COM CORPORATIVĂ PR I

I. ORGANIZAȚIA ȘI SISTEMELE SOCIALE

1.1. Organizaţia – definiții, caracteristici, obiective.
1.2. Clasificarea organizaţiilor.
1.3. Funcţiile psihosociale ale organizaţiilor.
1.4. Factorii de performanță în organizație.

1.1. Organizaţia – definiții, caracteristici, obiective

Termenul organizație derivă de la grecescul ὄργανον, care are sensul de instrument, unealtă. Azi
trăim într-o societate a organizaţiilor. Organizaţiile reprezintă una dintre componentele
structurale şi funcţionale esenţiale ale sistemelor sociale, prin care se asigură racordarea
intereselor sociale cu cele ale diferitelor tipuri de grupuri şi persoane. La nivelul organizaţiilor se
fixează obiectivele concrete prin care se asigură funcţionarea sistemului social global, dar care
corespund şi intereselor membrilor care le compun. Organizațiile sunt studiate de o seamă de
științe sociale precum științele politice, sociologia, economia, psihologia, sub aspectele relevante
pentru fiecare dintre acestea. Organizaţia apare la intersecţia dintre strategiile de acţiune colectivă
şi abilităţile individuale. Organizațiile, spre deosebire de instituții, au un caracter mai „palpabil” –
ele desemnează un grup de oameni care lucreaza împreună pentru atingerea unui țel.
În genere, organizaţiile, în moduri diverse, au existat de la începutul relațiilor umane, dar în sens
ştiinţific, acestea au apărut odată cu constituirea breslelor profesionale. După criteriul istoric, al
apariţiei lor, primele organizaţii au fost cele charismatice (orientate pe lider), de exemplu naşterea
creştinismului, urmate de cele patriarhale/ tradiţionale, de exemplu satele de pescari.
Industrialismul a consacrat organizaţia ca structură fundamentală de acţiune şi interacţiune în
orice domeniu. Max Weber afirmă că, din punct de vedere tehnic, statul modern este, în mod
absolut, dependent de structura birocratică a organizaţiei (M. Weber, 1970, p. 214).
Elementele distincte ale organizaţiei birocratice:
- rolurile sunt clar şi precis prescrise în ierarhia organizaţiei;
- specializarea este identificată şi definită;
- structură ierarhic-autoritară;
- ansamblu de reguli şi reglementări formale;
- impersonalitatea şi imparţialitatea;
- promovarea pe filierele carierei;
- controlul permanent al eficienţei.

Odată cu apariţia economiei monetare în secolul al XX-lea se generalizează şi birocraţia

organizării ca formă de relaţionare a acţiunilor colective.. Conceptul de organizaţie poate fi
abordat şi definit în mai multe perspective cu sensuri complementare, acestea fiind totodată şi
direcţiile principale de abordare a oricărui sistem social:
• dimensiunea logic-principală, care relevă regulile de raţionalitate care fundamentează activităţile
sistematice ale colectivităţilor umane;
• dimensiunea funcţional-procesuală, care reflectă dinamica desfăşurării în timp a sistemului de
interacţiuni prin intermediul cărora organizaţiile se formează, se dezvoltă şi se manifestă activ în viaţa
socială;
• dimensiunea structural-obiectuală, care exprimă sistemul concret şi stabil de interacţiuni dintre
elementele ansamblului (persoane, grupuri).
b) Caracteristicile intrinseci ale organizaţiei (indispensabile existenței organizaţiei):

Organizaţia este specializată, are o misiune căreia îi sunt asociate anumite obiective, scopuri.
Eficacitatea şi eficienţa serviciilor unei organizaţii sunt cu atât mai mari cu cât acestea se concentrează
mai clar şi cu distincţie pe realizarea unei anumite misiuni.
Organizaţia converteşte tehnici şi tehnologii în servicii necesare societăţii. Oferă posibilităţi de
continuare a producerii şi cunoaşterii de tehnici specializate, perpetuându-şi astfel propria activitate. Ea
nu poate exista dacă este statică, în funcţie de necesităţi se specializează şi respecializează.
Organizaţia se fundamentează pe grupuri de oameni între care se derulează interacţiuni orientate
de obiective comune.
Organizaţia este o structură de interacţiuni reglementate de reguli formale şi informale
şi generatoare de acţiuni colective centrate pe scopurile organizaţiei. În lipsa acestor reguli,
organizaţia se dezintegrează. Aceste reguli necesită o construcţie permanentă, conformă cu obiectivele
urmărite de organizaţie, dar în acelaşi timp şi cu obiectivele individuale ale membrilor organizaţiei.
Organizaţiile din societăţile democratice nu impun reguli statice, ci construite de comun acord cu toţi
membrii organizaţiei. Conducerea organizaţiei trebuie să fie caracterizată de raţionalitate, în lipsa
acestei caracteristici organizaţia poate ajunge la scopuri aberante.
Caracteristicile mai sus menţionate coexistă, deteriorarea uneia provoacă deteriorarea celorlalte.
Deteriorarea poate duce la dezintegrarea organizaţiei sau la pierderea scopurilor ei. Aceste caracteristici
dau identitate unei organizaţii.

Organizaţiile sunt sisteme psihosociale care au anumite trăsături şi caracteristici comune.

a. Indiferent de natura lor, sunt ansambluri umane constituite, în care se desfăşoară interacţiuni
sistematice şi ordonate, pe baza unui model interacţional explicit (organigrama);

b. au obiective explicit formulate, la care aderă toţi membrii organizaţiei;

c. dezvoltă o structură internă care reflectă poziţiile, ierarhiile şi relaţiile funcţionale dintre acestea;
d. prezintă o diferenţiere internă a poziţiilor, funcţiilor, atribuţiilor, rolurilor şi activităţilor prin
care se manifestă atât pe orizontală, în raporturile de coordonare a părţilor, cât şi pe verticală, în
raporturile de subordonare;
e. manifestă o dinamică structurală şi funcţională, în strânsă legătură cu gradul de realizare a
obiectivelor constitutive; posedă anumite grade de libertate în raport cu stările pe care le poate adopta
atât în plan intern cât şi extern;
g. păstrează raporturi dinamice cu mediul extern (instituţii, alte organizaţii, grupuri, persoane), pe
fondul unei autonomii organizatorice şi funcţionale relative;
h. dezvoltă mecanisme de autoreglare.
1.2. Clasificarea organizaţiilor

La o diversitate de neimaginat a organizațiilor orice clasificare este infirmă, dar recurgem la astfel
de repartizări convenționale axate pe anumite criterii pentru a simplifica perceperea realității.
Funcție de criterii prestabilite, operăm cu o multitudine de tipuri de organizații.

a) Conform criteriului natura obiectivului urmărit, organizaţiile pot fi:

• economice (intreprinderi industriale şi comerciale);
• financiare (bănci, fonduri mutuale sau de investiţii);
• administrative (primării, departamente);
• politice (partide, grupuri ideologice militante);
• religioase (Biserica naţională, biserica catolică, sectele religioase);
• culturale (uniuni artistice, teatre, asociaţii de promovare a valorilor culturale);
• educaţionale (sistemul de instituții preuniversitare, universităţi);
• militare (armata, poliţia, gărzi naţionale, grupuri paramilitare);
• juridice (judecătorii, tribunale, barouri de avocați);
• umanitare (asociații de binefacere, fundații etc.);
• sportive (cluburi, asociații);
• civice (ONG-uri, asociații etc.).
b) În funcţie de gradul de structurare internă şi de modul cum se realizează aceasta,
organizaţiile pot fi:
•formale: înalt grad de structurare, reglementări stricte provenite de la o instanţă superioară sau
elaborate de chiar organizatorii sistemului;
•informale: grad redus de structurare; flexibilitatea relaţiilor interne şi externe este mult mai mare,
există mai multe grade de libertate în evoluţia sistemului.

c) După direcţia de structurare a raporturilor funcţionale dintre membri, organizaţiile

sunt:
• cu structură orizontală: dezvoltă preponderent raporturi de coordonare reciprocă;
• cu structură verticală: structuri ierarhice piramidale, în care fiecare
nivel este subordonat funcţional celui superior.

d) În funcţie de relaţiile cu mediul social extern, organizaţiile pot fi:

• închise: obiectivele, reglementările şi normele de funcţionare sunt elaborate exclusiv în perimetrul
organizaţiei respective, selectarea şi adeziunea membrilor este controlată din interior;
• deschise: adeziunea membrilor este liberă, depinzând în cea mai mare măsură de propria lor
iniţiativă.

e) După durata de funcţionare:

• temporare: existenţa lor e legată de un anumit proiect, care odată realizat implică automat
desfiinţarea organizaţiei;
• permanente: nu au un anumit termen de funcţionare.

f) După gradul de transparenţă referitor la obiectivele şi normele de funcţionare, organizaţiile pot fi:
• transparente;
• semitransparente;
• oculte.

g) În funcţie de temeiurile pentru care oamenii acceptă legitimitatea autorităţii în cadrul

diferitelor sisteme sociale (conform lui Weber):
• organizaţia orientată pe lider – exercitarea autorităţii se bazează pe calităţile personale ale
liderului;
• organizaţia patriarhală – autoritatea este acceptată în virtutea tradiţiei şi datinilor unanim
acceptate de membrii colectivităţii;
• organizaţia birocratică – bazată pe un sistem de autoritate raţional-legală în care regulile,
normele şi criteriile de funcţionare sunt riguros şi explicit formulate.
 1.3. Funcţiile psihosociale ale organizaţiilor

Funcţiile psihosociale ale organizaţiilor sunt numeroase și diverse. Astfel organizațiile:

• ordonează şi structurează viaţa socială pe diferitele ei coordonate: civice, politice, juridice,

educaţionale, militare, sportive, culturale, religioase;
• asigură formularea şi îndeplinirea unor categorii de obiective sociale, în termeni de realism şi
eficienţă;
• racordează problematica macrosocială la cea microsocială, realizând puntea de legătură dintre
imperativele generale ale societăţii şi trebuinţele, aspiraţiile şi particularităţile psihosociale ale
grupurilor şi membrilor societăţii;
• influenţează sistemul instituţional, în sensul optimizării acestuia pe criteriile oferite de realitatea
viaţii sociale şi în funcţie de trebuinţele psihosociale ale membrilor şi grupurilor;
• asigură cadrul integrării sociale şi modelării psihosociale a membrilor societăţii, oferind şi
impunând un sistem de valori, norme şi modele comportamentale şi acţionale;
• dezvoltă mecanisme psihosociale specifice prin care se realizează autoconservarea,
menţinerea limitelor şi dezvoltarea adaptativă a organizaţiilor.

1.4. Factorii de performanță în organizație

Performanţa organizaţiei constituie sensul și destinația existențială a organizației. Performanţa este

funcţie de o serie de factori individuali, psihosociali şi socio-organizatorici.
Factori generali implicaţi în performanţa organizaţiei:
 Particularităţile psiho-fizice ale membrilor, nivelul lor de pregătire profesională, experienţa
de care dispun şi motivaţiile de care sunt animaţi;
 Compoziţia şi gradul de structurare a grupului, experienţa acumulată în activităţi comune,
calitatea leadership-ului, climatul psihosocial existent în grup, funcţionarea relaţiilor interpersonale
dintre membri şi gradul de congruenţă a structurilor psihosociale de grup;
 Natura sarcinii, gradul de structurare a acesteia, experienţa socială dobândită în respectivul
domeniu de activitate şi mijloacele materiale şi tehnice de care dispune grupul;
 Influenţa organizaţiei asupra grupului, relaţiile dintre grupurile aceleiaşi organizaţii, modul general
de control asupra activităţii şi recompenselor sociale acordate pentru activitatea depusă, climatul social
general ş.a.

Factori psihosociali implicaţi în performanţa organizaţiei: în cadrul organizaţiilor acţionează

aceleaşi categorii de procese psihosociale fundamentale ca şi în cadrul microgrupurilor sociale:
 procese motivaţional-atitudinale;
 procese de realizare a sarcinii;
 procese de comunicare;
 procese de influenţă;
 procese socio-afective;
 procese participativ-axiologice.

Acestor procese trebuie să li se acorde maximum de atenție prin elaborarea de strategii concrete.
Comunicarea internă este una dintre pârghiile importante pentru articularea tuturor segmentelor
unei organizații întru atingerea performanței și întru proiectarea favorabilă a imaginii
instituționale. Managementul performanţei nu mai poate fi singura opţiune pentru organizaţiile
aflate în contexte concurenţiale sau în schimbare.
 Referințe bibliografice obligatorii

1. Criveanu Maria Magdalena. Influența culturii asupra performanței organizației.

Craiova: Editura Universitatea Craiova, 2018.
2. Cornelius Helena, Faire Shoshana. Ştiinţa rezolvării conflictelor. Bucureşti,
1996.