Pur şi simplu: Despre Centenar

S-au spus multe vorbe frumoase în acest an 2018 – Centenar. Mi-au rămas în minte
cuvintele domnului academician Ion Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: „Centenarul
trebuie să arate că avem simţ de ceremonie şi o solemnitate a recunoştinţei”.
Desigur, pentru cei ce vor să cerceteze în amănunt despre acest subiect, în ziarul „Lumina”
al Patriarhiei Române s-au publicat, şi se vor mai publica în acest an, multe articole bine alcătuite.
Am reţinut că momentul cel mai important care a facilitat realizarea Evenimentului de la 1
decembrie 1918, a fost Unirea Principatelor Române, Moldova cu Ţara Românească, la 24 ianuarie
1859, sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Totodată este deosebit de important de
amintit aici, domnia de 48 de ani a primului rege al României, Carol I (1866-1914): în timpul
domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman (1877); deasemenea
putem spune că la sfârșitul domniei, ne-a lăsat pregătiți să facem pasul spre Marea Unire.
Sărbătorim în acest an, 2018, împlinirea
Centenarului de la înfăptuirea Unirii Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României, în
anul 1918, după încheierea primului război mondial.
Intrarea României în această conflagraţie mondială
(17 august 1916) a urmărit, de fapt, întregirea
neamului românesc şi făurirea Statului Naţional
Unitar. În cei doi ani de război, clerul ortodox român
a fost foarte activ: o parte a clerului ortodox român
din Regatul României a însoţit trupele române pe
câmpurile de luptă, o altă parte a rămas alături de credincioşii din teritoriile româneşti ocupate de
trupele germane şi bulgare, iar mulţi monahi şi monahii din mănăstiri s-au angajat ca voluntari în
serviciile sanitare ale Armatei române.
În 9 aprilie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea
Basarabiei cu România. În cuvântul regelui Ferdinand, rostit în cadrul dejunului oficial de la Palatul
Regal din Iaşi, oferit în cinstea delegaţiei basarabene, era menţionată importanţa momentului:
„V-aţi alipit în timpuri grele pentru Ţara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat româ-
nească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge... Trăiască
copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mari”.
La 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-au
desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, care a hotărât „Unirea necondiţionată şi
pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul
României". Desăvârşirea României Mari a fost înfăptuită prin proclamarea Unirii Transilvaniei cu
România, în 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Cele două Biserici româneşti din Transilvania,
Ortodoxă si Greco-Catolică, dincolo de anumite suspiciuni şi neînţelegeri între ele, au contribuit
mult la efortul de emancipare naţională.
La 21 noiembrie 1918, ierarhii celor două Biserici şi-au exprimat în scris adeziunea la
Consiliul Naţional Român (Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania): „Noi,
subsemnaţii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice Române, avem ferma
convingere că interesele de viaţă ale neamului românesc, ai cărui păstori sufleteşti suntem, pretind
ca un categoric imperativ, înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere şi faţă de neamul nostru".
1
 În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, la sfârşitul Sfintei Liturghii, săvârşite în biserica
ortodoxă din Alba Iulia, episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a citit Rugăciunea pentru dez-
robirea neamului românesc. Cuprinsul profund al rugăciunii rostite a creat o emoţie foarte
puternică în rândul celor prezenţi, încât întreaga biserică a intonat apoi imnul Deşteaptă-te, române.
Se spune că atunci: „nu era nici un ochi uscat. Din ochii tuturor curgeau sfintele lacrimi ale Învierii
noastre Naţionale". Şedinţa Adunării Naţionale Constituante s-a încheiat cu un cuvânt festiv al
episcopului ortodox Ioan I. Papp al Aradului, care accentua ideea potrivit căreia clerul şi poporul
sunt„una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiunile naţionale de la vlădică până la
opincă şi de la opincă până la vlădică. Participă cu acelaşi sentiment al unităţii şi legăturii de
simţire cu credincioşii la acest eveniment, care este garanţia constituirii poporului român ca
naţiune românească liberă şi unica îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare".
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a avut urmări pozitive pentru noul Stat Român întregit
şi pentru Biserica Ortodoxă Română. La 31 decembrie 1919, în scaunul vacant de mitropolit primat
al României a fost ales episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care, în anul 1925, a devenit
primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, urmând apoi desfăşurarea procesului de organizare
unitară a Bisericii din întreaga Românie.
La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii
Neamului din Alba Iulia, regele Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai
României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa" sub acelaşi
sceptru.
Comemorarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei istorice majore a acestora la
îndeplinirea idealului naţional de unitate constituie o ofrandă de recunoştinţă, dar şi prilej pentru
generaţia actuală de a cunoaşte mai bine virtuţile lor, de a le preţui şi a le pune în lucrare, fiind
chipuri de lumină şi întărire spirituală pentru viaţa şi lucrarea Bisericii astăzi.
După Revoluţia din decembrie 1989, ziua de 1 decembrie 1918 a devenit Ziua Naţională a
României, Ziua Unităţii si Demnităţii Naţionale a Românilor. Întrucât unitatea teritorială realizată
în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeaşi, trebuie să sporim mai mult comuniunea cu fraţii
noştri români din apropierea graniţelor actuale ale României şi cu românii de pretutindeni. De
asemenea, trebuie să apărăm şi să cultivăm unitatea de credinţă şi neam, pentru a promova
demnitatea poporului român în dialog şi cooperare cu celelalte popoare ale lumii.
Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, prin
dărnicia clerului şi credincioşilor din Patriarhia Română, dar şi a Guvernului României, a
Municipiului Bucureşti şi a unor Primării şi Consilii Judeţene din ţară, duminică 25 noiembrie
2018, va fi sfinţită Catedrala Naţională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar şi
un simbol al Spiritualităţii Româneşti. Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, cu
hramul principal Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, uneşte simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a
unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor
Neamului.
Ideea Catedralei Naționale datează din 1884, când Regele Carol I a promulgat Legea
Bisericii Catedrale, lege niciodată abrogată, dar care a fost pusă în aplicare abia după 126 de ani.
Putem spune că Sfinţirea Catedralei Naţionale, în acest an omagial este o acţiune cu
adevărat memorabilă.
Am prezentat acestea, întrucât este foarte important să ne cunoaştem trecutul, dacă vrem să
trăim frumos prezentul şi să ne îndreptăm demn spre viitor. Am văzut că România a avut oameni
valoroşi, fie născuţi aici, fie veniţi aici, dar au avut un singur ţel: Românismul. Să ne ajute

2
Dumnezeu să se nască în acest popor oameni destoinici, în slujba patriei noastre străbune, în scopul
tuturor locuitorilor acestei ţări. Să ne educăm copiii în duhul dreptăţii, muncii cinstite, credinţei
strămoşeşti. Dacă astăzi mai vedem unele persoane în funcţii importante, dar cu un caracter
îndoielnic, ne punem nişte întrebări: „Oare, ce educaţie au primit aceştia de la părinţii lor?”, „Oare
nu sunt la fel şi părinţii lor?”. Cu toţii trebuie să investim în buna educaţie a copiilor noştri. Putem
realiza binele comun, contribuind fiecare doar în mod just la binele comun. Trebuie să avem curajul
de a acţiona şi de a fi cât mai solidari unii cu alţii. O civilizaţie se formează în zeci şi chiar sute de
ani, dar numai printr-o riguroasă şi eficientă consecvenţă. Este firesc şi necesar ca atunci când
celebrăm un Centenar, printre felicitări şi urale să facem şi un bilanţ. Oare cum au fost, oamenii
acum o sută de ani? Dar cum sunt acum? Avem sădit ceva bun în noi. Dacă alunecăm pe pantă la
vale, ne oprim, şi ştim şi putem să ne revenim repede. Deci avem forţa de a ne remedia. Doar să
avem lideri buni. Şi să ştim să ne alegem liderii. Tot am auzit această exprimare şi o scriu şi aici:
„Lumea ar fi mai bună, dacă am vorbi mai mult unii cu alţii, nu unii despre alţii”. Să ne învăţăm
copiii dacă vor ajunge în funcţii de conducere, să dorească binele obştesc, nu binele personal.
Dorind şi făcând binele pentru ceilalţi, trăieşti şi tu mulţumitor şi în primul rând, liniştit.
Sigur că ar fi multe de spus şi fiecare, ştie foarte bine ce are de făcut, doar adevărul e în noi
înşine. Strămoşii noştri ne învăţau Să trăim cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni şi Ce ţie
nu-ţi place, altuia nu-i face. Şi cât de frumos este şi îndemnul Hristic : „Ceea ce voiţi să vă facă
vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luca 6,31).
Ni se spune adesea că trebuie să avem inimă şi suflet de copil. Să fim curaţi în gânduri şi
dorinţi. Pentru că este necesar să închei, mă gândesc la copilul de care-şi aminteşte marele nostru
Lucian Blaga în volumul său, autobiografic, Hronicul și cântecul vârstelor (1965), pp.230-232.
Până a ajunge la copil să mai parcurgem câteva rânduri ce ne vor duce tocmai la 1 decembrie 1918:
„Era o dimineaţă rece, de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a
şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de
chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealălaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata
germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani,
fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite...
- Uite, îi spun lui Lionel, (fratele mai mare al scriitorului – n.n.) aşa – prin ger şi zăpadă –
se retrăgea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat.
Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt
despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul
unde se aduna poporul.
Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau
naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume,
treceau de la o tribună la alta.
În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil,
organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a
oratorilor de la tribună.
Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne
simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt ”Timp” cu toate că n-am făcut decât să
"participăm", tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la
răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.
Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă

3
biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la
el şi-i cutremura oasele.
- Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din
cimitir...
Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de
copil: „Trăiască România dodoloaţă1!”.

Preot Stoian Adrian,

mun. Topliţa, jud. Harghita

1
în zonă,”dodoloţ” era cuvântul uzual pentru "rotund" – n.n.
4