Semnul (lat.

signum - „indice, marcă distinctivă") este un element concret ce ţine

locul (în mentalitatea unui individ sau a unei colectivităţi umane) unui obiect şi care
simbolizează, aminteşte, comunică ceva. Semnul lingvistic reprezintă una din cele mai
dificile noţiuni de definit. În accepţie largă, prin semn se înţelege orice element perceptibil
prin simţuri şi care reprezintă, indică sau exprima ceva diferit de sine însăşi : culoarea albă
semnifică puritate, inocenţă, corabia lui Noe simbolizează salvarea prin credinţă, un buchet
de trandafiri roşii înseamnă dragoste eternă etc.

Conceptul de semn a fost utilizat în descrierea şi înţelegerea fenomenelor legate de

limbajul uman încă de către gânditorii antichităţii. Prin cercetările lui Charles Sanders Peirce
(1839-1914) şi ale lui Ferdinand de Saussure, savanţi care vor privi semnele lingvistice ca
valori în sine, s-a făcut referinţă la caracteristicile, tipologia şi funcţiile semnului lingvistic
spre deosebire de semnele altor sisteme de comunicare, astfel contribuind la naşterea
semiologiei moderne. Ferdinand de Saussure a interpretat cuvintele ca semne în Cursul de
lingvistică generală. Cunoscutul lingvist elveţian a promovat ideea de a fi constituită o ştiinţă
generală a semnelor - semiologia - care să cuprindă şi lingvistica .

„Semn lingvistic", în concepţia lui E. Coşeriu, este în primul rând ceea ce numim în
mod obişnuit cuvânt . Spre deosebire de alte sisteme semiotice, limba este cel mai complex
sistem. Semnele folosite în domeniul matematicii, al fizicii sau chimiei sunt noţiuni abstracte,
logice, reci, impersonale, incapabile să emoţioneze, să transmită sentimente; muzica, dansul,
pictura redau emoţii, sentimente, fără a le putea numi, limbajul lor nefiind, uneori, la
îndemâna tuturor, ci numai a celor iniţiaţi în domeniul respectiv. Strâns legată de gândire,
profund implicată în viaţa societăţii, limba reprezintă cel mai important sistem de semne.
Filosoful american Charles Sanders Peirce a propus o teorie generală a semnelor de diferite
tipuri - semiotica (engl. semiotics), clasificând semnele extralingvistice în trei clase mari:

1) indicii (singular: indiciu), fenomene naturale cărora societatea le dă interpretare ca semne

(de ex.: freamătul frunzelor unui arbore - semn că „bate vântul");
2) iconuri (singular: icon), semne instituite de oameni, printr-o similitudine structurală cu
obiectele reprezentate prin astfel de semne (de ex.: o hartă în raport cu teritoriul cartografiat);
3) simboluri, semne de asemenea instituite de oameni, dar fără o legătură de determinare a
acestora prin obiectele reprezentate de ele (de ex.: o stemă sau un drapel în raport cu un stat).
Dacă am raporta cuvintele, ca semne verbale complexe, la această clasificare, ar trebui
să încadrăm cuvintele noţionale printre simboluri, interjecţiile având un oarecare caracter
indicial, iar onomatopeele - un oarecare caracter iconic. Saussure clasifica totalitatea
semnelor posibile în două clase:

1. simboluri, în cazul cărora el vedea „un rudiment de legătură naturală" cu obiectul

simbolizat (de ex.: balanţa - ca simbol al justiţiei),

2. semne propriu-zise, fără legătură de determinare între acestea şi ceea ce ele

semnifică, aici încadrându-se cuvintele ca semne .

Ştiinţa semnelor este o ştiinţă destul de veche. Cea mai răspândită şi, în ordine
cronologică, prima percepere a conceptului de semn este cea „substituţionalistă", cuprinsă în
expresia aliquid pro aliquo: semnul este ceva care „stă" în loc de altceva, adică un obiect
material care substituie în mod simbolic altceva. La majoritatea gânditorilor din Antichitatea
greco-romană care s-au exprimat cu privire la problemele limbajului întâlnim, sub o formă
sau alta, această concepţie este identic formulată. Pentru Aristotel, de exemplu, cuvintele sunt
simboluri ale reprezentărilor mentale. Mai clar au formulat această idee gânditorii stoici, a
căror concepţie a fost rezumată în mod creator de Sf. Augustin. Acest nucleu conceptual
„semiologic" al tradiţiei occidentale se va menţine şi se va situa chiar în centrul modelului
limbajului şi mai târziu.

O definiţie flexibilă şi cuprinzătoare a semnului lingvistic ar fi următoarea: Prin semn

lingvistic înţelegem instrumentul central al actului comunicării verbale şi deopotrivă un
fenomen de natură socială, deţinând valoarea de element al unui cod specific, structurat în
cadrul unui sistem şi prezentându-se ca o unitate funcţională între o formă de natură sonoră şi
un conţinut de natură conceptuală. Funcţia primară a semnului lingvistic este cea
comunicativă, dar această funcţie se defineşte în mod relaţional, aşa încât orice semn este
instituit ca o relaţie între cei care îl utilizează şi fragmente definibile ale realităţii extra-
lingvistice şi extra-semiotice.

Semnul lingvistic ne apare ca un fenomen extrem de complex, care implică

dimensiunile fundamentale ale umanului, de la structurile neuro-fiziologice şi până la nivelul
superior al faptelor de conştiinţă, în calitatea sa de structură binară elementară
(formă/conţinut, „semnificant"/„semnificat"), orice semn lingvistic se încadrează într-un
ansamblu structurat pe care îl numim sistem lingvistic, în cadrul unui sistem lingvistic
particular, fiecare semn este cuprins într-un lanţ de ierarhii organizate după principii
intrinsece. Unităţile lingvistice (foneme, morfeme, semanteme, lexeme, sintagme, enunţuri
etc.) prezintă grade diferite de complexitate, dar au în comun faptul că nu pot fi înţelese decât
în perspectivă funcţională şi relaţională, adică prin funcţiile pe care le realizează fiecare în
cadrul comunicării verbale (în calitate de semnale) şi prin relaţiile pe care le contractează în
cadrul unei structuri comunicative (în calitate de simboluri).

Chiar şi cele mai simple enunţuri, precum Da! sau Eu citesc, prezintă, la o analiză
atentă, o remarcabilă complexitate structurală şi relaţională. În prima jumătate a secolului al
XX-lea, semioticienii au reprezentat actul de semnificare sub forma unui triunghi devenit
celebru, cunoscut ca „triunghiul semiotic" ce reprezintă, reduse la o schemă foarte
elementară, raporturile dintre realitate (referent) - gândire (concept) - limbă (simbol fonic).
Semnul lingvistic, în concepţia lui Saussure, este „o entitate psihică cu două feţe", o
„combinare între concept şi imaginea acustică".

Conţinutul, conceptul este numit de Saussure signifie („semnificat"), iar latura acustică -
signifiant („semnificant"). Semnul este reprezentat de reunirea acestor două laturi: cuvântul
copac are o latură de expresie reprezentată de complexul sonor copac şi una de conţinut -
„plantă perenă lemnoasă, formată din rădăcină, tulpină şi o coroană ramificată".
Aceasta este accepţia bilaterală (biplană) a semnului lingvistic. Caracterul arbitrar al
semnului lingvistic Antichitatea greacă ne-a lăsat opinii diferite referitoare la limbajul uman
în ceea ce priveşte existenţa sau inexistenţa unei legături între complexul sonor şi conceptul
pe care acesta îl reprezintă. Adepţii teoriei physei erau părtaşii existenţei unei legături
naturale între cuvânt şi obiectul la care acesta se referă (Heraclit, de pildă), iar ai teoriei thesei
(Democrit, Aristotel) neagau o astfel de legătură . Mult mai târziu, către sfârşitul primului
mileniu, aceeaşi dispută se ducea între şcolile eline reprezentate de anomalişti (care afirmau
că există o legătură naturală cuvânt-obiect) şi analogişti (care infirmau o asemenea legătură).

Argumente puternice şi numeroase vin, în lingvistica actuală, să pledeze în favoarea

celei de-a doua orientări: nimic din conţinutul noţiunii nu impune ca ea să fie exprimată
printr-un anumit complex sonor şi nu prin altul. Ideea era limpede formulată de Saussure:
„Legătura ce uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară sau, pentru că înţelegem prin
semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat, putem spune, mai
simplu, că semnul lingvistic este arbitrar". Nu există, deci, o legătură naturală între secvenţa
de sunete ce denumeşte un obiect şi obiectul respectiv, nu există o determinare, o cauzalitate
între conţinut şi expresie (şi nici invers).

Demonstrarea acestei afirmaţii rezidă în asimetria celor două laturi ale semnului
lingvistic. Un argument invocat în acest sens este semnificantul: acelaşi obiect este altfel
denumit în limbi diferite (uneori chiar înrudite): rom. apă, fr. eau, rus. voda, engl. water; rom.
casă, fr. maison, rus. dom, engl. house. Dacă între obiect şi semn ar fi o legătură „naturală",
ar trebui ca aceluiaşi obiect să-i corespundă, în toate limbile, acelaşi semn, ceea ce e clar că
nu se întâmplă. Un alt argument în favoarea inexistenţei vreunei legături naturale între
semnificant şi semnificat îl constituie existenţa sinonimelor: aceluiaşi conţinut îi corespund
expresii diferite: rom. oculist şi oftalmolog, epic şi narativ, fr. bois şi foret - „pădure", rus.
termometr şi gradusnik - „termometru".

Aceleaşi complexe sonore intră, pe de altă parte, în relaţie cu sensuri diferite,

constituind semne diferite: cuvântul pion, în română nume al unei piese de şah, este, în rusă,
nume al unei flori, al bujorului; pir - în română „plantă erbacee perenă din familia
gramineelor", în rusă - „ospăţ", „chef; Caracterul arbitrar este argumentat şi de existenţa
omonimelor: aceluiaşi semnificant îi corespund semnificate diferite: rom. vin - substantiv şi
verb, corn -„excrescenţă osoasă la rumegătoare", „instrument muzical de suflat", „produs de
panificaţie", „arbust" ş.a.; Semnele lingvistice nu sunt, deci, determinate de „esenţa"
lucrurilor - unui sunet sau grup de sunete le pot corespunde orice sensuri. Semnificantul este
nemotivat, arbitrar în raport cu semnificatul cu care nu are nici o legătură naturală.

Caracterul liniar al semnului lingvistic Această trăsătură a fost pusă în evidenţă de

către Saussure şi are în vedere unidimensionalitatea semnelor lingvistice, înscriindu-se pe axa
timpului, semnele limbii se desfăşoară succesiv, într-o singură direcţie, fiind percepute vizual
(dacă limbajul este transpus în scris) sau auditiv (dacă semnele sunt rostite). Semnul masă, de
pildă, se realizează prin succesiunea fonemelor m-a-s-ă. „Fiind de natură auditivă,
semnificantul se desfăşoară numai în timp şi are caracteristicile pe care le împrumută de la
acesta: a) el reprezintă o întindere b) această întindere este măsurabilă într-o singură
dimensiune: este o linie" ". Prin transpunerea cuvintelor unei limbi în codul grafic al acesteia,
caracterul liniar capătă aspect concret: şiruri de litere, cuvinte, ideograme. Liniaritatea
semnului vizează numai latura semnificantului.

Cuvintele sunt semne ce servesc la comunicarea unor mesaje, la transmiterea de

informaţii prin intermediul unor semnale acustice sau grafice. Procesul informaţional
presupune codarea, de către un emiţător, a semnelor înzestrate cu conţinut şi expresie în
semnale scrise sau orale, unilaterale şi liniare, care, la rândul lor, sunt decodate de către un
receptor în semnele corespunzătoare.

Semnul lingvistic nu poate fi schimbat de vorbitorii unei limbi conform propriei lor
dorinţe, cu toate că el este convenţional. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, complexele sonore n-
ar mai putea să funcţioneze, într-o colectivitate, ca semne ale obiectelor pe care le denumesc.
Vorbitorii sunt obligaţi - pentru a se face înţeleşi şi pentru a înţelege ce spun alţii - să
folosească aceleaşi semne, cu aceleaşi înţelesuri. Semnificantul este imutabil în raport cu
voinţa individului, adică acesta nu are libertatea de a interveni şi a-1 schimba când şi cum
doreşte. „Nu numai că individul, chiar dacă ar vrea, ar fi incapabil să modifice în vreun fel
alegerea făcută, dar nici măcar grupul social nu şi-ar putea exercita suveranitatea asupra
vreunui cuvânt; colectivitatea este legată de limba ca atare". Oamenii nu-şi pot alege semnele
prin care să denumească obiectele, căci limba este o moştenire de la generaţiile precedente.
„Stadiul limbii la un moment dat este întotdeauna produsul factorilor istorici, care explică de
ce semnul este imuabil, adică, de ce el rezistă oricărei înlocuiri arbitrare".
 Tradiţia constrânge vorbitorii să numească lucrurile într-un fel anumit, să se supună
unor norme, unor reguli ale limbii respective, încălcarea acestora ar face imposibil procesul
de comunicare care este finalitatea limbajului. În opinia lui Saussure semnele rezistă în timp
şi sunt relativ stabile, datorită mai multor factori. Unul dintre aceştia este caracterul arbitrar al
semnului: nu există nici un motiv să înlocuim un complex sonor cu un altul (bun cu nub, de
pildă), să preferăm soră lui soeur sau lui sister. Un alt factor este reprezentat de faptul că
sistemul lingvistic este un mecanism deosebit de complex, încercările specialiştilor de a
reforma acest sistem în ansamblu sunt sortite eşecului. Imutabilitatea semnelor este dată şi de
faptul că ele sunt în număr deosebit de mare. Dacă un sistem de scriere (format dintr-un
număr limitat de litere) se poate înlocui cu un altul, nu acelaşi lucru se poate întâmpla cu
limba, ale cărei elemente sunt nenumărate. Semnele rezistă în timp şi datorită faptului că
limba este o instituţie cu totul aparte, care îi implică, permanent, pe toţi vorbitorii şi care
suferă, continuu, influenţa tuturor. De aceea, această instituţie „se pretează cel mai puţin la
iniţiative" şi o revoluţie în interiorul ei este, practic, imposibilă.

Cu toate acestea, în actele lingvistice individuale îşi poate face simţită prezenţa „o
porţiune de invenţie personală, dar invenţia nu poate depăşi anumite limite şi trebuie să fie
acceptată de mediul în care se produce". Pentru ca inovaţiile - abaterile de la normă, iniţial -
să se răspândească şi să fie, cu timpul, incluse în sistemul limbii, trebuie ca ele să respecte
normele sistemului şi să fie acceptate de către ceilalţi vorbitori. Astfel, ceea ce la un moment
dat este considerat o abatere în folosirea unui cuvânt poate să devină, peste un anumit timp,
printr-o frecventă întrebuinţare şi o largă răspândire, normă. Semnificantul devine, astfel,
mutabil.

Prin mutabilitatea semnului lingvistic Saussure înţelege schimbarea, în timp, a

raportului dintre semnificant şi semnificat. Verbul necare, exemplifică lingvistul genevez,
însemna, în latină, „a omorî", în franceză cuvântul a devenit noyer - „a îneca". S-au schimbat,
după cum se vede, atât complexul sonor, cât şi conceptul; legătura dintre idee şi semn a slăbit
şi a avut loc o deplasare în raportul lor.

Saussure arată că fenomenul mutabilităţii este inevitabil deoarece, în timp, semnele

sunt supuse unui proces mai rapid sau mai lent de alterare.

Funcţia de cunoaştere. Procesul de cunoaştere a realităţii se poate realiza pe cale

senzorială (prin intermediul celor cinci simţuri) şi pe care logică, raţională (în afara
contactului fizic, material, cu realitatea de cunoscut). Semnul lingvistic face posibil saltul de
la cunoaşterea senzorială la cea raţională, de la primul la cel de-al doilea sistem de
semnalizare. Reflexul condiţionat, în cadrul căruia unele obiecte sunt semnale pentru altele,
constituie mecanismul primului sistem de semnalizare, întâlnit atât la om, cât şi la animale.
Acest sistem nu are, în limbă, o formă proprie de expresie. De la el, prin generalizare
şiabstractizare, se ajunge la noţiune, care nu trimite doar la un obiect concret, ci la o clasă
întreagă de obiecte. Noţiunea se leagă de un semnal diferit de ea însăşi şi de obiectele
reflectate şi reprezentat de complexul sonor, împreună cu care formează cel de-al doilea
sistem de semnalizare, a cărui unitate fundamentală o constituie cuvântul .

„Limbajul poate fi considerat ca formă fundamentală a activităţii noastre cognitive,

deoarece experienţa noastră în ceea ce priveşte realitatea se elaborează prin mijlocirea
activităţilor raţionale de a cunoaşte şi de a discerne, iar aceasta se manifestă în semnele
lingvistice, cu ajutorul cărora ne referim la realitatea extralingvistică.

Semnele lingvistice, afirmă E. Coşeriu, „organizează formal cunoaşterea noastră

asupra realităţii”, deoarece „ele nu sunt elemente pur «mostrative» [designative], ci simbolice
şi generalizatoare, adică nu desemnează indivizi, experienţe izolate, ci semnifică genuri,
clase, ori concepte generale elaborate de raţiune. Este un fapt incontestabil că până şi unităţile
particulare sunt desemnate în limbi cu ajutorul „universaliilor" (adică numele cu care ne
referim la indivizi sunt nume de clase: numim un obiect particular casă, cu un nume care este
cel al clasei respective), fapt pentru care, în actele concrete de vorbire, efectuăm în mod
constant o operaţie logică, aceea de a afirma implicit includerea unui individ în genul său" .
Funcţia de diferenţiere în cadrul sistemului se realizează prin fonemele şi morfemele din care
este alcătuit semnul.

De exemplu, fonemul l din lac deosebeşte acest cuvânt de cuvinte cum sunt: rac, sac,
dac, bac, fac, tac, oac ş.a. Unităţile semnificative minimale dotate cu înţeles - morfemele -au,
şi ele, funcţie diferenţiatoare. Morfemul -se din cuvântul supravieţuise stabileşte, de pildă,
diferenţe faţă de alte forme gramaticale ale cuvântului: supravieţui-a, supravieţuise-râ,
supravieţui-O, supravieţui-eşte, faţă de alte cuvinte din aceeaşi familie: supravieţui-re,
supravieţui-tor. Prefixul supradiferenţiază cuvântul vieţuise de con-vieţuise. Funcţia de
diferenţiere a semnului lingvistic se realizează pe plan sintagmatic, pe axa orizontală, a
combinaţiilor, pe care cuvintele sunt în relaţii contrastive (în exemplul citesc revista cele
două cuvinte nu se identifică, între ele fiind în relaţii de contrast), în plan paradigmatic, pe
axa verticală, a asociaţiilor mentale, dacă încercăm să înlocuim, în exemplul dat, revista cu
ziarul sau cartea se constată că fiecare dintre aceste unităţi - ce aparţin aceluiaşi câmp
semantic - sunt unităţi distincte, care se opun una alteia.

Dacă n-ar fi existat cuvintele, semnele lingvistice, care să transmită prin viu grai sau
în scris, de la o generaţie la alta, de la un individ la altul, idei, informaţii, obţinute de omenire
pe multiple planuri, n-ar fi fost posibilă prezenţa arsenalului informaţional de care dispune
astăzi omenirea. Pentru ca o informaţie (mesaj) să poată fi transmisă, ea trebuie să fie
codificată. Acest proces se realizează prin intermediul limbii, care este un cod, un ansamblu
de semne cu o organizare proprie, ce funcţionează după anumite reguli. Persoana care
codifică informaţia şi transmite mesajul are rol de emiţător, iar cea care primeşte semnalele şi
le decodifică are rol de receptor. Aceste roluri se pot schimba în procesul comunicării,
emiţătorul devenind receptor şi invers. Semnele utilizate în transmiterea informaţiei trebuie să
fie cunoscute atât emiţătorului, cât şi receptorului.

Factorilor constitutivi ai actelor de vorbire sus-menţionaţi (emiţător, receptor, mesaj,

cod), Roman Jakobson le adaugă şi contextul („referentul"), pe care destinatarul să-1 poată
pricepe şi care să fie verbal sau să poată fi verbalizat şi contactul-legătura dintre cei doi, care
le dă posibilitatea să stabilească şi să menţină comunicarea [3]. În concluzie, semnul -
reprezintă una dintre categoriile de bază ale interpretării limbajului uman, în limbă semnul
este mai mult decât cuvânt, în filozofie semnul este mai mult decât idee, în ştiinţele naturii
semnul este mai mult decât obiect. Cuvintele sunt semne naturale şi convenţionale care au o
funcţie de semnificare şi se deosebesc de semnele naturale, de semnale, în general. Semnele
naturale indică existenţa unei surse („Unde iese fum, este şi foc” scria Saussure ), semnele
comunicării (cărora le aparţin şi semnele lingvistice) sunt indicii referitioare la existenţa şi
însuşirile emiţătorului.

Dacă în sincronie, semnul lingvistic este imutabil, semnele non-lingvistice nu sunt atât de
refractare la intervenţia voluntară a subiectului vorbitor. Semnele non-lingvistice trimit la un
referent in praesentia şi rămân în afara relaţiei de semnificare, în timp ce semnele lingvistice
marchează absenţa obiectului pe care îl înlocuiesc şi trimit spre un referent in absentia. Dacă
semnul este unilateral, având o realitate materială, trăsătura definitorie a cuvântului, in
general, (nu întotdeauna semnul lingvistic se suprapune cuvântului) este puterea lui de a
semnifica prin desfăşurarea unei relaţii dialectice între un semnificat şi un semnificant, aspect
aprofundat de F. de Saussure. Semnele lingvistice se manifestă în adevăratul înţeles al
cuvântului numai când semnificatul intră în relaţie cu semnificantul (în cadrul sistemului
semiotic) spre a asigura semnificaţia, în procesul comunicării .

Semnificantul dobândeşte identitate proprie numai în cazul în care conştiinţa vorbitorilor

aparţinând unei comunităţi lingvistice îl corelează unui concept, asigurându-i semnificaţia
(signifiè). Dacă această corelare nu se produce, semnificantul rămâne un „obiect sonor”.
Simbolul actualizează o relaţie între conţinuturi purtătoare de atribute cvasi-comune, fiind
lipsit de cea de-a doua articulaţie, în timp ce semnul înzestrat cu dubla articulaţie are rolul de
a „fixa” conceptele. Semnul denumeşte, simbolul exprimă. Există cuvinte care au valoare de
simbol, însă nu toate simbolurile se exprimă prin cuvinte. Acestea pot fi, de exemplu, vizuale,
cu valoare socială ori socioculturală. Trăsătura comună simbolului şi semnului lingvistic este
că ambele sunt semne substitutive, înlocuiesc ceva, o noţiune abstractă (justiţia de pildă),
printr-o reprezentare concretă, (balanţa) accesibilă cunoaşterii imediate. În 1933 psihologul
german-austriac Karl Bühler configura un Organon Model al funcţiilor limbajului. Celor trei
accepţiuni ale semnului lingvistic: simptom (pentru „cineva / unul, una”), semnal (pentru
„altul”), simbol (pentru „lucru, obiect”) le corespund trei funcţii: expresivă (numită mai târziu
şi interjectională), apelativă (conativă, persuasivă, retorică), reprezentativă (referentială,
denotativă, informativă).