Secţia a treia

CAUZA BULFINSKY ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 28823/04)

Hotărâre

Strasbourg

1 iunie 2010

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta

poate suferi modificări de formă.

În cauza Bulfinsky împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert
Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu, la 11 mai 2010,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 28823/04 îndreptată împotriva României, prin care
un resortisant al acestui stat, domnul Cristian-Răzvan Bulfinsky („reclamantul”), a sesizat
Curtea la 2 iulie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul Vasile Topârceanu, avocat în Bucureşti.
Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul
Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 11 decembrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice Guvernului
capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din convenţie, formulat de reclamant, conform căruia
procesul penal îndreptat împotriva sa a fost lipsit de echitate din cauza unei înscenări a
poliţiei. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de
asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

În fapt
I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în 1979 şi locuieşte în Bucureşti.

5. La începutul lunii aprilie 2002, Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate şi
Antidrog („poliţia”) a primit informaţii conform cărora reclamantul şi prietenii acestuia, P.T.
şi D.C., făceau trafic de droguri. Cei trei prieteni erau consumatori de ecstasy. La vremea la
care au avut loc faptele, reclamantul şi D.C. erau studenţi.
6. La 18 aprilie 2002, poliţia a solicitat autorizarea parchetului pentru folosirea a doi
investigatori acoperiţi şi a unui colaborator pentru cercetarea pretinselor activităţi
infracţionale ale persoanelor suspecte. În aceeaşi zi, Secţia de Combatere a Criminalităţii
Organizate şi Antidrog din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
(„parchetul”) a autorizat doi agenţi, denumiţi în cadrul acţiunii „Toni” şi „Sven” (cel din urmă
fiind prezentat reclamantului şi prietenilor săi drept „Alex”) şi un colaborator, „Gotti”, pentru
a participa la operaţiune.

A. Faptele incontestabile din 29 aprilie 2002

7. La 29 aprilie 2002, Sven i-a cunoscut pe reclamant, pe D.C. şi pe P.T. într-un restaurant
(„restaurantul E.”) şi a fost de acord să se întâlnească cu ei mai târziu, în aceeaşi zi.
8. La 21.15, reclamantul şi P.T. se aflau împreună cu Alex pe terasa restaurantului M., iar
D.C. se afla la masa alăturată împreună cu nişte prieteni când, poliţişti îmbrăcaţi civil s-au
ridicat de la mesele învecinate şi i-au arestat pe cei trei suspecţi. De sub masa reclamantului a
fost luată o pungă galbenă de plastic al cărei conţinut a fost verificat; poliţia a observat că în
aceasta se găsea pâine, sub care se aflau mai multe pachete legate cu o bandă maro ce
conţineau în total 2 016 tablete albe, care ulterior s-au dovedit a fi ecstasy.
9. Cei trei suspecţi au fost arestaţi preventiv sub învinuirea de trafic de droguri. Poliţia a
făcut fotografii şi a filmat evenimentele. Imagini din timpul operaţiunii au fost difuzate la
jurnalul de seară.

B. Declaraţiile reclamantului, ale lui D.C. şi ale lui P.T. în timpul procedurii

10. În momentul arestării, D.C. a declarat procurorului că aceasta şi P.T. au făcut trafic de
droguri. Cu toate acestea, în faţa primei instanţe, D.C. şi-a retras declaraţiile, susţinând că a
fost constrânsă de poliţie să le dea, în schimbul promisiunii de eliberare după zece minute
dacă urma să scrie ceea ce i se indica.
11. Reclamantul şi prietenii săi au susţinut că fuseseră contactaţi de Gotti, al cărui nume
real era Bogdan, prieten cu D.C. Aceştia au dat autorităţilor numele complet şi adresa lui
Gotti pentru cercetări suplimentare. Gotti le spusese că Alex avea de vânzare, la preţuri
rezonabile, diferite obiecte (haine şi ceasuri). În cele din urmă, aceştia au hotărât să se
întâlnească cu Alex, iar la 29 aprilie, la 16.30, au mers la restaurantul E. împreună cu Bogdan.
S-au aşezat la o masă cu Alex, care nu avea marfa la el. Mai târziu în aceeaşi zi, cei trei
prieteni se aflau în incinta barului N., când Bogdan le-a spus că Alex era la restaurantul M. şi
că putea să se întâlnească din nou cu ei. Reclamantul şi Bogdan au plecat cu maşina celui din
urmă. După un timp, i-au sunat pe D.C. şi pe P.T., care rămăseseră în spate, spunându-le că
Bogdan uitase o pungă galbenă de plastic sub masa lor de la bar şi întrebându-i dacă puteau să
o aducă la restaurantul M. întrucât conţinea mâncare pentru soţia lui Bogdan, care era
bolnavă.
12. La 21.15, reclamantul şi Bogdan au ajuns la restaurantul M. şi s-au aşezat la masa lui
Alex. Zece minute mai târziu, P.T., care avea punga de plastic a lui Bogdan, şi D.C. li s-au
alăturat. P.T. s-a aşezat la masa lui Alex, în timp ce D.C. s-a aşezat la masa alăturată,
împreună cu nişte cunoştinţe.
13. Atunci când Alex a mers la toaletă, ofiţeri de poliţie îmbrăcaţi civil au intervenit,
aşteptându-se să găsească exact 2 000 de tablete de ecstasy în punga de sub masă.
14. În declaraţiile lor, reclamantul şi prietenii săi au susţinut insistent că drogurile fuseseră,
de fapt, date de poliţie investigatorilor acoperiţi în scopul operaţiunii sub acoperire. Pentru a-
şi susţine declaraţiile, aceştia au subliniat că, în ciuda supravegherii constante din ultimele
câteva zile, poliţia nu putea explica de unde obţinuseră drogurile cei trei prieteni.

C. Procesul penal împotriva reclamantului

1. Rechizitoriul
 15. Reclamantul şi prietenii săi au fost arestaţi preventiv în seara zilei de 29 aprilie 2002,
sub învinuirea de trafic de droguri. Instanţele au menţinut măsura arestării în cursul urmăririi
penale.
16. Procurorul i-a ascultat pe reclamant, pe D.C. şi pe P.T., precum şi pe cei doi martori
oculari care se aflau pe terasa restaurantului M. şi a examinat declaraţiile scrise ale lui Toni şi
Sven. La cererea procurorului, atât apartamentul reclamantului, cât şi cel al lui D.C. au fost
percheziţionate de poliţie. Nu s-au găsit droguri sau alte substanţe ilegale.
Procurorul a concluzionat că, la 29 aprilie 2002, Gotti îl informase pe Toni că cele trei
persoane pregăteau o tranzacţie cu tablete MDMA (metilen-dioxid-metilamfetamină). Toni îl
contactase pe Sven, care se întâlnise cu suspecţii pentru a efectua tranzacţia. Conform
declaraţiilor lui Sven, suspecţii s-au oferit să-i vândă 4 000 de tablete de MDMA cu 4 dolari
americani bucata.
17. La 21 iunie 2002, procurorul a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, a lui P.T.
şi a lui D.C. sub învinuirea de trafic de droguri, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 143/2000
privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri („Legea nr. 143”).
18. De asemenea, procurorul a dispus disjungerea urmăririi penale de aceea îndreptată
împotriva altui participant la săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, Bogdan, care nu
fusese încă identificat de poliţie. La 13 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie l-a identificat pe Bogdan ca fiind aceeaşi persoană cu Gotti şi a încheiat urmărirea
penală împotriva acestuia.

2. Procedura de judecată în primă instanţă

19. Au avut loc mai multe şedinţe de judecată în faţa Tribunalului Bucureşti.
20. Cei trei inculpaţi au negat implicarea lor în trafic de droguri şi au susţinut că fuseseră
victimele unei înscenări a poliţiei. Aceştia au declarat în mod repetat că Bogdan fusese, de
asemenea, prezent la restaurantul M.
21. Avocaţii apărării au insistat asupra importanţei pe care ar avea-o pentru instanţă
confruntarea lui Bogdan cu pârâţii. De asemenea, au solicitat poliţiei să prezinte punga şi
pachetele în care fuseseră găsite tabletele şi să preleveze amprente digitale de pe acestea.
Potrivit acestora, era necesar ca instanţa să vizioneze înregistrările evenimentelor. În cele din
urmă, au solicitat o confruntare între reclamanţi, pentru a putea demonstra că poliţia îi supuse
presiunilor şi le făcuse promisiuni pentru a obţine declaraţiile iniţiale.
Curtea nu a ascultat acea declaraţie.
22. Tribunalul s-a pronunţat la 15 aprilie 2003. Cei trei inculpaţi au găsiţi vinovaţi de
săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri şi fiecare dintre aceştia a fost condamnat la o
pedeapsă cu închisoarea de patru ani. În calculul pedepsei cu închisoarea, instanţa a luat în
considerare zilele petrecute în arest preventiv. Aceasta a confiscat, de asemenea, cele 1 965 de
tablete de MDMA care au fost rămas după efectuarea testelor de laborator.
23. Tribunalul a respins argumentele apărării, motivând că, în temeiul Legii nr. 143,
declaraţiile date de investigatorii acoperiţi şi de colaboratorii acestora pot constitui mijloace
de probă. Instanţa a constatat că declaraţiile respective nu fuseseră obţinute în mod nelegal şi
a considerat că, în schimb, argumentele apărării nu puteau să demonstreze că probele erau
falsificate. De asemenea, instanţa a considerat că intenţia inculpaţilor de a vinde droguri a fost
dovedită prin iniţierea negocierilor cu Toni şi Gotti, ceea ce le-a permis acestora, la rândul lor,
să îl autorizeze pe Sven să facă tranzacţia cu pârâţii şi să obţină drogurile de la aceştia.
Pentru a ajunge la o concluzie, instanţa s-a bazat pe declaraţiile date poliţei de către
suspecţi şi de către investigatorii acoperiţi, Toni şi Sven, cât şi pe declaraţiile reclamantului în
faţa instanţei. Aceasta a acordat prioritate declaraţiei date de D.C. în timpul cercetărilor,
considerând că retragerea declaraţiei sale iniţiale date poliţiei nu a fost justificată, întrucât
aceasta nu a dovedit că a fost constrânsă să dea respectiva declaraţie.
 3. Procedura de judecată în apel

24. Toate părţile au introdus apel împotriva hotărârii din 15 aprilie 2003. Avocatul apărării
a reiterat că probele strânse împotriva pârâţilor erau nelegale, că drogurile aparţinuseră poliţiei
şi că Bogdan ar trebui să fie ascultat de instanţă.
25. În hotărârea din 29 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut constatările
tribunalului asupra faptelor din prezenta cauză şi examinarea acestuia în ceea ce priveşte
vinovăţia inculpaţilor. Instanţa a considerat, cu toate acestea, că tribunalul a comis o eroare în
determinarea pedepsei, neluând în considerare gravitatea infracţiunilor săvârşite şi
circumstanţa că, fiind studenţi, inculpaţii aveau un nivel de educaţie mai ridicat, ceea ce ar fi
trebuit să le permită să înţeleagă gravitatea faptelor lor. Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti
a mărit pedeapsa cu închisoare la doisprezece ani pentru fiecare dintre pârâţi.
26. Prin hotărârea definitivă din 20 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins
recursurile pârâţilor şi a menţinut hotărârea curţii de apel.

II. Dreptul intern şi internaţional relevante

27. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală şi din Legea nr. 143 sunt descrise
în hotărârile Constantinescu şi Stoian împotriva României, nr. 23782/06 şi 46629/06, pct. 33-
34, 29 septembrie 2009.
28. Textele Consiliului Europei privind utilizarea tehnicilor speciale de investigaţie sunt
detaliate în Ramanauskas împotriva Lituaniei (GC), nr. 74420/01, pct. 35-37, CEDO 2008-....

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie

29. Reclamantul s-a plâns că nu a beneficiat de un proces penal echitabil, invocând

încălcarea art. 6 § 1 şi 3 din convenţie, redactat cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil […], de către o instanţă […], care va
hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată
în mod public […].

3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:

[...]
(d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în
aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;”

30. În special, reclamantul a pretins că acesta şi prietenii săi au fost victimele unei
înscenări a agenţilor acoperiţi şi a colaboratorilor lor şi că drogurile găsite la locul faptei
aparţinuseră poliţiei. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că nu au existat probe obţinute în
mod legal în ceea ce priveşte implicarea lor în trafic de droguri şi că instanţele nu au examinat
probe esenţiale; în special, instanţele nu au solicitat prelevarea amprentelor digitale de pe
punga ce conţinea drogurile, ascultarea martorului principal, Bogdan, şi nici examinarea
transcrierii convorbirilor telefonice care avuseseră loc între pârâţi şi investigatorii acoperiţi. În
plus, acesta a considerat că procurorul şi instanţele nu au stabilit în mod corect încadrarea
juridică a infracţiunii presupus săvârşite.
În temeiul aceluiaşi articol, reclamantul s-a plâns că hotărârile nu au fost pronunţate în
mod public.

A. Cu privire la admisibilitate
 31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35
§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Guvernul

32. Guvernul a susţinut punctul de vedere al procurorului cu privire la fapte, astfel cum a
fost confirmat de instanţele interne.
33. Acesta a prezentat o descriere detaliată a procedurii privind operaţiunile sub acoperire
ale poliţiei în România şi a subliniat că un sistem care permite operaţiuni sub acoperire ale
poliţiei există în mai multe ţări europene, fiind recomandat de Consiliul Europei şi de Uniunea
Europeană în anumite situaţii.
34. În ceea ce priveşte faptele cauzei, Guvernul a negat existenţa unei înscenări a poliţiei,
considerând că probele depuse la dosar îi susţin argumentele.
35. Guvernul a respins, de asemenea, susţinerile cu privire inechitatea procesului. Potrivit
acestuia, instanţele au oferit o interpretare detaliată a probelor şi şi-au explicat amănunţit
concluziile.
36. În afară de aceasta, spre deosebire de hotărârea Teixeira de Castro împotriva
Portugaliei (9 iunie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV), în prezenta cauză,
instanţele nu şi-au întemeiat hotărârea exclusiv pe declaraţiile investigatorilor acoperiţi, ci şi
pe declaraţiile pârâţilor date în diferite stadii ale procedurii.
37. În cele din urmă, citând hotărârea Klaas împotriva Germaniei (22 septembrie 1993,
pct. 29, seria A nr. 269), Guvernul a subliniat că, în mod obişnuit, nu este de competenţa
Curţii Europene să substituie propria evaluare a faptelor celei a instanţelor interne şi, ca regulă
generală, instanţele interne sunt cele care trebuie să evalueze probele în faţa lor.

b) Reclamantul

38. Reclamantul a susţinut că în dosar nu existau probe concludente că luase parte la trafic
de droguri şi a reiterat că, în momentul arestării, nu au fost găsite droguri asupra sa.
39. Acesta a argumentat că nu participase la o operaţiune care implica vânzarea de droguri,
în măsura în care acestea trecuseră din mâinile unui agent de poliţie în mâinile altuia fără
intenţia de a fi vândute. În opinia sa, a fost vorba doar despre o operaţiune a poliţiei în
vederea strângerii de probe. Reclamantul a reiterat că instanţele nu au examinat înregistrările
video sau audio ale operaţiunii; că nu au fost prelevate amprente digitale de pe punga ce
conţinea drogurile; şi că nu a existat nicio confruntare între pârâţi, investigatorii acoperiţi şi
colaboratorul lor, care nu a fost nici măcar audiat de procuror sau de instanţe.

2. Motivarea Curţii

40. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa recentă în ceea ce priveşte art. 6, când a făcut o
distincţie detaliată între conceptul de înscenare şi utilizarea metodelor legale specifice
activităţilor sub acoperire şi a reafirmat obligaţia instanţelor interne de a efectua o examinare
atentă a materialului de urmărire penală atunci când un inculpat invocă o înscenare de către
poliţie. În acest context, Curtea a stabilit, de asemenea, că funcţia sa în temeiul art. 6 § 1 nu
este să determine dacă anumite probe au fost obţinute în mod nelegal, ci mai degrabă să
examineze dacă o asemenea „nelegalitate” a avut drept consecinţă încălcarea unui alt drept
protejat prin convenţie; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanţele
interne a pretinsei înscenări şi să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător
dreptul la apărare al inculpatului, în special dreptul la o procedură contradictorie şi la
egalitatea armelor [a se vedea, Ramanauskas, citată anterior, pct. 49-61; Malininas împotriva
Lituaniei, nr. 10071/04, pct. 34-35, 1 iulie 2008, şi Bykov împotriva Rusiei (GC), nr. 4378/02,
pct. 88-93, 10 martie 2009].
41. Pentru a stabili dacă agenţii de poliţie sub acoperire s-au limitat, în prezenta cauză, la
„investigarea activităţii infracţionale într-o modalitate în principal pasivă” (a se vedea,
Ramanauskas, citată anterior, pct. 55), Curtea ţine seama de următoarele consideraţii. Nu
există niciun indiciu că reclamantul sau pârâţii au fost implicaţi anterior în infracţiuni legate
de droguri. Curtea observă că autorităţile nu au oferit detalii şi nici nu s-au referit la vreo
probă obiectivă cu privire la comportamentul infracţional al suspecţilor anterior incidentelor
din 29 aprilie 2002. În plus, nu s-au găsit droguri nici în posesia reclamantului, nici în
apartamentul acestuia (a se vedea supra, pct. 16).
42. De asemenea, Curtea observă că părţile au oferit interpretări diferite ale evenimentelor
care au avut loc la 29 aprilie 2002. Potrivit autorităţilor, reclamantul şi pârâţii acceptaseră să
intermedieze tranzacţia. Cu toate acestea, reclamantul, care invoca o înscenare din partea
poliţiei, a susţinut că nu avusese cunoştinţă de conţinutul pungii, care, de fapt, aparţinea
colaboratorului poliţiei, Bogdan; acesta a susţinut, de asemenea, că drogurile din pungă
aparţinuseră poliţiei.
43. În lumina acestor interpretări divergente, este esenţial pentru Curte să examineze
procedura prin care a fost determinată excepţia de instigare, pentru a se asigura că drepturile
apărării au fost protejate în mod adecvat, în special dreptul la o procedură contradictorie şi la
egalitatea armelor [a se vedea, Ramanauskas, pct. 60-61, şi Malininas, pct.34, ambele citate
anterior, şi Khudobin împotriva Rusiei, nr. 59696/00, pct. 133, CEDO 2006-XII (extrase)].
44. Prin condamnarea reclamantului şi a pârâţilor, instanţa s-a bazat în mod exclusiv pe
probele obţinute în timpul cercetării şi anume, pe rapoartele scrise ale investigatorilor
acoperiţi şi pe declaraţiile suspecţilor, precum şi pe declaraţiile date de pârâţi în faţa primei
instanţe.
Instanţele nu au răspuns cererilor apărării de a depune noi probe, în special privind
implicarea şi rolul lui Bogdan, nici solicitării acesteia de a fi prelevate amprente digitale de pe
pungile ce conţineau drogurile sau de a examina înregistrările evenimentelor. În plus,
instanţele nu au audiat investigatorii acoperiţi. Astfel, apărarea nu a avut ocazia să asculte
încrucişat martorii. Instanţele au decis, de asemenea, să acorde întâietate declaraţiilor obţinute
de investigatori şi au considerat că cele date în faţa primei instanţe au fost false.
45. În lumina susţinerilor reclamantului privind implicarea poliţiei, instanţele interne nu ar
fi putut asigura respectarea principiului echităţii şi în special egalitatea armelor fără ascultarea
lui Bogdan şi a investigatorilor acoperiţi şi fără să permită pârâţilor să adreseze întrebări, chiar
şi în scris, acelor persoane. În plus, instanţa ar fi trebuit să examineze sau cel puţin să ofere
explicaţii mai amănunţite privind motivul respingerii celorlalte cereri de a depune probe.
46. Curtea nu poate trece cu vederea că declaraţiile unui martor făcute în şedinţă publică şi
sub jurământ ar trebui întotdeauna să prevaleze în faţa altor declaraţii făcute de acelaşi martor
în cursul urmăririi penale, chiar şi atunci când cele două sunt contradictorii (a se vedea,
Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 78, Culegere de hotărâri şi decizii
1996-II). Cu toate acestea, Curtea consideră că motivarea tribunalului privind prioritatea
acordată declaraţiilor date de D.C. investigatorilor ar putea ridica o problemă în ceea ce
priveşte respectarea drepturilor apărării.
47. În cele din urmă, Curtea observă modul sumar în care instanţele interne au respins
argumentele privind înscenarea poliţiei. Aceasta subliniază că punctul comun al interpretărilor
divergente ale părţilor asupra faptelor cauzei este acela că reclamantul şi prietenii săi au
negociat cu Gotti/Bogdan şi apoi s-au întâlnit cu Sven.
48. În concluzie, conştientă fiind de importanţa şi de dificultăţile sarcinii investigatorilor,
Curtea consideră, ţinând seama de cele menţionate anterior, că instanţele interne nu au
cercetat suficient argumentele referitoare la înscenare. Pentru aceste motive, procesul
reclamantului a fost lipsit de caracterul echitabil impus de art. 6 din convenţie.
În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în această privinţă.
49. În afară de aceasta, Curtea consideră că, în urma concluziei de mai sus, nu este necesar
să se mai examineze celelalte capete de cerere.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale convenţiei

50. Reclamantul consideră că, în circumstanţele speţei, pedeapsa la care a fost condamnat
constituie o încălcare a art. 3 din convenţie.
51. Acesta a formulat, de asemenea, mai multe cereri, în temeiul art. 5, referitoare la
arestarea sa şi la arestarea preventivă, în special, în privinţa impunerii acestei măsuri
preventive şi prelungirii sale repetate de către instanţe.
52. Reclamantul s-a plâns că pedeapsa sa a fost mărită de curtea de apel numai pentru că
era student, ceea ce în opinia sa a constituit o discriminare conform art. 6 § 1 din convenţie
coroborat cu art. 14.
53. În temeiul art. 7 din convenţie, reclamantul s-a plâns că, în măsura în care fusese
victima unei înscenări, a fost condamnat pentru o infracţiune care nu a existat niciodată.
54. Potrivit Curţii, chestiunile invocate de reclamant în temeiul art. 3, 7 şi 14 reprezintă
doar o reiterare a celor deja invocate şi examinate în temeiul art. 6.
În plus, Curtea observă că, în timp ce o persoană poate fi umilită de simplul fapt al
condamnării penale în sine, ceea ce este relevant în sensul art. 3 este că persoana ar trebui să
fie umilită nu doar de condamnarea sa, ci de executarea pedepsei (a se vedea, Tyrer împotriva
Regatului Unit, 25 aprilie 1978, pct. 30, seria A nr. 26). În această cauză, nimic nu indică o
astfel de umilinţă, iar reclamantul nu a reuşit să facă dovadă afirmaţiilor sale contrare. În cele
din urmă, Curtea observă că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat este
interzisă prin Legea nr. 143. Capătul de cerere întemeiat pe art. 7 este prin urmare nejustificat.
55. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care
este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu
pun în lumină nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite de convenţie sau
de protocoalele sale.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art.
33 § 3 şi 4 din convenţie.
56. În ceea ce priveşte capetele de cerere formulate în temeiul art. 5, Curtea observă că
arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat prin pronunţarea hotărârii din 15 aprilie
2003, adică, mai mult de şase luni anterior depunerii cererii la 2 iulie 2004 [a se vedea, Mujea
împotriva României (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002, şi Negoescu împotriva
României (dec.), 55450/00, 17 martie 2005].
57. Rezultă că acest capăt de cerere a fost introdus după împlinirea termenului şi trebuie
respins conform art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

58. Art. 41 din convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă
părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

59. Reclamantul a solicitat 109 000 euro (EURO) cu titlu de prejudiciu material, după cum
urmează:
 -4 000 EUR reprezintă salariul pe care l-ar fi câştigat din 2002 până în 2004 dacă ar fi
păstrat în continuare locul de muncă pe care îl ocupa la data la care a fost arestat;
-105 000 EUR reprezintă salariul pe care l-ar fi câştigat din 2004, când ar fi trebuit să
absolve studiile universitare, până în prezent;
A solicitat, de asemenea, 105 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
60. Guvernul a susţinut că reclamantul nu şi-a justificat pretenţiile şi că nu există o legătură
de cauzalitate între acestea şi condamnarea sa.
Acesta a considerat, de asemenea, că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui,
în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamant.
În cele din urmă, Guvernul a subliniat că, în cazul în care Curtea concluziona în sensul
inechităţii procesului penal, Codul de procedură penală prevede posibilitatea redeschiderii
procedurii în faţa instanţelor interne.
61. Curtea recunoaşte că reclamantul are opţiunea de a solicita redeschiderea procedurii în
temeiul legii interne.
În ceea ce priveşte prejudiciul invocat de reclamant, Curtea nu identifică nicio legătură de
cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge
acest capăt de cerere. Pe de altă parte, acordă reclamatului 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu
moral.

B. Cheltuieli de judecată

62. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.

C. Dobânzi moratorii

63. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii
facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei
puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1

din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat prin art. 6 § 1 din
convenţie;

3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze celelalte capete de cerere în temeiul art. 6

din convenţie;

4. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească primului reclamant, în termen de trei luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, pentru prejudiciul
moral, suma de 10 000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb
aplicabilă la data plăţii;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie
majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată
cu trei puncte procentuale;

5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
 Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 noiembrie 2009, în temeiul art.
77 § 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Preşedinte