Sunteți pe pagina 1din 8

1.

Bizanțul și Carol cel Mare


- în urma campaniei lui Iustinian în Peninsula Italică, aceasta va fi controlată timp de 2
secole de bizantini (Roma+Exarhatul de la Ravenna), aceștia controlând și scaunul
pontifical (pontifii erau desemnați de împărații bizantini)
- papalitatea a căutat să se elibereze de sub tutela Constantinopolului, momentul
favorabil apărând în secolul VIII prin declanșarea iconoclasmului (ideologia conform
căreia reprezentarea imaginilor divinității era o practică greșită) când papalitatea s-a
opus Imperiului Bizantin și a căutat aliați în Occident în persoana lui Pepin cel Scund
- alianța se materializează prin susținerea acordată lui Pepin ca rege al francilor, dar și
în dubla intervenție a lui Pepin în Italia împotriva longobarzilor care cuceriseră
teritoriul Exarhatului de la Ravenna => Pepin cedează teritoriile cucerite papei care
vor reprezenta baza statului pontifical
- gestul papei de a accepta teritoriile provoacă reacția împăratului de la Constantinopol
care va fi una simbolică, scoțând de sub autoritatea papei diocezele din sudul Italiei și
Illyricum-ul, trecându-le sub autoritatea patriarhului de la Constantinopol
- alianța dintre Occident și papalitate continuă și după moartea lui Pepin cel Scund, prin
urmașul acestuia, Carol cel Mare (768-814) ce a condus o serie de campanii în 3
direcții de recucerire:
• Italia - regatul longobard (774 - ultimul rege longobard este capturat)
• Peninsula Iberică (marca Spaniei cu reședința la Barcelona)
• Panonia - regatul avar (distrus în urma a 2 expediții)
- având în vedere succesul expedițiilor, regatul franc cunoaște o extindere teritorială =>
alianța cu papalitatea este reînnoită => Carol face o vizită la Roma, întâlnindu-se cu
Papa Adrian I
- în 795, ponfitul Leon al III-lea întâmpină o răscoală, fiind luat captiv, dar scapă cu
ajutorul lui Carol, fiind reinstalat pe tron => prestigiul regelui e mai mare ca niciodată
- în vara anului 800, Carol ajunge din nou în Italia, la Roma, unde, pe 25 decembrie, e
încoronat împărat de către Papa Leon al III-lea
• viziunea papei - Carol era împărat roman => imperiul condus de acesta era
roman => statutul bizantinilor de la Constantinopol era contestat
• viziunea lui Carol - componenta germanică (nu a renunțat niciodată la titlul de
rege al francilor) și cea creștină erau mai puternice decât cea romană, stăpânirea
asupra mai multor regate legitimând titlul imperial pe care îl purta Carol cel
Mare, acesta respingând prin titlul său teza papalității, considerând că era
încoronat de Dumnezeu, și nu de papă, având misiunea de a conduce poporul
creștin
• viziunea bizantinilor - evenimentele care au loc în Italia în a doua jumătate a
secolului al VIII-lea reprezentau o tentativă de uzurpare a drepturilor legitime a
împăratului de la Constantinopol care stăpânea de drept teritoriile din Italia și
era singurul moștenitor al romanilor din Antichitate
- Carol va trimite o solie la Constantinopol pentru solicitarea recunoașterii titlului
imperial despre care Teofanes Confesorul menționează că a fost privită cu interes de
către împărăteasa Irina, fiind luată în considerare și posibilitatea unei alianțe
matrimoniale

1
- în 802 Irina este înlăturată, Carol fiind refuzat de urmașul la tron, Nikephor I (802-
811), urmând presiuni față de teritoriile bizantine Dalmația și Veneția din partea lui
Carol
- după moartea lui Nikephor I, ginerele său, Mihai I, trimite o solie la Aachen, fiind
recunoscut titul lui Carol de împărat basileu al francilor și frate al basileului de la
Constantinopol (după spusele lui Eginhard)
- Carol rămâne fidel concepției sale până la moartea sa în 814, încoronându-l pe fiul său
în 813 la Aachen fără a solicita ratificarea papei, dar, Ludovic cel Pios renunță la
viziunea tatălui său apropiindu-se de papă și fiind încoronat de acesta => continuă
conflictele între Imperiul Bizantin și Imperiul Carolingian (confict de doctrină, și nu
armat)
- conflictul se va redeschide în secolul X, odată cu găsirea de către papalitate a unui nou
protector în persoana lui Otto I
2. Ideologia politică bizantină (sec. IX-X)
- de la mijlocul secolului IX, Bizanțul reia politica universalistă, însă dezvoltarea pe
care o cunoaște lumea din jur obligă Constantinopolul să găsească o nouă formă a
politicii și ideologiei sale (nu mai putea revendica universalitatea după doctrina
eusebiană pentru că nu mai era singurul stat creștin - apariția Imperiului Carolingian, a
Țaratului Bulgar)
- fundamentul noii ideologii imperiale este expus clar de patriarhul Photios în
introducerea Codului de Legi din 886
- scopul imperiului era să mențină și să apere bunurile pe care le deținea (biserica era
apărătorul dreptului credinței și trebuia să impună asta prin misionarism)
- potrivit doctrinei bizantine exista o singură comunitate creștină, cu centrul la
Constantinopol, iar statele de dincolo erau datoare să se supună bizantinilor din punct
de vedere ecleziastic și politic, ierarhia statelor fiind în funcție de civilizație, de
resurse și de serviciile aduse Imperiului Bizantin, stăpânul absolut de drept (caracter
autokrator):
a. Imperiul Bizantin
b. Imperiul Carolingian (fratele Imperiului Bizantin)
c. Imperiul Romano-german
d. Țaratul Bulgar (fiul preaiubit)
e. Principate creștine (prieteni)
- Imperiul Bizantin, ca singura putere legitimată de Dumnezeu pe pământ, putea crea
noi structuri politice și orice autoritate creștină nou creată trebuia recunoscută de
basileu (se bucura de privilegii lărgite - singurul care putea purta mătase roșie sau
purpură, singurul care putea emite acte cu pecetă de aur, singurul care putea comanda
mozaicuri, doar puterea lui venind de la Dumnezeu - ulterior, privilegiile au fost
uzurpate de principii creștini: purpura va fi folosită de Otto III, privilegiul pentru
mozaicuri va fi folosit de normanzi) pentru a dobândi legitimitatea
- lucrările care fundamentează ideologia bizantină sunt:

2
• Codul de Legi al lui Leon al VI-lea Înțeleptul: fundamentează caracterul absolut
al autorității imperiale, fiind consacrate diminuarea prerogativelor Senatului și
poziția de aliat supus a Bisericii în raport cu împăratul
• “Despre administrarea imperiului” de Constantin al VII-lea Porphyrogenetul:
împăratul transmite o serie de sfaturi fiului său, evidențiind caracterul absolut al
puterii imperiale și accentuând poziția împăratului de reprezentant al lui
Dumnezeu, puterea acestuia fiind legitimată de divinitate; se dezvoltă
“principiul constantinian” prin referirile permanente la Constantin cel Mare,
împăratul încercând să evidențieze poziția privilegiată pe care o avea suveranul
bizantin în lumea creștină în calitate de succesor al celui care a pus bazele
Imperiului Romeilor
• “Despre ceremoniile curții bizantine” de Constantin al VII-lea Porphyrogenetul:
sunt prezentate minuțios ceremoniile de curte imperială și regulile care trebuie
repetate: persona împăratul era sfântă, iar nimeni nu avea voie să-l atingă, fiind
evidențiat, astfel, caracterul absolut al puterii imperiale și intangibilitatea
împăratului; de asemenea, este prezentată Instituția Porphyrogeneților
(principiul nașterii în cameră de purpură, cei născuți aici având drept de
necontestat la moștenirea tronului imperial), procedură ce a fost ridicată la rang
de instituție în contextul nașterii lui Constantin al VII-lea pentru ca acesta să fie
legitimat ca moștenitor al tronului
3. Politica externă a Macedonenilor
- de la mijlocul secolului IX până la mijlocul secolului XI, împărații dinastiei
Macedonenilor vor promova în plan extern politica universalistă, abandonând politica
realistă din secolele VII-IX => frontierele Bizanțului se întinde de la Caucaz până în
Italia și de la Dunăre până în Palestina
- obiectivele politicii externe macedonene erau:
• luarea în stăpânire a drumurilor comerciale și strategice de care depindeau
apărarea și prosperitatea Constantinopolului => recucerirea provinciilor din
Orient (Siria, Mesopotamia, Armenia, etc.)
• restabilirea controlului în Marea Mediterană => recucerirea insulelor din Marea
Mediterană
• restabilirea controlului celor 2 mari artere din Balcani => controlarea Balcanilor
și revenirea frontierei imperiale pe Dunăre
a. Politica promovată în Orient
• după expansiunea din secolele VII-VIII, islamul cunoaște o criză la mijlocul
secolului IX, începând descompunerea califatului arab => apar tendințele de
centrifugare, de descompunerea unor emirate, cele care reprezentau interes
pentru bizantini fiind cele siriene și cele mesopotamiene
• în condițiile crizei lumii arabe, este declanșată ofensiva în Orient de Mihail al
III-lea (nu reprezenta dinastia Macedonenilor), victoriile sale aducând sub
controlul Imperiului teritoriile din zona Munților Taurus
• ulterior, politica expansionistă este continuată de fondatorul dinastiei
macedonenilor, Vasile I Macedoneanul, armatele bizantine fiind concentrate
asupra Mesopotamiei; de asemenea, atacurile acestora distrug fortificațiile arabe
de la frontiera siriană

3
• Leon al VI-lea (urmașul lui Vasile I) nu are aceleași înclinații spre război, în
timpul domniei sale Imperiul adoptând o politică defensivă
• ofensiva este reluată de Roman I Lecapenos ce a încredințat comanda armatei
lui Ioan Curcuras care a recucerit Cilicia, îndreptându-se pe valea fluviului
Eufrat spre Mesopotamia arabă, și acucerit Edessa în 944
• cea mai importantă etapă cuceririi Orientului are loc în timpul lui Nikephor al
II-lea Phocas (cucerește Mesopotamia și Siria, și, în 969, ocupă Antiohia) și
Ioan I Tzimiskes (cucerește cea mai mare parte a Palestinei, ajungând aproape
de Ierusalim în 976), supranumită “epopeea bizantină”, cronicile arabe
reflectând în această perioadă (secolul X) sentimente de nesiguranță
• succesorul acestora, Vasile al II-lea Macedoneanul nu promovează o politică
agresivă la frontiera orientală încercând să păstreze un raport între resursele
statului și întinderea lui, să păstreze controlul asupra unor frontiere sigure
creând un sistem de state vasale care să asigure securitatea frontierei orientale,
având în vedere problemele interne ale statului și cele cu care se confrunta în
Peninsula Balcanică; astfel, își impune autoritatea asupra emiratelor și încheie
un acord prin care regele Armeniei lăsa moștenire regatul său Imperiul Bizantin
=> Imperiul atinge limitele maxime la frontiera orientală
b. Politica promovată în Mediterană
• în Mediterană, Nikephor al II-lea Phocas recucerește, în 961, Creta, ulterior
recucerind și Cipru și o parte a Siciliei => Imperiul redevine puterea maritimă
de altădată
c. Politica promovată în Balcani
• având în vedere creștinarea bulgarilor după mijlocul secolului IX, relațiile cu
Bizanțul sunt bune până în timpul lui Simeon (893-927) care declanșează
împotriva bizantinilor un război pe cauze economice (majorarea taxelor), acesta
luându-și titlul de “Basileu al romeilor și bulgarilor”, obiectivul său fiind
cucerirea Constantinopolului; astfel, cuceririle se îndreaptă către toate punctele
cardinale, primele expediții fiind către nordul Dunării, dar, datorită morții sale
neașteptate în 927, această politică este oprită de fiul său, Petru
• relațiile dintre Balcani și Bizanț de restabilesc pe timpul conducerii lui Petru,
abia la sfârșitul domniei acestuia reapărând conflictul când Nikephor al II-lea
Phocas a oprit plata subsidiilor => Nikephor se vede obligat să apeleze la ajutor
rusesc (Sviatoslav) deoarece avea majoritatea trupelor concentrate în Siria
• statul bulgar a fost o pradă ușoară pentru ruși care s-au instalat în capitala
statului, fiii țarului bulgar fiind luați captivi => Sviatoslav refuză să mai
părăsească Balcanii
• Ioan I Tzimiskes reușește să oprească înaintarea rușilor spre Constantinopol, în
971 începând o campanie pentru recucerirea peninsulei și alungarea cneazului
rus care se retrăsese la Silistra, conflictul soldându-se cu asediul cetății și
victoria bizantină
• profitând de asasinarea lui Tzimiskes, izbucnește în Munții Balcani, în 976,
răscoala fiilor Contelui Nikora care pun bazele unui nou stat bulgar cu centrul la
Ochrida
• ulterior, având în vedere pacea încheiată în Orient de Vasile al II-lea, forțele
armatei bizantine vor fi concentrate în Balcani, prima campanie (1001-1002)

4
reușind restabilirea autorității bizantine în partea de est a Peninsulei Balcanice;
confruntarea decisivă s-a dat în 1014, după această dată începând confruntări în
interiorul statului bulgar între moștenitori => atacul final al lui Vasile al II-lea
din 1018 (mai mult un marș victorios)
d. Politica promovată în Occident
• având în vedere dispariția Imperiului Carolingian spre sfârștul secolului IX,
papalitatea trece printr-o perioadă de criză deoarece aristocrația romană își
impune controlul asupra candidaturii pentru scaunul pontifical, criza fiind
depășită abia după mijlocul secolului X, când Otto I devine protectorul ei,
acesta fiind încoronat la Aachen și uns de arhiepiscopul de la Meinz
• Otto avea 2 direcții de expansiune, spre Italia (îl învinge pe Bergarius și se
încoronează rege al Italiei) și spre estul Europei (oprește atacurile migratorilor
păgâni), după care își îndreaptă atenția spre Constantinopol pentru obținerea
recunoașterii titlurilor, dar este refuzat de Nikephor al II-lea Phocas
• odată cu venirea lui Ioan I Tzimiskes, relațiile cu Imperiul Romano-german se
îmbunătățesc, fiindu-i recunoscute titlurile lui Otto, acesta primind-o chiar pe
Theophana, fiica lui Tzimiskes, drept soție pentru fiul său Otto al II-lea
• apogeul conflictelor dintre Occident și Orient va apărea in timpul domniei lui
Otto al III-lea care dorea restaurarea Imperiului Roman, stabilindu-și reședința
la Roma, luându-și rolul de protector al papei și desemnându-l ca pontif de
profesorul său Gerbert (își ia numele de Silvestru al II-lea); totuși, Otto al III-lea
nu a trăit pentru a-și atinge obiectivul, murind în 1002
4. Criza secolului XI
5. Relațiile Bizanțului cu Veneția (see. XI-XII)
- după recucerirea Italiei de Iustinian, Veneția este sub stăpânirea bizantină până la
începutul secolului IX, afirmarea Veneției având loc în secolul IX, când rămâne fidelă
Bizanțului în conflictul cu Carol cel Mare
- în continuare, Veneția se va afirma prin construirea unei flote puternice care va veni în
sprijinul Bizanțului de fiecare dată când va fi solicitată (în special în secolul X pentru
a combate pirateria slavă)
- primele privilegii acordate Veneției vor veni în anul 992 din partea lui Vasile al II-lea
Macedonul, și anume, reducerea taxelor pentru comerț cu 4%
- tot la Veneția va apela și Alexios I Comnenul când se confrunta cu problema
normandă, aceasta intervenind cu flota și degajând orașul Dyrrhachion dinspre mare,
fiind răsplătită în 1082 de împărat cu un chrysobull (pact/tratat) prin care aceasta
obținea privilegii politico-financiare și comerciale (dreptul de a face comerț în întreg
imperiul fără a plăti taxe comerciale+debarcader pe țărmul Cornului de Aur)
- pentru Bizanț, consecințele acestui chrysobull au fost grave, Imperiul fiind lipsit de
sume importante pentru vistieria asta; de asemenea, privilegiile comerciale au produs
nemulțumiri în rândul negustorilor bizantini care erau obligați să plătească taxe
comerciale => agravarea sentimentelor anti-venețiene în rândul populației bizantine,
prin privilegiile din 1082, Alexios I Comnenul deschizând o breșă în sistemul
economic și comercial care se va lărgi în secolul următor prin acordarea unor reduceri
semnificative la plata taxelor comerciale negustorilor din Pisa și Genova

5
- urmașul lui Alexios, Ioan al II-lea Comnenul, a încercat să scape de scutirea de taxe
acordată venețienilor; astfel, când dogele Veneției solicită reînnoirea tratatului, Ioan
refuză și se confruntă cu represaliile venețiene care fac incursiuni de pradă pe coasta
dalmată; neavând o flotă puternică, Imperiul cedează și în 1126 reînnoiește toate
privilegiile
- două decenii mai târziu, Manuel I realizează pericolul reprezentat de consolidarea
poziției Veneției în Imperiu, trimițând scrisori către toți guvernanții provinciilor și
stabilind momentul când aceștia trebuiau să acționeze (din relatările lui Ioan
Kinnamos) având în vedere aroganța venețienilor față de bizantini prin refuzul
acestora de a plăti daune de război genovezilor în urma conflictelor dintre cele două
provincii
- acțiunea începe la 12 martie 1171, când cea mai mare parte a venețienilor de pe coasta
dalmată au fost luați prizonieri iar bunurile le-au fost confiscate; deși răspunsul
dogelui a venit imediat, acesta punându-și flota în mișcare, expediția a eșuat datorită
epidemiei de ciumă => după acest eveniment, Veneția reprezintă un adversar pentru
Bizanț, intrând în toate alianțele îndreptate împotriva acestuia
6. Rolul factorului normand în pregătirea psihologică a cruciadei a IV-a
- factorii care au influențat profund desfășurarea evenimentelor Cruciadei a IV-a au fost
universali (Papalitatea și Imperiul Romano-german) și locali (normanzii și venețienii)
- la doar câteva luni de la venirea pe tron a lui Alexios I Comneneul, în vara anului
1081, sub conducerea lui Robert Guiscard, normanzii încep prima expediție împotriva
statului bizantin, dorindu-se cucerirea Constantinopolului
- expediția s-a desfășurat între 1081-1085, normanzii debarcând la Dyrrhachion și
asediind cetatea de pe mare și de pe uscat; având în vedere lipsa de forțe a armatei
bizantine, Alexios cere ajutor venețian, flota venețiană degajând dinspre mare cetatea,
însă datorită faptului că bizantinii sunt învinși pe uscat, cetatea a fost cucerită de
normanzi, abia în anul 1085 reușind bizantinii să o recucerească datorită contextului
favorabil (întoarcerea lui Robert Guiscard în Italia și încredințarea trupelor lui
Bohemund de Tarent, care, odată cu moartea lui Robert a trebuit să se întoarcă pentru
a revendica moștenirea => armata normandă pierde teren în fața bizantinilor, fiind
împinsă spre litoralul Adriatic și obligată să părăsească Peninsula Balcanică)
- în anii următori, au fost puse bazele unui principat latin normand în Antiohia, la
conducerea căruia se afla Bohemund de Taranto, participant al Primei Cruciade; de
asemenea, în perioada 1105-1106, acesta va călători în Occident încercând să
demonstreze că grecii sunt trădători, iar Bizanțul este principala piedică în calea unui
succes major al cruciaților în Orient; în cadrul acestei călătorii se declanșează al doilea
război bizantino-normand, tot în Peninsula Balcanică, care se soldează cu victoria
bizantinilor și semnarea tratatului prin care Bohemund recunoaște autoritatea
imperială și încredințează Antiohia Imperiului Bizantin
- un alt moment de conflict între normanzi și bizantini a avut loc în 1147, odată cu
începerea celei de-a Doua Cruciade; astfel, profitând de mobilizarea forțelor bizantine
în jurul capitalei pentru trecerea cruciaților prin Bizanț, Roger al II-lea atacă Grecia,
fiind prădate Corintul și Theba (obiectivul normanzilor era unul economic, Theba
reprezentând, după Constantinopol, cel mai important centru de producție a mătasii

6
din Imperiul Bizantin), eveniment ce a reprezentat o grea lovitură pentru Bizanț care
obținea venituri importante din producția mătăsii
- ultima expediție a avut loc în 1185, când regele Siciliei, Guillaume al II-lea debarcă în
Peninsula Balcanică, principala țintă fiind Tesalonicul => orașul a fost cucerit și prădat
de normanzi => s-a creat un moment de panică în Constantinopol deoarece se zvonea
că se apropie normanzii => are loc o revoltă care îl înlătură pe Andronic Comnenul, pe
tron ajungând Isaac al II-lea Angelos
- succesele pe care normanzii le-au obținut în relațiile cu Bizanțul arătau faptul că
Imperiul nu era de neînvins și că o mobilizare impunătoare de forțe putea duce la un
succes răsunător pentru tabăra occidentală
7. Cruciada a IV-a și consecințele sale
- după ce tronul pontifical e ocupat de Inocențiu al în II-lea 1198, este lansat apelul
pentru organizarea unei noi expediții
- la expediție nu mai participă capetele încoronate ale Europei, ci mari feudali și
cavaleri, venind din acele regiuni ale Franței care se opuneau procesului de
centralizare
- cruciada începe să strângă în 1201, conducătorul acesteia fiind Contele de
Champagne, dar, datorită morții sale timpurii, este înlocuit la scurt timp de Marchizul
Bonifaciu de Montferrat, obiectivul fiind recucerirea Ierusalimului printr-o invazie a
Egiptului
- inițial cruciada se adresează Genovei care refuză oferta, iar, mai apoi, cruciada ajunge
la Veneția, dogele fiind receptiv, dar cerând 85.000 de mărci de argint; având în
vedere faptul că nu s-au strâns decât 50.000, pentru a acoperi diferența, dogele cere
cucerirea cetății Zara (sub autoritatea regelui maghiar) => cucerirea cetății de către
“soldații lui Hristos”
- fiul lui Isaac al II-lea, Alexios Angelos, își face apariția în contextul Cruciadei a IV-a
oferindu-le cruciaților 20.000 de mărci de argint, 10.000 de soldați, aprovizionarea
expediției pe durata desfășurării ei, apărarea locului sfânt pe cheltuială proprie, unirea
bisericilor și supremația papalității, totul în schimbul reinstalării pe tron a tatălui său
- cel care și-a impus punctul de vedere a fost dogele Veneției, cruciații acceptând
propunerea lui Alexios => în vara anului 1203, cruciații se află sub zidurile
Constantinopolului, însă în oraș are loc deja o revoltă care îl înlătură de la tron pe
uzurpator, Alexios al III-lea Angelos, și îl reinstaurează pe Isaac
- odată îndeplinită misiunea, cruciații așteptau ca prințul să respecte promisiunile făcute,
doar că atunci când Alexios al III-lea a fugit din oraș, a luat cea mai mare parte a
tezaurului cu el => prințul Alexios al IV-lea cere un răgaz de 6 luni pentru respectarea
promisiunii, perioadă cu multe tensiuni între bizantini și cruciați (evenimente relatate
de Nicetas Choniates)
- conflictul izbucnește în februarie 1204 când are loc o nouă revoluție la
Constantinopol, Isaac al II-lea și Alexios al IV-lea fiind înlăturați și închiși => Alexios
al V-lea Ducas este proclamat împărat

7
- odată cu schimbarea împăratului, cruciații aveau două variante: să părăsescă
Constantinopolul și să-și continue expediția sau să ia cu asalt orașul pentru a-l obliga
pe noul împărat să respecte tratatul semnat cu predecesorul său
- cruciații vor opta pentru a doua variantă, urmând măcelul din 9-12 aprilie 1204,
Constantinopolul fiind prădat crunt timp de 3 zile, nou împărat fiind desemnat
Baldwin de Flandra care proclamă imediat unirea bisericilor => papa îi acuză pe
bizantini de erezie+ aparița de noi state (latine=Imperiul Latin de la Constantinopol,
implicit regele Tesalonicului, ducele Atenei, principele Moreii, și state de rezistență
greacă=Imperiul de la, Imperiul de la Niceea, Despotatul Epirului)
8. Imaginea occidentalilor în sursele bizantine de secol XII
9. Tratatul de la Nymphaion și consecințele sale
10. Rolul factorilor universali în pregătirea cruciadei a IV-a (relațiile Bizanțului cu
Papalitatea și Imperiul Romano-German)