Plantarea pomilor

307
Pe terenul plan, groapa se sapă manual, astfel: primul rând de
cazma (solul fertil) se aşează într-o parte a gropii, al doilea rând de cazma,
mai greu şi mai umed se aşează în partea opusă, iar solul din fundul gropii
se mobilizează şi se lasă pe loc.
Calitatea materialului săditor. Pomii folosiţi la plantare sunt sub
formă de vargă sau au un început de coroană. Aceştia trebuie să aibă o
tulpină dreaptă şi sănătoasă.
Epoca de palantare. În condiţiile ţării noastre, rezultate bune se pot
obţine atât la plantarea de toamnă cât şi la cea de primăvară. Plantarea de
toamnă se execută după căderea frunzelor şi până la apariţia primelor
îngheţuri ale solului.
Pregătirea materialului săditor în vederea plantării. Inainte de
plantare, se face fasonatul rădăcinilor.
După fasonare, rădăcinile pomului se mocirlesc într-un amestec de
consistenţa smântânii format din pământ galben, balegă de vită şi apă. Prin
această lucrare rădăcinile sunt puse într-un contact mai intim cu solul, îşl
vindecă mai uşor rănile, iar în jurul lor se creează o zonă mai umedă.
Plantarea propriu-zisă.
Adâncimea de plantare. Pe terenurile plane şi în desfundătură
veche, pomii altoiţi pe portaltoi generativi se plantează cu coletul mai sus
de nivelul solului cu 3-4 cm, pe terenurile desfundate recent cu 6-8 cm, iar
pe dune şi interdune, mai adânc cu 50-60 cm.
Tehnica plantării. Pomii şi arbuştii pregătiţi se repartizează la
gropi. Se introduc rădăcinile în gropi, astfel încât coletul să fie cu 4-5 cm
deasupra nivelului solului, imediat lângă marcaj, iar trunchiul pomului să
aibă o poziţie verticală. Dacă gropile sunt prea adânci, se introduce în
groapă pământ reavăn, mărunţit, sub rădăcini, până ce coletul pomului
ajunge la nivelul dorit.
Imediat după plantare, precum şi în primul an plantaţiei nou
înfiinţată i se aplică o serie de lucrări, printre care cele mai importante
sunt:
- completarea golurilor cu pomi din acelaşi soi şi portaltoi în
toamnă;
- începerea proiectării formei de coroană dorite;

308
- combaterea buruienilor şi afânarea solului,
- protecţia fitosanitară;
- protecţia împotriva iepurilor sau a altor animale care pot vătăma
pomul;
- în plantaţiile neîmprejmuite trunchiul pomilor se protejează cu
folie de polietilenă sau hârtie perforată, pentru a preveni arsurile scoarţei în
zilele călduroase.
10.4. Întreţinerea plantaţiilor pomicole
10.4.1. Tăierile
Tăierile, la rândul lor, se pot clasifica în:
- tăieri de formare, au rolul de a imprima pomului o formă căt mai
precisă, iar coroana acestuia să ofere o expoziţie şi o hrănire optimă a
fructelor;
- tăieri de fructificare, au rolul de a păstra forma iniţială a coroanei
şi de a păstra un echilibru între creştere, rodire şi entropie;
- tăieri de corectare, sunt cazuri speciale ale tăierilor de
fructificare;
- tăieri de regenerare, se aplică pomilor intraţi în declin.
Realizarea corectă a tăierilor vor influenţa dezvoltarea pomilor şi
realizarea producţiei de fructe (fig. 2).
Tipuri de tăieri
Scurtarea. Se aplică de regulă ramurilor multianuale, mai rar şi
numai în anumite situaţii ramurilor anuale.
Suprimarea constă în eliminarea totală a unor ramuri sau lăstari cu
poziţii necorespunzătoare, a celor bolnave, rupte sau uscate. Această
operaţie are efect pozitiv asupra regimului de lumină şi de aer din coroană,
cu implicaţii pozitive asupra diferenţierii mugurilor de rod, colorarea şi
însuşirile calitative ale fructelor etc.
Tăierile din timpul perioadei de repaus se execută începând cu cca.
1-2 săptămăni după căderea frunzelor şi sfârşind cu 1-2 săptămăni înainte
de umflarea mugurilor. În această perioadă se vor evita tăierile în zilele
geroase, în special la speciile drupaceae, unde apar scurgerile de clei.
Tăierile din timpul perioadei de vegetaţie au unele avantaje prin
aceea că evită pierderile mari de substanţe sintetizate, deoarece nu permit

309
formarea unor ramuri în poziţii nedorite, care ulterior se vor elimina;
temperează creşterea organelor hipogee şi a pomului.

Fig. 2 Tăierea la pomi

Operaţiile „în verde" se bazează tot pe scurtare şi suprimare.


Scurtarea lăstarilor - ciupirea constă în înlăturarea vârfului erbaceu
al acestora, în scopul opririi creşterii pe o anumită perioadă de timp şi de a
crea un decalaj în favoarea celor neciupiţi.
310
Suprimarea lăstarilor - plivirea constă în suprimarea de la bază a
lăstarilor de prisos, când aceştia au ajuns la 5-10 cm lungime, în scopul
stimulării creşterii celorlalţi lăstari rămaşi în coroană. Metoda se utilizează
în pomicultura intensivă, la formarea coroanelor, eliminarea lăstarilor de pe
cep în pepiniere sau chiar pentru dirijarea formării ramurilor de rod pentru
anul următor (la piersic).
Forme de coroană
La pomii cultivaţi se întâlnesc mai multe forme de coroană, care se
deosebesc printr-o serie de elemente, cum ar fi: intervenţia sau
neintervenţia omului în formarea lor, prezenţa sau absenţa macrostructurii
vegetative, prezenţa sau absenţa axului central, proiecţia pe sol, poziţia şi
dispunerea elementelor macrostructurii, prezenţa sau absenţa mijloacelor
de susţinere etc.

Clasificarea formelor de coroană


1. După intervenţia sau neintervenţia omului:
a.- coroane naturale;
b.- coroane artificiale;
2. După conturul proiecţiei pe sol:
a.- globuloase; (piramidele, fus-tufă, tufă, vas.)
b.- aplatizate; (palmetele)
3. După prezenţa sau absenţa axului:
a.- coroane cu ax central (piramide, palmete etc).
b.- coroane fără ax central (formele de vas).
4. După dispunerea şi înserarea elementelor macrostructuri:
a.- coroane etajate;
b.- coroane neetajate;
c.- coroane mixte;
5. După habitus:
a.- coroane cu volum mare;
b.- coroane cu volum mic.
Coroanele cu volum mare
Globuloase cu ax: piramida etajată, neetajată modificată, piramida
mixtă şi tufa,

311
Globuloase fără ax: vasul ameliorat, vasul întârziat etc.
Coroane aplatizate: palmeta etajată cu braţe oblice, palmeta
neetajată, palmeta anticipată, palmeta liberă.
Vasul clasic se utilizează pentru speciile pretenţioase faţă de
lumină şi cu tendinţă naturală da a forma ax de vigoare scăzută: cais,
piersic, prun.
Caracteristici. Trunchi de 60-80 cm; înălţime totală 2,5-3 m;
coroana are 3-5 şarpante ranuficate prin bifurcare; axul se suprimă
deasupra ultimei şarpante.
Vasul ameliorat se utilizează pentru specii şi soiuri de vigoare mică
sau mijlocie: piersic, prun, cais.
Caracteristici: Trunchi de 60 cm; înălţimea totală a pomului 2,5-3
m; coroana are un singur etaj format din trei şarpante distanţate la 12-15
cm, şi sub un unghi de 50-60; şarpantele poartă ranuficaţii de ordinul II,
dispuse bilateral altern-extern.
Palmeta etajată cu braţe oblice.
Se utilizează pentru plantaţiile intensive de măr, păr, piersic, prun ,
cais şi vişin.
Caracteristici. Trunchi de 50-60 cm sau 30-40 cm (la piersic); ax
central pe care sunt inserate trei etaje distanţate la 60-120 cm; fiecare etaj
are câte două şarpante distanţate la 8-12 cm, înclinate la 45-60 funcţie de
vigoarea speciei sau soiului. La piersic, pe şarpantele primului etaj există
câte două subşarpante distanţate la 20 cm una de alta, iar la celelalte specii
câte patru subşarpante distanţate la 50 cm şi conduse orizontal la bază şi
uşor ascendent la vârf. Înălţimea totală a gardului este de 3-4 m, grosimea
de 1,5-2 m la bază şi 1,25-1,50 m la vârf.
Palmeta de Fălticeni a fost concepută în anul 1990 la S.C.P.P.
Fălticeni şi reprezintă un "hibrid" între palmeta italiană cu braţe oblice şi
palmeta Haag. Pomul condus sub această formă de coroană are un trunchi
de 70 cm. şi un ax pe care sunt inserate 4 etaje la distanţa de 60 cm unul de
altul, cu şarpantele înclinate sub un unghi de 75-80° faţă de verticală.
10.4.2. Întreţinerea şi lucrarea solului în plantaţiile pomicole
Solul reprezintă suportul fizic şi rezerva principală de substanţe
nutritive şi apă pentru pomi, condiţionând împreună cu factorii

312
meteorologici şi nivelul agrotehnicii folosite, cantitatea şi calitatea
producţiei.
Solul în plantaţiile pomicole poate fi întreţinut în mai multe moduri
: ogor lucrat, ogor lucrat combinat cu erbicide, culturi intercalate, culturi cu
îngrăşăminte verzi, ogor înierbat şi mulcit etc.
Ogorul lucrat este un sistem folosit mult în plantaţiile intensive şi
superintensive aflate pe rod, amplasate pe terenuri mijlocii sau uşoare,
plane sau cu panta sub 6%, în zone în care precipitaţiile sunt sub 650 mm
şi nu au caracter torenţial care să declanşeze eroziunea solului. In
plantaţiile cu rândurile orientate din deal în vale acest sistem de întreţinere
a solului contribuie la eliminarea excesului de umiditate, fenomen întălnit
frecvent pe asemenea terenuri.
Ogorul lucrat combinat cu erbicidare. Acest sistem constă în
lucrarea solului numai în prima parte a perioadei de vegetaţie. În a doua
parte a verii, începând din luna iulie, când regimul torenţial al ploilor
declanşează cele mai mari procese de eroziune, lucrările se întrerup, iar
solul se lasă să se înierbeze natural.
Aplicarea erbicidelor se poate face manual (pe suprafeţe mici) sau
mecanic, cu instalaţia EEL-2 + tractorul U 445 D.T., montată în faţa
acestuia şi în agregat cu una din maşinile de stropit MST 900 sau MSPC-
300. La pompa de stropit MST 900, instalaţia EEL-2 se poate înlocui cu
două furtunuri prevăzute cu lănci, deservite de doi muncitori.
In pomicultură se folosesc erbicide de contact (Gramaxone,
Reglone, D.N.O.C., Fusilade, Tiuran, Paraquat, Diquat etc) sau sistemice
(Simazin, Caragard, Devinol, Roundup, Venzar, Betanol, Targa etc.).
Erbicidarea în pornicultură trebuie să se efectueze cu restricţii, mai
ales în primii 3- 4 ani de la plantare, la toate speciile şi mai ales la
drupacae.
Înierbarea artificială parţială este sistemul cel mai indicat şi mai
eficient din plantaţiile situate pe pante neamenajate sau amenajate în terase
din zonele cu precipitaţii de peste 700 mm.
Înierbarea natuală totală este folosită în plantaţiile extensive din
zonele dealurilor înalte, pe versanţii neuniformi, fără posibilităţi de

313
amenajare sau cu pante mai mari de 30-35%, precum şi în grădinile
populaţiei.
Mulcirea solului. Acest sistem prezintă interes mai ales în
plantaţiile de arbuşti şi în cultura căpşunului.
Fertilizarea în plantaţiile pomicole
Consumul de elemente nutritive mai este influenţat şi de densitatea
plantaţiei, vârsta acesteia etc. Astfel, o livadă clasică de măr în anul cinci
da la plantare extrage de pe un hectar 210 kg substanţe nutritive, una
intensivă 590 kg, iar una superintensivă 1459 kg.
Tipuri de îngrăşăminte, epoci şi tehnici de administrare
Îngrăşămintele organice. Folosirea îngrăşămintelor organice în
livezi este cea mai veche metodă de fertilizare. Importanţa acestor
îngrăşăminte este deosebită, deoarece ele contribuie la îmbunătăţirea
proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului, atât prin aportul de
humus, cât şi prin elementele fertilizante.
Aceste îngrăşăminte prezintă o deosebită importanţă deoarece, pe
lângă calităţile prezentate anterior, mai contribuie şi la obţinerea de
producţii mari şi cu calităţi superioare.
Gunoiul de grajd. Este unul din cele mai eficiente îngrăşăminte
organice, care foarte mult timp a constituit singurul îngrăşământ aplicat în
plantaţiile pomicole.
Normele recomandate, pentru a fi încorporate în sol odată cu
pregătirea terenului. sunt : 60-80 t/ha pe toată suprafaţa sau 20-25 kg/pom,
respectiv, 20-30 t/ha în benzi. In perioada de exploatare a plantaţiilor se
recomandă aplicarea unei doze de 40-50 t/ha la 3-4 ani.
Mustul de gunoi se foloseşte fie compostat cu paie, frunziş, turbă,
fie în stare lichidă, diluat 1/4 sau 1/7 cu apă. Se aplică toamna sau în
timpul perioadei de vegetaţie (lichid).
Îngrăşămintele chimice. Ingrăşămintele chimice folosite în
pomicultură pot fi: azotoase, potasice, săruri de Ca, Cu, Zn, B, Fe, sau
îngrăşăminte complexe. Acestea pot fi aplicate în sol sub formă solidă sau
lichidă, iar în părţile aeriene sub formă lichidă prin aplicare foliară.
Ca sistem de fertilizare în livezile intensive de măr, se recomandă
ca începând de la plantare şi pănă în anul al III lea inclusiv să se

314
administreze câte 40 g N, 25 g P, 40 g K s.a/pom şi an de vârstă. Din anul
al IV lea până în al X lea se administrează câte 25 kg N, 15 kg P şi 25 kg K
s.a /ha/an de vârstă a pomilor. Aceasta, în cazul unui sol normal
aprovizionat în elemente nutritive
Îngrăşămintele chimice azotate folosite în pomicultură sunt:
sulfatul de amoniu (20-21 % s.a.); azotatul de sodiu (15-16 % s.a.);
azotatul de amoniu (32-34 % s.a.); ureea (46 % s.a.) etc.
Îngrăşămintele fosfatice: superfosfatul simplu (16-22 % s.a.);
superfosfatul concentrat (38-54 % s.a.); fosfatul diamoniacal (47 %
P şi 16 %N)
Îngrăşăminte potasice: sarea potasică (20-45 % s.a.); clorura de
potasiu (60-63 % s.a.); sulfatul de potasiu (48-54 % s.a.).
Îngrăşăminte cu magneziu: sulfatul de magneziu (9,9 % Mg şi 13
% S); solenitul (8-13 % Mg, 18-21 % Ca.); serpentinitul, kisinit etc.
Irigarea plantaţiilor pomicole
În zonele climatice unde regimul precipitaţiilor nu poate asigura
menţinerea unui nivel optim de umiditate în sol, irigarea devine o măsură
agrotehnică indispensabilă, menită să asigure obţinerea de recolte mari de
fructe, constante şi de calitate superioară.
Irigarea prin brazde se aplică pe solurile cu textură mijlocie şi
mijlocie spre grea, cu pante mici şi uniforme (0,25-4 %). Apa se conduce
pe brazde, deschise cu rariţa sau plugul, distanţate la circa un metru şi l,5-
2m de rândul de pomi. Lungimea brazdelor depinde de textura solului; pe
soluri uşoare sunt mai scurte, de 100 m, iar pe soluri grele, de 120-200 m.
Irigarea prin aspersiune realizează o economie de apă de 25-30 %
faţă de irigarea prin brazde. Aparatele de irigat prin aspersiune pot fi fixe
sau mobile. Această metodă poate fi practicată şi pe terenuri cu relief mai
frământat. Irigarea poate fi efectuată deasupra sau sub coroana pomilor.
Irigarea prin bazine este costisitoare şi greoaie. Se poate aplica pe
terenuri cu pante de 1- 2%. Apa adusă prin canale deschise sau conducte
îngropate este distribuită la baza pomului în "bazine" amenajate cu diguleţe
de 15-25 cm. înălţime.
Irigarea prin picurare. Prezintă avantajul unei economii de apă şi
energie faţă de celelalte sisteme. Poate fi practicată pe orice fel de teren.

315
Apa este adusă prin conducte la rândul de pomi şi distribuită prin duze de
picurare-căte 4 la fiecare pom-cu un debit de 1- 10 1/oră. În paralel se face
filtrarea apei. Instalaţia este destul de costisitoare şi necesită cheltuieli mari
cu întreţinerea.

316
Capitolul XI

PLANTE MEDICINALE

11.1. Importanţa plantelor medicinale


11.2. Factorii de vegetaţie
11.3. Sortimentul de plante cultivate
11.4. Tehnologia de cultivare

11.1. Importanţa plantelor medicinale


Importanţă. Din cele mai vechi timpuri omul a folosit în mod
continuu resursele naturale, provenite din lumea vegetală şi animală. Pe
parcursul a numeroase generaţii care s-au succedat, el a reuşit să identifice
plante care aveau efecte benefice pentru sănătatea sa, vindecarea rănilor şi
tămăduirea diferitelor boli.
Vechile civilizaţii umane şi-au adus fiecare contribuţia la
cunoaşterea şi utilizarea unui număr tot mai mare de plante medicinale.
Numeroşi învăţaţi antici şi din evul mediu au cunoscut şi au consemnat în
scrierile lor însuşirile medicinale şi modul de utilizare a numeroase plante.
Paralel cu dezvoltarea chimiei, a fost posibilă şi cunoaşterea
substanţelor active (principii active) din plante. Interesul pentru consumul
de produse fitoterapeutice este în continuă creştere pe plan mondial şi la
noi în ţară, datorită faptului că medicamentele naturale produse din plante
sunt mai compatibile cu organismul uman, fiind mai apropiate din punct de
vedere metabolic şi mai uşor de tolerat decât medicamentele de sinteză.
Orientările actuale în medicină sunt grefate tot mai mult pe
utilizarea fitoterapiei (tratamentul cu produse farmaceutice obţinute din
plante), limitând exploziva folosire a medicamentelor de sinteză la strictul

317
necesar. Fitoterapia constituie o reală posibilitate în terapeutica modernă,
alături de chimioterapie, fizioterapie, electroterapie, igiena alimentaţiei etc.
În zilele noastre, pe glob, circa jumătate din produsele farmaceutice
au la bază plante medicinale, sau au în compoziţia lor principii active
extrase din plante, fiind folosite în tratamentul unor boli grave de inimă,
stomac, sistem nervos etc. La acestea se adaugă produsele utilizate la
prepararea ceaiurilor şi în diverse industrii (alimentară, parfumerie şi
cosmetică, a săpunurilor şi detergenţilor etc.).
Se apreciază că, la scară mondială, se folosesc astăzi în fitoterapia
populară şi “cultă” circa 20.000 de specii de plante medicinale şi
aromatice, din care mai utilizate sunt circa 300 de plante. În toată lumea,
îmbogăţirea sortimentului de plante medicinale şi aromatice şi
diversificarea utilizării lor este în plin avânt.
Referitor la vechimea folosirii plantelor “de leac”, pe teritoriul
României, amintim doar că filozoful şi istoricul grec Herodot (484 - 425
î.Hr..) menţiona priceperea dacilor în folosirea plantelor pentru vindecarea
rănilor şi calmarea durerilor.
Sunt numeroase documente care atestă îndeletnicirea folosirii
plantelor în lecuirea bolilor de către triburile geto-dace care locuiau
teritoriul ţării noastre. După cucerirea romană, cunoştinţele farmaceutice şi
terapeutice ale grecilor şi latinilor au completat tezaurul cultural dac. S-au
statornicit, din vechime, relaţii durabile pe linia medicinii populare între
populaţiile din zona carpato-danubiano-pontică cu alte popoare indo-
europene.
Având condiţii foarte variate de climă şi sol, ţara noastră are o floră
diversificată şi bogată. Din zona de stepă şi până în cea montană se
întâlnesc felurite specii ierboase şi lemnoase, plante care cresc spontan şi
un număr însemnat de plante cultivate. În scop medicinal şi aromatic,
pentru nevoile interne şi pentru export, în ţara noastră se recoltează
sistematic, în prezent, peste 150 de specii de plante.
În România se cultivă peste 50 de specii de plante în scop
medicinal şi aromatic, cu tendinţa de creştere, pe măsura sporirii
solicitărilor din partea industriei chimico-farmaceutice, a altor beneficiari
interni şi a posibilităţilor de stimulare şi de valorificare tot mai eficientă a

318
acestor produse la export. Suprafaţa cultivată cu plante medicinale şi
aromatice în România crescut de la 1,4 mii ha în 1950, la 35 - 40 mii ha cât
se cultivă în ultimii ani.
Necesitatea cultivării plantelor medicinale şi aromatice decurge şi din
faptul că, în flora spontană, diferitele specii cresc răzleţit, pe areale mari,
uneori greu accesibile, încât depistarea, culegerea şi transportul lor se face
greu, neasigurând un ritm adecvat, iar preţul de cost al materiei prime devine
foarte ridicat. La acestea se mai adaugă şi faptul că, nu întotdeauna
culegătorii ocazionali, folosiţi în acest scop, cunosc foarte bine plantele şi
momentul recoltării, ducând la impurificarea materiei prime, respectiv la
recoltarea unui produs sărac în principii active. Unele plante medicinale nu
cresc spontan în ţara noastră, altele existente în flora spontană - fiind rare -
sunt monumente ale naturii, iar altele - cu toxicitate ridicată - sunt eliminate
sistematic din pajişti; astfel că de la aceste specii materia primă vegetală se
poate obţine numai prin cultivarea lor.
11.2. Factorii de vegetaţie
Productivitatea plantelor medicinale şi aromatice cultivate şi calitatea
producţiei acestora este condiţionată de factori biologici, de factorii ecologici
şi zonarea ecologică a plantelor, precum şi de factorii tehnologici.
Factorii biologici. Productivitatea plantelor medicinale şi aromatice
cultivate şi calitatea producţiei acestora este condiţionată de factorul biologic,
cuprinzând însuşirile ereditare de producţie şi calitate a cultivarului (soiul sau
pupulaţia), precum şi de valoarea culturală a materialului de semănat. În
agricultura ecologică este foarte important să se cultive soiuri rezistente la
boli şi dăunători, în vederea evitării utilizării fungicidelor şi insecticidelor,
care poluează producţia şi mediul.
În România, la un număr mare de plante medicinale şi aromatice
cultivate şi îndeosebi la multe specii introduse în cultură de dată mai recentă,
se folosesc ca material de înmulţire cele mai valoroase populaţii locale,
constituite din ecotipuri cu însuşiri morfo-fiziologice şi chimice diferite.
Factorii ecologici. Având condiţii foarte variate de climă şi sol, ţara
noastră are o floră diversificată şi bogată. Din zona de stepă şi până în cea
montană, se întâlnesc felurite specii ierboase şi lemnoase, plante care cresc
spontan şi un număr însemnat de plante cultivate.

319
În vederea stabilirii zonelor de cultură a plantelor medicinale şi
aromatice, din complexul de factori ecologici, factorii climatici şi solul ocupă
locul cel mai important.
Clima. Plantele au cerinţe specifice faţă de factorii climatici
(temperatură, umiditate, lumină etc.), pe tot parcursul vegetaţiei. La plantele
medicinale şi aromatice, condiţiile climatice sunt foarte importante şi în
stabilirea momentului recoltatului, deoarece influenţează calitatea producţiei.
Temperatura. Cerinţele pentru temperatura aerului şi solului depind
de specie şi de faza de vegetaţie. Ritmul absorbţiei apei şi elementelor
nutritive, viteza de deplasare a acestora, reacţiile chimice şi procesele
fiziologice din plante sunt dependente de regimul termic. Spre exemplu,
pentru germinare temperatura solului trebuie să fie de 12 – 15 0C la Datura
innoxia Mill., 10 – 12 0C la Papaver somniferum L., 8 – 10 0C la Digitalis
lanata Ehrh, 6 – 8 0C la Foeniculum vulgare Mill. şi 4 – 6 0C la Coriandrum
sativum L. Germinaţia se poate desfăşura şi la temperaturi ceva mai scăzute,
însă durează mai mult.
Reglarea regimului termic se face prin cultivarea plantelor în zonele
cele mai potrivite, folosirea expoziţiilor favorabile, stabilirea densităţii şi
distanţei între rânduri, orientarea rândurilor la semănat, combaterea
buruienilor, lucrările solului etc.
Umiditatea. Ritmul germinaţiei seminţelor, apoi al creşterii şi
dezvoltării plantelor, este dependent de umiditatea solului. Aceasta este
condiţionată de regimul de precipitaţii şi de aportul freatic.
Lumina este factorul determinant al fotosintezei, al creşterii şi
dezvoltării, precum şi al acumulării principiilor active. Sunt plante medicinale
şi aromatice care pretind condiţii ridicate de iluminare (lumină directă), cum
sunt cele producătoare de uleiuri volatile, (Lavandula ssp., Coriandrum ssp.
etc.), iar altele care suportă sau pretind condiţii de lumină mai scăzute
(semiumbră) (Vinca minor L., Chelidonium majus etc).
Vântul este considerat un factor nefavorabil, deoarece în zone
secetoase reduce umiditatea solului, măreşte coeficientul de transpiraţie şi în
general reduce rezistenţa la cădere a plantelor.
Calitatea materiei prime este influenţată de vânt. În zonele călduroase
vântul reduce conţinutul în ulei volatil al plantelor. La cele producătoare de

320
alcaloizi, intensificarea transpiraţiei duce la deplasarea mai rapidă a sevei şi a
alcaloizilor din rădăcini spre organele aeriene (frunze).
Solul. Însuşirile fizico-chimice şi biologice ale solului influenţează
puternic capacitatea de producţie a plantelor medicinale şi aromatice.
Textura, structura, pH-ul şi gradul de aprovizionare în elemente nutritive,
precum şi expoziţia, condiţionează amplasarea culturii acestor plante.
Zonarea. Pe baza cerinţelor plantelor medicinale şi aromatice faţă de
factorii climatici şi sol, s-au stabilit zonele de favorabilitate. În ţara noastră, s-
au delimitat două zone mari cultivatoare a plantelor medicinale şi aromatice,
avându-se în vedere principalii factori de vegetaţie:
- zona umedă şi răcoroasă cu regimul pluviometric de 600-750 mm
anual şi temperaturi medii anuale de 7,5-8,5 0C, cuprinzând regiunile
subcarpatice, depresiunile intramontane etc.;
- zona uscată şi călduroasă, cu precipitaţii între 475-600 mm, iar
temperatura medie anuală între 10-11 0C, cuprinzând Câmpia Bărăganului,
Burnazului, Olteniei, Timişului, Moldovei şi Podişul Dobrogei.
Fiecare din aceste zone mari cuprinde diferite subzone, condiţionate
de relief, sol, lumină, microclimat etc., asigurând grade diferite de
favorabilitate pentru speciile cultivate de plante medicinale şi aromatice.
11.3. Sortimentul de plante cultivate
Plantele medicinale şi aromatice cultivate la noi în ţară fac parte din
diferite familii botanice, însă cerinţele pedoclimatice în care se înfiinţează
şi respectiv tehnologia de cultivare este destul de asemănătoare.
Astfel, principalele plante medicinale şi aromatice cultivate la noi
în ţară sunt din familiile botanice prezentate în tabelul 11.1.
11.4. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Plantele medicinale pot reveni pe acelaşi teren după 3-4 ani,
uneori chiar după 7-9 ani pentru a întrerupe ciclul biologic şi răspândirea
dăunătorilor şi bolilor.
Într-o rotaţie, plantele anuale se încadrează cu alte plante din zona de
cultură, evitându-se cultivarea după plante care au boli şi dăunători comuni.
Plantele perene se amplasează în afara rotaţiei după, cele mai bune
premergătoare. Plantele medicinale şi aromatice au cerinţe specifice faţă de
plantele premergătoare. De exemplu, cele cu seminţe mici şi ritm de creştere

321
redus în prima fază de vegetaţie se cultivă după plante care lasă solul foarte
curat de buruieni.
Tabelul 11.1.
Principalele plante medicinale şi aromatice cultivate
Nr. crt. Familia Speciile
1 Apiaceae coriandrul, chimionul, feniculul, anasonul,
angelica
2 Lamiaceae menta, lavanda, roiniţa, jaleşul, şerlaiul,
mătăciunea, isopul, măghiranul, cimbrul de
cultură, cimbrul de grădină, busuiocul
3 Asteraceae muşeţelul, coada şoricelului, piretrul, pelinul,
tarhonul, schinelul, anghinaria, gălbenelele,
armurariul, crăiţele, echinacea
4 Valerianaceae Valeriana
5 Hypericaceae Sunătoarea
6 Iridaceae Stânjenelul
7 Araceae Obligeana
8 Rosaceae trandafirul pentru ulei
9 Ranunculaceae negrilica, omagul
10 Malvaceae nalba mare, nalba de grădină, nalba de cultură
11 Fabaceae lemnul dulce, schinduful
12 Caryophyllaceae ipcărigea, săpunariţa
13 Polygonaceae Reventul
14 Gentianaceae Ghinţura
15 Plantaginaceae pătlagina îngustă
16 Brassicaceae muştarul alb şi muştarul negru
17 Scrophulariaceae degeţelul lânos, degeţelul roşu
18 Papaveraceae macul de grădină, macul iranian, macul galben,
rostopasca
19 Solanaceae mătrăguna, laurul păros, măselariţa
20 Apochynaceae Saschinul
21 Liliaceae brânduşa de toamnă
22 Boraginaceae Tătăneasa

Având în vedere faptul că plantele medicinale şi aromatice se cultivă


pe suprafeţe restrânse, permite încadrarea lor optimă în rotaţie, după cele mai
bune premergătoare şi evitarea cultivării pe acelaşi teren mai repede de 5-6
ani sau chiar mai mult, în funcţie de specie. În această lucrare, la fiecare
plantă cultivată, s-a prezentat încadrarea în rotaţie, cele mai bune
premergătoare şi durata de timp după care poate reveni pe acelaşi teren.

322
Fertilizarea. La aplicarea îngrăşămintelor pentru fiecare plantă se
ţine seama de cerinţele specifice pentru realizarea unei producţii ridicate şi de
calitate, avându-se în vedere tipul de sol, fertilitatea acestuia şi planta
premergătoare. Se preconizează pentru plantele medicinale şi aromatice,
utilizarea îngrăşămintelor organice admise în agricultura ecologică. Modul de
utilizare a gunoiului de grajd şi a altor îngrăşăminte utilizate în agricultura
ecologică, momentul de aplicare şi adâncimea de încorporare a acestora este
diferită în funcţie de specie.
Lucrările solului. Se execută diferenţiat pentru fiecare specie, atât
lucrările de bază cât şi cele de pregătirea patului germinativ. Plantele
medicinale şi aromatice cu seminţe mici, semănate toamna sau primăvara, au
cerinţe ridicate la calitatea pregătirii patului germinativ, folosindu-se în acest
scop combinatorul sau grapa cu discuri + grapa cu colţi reglabili. Speciile
care se însămânţează superficial pretind un grad ridicat de mărunţire, nivelare
şi uneori tasare înainte de semănat, pentru ca seminţele să facă un contact bun
cu solul.
Sămânţa şi semănatul (plantatul). Limitele pentru puritate şi
germinaţie la plantele medicinale şi aromatice sunt prevăzute în standard.
Sămânţa destinată semănatului trebuie să fie pură biologic şi cu o valoare
culturală ridicată.
Cantitatea de sămânţă folosită la semănat se va stabili în funcţie de
densitate, masa a 1000 de boabe şi valoarea culturală (puritate, germinaţia).
La unele plante cu seminţe mici se impune amestecarea lor cu material inert,
pentru o mai bună repartizare la semănat. La cele care răsar greu, se va
adăuga şi sămânţă de plantă indicatoare pentru a putea interveni cu lucrări de
îngrijire, înainte de răsărirea speciei medicinale sau aromatice. Perioada de
semănat, densitatea, distanţa între rânduri şi adâncimea de încorporare a
seminţelor, sunt factori care influenţează esenţial capacitatea de producţie a
plantei şi calitatea materiei prime.
Răsadul sau butaşii, trebuie să se încadreze în indicii de calitate, să fie
sănătoşi, iar plantarea să se facă diferenţiat în funcţie de specie, respectând
distanţele, densitatea şi adâncimea de plantare.
Lucrările de îngrijire. În cursul vegetaţiei plantele medicinale şi
aromatice pretind numeroase lucrări de îngrijire. Se fac lucrări de combaterea

323
buruienilor prin praşile, pliviri de câte ori este nevoie, pentru a menţine solul
curat de buruieni.
Prezenţa şi persistenţa unor pesticide în materia primă, duce la risc în
poluarea produselor farmaceutice, cu implicaţii nefavorabile asupra
organismului uman. Trebuie să se facă o combatere integrată, folosindu-se
atât normele agrotehnice, cât şi cele de igienă culturală.
Recoltarea. Un moment hotărâtor în stabilirea volumului
producţiei şi calităţii acesteia este recoltarea (în perioada optimă şi
respectând tehnica recoltării), precum şi condiţionarea produsului obţinut.
De la plantele medicinale se recoltează unul sau mai multe organe
de la suprafaţa solului (frunze, flori, inflorescenţe, seminţe sau planta
întreagă în diferite faze de vegetaţie) şi organe subterane (rizomi, rădăcini,
tuberculi, bulbi), care constituie materia primă vegetală ce conţine principii
active (uleiuri volatile, glicozizi, alcaloizi etc.). Materia primă vegetală
poartă denumirea genului şi a organului recoltat: Belladonnae radix,
Melissae herba, Salviae folium, Chamomillae flos, Coriandri fructus,
Nigellae semen etc.
Momentul recoltatului se stabileşte în funcţie de produsul care se
recoltează (tab. 11.2.), de fenofaza plantei, de condiţiile climatice şi perioada
din zi pentru a obţine o producţie ridicată de materie primă, cu un conţinut
ridicat în principii active.
Tabelul 11.2.
Momentele prielnice pentru recoltarea materiei prime vegetale
la plantele medicinale şi aromatice.
Partea care se
Perioada recoltării
recoltează
Organele subterane - perioada de repaus din primăvară şi toamnă
Frunzele - de la apariţie şi până la înflorirea plantelor
Partea aeriană (herba) - la începutul înfloritului
Florile şi inflorescenţele - de la începutul până în toiul înfloritului
- aproape de maturitatea deplină (la cele care se
Fructele şi seminţele
scutură) sau la maturitate (la cele care nu se scutură)

Astfel: organele subterane (rădăcini şi rizomi etc.) se recoltează în


perioada de repaus din primăvară şi toamnă; frunzele, de la apariţie până la
324
înflorirea plantelor; întreaga parte aeriană a plantei (herba), la începutul
înfloritului; florile şi inflorescenţele, de la începutul până la sfârşitul
înfloritului, fructele şi seminţele, aproape de coacerea deplină.
Recoltarea se face pe timp frumos, mai pretenţioase în această
privinţă sunt speciile la care se recoltează florile, frunzele şi herba. La unele
specii, chiar şi ora din zi la care se face recoltarea contează, influenţând
conţinutul în principii active. În cazul organelor subterane, recoltarea nu este
influenţată aşa de mult de mersul vremii.
Modalităţile de recoltare sunt diferite de la specie la specie, urmând
să se prezinte la fiecare plantă în parte. Se apreciază că recoltarea
reprezintă între 30 - 80% din totalul lucrărilor efectuate la o plantă în
cursul perioadei de vegetaţie. Astfel, de exemplu, pentru recoltarea unui
hectar de muşeţel sunt necesare 180 zile-om, iar pentru un hectar de frunze
de mătrăgună, circa 170 zile-om etc. Mecanizarea recoltării contribuie la
reducerea forţei de muncă şi a preţului de cost al produsului.
Condiţionarea materiei prime. Condiţionarea primară, uscarea,
controlul preliminar, ambalarea, precum şi modul de păstrare influenţează
puternic calitatea materiei prime vegetale.
Prelucrarea primară cuprinde întregul ansamblu de operaţii tehnice
prin care se realizează trecerea produsului vegetal proaspăt într-o stare
corespunzăroare pentru utilizarea acestuia în diferite ramuri ale industriei şi
încheie, de fapt, suita de lucrări din câmp, determinând, în continuare,
sensul şi randamentul valorificării producţiilor realizate.
Uscarea. Problema uscării plantelor medicinale şi aromatice
impune o abordare diferenţiată în funcţie de:
- organele (părţile) de plantă folosite, textura şi conţinutul în apă
al acestora;
- natura principiilor active şi a echipamentului enzimatic din
organele supuse deshidratării.
Uscarea reprezintă veriga finală în obţinerea unui produs de
calitate, înţelegând prin aceasta nu numai aspectul comercial al produsului,
ci în mod deosebit păstrarea neschimbată a conţinutului şi a compoziţiei
chimice a acestuia. Ea începe în momentul recoltării plantei. Se cunoaşte
faptul că în organele plantei, pe lângă substanţele chimice sintetizate în

325
laboratoarele frunzelor (zaharuri, albumine, grăsimi, alcaloizi, glicozizi,
uleiuri volatile etc.), se formează şi fermenţi (enzime) care au un rol
deosebit în procesul de uscare.
În afară de activitatea enzimatică, după recoltare şi timpul uscării,
planta sau organul recoltat oferă un mediu prielnic dezvoltării diferitelor
microorganisme. Astfel, în plantele care conţin cel puţin 15-20% apă se
dezvoltă mucegaiuri, în timp ce în majoritatea plantelor medicinale şi
aromatice, care conţin în stare proaspătă 45-90% apă, se dezvoltă bacterii
şi microorganisme.
Pentru a nu fi expuse alterării şi pentru menţinerea aspectului şi
conţinutului în principii active, majoritatea produselor uscate din plantele
medicinale şi aromatice nu trebuie să conţină mai mult de 14% apă.
După cum reiese din tabelul 11.3., cantităţile de apă care se elimină
prin uscare sunt destul de mari şi oscilează în funcţie de diferitele părţi ale
plantei.
Tabelul 11.3.
Cantităţile de apă care se elimină prin uscare
Umiditatea de Umiditatea de
Felul produsului Felul produsului
păstrare % păstrare %
coji 13-14 herba 12-14
muguri 14-15 fructe 13-18
frunze 8-14 seminţe 10-13
flori 7-14 rizomi (rădăcini) 12-14

Consumul specific este legat direct de perioada calendaristică în


care se face recoltarea şi de organul plantei recoltat, fiind de asemenea
influenţat de condiţiile pedoclimatice în care s-au dezvoltat plantele.
Uscarea corectă a diferitelor părţi de plantă recoltată necesită
cunoaşterea structurii chimice a principiilor active. Cu toate că nu se cunoaşte în
totalitate esenţa proceselor biochimice ce se produc în timpul uscării, practica
îndelungată a stabilit, pentru uscarea plantelor ce conţin uleiuri volatile,
temperatura maximă nu trebuie să depăşească 30-35°C, iar pentru cele cu
alcaloizi şi glicozizi, este cuprinsă între 50-80°C.
Uscarea plantelor medicinale şi aromatice se poate realiza pe două
căi, şi anume:

326
• naturală (la soare sau la umbră) şi
• artificială.
Uscarea naturală
Uscarea le soare este cea mai simplă şi mai economică metodă,
fiind utilizată pentru anumite părţi ale plantei ca: rădăcină, rizomi, coji,
muguri, fructe sau seminţe, al căror conţinut este mult mai stabil, razele
solare neputând deprecia aspectul comercial al produsului. În vederea
utilizării raţionale a acestora, produsele supuse uscării se vor aşeza pe rame
suprapuse. Pentru evitatarea pierderilor, atât ramele cât şi platformele de
uscare vor fi acoperite cu prelate, rogojini sau coli de hârtie. Locurile de
uscare vor fi neapărat protejate de curenţi de aer. În timpul uscării
produsele vor fi permanent supravegheate şi întoarse pentru grăbirea şi
uniformizarea deshidratării.
Prin uscarea la soare foarte multe părţi ale plantei se decolorează,
deoarece razele solare distrug repede clorofila din părţile verzi şi pigmenţii
galbeni din flori.
Uscarea la umbră este cea mai răspândită în zonele cu condiţii
climatice instabile şi mai ales în regiunile deluroase şi montane. Prin
uscarea la umbră se vor folosi podurile caselor, şcolilor, orice încăperi
goale, şoproane, şuri, magazii, remize, pătule etc. Aceste spaţii vor fi în
prealabil dezinfectate, văruite, curăţite, reparate etc. şi în special se vor
crea posibilităţi de aerisire continuă. Se recomandă ca într-o încăpere să se
usuce un singur produs, pentru a se evita amestecul şi împrumutarea
reciprocă a mirosului. Produsele supuse uscării se vor aşeza cât mai afânat
în următoarele cantităţi (g/m2):
- flori (inflorescenţe) 300-400
- frunze şi herba 500-1500
- coji, rădăcini, rizomi 1000-2000
Timpul afectat uscării este foarte mult influenţat de felul materiei şi de
perioada în care se efectuează lucrarea. Pentru sporirea suprafeţei de uscare,
produsele se vor aşeza pe rame de diferite dimensiuni confecţionate din diferite
materiale, care se vor suprapune, lăsându-se un spaţiu minim de 5-10 cm pentru
circulaţia aerului.

327
Prin uscarea la umbră se pot obţine produse de calitate, fără consum
de energie şi la un preţ de producţie foarte redus.
Uscarea artificială
Această metodă s-a impus ca urmare a extinderii şi concentrării
culturilor de plante medicinale şi aromatice, a necesităţii scurtării duratei
de uscare şi a sporirii garanţiei obţinerii unor materii prime de calitate
corespunzătoare.
Există numeroase tipuri şi modele de uscătoare cu posibilităţi
electronice de reglare a temperaturii, dar toate prezintă un mare dezavantaj,
şi anume consumul mare de carburant. Se cunosc uscătoare cu aer rece şi
cu aer cald. Uscătoarele cu aer cald sunt de multe tipuri: uscător tunel, pe
bandă şi rotativ cu rame. După uscare produsul se sortează pe calităţi, se
ambalează şi etichetează şi se păstrează până la livrare.
Sortarea pe calităţi şi realizarea indicilor de calitate a materiei
prime vegetale se face pe baza standardelor în vigoare. Determinarea
calităţii se face pe loturi, examinându-se, la probele ridicate, dimensiunea,
culoarea, mirosul, corpuri străine, umiditatea şi conţinutul în principii
active.
Ambalarea materiei prime vegetale se face diferenţiat, în funcţie
de specie şi organul folosit, folosindu-se în acest scop saci de pânză sau de
polietilenă, lăzi, cutii de tablă etc.. Obişnuit, în saci de pânză se ambalează
florile, frunzele, fructele, seminţele şi rădăcinile. Unele produse care pot fi
presate se presează cu prese de balotat şi numai după aceea se ambalează în
pânză de sac. Organele care conţin principii active mai puţin stabile se
ambalează în saci de hârtie, iar în cutii de tablă se ambalează frunzele de
degeţel pulverizate, cornul secarei etc.
Pe ambalaj se pune o etichetă vizibilă şi una în ambalaj, indicând
numele şi adresa întreprinderii furnizoare, numele produsului, numărul
lotului, masa, numele celui care a efectuat ambalarea şi standardul sau
norma internă care reglementează calitatea.
Păstrarea materiei prime vegetale până la livrare se face în încăperi
uscate şi aerisite, ferite de lumina soarelui şi de mirosuri străine. Produsele
toxice se păstrează în încăperi separate, indicându-se acest fapt prin
marcaje şi inscripţii.

328
BIBLIOGRAFIE SELECTIV|
1. Axinte M. şi col., 2006, Fitotehnie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
2. B\rbulescu C. [i col., 1991, Cultura paji[tilor [i a plantelor furajere.
Editura Didactic\ [i Pedagogic\, Bucure[ti.
3. B`lteanu Gh. [i col., 1983, Fitotehnie. Editura Didactic\ [i Pedagogic\,
Bucure[ti.
4. B`lteanu Gh., 2003, Fitotehnie, vol. 1. Editura Ceres, Bucure[ti.
5. Berca M., 2004, Managementul integrat al buruienilor. Editura Ceres.
6. Bobeş I, 1983, Atlas de Fitopatologie şi protecţia agroecosistemelor,
Editura Ceres, Bucureşti.
7. Borcean, I., 2003, Porumbul, în Fitotehnie, Editura “Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi
8. Borcean I. şi col., 2005, Fitotehnia şi protecţia culturilor de câmp.
Editura de Vest, Timişoara.
9. Ciocârlan V., 2004, Flora segetală a României. Editura Ceres.
10. Cristea M.D., 2006, Biodiversitatrea, Editura Ceres.
11. Davidescu, D., Davidescu Velicica, 1981, Agrochimia modernă,
Editura Academiei, Bucureşti
12. Drăghici, L. şi col., 1983, Orzul. Editura Academiei, Bucureşti.
13. Dragomir N. şi col., 2004, Tehnologii de cultivare a leguminoaselor
furajere perene. Editura Waldpress, Timişoara.
14. Dragomir N., 2005, Pajişti şi plante furajere. Tehnologii de cultivare.
Editura Eurobit, Timişoara.
15. Dumitrescu N., 1991, Cultura paji[tilor [i a plantelor furajere. Centrul
de Multiplicare al Institutului Agronomic Ia[i.
16. Erdelyi St. [i col., 1990, Producerea [i conservarea furajelor. Tipo
Agronomia Cluj-Napoca.
17. Gaşpar, I., Butnaru Galea, 1985, Triticale – o nouă cereală. Editura
Academiei, Bucureşti.
18. Grădinariu G. şi col., 1998, Pomicultură, Editura Moldova, Iaşi.
19. Grădinariu G. şi Istrate M., 2003, Pomicultură generală şi specială.
Editura Moldova, Iaşi.
20. Ghizdavu, I. şi colab., 1997, Entomologie agricolă. Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
21. Giosan, N. Şi col., 1986, Soia. Editura Academiei, Bucureşti.

329
22. Hera, Cr., Borlan Z., 1980, Ghid pentru alcătuirea planurilor de
fertilizare, Editura Ceres, Bucureşti.
23. Hera, Cr. şi col. 1989, Cultura florii-soarelui. Editura Ceres Bucureşti.
24. Iacob T. [i col., 1997, Plante furajere - tehnologii de cultivare. Editura
Junimea Ia[i.
25. Iacob T. [i col., 2000, Tehnologia producerii [i conserv\rii furajelor.
Editura ,,Ion Ionescu de la Brad" Ia[i.
26. Iacob Viorica, 2003, Fitopatologie agricol\. Editura ,,Ion Ionescu de la
Brad" Ia[i.
27. Indrea D., 2007, Cultura legumelor, Editura Ceres.
28. Ionel A., 2003, Cultura paji[tilor [i a plantelor furajere. Editura A’92,
Ia[i.
29. Ionescu I., 2003, Cultura pajiştilor. Editura Sitech, Craiova.
30. Ionescu I., 2003, Pajiştile temporare în zona subcarpatică a Olteniei.
Editura Sitech, Craiova.
31. Istrate M., 2007, Pomicultură generală, Editura Ion Ionescu de la Brad
Iaşi.
32. Laza, A., Racz, G., 1975, Plante medicinale şi aromatice, Editura Ceres,
Bucureşti.
33. Lixandru Gh., 2006, Sisteme integrate de fertilizare în agricultură.
Editura Pim.
34. Manoliu Al. şi col., 1996, Buruienile din culturile agricole şi bolile lor.
Editura Ceres.
35. Mateia[ M. C., 1997, Bolile [i d\un\torii plantelor furajere. S.C. Geea
S.A. Bucure[ti.
36. Mleşniţă, V., 1986, Cultura bobului. Editura Ceres, Bucureşti.
37. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M.,2004, Fitotehnie, Editura „Ion
Ionescu de la Brad” Iaşi.
38. Moga I. [i col., 1996, Plante furajere. Editura Ceres Bucure[ti.
39. Moga I., Mateia[ M.C., 2000, Cultura plantelor furajere, Editura Agris,
Bucure[ti.
40. Moisuc Al., Drăgan D., 2002, Cultura plantelor furajere. Editura
Orizonturi Universitare. Timişoara.
41. Muntean L. S., 1996, Cultura plantelor medicinale şi aromatice,
Editura Dacia, Cluj-Napoca.
42. Muntean L. S., 1990, Plante medicinale şi aromatice cultivate în
România. Editura Dacia, Cluj-Napoca.

330
43. Muntean L. S., Borcean I., Axinte M., Roman V. Gh., 2003, Fitotehnie,
Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
44. Munteanu N., Stan N., 2001, Legumicultură specială, vol.II. Editura
“Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
45. Mure[an T. [i colab., 1975, Cultura porumbului, Editura Ceres.
46. Mustea M., 2004, Viticultură. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
47. Oancea I., 1998, Tratat de tehnologii agricole. Editura Ceres,
Bucureşti.
48. Oancea I., 2005, Tehnologii agricole performante. Editura Ceres,
Bucureşti.
49. Păcurar I., 2007, Producerea seminţelor de cereale, leguminoase
pentru boabe şi plante tehnice. Editura Phoenix, Braşov.
50. Păun E., şi col., 1986, Tratat de plante medicinale şi aromatice
cultivate. vol. I, Editura Ceres, Bucureşti.
51. Păun E., şi col., 1988, Tratat de plante medicinale şi aromatice
cultivate. vol. II, Editura Ceres, Bucureşti.
52. Pintilie, C., Sin Gh., 1974, Rotaţia culturilor de câmp. Editura Ceres,
Bucureşti.
53. Paşol P. şi col., 2007, Tratat de entomologie specială. Editura Ceres.
54. Perju T., 1999, Dăunătorii organelor de fructificare şi măsurile de
combatare integrată, vol. I. Editura Ceres.
55. Puia, I., Soran, V., 1981, Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii.
Editura Ceres, Bucureşti.
56. Racz C., Laza A., Coiciu E. 1970, Plante medicinale şi aromatice.
Editura Ceres, Bucureşti.
57. Rotar I. Vidican Roxana, 2003, Cultura pajiştilor. Editura Poliam Cluj
Napoca.
58. Rusu M. şi col., 2005, Tratat de agrochimie. Editura Ceres, Bucureşti.
59. Salontai Al., 1991, Plante aromatice şi medicinale în Fitotehnie, Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
60. Samfira I., Moisuc Al, 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit,
Timişoara.
61. Samuil, C., 2004, Tehnologii de cultură a pajiştilor şi a plantelor
furajere. Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
62. Samuil C., 2010. Producerea şi conservarea furajelor. Editura Ion
Ionescu de la Brad Iaşi.

331
63. Sin Gh., 2005, Managementul tehnologic al culturilor de câmp.
Editura Ceres.
64. Stan N.,Stan T., 1999, Legumicultură generală, vol. I. Editura “Ion
Ionescu de la Brad” Iaşi.
65. Stan N., Munteanu N., Stan T., 2003, Legumicultură specială, vol. III.
Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
66. Şarpe, N., 1987, Combaterea integrată a buruienilor din culturile
agricole. Editura Ceres, Bucureşti.
67. {andru I., 1995, Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor.
Editura Helicon, Timi[oara.
68. Tălmaciu M., 2005, Entomologie agricolă. Editura Ion Ionescu de la
Brad Iaşi.
69. Ulea E., 2003, Fitopatologie. Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
70. Varga P. [i col., 1973, Lucerna. Editura Ceres, Bucure[ti.
71. Vasilică, C., 1991, Porumbul în Fitotehnie. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
72. Vîntu V. şi col., 2004, Cultura pajiştilor şi plantelor furajere. Editura
Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
73. Vrânceanu, Al. V., 2000, Floarea-soarelui hibridă. Editura Ceres,
Bucureşti
74. Zahiu Letiţia, 2006, Agricultura UE sub impactul PAC. Editura Ceres.
75. Zanoschi V. şi col., 1981, Plante toxice din România. Editura Ceres,
Bucureşti.
76. *** - Anuarul statistic al României. 2009.
77. *** - Dicţionar enciclopedic, 2004.
78. *** - Flora R.S.România - vol. I-XIII, 1952-1976, Editura Academiei
R.S.România.

332
Consilier editorial: Vasile VÎNTU
Tehnoredactor: Constantin CROITORU
Corector: Nicolae DUMITRESCU
Teodor IACOB

Bun de tipar: 21.07.2010

Apărut: 2010, 70x100/16


Editura: “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi
Aleea M. Sadoveanu nr. 3
Tel.: 0232-218300
E-mail: editura@uaiasi.ro

ISBN 978-973-147-065-8

PRINTED IN ROMANIA

333