Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus 

cu
Nicodim) Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din
cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele
în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumezeu pe
Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El
lumea.
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci propune spre meditare și spre
„înțelepțirea cea întru dreptate” (II Timotei 3, 16) o pericopă
evanghelică, ce descrie o parte a convorbirii purtate de către Domnul
Hristos cu Nicodim, cel pe care Sf. Evanghelist Ioan îl arată ca fiind
fariseu și „fruntaș al iudeilor” (3, 1).
Dialogul redat în primele versete ale capitolului 3 din Evanghelia
ioaneică evidențiază curiozitatea lumii iudaice în fața persoanei și
învățăturii Mântuitorului Hristos. De fapt, lectura evanghelică din cadrul
Sfintei Liturghii are tocmai rolul de a sublinia gândirea nouă pe care
Hristos Domnul o aduce înaintea lumii. Este oarecum firesc ca în această
duminică, ce precede sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, să fim provocați
la a asculta o lectură nou-testamentară a cărei esență este strâns legată de
semnificația și greutatea Crucii: în toată Antichitatea pre-creștină crucea
este văzută ca fiind o unealtă de tortură, însă Hristos o transformă în
altar de jertfă și în semn de biruință. Puterea, biruința și semnificațiile
cinstirii Crucii erau „cu anevoie de înțeles” pentru o lume în care ea era
doar un semn de ocară. Sf. Apostol Pavel va sublinia această provocare
prin cuvintele pe care le adresează creștinilor din cetatea Corintului:
„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei
ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Mesajul
paulin poartă în el un adevăr valabil până în ziua de astăzi: logica pe

1
care Hristos o aduce în mijlocul oamenilor este total diferită de logica,
de mentalitatea și de gândirea lumii.
Întâlnirea dintre Domnul Iisus și Nicodim pune în față două realități
diferite: cea a lumii Vechiului Testament și cea pe care o propune
mesajul hristic. Nu este singura dată când Evangheliile arată modul în
care Domnul pune în antiteză cele două revelații: a Sinaiului și a
Taborului. Probabil că paralelele cele mai cunoscute sunt cele pe care le
redă Sf. Evanghelist Matei în Predica de pe munte (Matei 5-7). Fără a fi
singulare, acestea surprind în mod aparte învățătura pe care Domnul o
propune contemporanilor Săi și nouă. Pentru cititorul textului sacru se
poate lesne observa că ceea ce numim antiteze nu sunt altceva decât
modalități prin care Hristos oferă o nouă dimensiune Legii Vechi.
Evangheliile sunt o interpretare a Vechiului Testament în lumina
cuvintelor și învățăturii lui Hristos Domnul.
În contextul dialogului cu Nicodim, unul dintre reprezentanții de seamă
ai iudaismului secolului I, Mântuitorul face apel la repere importante ale
istoriei poporului Israel pe care le prezintă ca fiind tipuri ale celor
viitoare. Interpretarea pe care Domnul o face Scripturilor mută accentul
de la material la spiritual, de la trecător la veșnic, de la trup la suflet. Sf.
Evanghelist Ioan va surprinde această exegeză a lui Hristos și în alte
contexte ale Evangheliei sale: „Părinții voștri au mâncat mană în pustie”
(cap. 6).
Şarpele înălţat în pustie, semn al jertfei mântuitoare
Revenind la pericopa din această duminică, se poate observa modul în
care Domnul Iisus se folosește de o serie de evenimente și imagini din
Vechiul Testament pentru a-i vorbi lui Nicodim despre frumusețea și
roadele învățăturii Sale.
Imaginea prin care Hristos îl provoacă pe interlocutorul Său este cea a
șarpelui de aramă. În Numerii (21, 6-9), autorul textului sacru relatează
unul din acele momente în care poporul ce fusese scos din robia
Egiptului își arată nostalgia față de perioada petrecută în robie: „La ce
ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu
2
este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană
sărăcăcioasă” (21, 5). Salvați în mod minunat din Egipt, purtați prin
Marea Roșie, hrăniți cu mană și cu prepelițe, urmașii lui Avraam cârteau
înaintea lui Dumnezeu; libertății îi era preferată robia, o robie care le
potolea poftele trupului. Unei mentalități de sclavi, de robi, de oameni
ancorați doar în cele materiale, Dumnezeul legământului le răspunde
într-un mod ce avea rolul de a-i trezi din inerția propriilor pofte: șerpi
veninoși. Văzându-se în neputință, poporul se întoarce către Moise
pentru ca acesta să facă rugăciuni de intercedere către Dumnezeu.
Răspunsul primit este însă ceva mai mult, devenind o veritabilă dovadă a
tipologiei biblice vechi-testamentare: șarpele de aramă („Fă-ţi un şarpe
de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot
cel muşcat care se va uita la el va trăi”, v. 8).
Dovadă a intervenției minunate a lui Dumnezeu în viața poporului ales,
șarpele de aramă are totuși, în viziunea lui Hristos, propriile sale limite,
materiale și temporare. Mântuitorul îl ghidează pe Nicodim spre
răspunsul firesc la întrebările sale cu o delicatețe care își propune să nu
lezeze sufletul celui care, așa cum spuneam, făcea parte dintre fruntașii
iudeilor.
Versetele 13-14 ale capitolului 3 din Evanghelia după Ioan conțin cheia
acestei pericope: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa
trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţă veşnică”. Era clar pentru Nicodim și pentru toți ceilalți
faptul că, potrivit relatărilor scripturistice din Numerii și în acord cu
istoria și tradiția lui Israel, șarpele de aramă oferea viață. În esență, el
prelungea viața celor care fuseseră mușcați de șerpii veninoși
vindecându-i. Apelul făcut la acest moment important din istoria biblică
avea rolul de a sublinia biruința asupra morții prin privirea la șarpele de
aramă. Incapacitatea omului de a trece dincolo de cele materiale se
observă în istoria biblică prin faptul că șarpele de aramă devine idol
pentru un popor care, la un anumit moment, rătăcise de la cuvintele
dumnezeiești. A fost nevoie de intervenția unuia dintre regii drepți din

3
Ierusalim, regele Iezechia, pentru ca șarpele de aramă, ce primise și un
nume, să își piardă sensul său vremelnic. El îl va distruge.
Prin Fiul Omului se dobândește viața veșnică
Totuși, Hristos își propune să arate că, deși Domnul a lucrat prin șarpele
de aramă oferind vindecare celor mușcați de șerpii veninoși, totuși, viața
pe care o primeau era și ea la rândul ei trecătoare. Șarpele de aramă ținea
de legea trupului, de lucrurile vremelnice.
Acestuia, Domnul Iisus îi opune imaginea Fiului Omului, Cel care va fi
ridicat pe cruce. Spre El vor privi toți cei care vor avea nevoie de
vindecare. Numai că există două diferențe uriașe între Fiul Omului și
șarpele de aramă.
Prima diferență pe care o subliniază Domnul este aceea că o simplă
privire nu este de ajuns. Dacă privirea spre șarpele de aramă oferea
vindecarea, privirea la Hristos nu înseamnă nimic. Simpla privire nu
vindecă. Ne putem aminti din relatările evangheliștilor că la picioarele
crucii, pe Golgota, erau mulți cei care priveau spre Hristos. Unii râdeau
de El, alții Îl batjocoreau sau Îl ironizau. Prin urmare, aceștia nu s-au
coborât mai îndreptați în cetate, la casele lor, văzându-L pe Hristos
răstignit. Raportarea la Fiul Omului, ne zice Hristos, se face prin
credință, iar nu prin privire. Provocarea pe care o face Domnul Iisus este
de a transforma privirea în credință.
Cea de-a doua diferență ce poate fi regăsită în cuvintele Domnului este
aceea că prin credința în Fiul Omului se dobândește viața veșnică.
Șarpele de aramă vindeca vremelnic și oferea prelungirea unei vieți
pământești. Fiul Omului Care S-a urcat pe cruce pentru toți oamenii
oferă viața cea veșnică celor care transformă privirea în credință.
Concluzia dialogului dintre Mântuitorul Iisus Hristos și cărturarul
Nicodim o va oferi Sf. Apostol Pavel când va numi Legea „călăuză spre
Hristos” (Galateni 3, 24), Cel care este, potrivit viziunii Scripturii,
„Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6).