Sunteți pe pagina 1din 6

B-13

1. Tehnici de comunicare
1.1Nominalizați abordările teoretice ale tehnicilor de comunicare.

Afirmarea personalitatii umane, în orice context asociativ, se bazeaza în mod explicit pe


derularea unor interferente simbolice integrate în procese de comunicare. Dincolo de postularea
caracterului comunicational exclusiv al interactiunilor umane, circulatia mesajelor (prin orice
modalitate) reprezinta o nota definitorie a societatii contemporane.
Etimologie:
Termenul comunicare provine din latinescul communis / communicatio care înseamna "a pune în
comun", "a fi în relatie"sau "a stabili o comunitate cu cineva".
A început sa fie utilizat abia în secolul al XIV-lea cu sensul (initial) de "a împartasi", "a împarti
mai multora".
Începând cu secolul al XVI-lea, o data cu dezvoltarea postei si a drumurilor, termenului i se adauga
un înteles nou: "a transmite".
Din secolul al XIX-lea acest sens (a transmite) devine prioritar.
Confuziile terminologice sunt generate de transferul semantic de la acceptiunea de comunicare-
transmitere (în sensul material al termenului) la cea de comunicare-difuzare. Aceste doua planuri
genereaza o suprapunere semantica între ideea de transmitere (comunicare instrumentala) si ideea
de împartasire a unor mesaje (între indivizi sau grupuri). (Dragan, 1996, 10)
Comunicarea detine în prezent un areal tematic complex, fiind abordata de o serie extinsa
de discipline stiintifice: sociologie (comunicare de masa, opinie publica, sociolingvistica),
psihologie si pedagogie (comunicare interpersonala, reprezentari sociale, mecanisme cognitive),
jurnalism (mass-media, informare), lingvistica (semantica, semiotica, stilistica), filosofie
(retorica), informatica (retele de computere, interfete, agenti inteligenti). În consecinta, abordarea
teoretica a domeniului detine o gama variata de perspective alternative, mai mult sau mai putin
complementare, reflectate si în numarul mare de definitii conturate în jurul acestei notiuni.
Definirea comunicarii
Comunicarea reprezinta obiectul de abordare a mai multor discipline si modele teoretice

distincte. Într-o selectie sintetica a câtorva definitii asupra comunicarii, pot fi retinute urmatoarele
enunturi:
"În sensul cel mai general se vorbeste de comunicare de fiecare data când un sistem, respectiv o sursa
influenteaza un alt sistem, în speta un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative, care
pot fi transmise prin canalul care le leaga."
"Comunicarea reprezinta raspunsul diferentiat al unui organism la un stimul"
"Transferul de gânduri si mesaje, prin opozitie cu transportul sau transferul de bunuri si de
persoane"."Comunicarea reprezinta transferul de informatii prin intermediul mesajelor"
"Un proces de emitere a unui mesaj si de transmitere a acestuia într-o maniera codificata, cu ajutorul
unui canal catre un destinatar în vederea receptarii"
"Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informatiilor, ideilor si
sentimentelor, atitudinilor, opiniilor de la un individ la altul, de la un individ catre un grup
social si de la acesta la altul.
1.2.Descrieți cele mai răspândite tehnici de comunicare.
Tehnici de comunicare
Comunicarea orala :Prezentarea orală,Interviul de angajare ,Dialogul
1) Conversaţia cu încărcătură emoţională (Salter, 1961)
Pentru început subiectul trebuie să înveţe să exprime verbal ceea ce simte, nu ceea ce gândeşte,
astfel încât să realizeze diferenţa între cuvintele care exprimă stări afective şi cuvintele care
exprimă gânduri sau acţiuni.
Exemple: :- cuvinte care exprimă stări afective : doresc, detest, ador, mă bucur, îmi păsa,
iubesc, invidiez, mi-e dor etc.
- cuvinte care exprimă idei sau acţiuni : presupun, cred, consider, îmi imaginez,
înţeleg, concluzionez etc.
Ulterior subiectul trebuie să utilizeze cât mai frecvent termeni legaţi de propria persoană (”eu”,
”mie”) împreună cu cuvintele care se referă la stări afective.
2) Tehnica autodezvăluirii
Subiectul trebuie să se antreneze să comunice într-o manieră mai apropiată. Se apelează la
relatarea unor evenimente (experienţe emoţionale) în vederea uşurării exprimării sentimentelor
autentice. În acest mod subiectul conştientizează şi alte tipuri de sentimente şi îi este tot mai uşor
să discute liber despre acestea.
Cel care ascultă trebuie să-şi controleze propriile trăiri şi sentimente, să caute să surprindă toate
nuanţele relatării (povestirii) şi să între, pe cât posibil, în ”pielea” personajului care povesteşte.
3) Tehnica acordării afecţiunii
În cadrul relaţiilor apropiate, oamenii se tem să-şi exprime sentimentele de afecţiune de teamă de
a nu fi exploataţi, de a nu se profita de pe urma lor, de a nu părea slabi sau dependenţi.
Tehnica acordării afecţiunii aparţine lui Richard Stuart (1973) şi implică următoarele obiective :
- să determine pe fiecare partener să devină conştient de ceea ce îi face plăcere celuilalt şi nu de
ceea ce îl enervează;
- să înveţe persoana;
- să realizeze în mod deliberat acele acţiuni care oferă satisfacţie partenerului său.
Se folosesc modele de exerciţii prin intermediul cărora subiectul este învăţat să acorde sprijin,
încredere şi afecţiune celuilalt.
Comunicarea nonverbala:
Puterea palmei
Dominare şi supunere în strângerile de mână
Culegerea de scame imaginare
Gesturi ale capului

1.3.Argumentați necesitatea modificării tehnicilor de comunicare odată cu avansarea copiilor în vârstă.


CARACTERISTICILE COMUNICĂRII EDUCATIVE :
-dimensiunea pronunţată explicativă a discursului didactic ( pentru înţelegerea celor tansmise);
-structurarea comunicării didactice conform logicii pedagogice ;
-rolul activ pe care îl are profesorul faţă de conţinuturile ştiinţifice cu care se va opera (profesorul
este filtrul care selecţionează, organizează, personalizează conţinuturile, ghidat de programă şi
manuale.
-pericolul transferării autorităţii de statut asupra conţinuturilor sub forma argumentului
autorităţii;
-combinarea, în mod curent, în cadrul comunicării în clasă a celor două forme verbale : oralul şi
scrisul duce la particularităţi de ritm (scrisul este de 6 ori mai lent decât rostirea).
-personalizarea comunicării didactice face ca acelaşi cadru instituţional, conţinut formal (manualul)
şi potenţial uman (clasa), să fie exploatat cu rezultate diferite de profesori diferiţi(fiecare profesor
accentuează una din dimensiunile comunicării: informativă, relaţională, pragmatică, ritualizare şi
norme nescrise, prezente permanent.
COMUNICAREA DIDACTICĂ este o resursă majoră a procesului instructiv-educativ. Proiectarea şi
managementul comunicării apar ca principii de bază ale designului educţional . O cerinţă
elementară a profesorului este imbunătăţirea conduitei comunicative: conştientizare, supragehere. „
Deoarece copiilor de vârstî școlară mica le este specific modul de percepție intuitive-plastic
comunicarea cu aceștia se v-a derula cu suport (desene, imagini, obiecte de manipulate, )Învățarea
are loc pe baza manualelor viu-colorate. Odată cu avansarea în vârstă tipul percepției copiilor se
schimbă și aceștia având un bagaj mai vast de cunoștințe despre lumea înconjurătoare percep cele
auzite și completează aceste informații cu noțiuni, teme, retrăiri din experiența proprie. Deja nu e
nevoie să I se demonstreze intuitiv deoarece copilul poate percepe cele auzite datorită coloritului
mesajului cu cuvinte, expresii, după limbajul corpului, mimică și gesture ale emițătorului.
2.Mijloace de comunicare. Mijloace verbale de comunicare.
2.1.Analizați noțiunile de limbă, limbaj, vorbire și comunicare.
Limba este „totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale şi gramaticale) ce dispune de o
organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare” (M.Zlate, 1994, p.9).
Prin urmare limba este un instrument de comunicare elaborate de societate, în timp ce limbajul
este activitatea individuală de folosire a limbii pentru comunicare (E.Verza, 1987, p.108).
Limbajul este procesul psihic de utilizare a limbii în vederea realizării funcţiei de comunicare,
cunoaştere sau reglare.
Comunicare, relaţie între indivizi.Comunicarea este în primul rând o percepţie. Ea implică
transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un
individ sau un grup de indivizi receptori. Dar nu se reduce la aceasta. оn acelaşi timp în care o
informaţie este transmisă, se produce o acţiune asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv
(feed-back) asupra persoanei emiţătoare care, la rвndu-i, este influenţată.
Vorbirea este acea activitate verbală, care constă în emiterea mesajului, codarea lui în sunete
articulate şi transmiterea enunţului către receptor după A.A. Leontiev.
2.2.Descrieți caracteristicile esențiale ale comunicării verbale.
Noţiunea de comunicare include doua aspecte distincte : cel de relaţie şi cel de proces.
-Ca relaţie, comunicarea se defineste ca interacţiune informaţională între doi termeni :sursa sau
emitentul, care generează şi transmite mesaje şi receptorul sau destinatarul, care captează şi
prelucrează(decodifică) semnalele transmise de emitent, modificându-şi sub sub acţiunea lor
starea iniţială.
-Ca proces , comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-decodare şi la
succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar.
-comunicare verbală- prin cuvânt. Este specific umană, are formă orală sau scrisă, permite
transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe.
În procesul de comunicare pot fi identificaţi o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un
caracter individual. Aceştia sunt de natură internă sau de natură externă.
Stimulii de natură internă:
– experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi semantice, „istoria“ fiecă-ruia;
– atitudinile personale datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia, nivelului şi pozi-ţiei sociale, profesiei;
– percepţia şi concepţia noastră despre lume, despre noi înşine, despre interlo-cutori;
– propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al interlocutorului.
Stimulii de natură externă:
– tendinţa de abstractizare – operaţie a gândirii prin care se urmăreşte desprin-derea şi reţinerea doar a
unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt;
– tendinţa deductivă – tendinţa de a aşeza faptele sau enunţurile într-un raţiona-ment care impune
concluzii ce rezultă din propuneri şi elemente evidente;
– tendinţa evaluării – tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte
sisteme, la alte persoane.
Vorbitorul
Situaţia „vorbirii“, a trecerii limbii în act presupune o serie de abilităţi necesare interlocutorilor pentru a
reuşi o comunicare eficientă:– claritate ,acurateţe, empatie,sinceritate,atitudinea ,contactul visual,
înfăţişarea, postura ,vocea ,viteza de vorbire ,pauzele de vorbire.
Ascultătorul
Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare, e necesar să trecem în revistă
fazele ascultării: auzirea, înţelegerea ; traducerea în sensuri,– atribuirea de semnificaţii informaţiei
receptat, evaluarea .După ce am detaliat fazele ascultării, înţelegem că o comunicare verbală nu este
deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor; o bună comunicare, o reuşită a aces-teia, depinde şi de
atitudinea ascultătorului. Iată, deci, care sunt calităţile unui bun ascultător: disponibilitatea pentru
ascultare ,manifestarea interesului ,– ascultarea în totalitate,urmărirea ideilor principale,– ascultarea
critică– concentrarea atenţiei; luarea de notiţe
Comunicarea verbală este cel mai important tip de comunicare interumană, folosită în viața de zi
cu zi, dar si în relațiile interumane în cadrul unei organizații. Comunicarea verbală presupune
existența a doi sau mai mulți interlocutori, permit e emițătorului să observe cum a fost primit
mesajul și să-l modifice în funcție de reacțiile receptorului. Deasemenea facilitează comunicările
delicate și permit folosirea unei game variate de exprimare a unui mesaj (dialog, expunere, raport,
prelegere etc.). În acest sens putem observa că limbajul verbal este întodeauna conectat cu limbajul
paraverbal sau cu ceea ce oamenii comunică prin voce (intensitate, ritm, tonalitate, accent, pauze)
și prin manifestări vocale(râsu, dresul vocii,geamătul,oftatul). Informația este codificată și
transmisă prin cuvânt și prin tot ceea ce ține de acesta sub aspectul fonetic, lexical, morfo-sintactic.
Deasemenea e necesară aici o respectare a normelor fonetice, lexicale, sintactice.
Comunicarea verbală are forma orală sau scrisă. Permite înmagazinarea, formularea și
transmiterea unor conținuturi complexe.
După M. Bocoș există cîteva principii ale comunicării orale:
- Presupune un mesaj, iar acesta trebuie să fie compus din: elemente de structuri, elemente de
actualitate, interes și motivație pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de legătură între
părtile sale principale, claritate, coerență interne etc.
- -comunicarea orală presupune oferirea unor suporturi multiple de înțelegere a acestui mesaj (de
exemplu concordanța dintre mesajul verbal și nonverbal).
Com. Orală este circulară și permisivă, permite reveniri asupra unor informații, detalieri.

2.3.Descrieți deosebirile dintre comunicarea verbală orală și scrisă.


Comunicarea orala prezinta numeroase avantaje fata de comunicarea scrisa:
· vorbitorul îsi poate observa interlocutorul si interveni pe loc cu modificari, atît la nivelul
limbajului paraverbal cît si verbal, pentru a eficientiza comunicarea.
· oralitatea permite “un joc logic si imediat al întrebarilor cu raspunsurile, într-o derulare
spontana si flexibila”
· oralitatea “asigura terenul cel mai fertil pentru manifestarea comportamentelor persuasive si
manipulative”, pune în valoare “carisma si capacitatea de a convinge si influenta oamenii”
Cea mai importantă diferenţă între comunicarea faţă în faţă şi cea scrisă este prezenţa imediată a
feetback-ului într-o formă care este absentă în cazul unei scrisori. Un transmiţător verbal
cunoaşte feed-back-ul primit şi îşi adaptează eforturile comunicative următoare în funcţie de
acesta. Între timp cel care scrie este limitat la un feed-back întârziat; este incapabil să-l activeze
imediat, ci trebuie să aştepte un timp până va putea evalua efectele. Datorită decalajului de timp
poate rezulta o distorsiune şi înţelegere greşită a acestuia, ce rămâne insesizabilă până în clipa în
care destinatarul mesajului răspunde. În unele cazuri va rămâne invizibil şi după aceea, probabil
până când greşeala în comunicare va fi detectată din cauza unui aranjament pierdut sau a unei
tactici greşite.
Altă importantă diferenţă este faptul că permanenţa mesajului scris lipseşte în comunicarea
verbală. Dacă mesajul este lung sau tehnicist sau conţine termeni legali sau contractuali este
recomandabil să fie scris. Reportofoanele sau alte aparatele de înregistrare cresc valabilitatea
comunicării verbale, dar nu au aceeaşi valabilitate cum o are comunicarea scrisă. Realitatea este
că expeditorul şi destinatarul comunicării scrise au în permanenţă o arhivă a dictărilor şi o
răspundere a planificărilor mesajelor ce vor fi transmise, decât în comunicarea verbală.
B 25
12.Psihologia relațiilor publice.
2.1. Descrieți aspectele psihosociale ale relațiilor publice.
Conceptul de spaţiu public, oricât ar fi de contestat printre specialişti, rămâne totuşi un element
important în analiza comunicării sociale. Politologi sau sociologi ai comunicării au pus stăpânire
pe acest concept şi l-au îmbogăţit (plecând de la con-ceptul de spaţiu public teoretizat de
Habermas) aducându-i două modificări esenţiale (apud Camelia Beciu, Politica discursivă):
1. să accepte ideea că spaţiul public este un spaţiu conflictual;
2. să refuze să recurgă la o teorie manipulatorie a mass media sau la o concepţie pesimistă şi
unilaterală a consumului.
Reprezentarea socială este „un proces de elaborare perceptivă şi mentală a realităţii ce
transformă obiectele sociale (persoane, contexte, situaţii) în categorii simbolice (valori,
credinţe, ideologii) şi le conferă un statut cognitiv, permiţând înţelegerea aspectelor vieţii
obişnuite printr-o racordare a propriei noastre conduite la interiorul interacţiunilor sociale”13
,Serge Moscovici insistă asupra importanţei comunicării, care joacă un rol fundamental în
constituirea reprezentărilor:
a) la nivelul interindividual, există o dispersie inegală şi un decalaj al informaţiilor
privind obiectul reprezentat; indivizii se vor focaliza asupra anumitor aspecte ale
obiectului reprezentat, în funcţie de interese şi de intensitatea implicării lor ;
b) există o interdependenţă între activitatea cognitivă şi condiţiile ei sociale de
exercitare – interdependenţă care poate fi relevată prin „obiectivare” şi
„ancorare” ca procese de formare a reprezentărilor;
c) la nivel instituţional, sistemele de comunicare mediatice intervin prin procesele
de difuzare (formarea opiniilor), propagare (formarea atitudinilor) şi propagandă
( formarea stereotipurilor).
Elementele componente ale reprezentării sociale:
a) un nod central, care are două funcţii:- o funcţie generativă: determină semnificaţia celorlalte
elemente ale reprezentării, le conferă sens şi valoare;- o funcţie organizatorică: determină
legătura şi poziţia relativă a celorlalte elemente pe care le unifică;
b) elementele periferice, cu alte funcţii:- funcţia de concretizare: elementele periferice depind de
context şi permit ancorarea reprezentării în realitate, în termeni inteligibili şi transmisibili;
- funcţia de reglare: permit adaptarea reprezentării la evoluţia contextului socialcognitiv. -funcţia
de apărare: transformarea reprezentării se va realiza când e nevoie, la
nivelul periferic, protejându-se nodul central;
2.2.Analizați rolul actorilor sociali în contextual relațiilor publice
Ca fundament teoretic al relaţiilor publice în psihologia socială se poate considera nu
numai teoria influenţei sociale, ci şi teoria reprezentării sociale. Dacă se consideră această
perspectivă, centrul de greutate se modifică de la procesul de relaţii publice la actorii
implicaţi şi la percepţia publică – mai precis, asupra imaginii organizaţiilor şi a imaginii
personajelor-cheie (a reprezentanţilor organizaţiilor). Aşadar, dacă prin ideea de influenţă
socială se lua în discuţie aspectul dinamic şi procesual al relaţiilor publice, prin ideea de
reprezentare socială se accentuează efectul cognitiv şi simbolic al relaţiilor publice, ca
instrument de intervenţie cu scop strategic.
Acțiunile de relații publice se desfășoară atât în interiorul organizației cât și în afara acesteia
a) Relațiile publice interne ale organizației au rolul de a îndoctrina personalulcu filozofia
organizației respective, în care rolul predominant îl constituie înțelegerea rostului
economic și social al acestei. Prin intermediul acestor acțiuni se urmărește ca fiecare om
să se considere coparticipant la activitatea organizatiei respective, iar organizația să-i
apară în minte ca fiind cea care îi permite sa-și manifeste din plin spiritual inventive,
creator, personalitatea
b) Relațiile publice externe vizează clientele și marele public, diferențiat, în raport de
diverse criterii (vârstă, sex, profesii, mediul rural sau urban)
2.3.Argumentați importanța cunoașterii fenomenului re/lațiilor publice în contextual
managerilor educaționali.
Eficienţa conducerii se bazează pe rezultatele structurării şi corelării optime a
funcţiilor conducerii. Din multitudinea perspectivelor din care pot fi privite conducerea şi
funcţiile sale, cea mai utilă este tocmai perspectiva eficienţei, în temeiul căreia sunt
ordonate activităţile conducerii:
• cunoaşterea domeniului condus, a totalităţii problemelor care sunt supuse soluţionării, prin
diagnoză;
• detectarea tendinţelor evolutive ale organizaţiei şi construirea proiectului evoluţiei sale pentru
rezolvarea noilor probleme cu care se confruntă, prin prognoză şi construcţie prospectivă;
• momentul esenţial al formulării şi adoptării deciziei referitoare la soluţionarea unei probleme
sau la viaţa întregii organizaţii;
• organizarea implementării deciziei, în primul rând prin planificare şi asigurarea
cooperării în interiorul organizaţiei şi între organizaţii;
• motivarea personalului organizaţiei pentru a se obţine acţiunea eficientă a
acestuia;
• controlul, drept funcţie a conducerii, prin care rezultatele sunt măsurate, sunt
comparate cu costurile şi se stabilesc măsurile de corecţie corespunzătoare pentru noul
ciclu de activitate, efectele controlului influenţând noua diagnoză ş.a.m.d.
Complexitatea conducerii organizaţiei şi a fiecărei funcţii în parte impune analiza
acestora mai în detaliu şi a corelaţiilor existente între ele.
Cercetările de psihologie a comunicării (apud Jean Claude Abric, Psychologie de la communication) au
pus în evidenţă rolul important jucat de comunicare, înţeleasă ca proces de influenţare socială în
structurarea câmpului social, pe trei nivele esenţiale: normativ, cognitiv şi social. Influenţa, sub aspectul
său normativ, creează, întăreşte şi impune valori; sub aspect cognitiv, ea determină un anumit decodaj al
realităţii şi o utilizare corespunzătoare acestuia a informaţiei, iar sub aspect social, ea joacă un rol esenţial
în organizaţie, menţinând sau punând sub semnul întrebării statusurile, relaţiile de putere şi de autoritate.
Putem distinge astfel patru funcţii:
– crearea de norme; influenţa permite focalizarea punctelor de referinţă comune care întemeiază
coeziunea de grup, asigură permanenţa şi determină consistenţa comportamentului membrilor săi atunci
când grupul nu este prezent;
– socializarea individului; influenţa are, de asemenea, şi o faţă educativă. Ea este un proces care permite
copiilor sau unui nou membru al grupului să cunoască, să accepte şi să integreze progresiv regulile,
principiile şi modurile de funcţionare ale grupului său de apartenenţă. Ea joacă, prin intermediul unui
sistem de interacţiune, un rol determinant în dezvoltarea socio-cognitivă a copiilor şi dezvoltarea socială a
inteligenţei;
– controlul social; influenţa ajută grupurile sociale să-şi păstreze integritatea şi le permite să prevadă şi să
canalizeze comportamentele membrilor săi. Ea întăreşte astfel dependenţa individului de sistemul social;
– inovarea; influenţa permite transformarea progresivă a normelor grupului, evoluţia regulilor şi a
punctelor de vedere, acceptarea ideilor noi, adesea minoritare, eliberând astfel creativitatea. Mult timp
ignorată de teoreticienii comunicării ca proces de influenţă, această funcţie este acum recunoscută, chiar
dacă mecanismele sale de acţiune nu sunt în totalitate cunoscute.