Lumea mea

Autor: Cojocaru Ioana Cristina

,,Te poti incarca o viata de la un

singur moment.”

1
Capitolul I.
“Umple-mi golul din inima!”
Uite-ma aici! A 16-a vara in acelasi loc uitat de lume, in aceeasi casa la marginea satului, in
camera roz ce devine din ce in ce mai sufocanta cu fiecare an trecut, cu aceleasi fete pe care le
privesc in fiecare dimineata, construind aceeasi rutina in care imi fac veacul. Spre deosebire de
celelalte zile, aceasta pare deosebita, dar deosebit de trista.
Un tremur imi invaluie corpul si un dor in partea stanga isi face cuib. Fac cativa pasi pana la
oglinda si imi privesc chipul. Cine sunt eu? mi-am spus. Acea privire pierduta de pe fata mea se
reflecta in oglinda ciobita. Lacrimi reci aluneca usor pe obrazu-mi inodandu-se in barbie. Oftez
si murmur “ Doamne, cat de singura ma simt! Cat de tare doare!”Am 16 ani si realitatea cruda
m-a izbit din plin. Familia mea se detramase in urma cu 14 ani. Mama avea o viata a ei, tatal
meu, un parvenit in lumea lui plina de egoism si scaldata in alcool si tutun, iar eu undeva la
mijloc. La scoala...Ei bine, nu te astepta sa spun ca totul era bine si ca aveam prieteni. Aveam
ceva, oameni care radeau de mine. Pubertatea si-a lasat amprente pe fata mea “inzestrandu-ma”
cu o acnee de toata frumusetea, motiv pentru care fetele ma batjocorau si se distrau copios pe
seama mea.
Tot ce se intampla in jurul meu parca facea parte dintr-un cosmar, iar aceasta zi a fost punctul pe
“i”.
Mi-am sters lacrimile si am iesit din camera. In holul mic al casei l-am zarit pe bunicul meu, un
om dur la exterior, dar cu un suflet minunat. Am stat putin de vorba cu el, ceea ce nu mai
facusem de mult. Dupa acele cateva minute de povesti, m-am pregatit sa merg la scoala.
Obisnuiam sa merg pe jos, sa fiu doar eu si gandurile mele, destul de ciudate in aceasta zi.
Ajunsa la scoala, tot ceea ce se intampla in jurul meu era un ecou ratacit prin miile de imagini ce
se insiruiam in fata mea. Dupa scoala, am urmat acelasi drum lung doar eu cu mine si ganduri
de-a valma.
Ajunsa acasa, m-am inchis in camera si am stat in pat holbandu-ma la tavanul care acum imi
parea ce-a mai frumoasa priveliste. Ma pierdusem in albul patat de batranetea casei. In capul
meu se vorbea mult, se insiruiau intrebari fara raspuns...
-Ma intreb oare, cum ar fi daca n-as mai fi? Oare mi-ar duce cineva dorul? Oare ii pasa cuiva de
durerile mele? Oare de ce? Cum? Care este cauza?
Acete intrebari mi le-am pus de nenumarate ori in seara asta. Un amalgam de sentimente si de
durere, navalise asupra mea. Imi doream o familie, cu mama si tata, imi doream iubire,
intelegere, imi doream prieteni. Oh, cat de mult imi doream! Am strans perna im brate si am
udat-o cu lacrimi ce imi ardeau ochii. Durerile care imi mistuiau sufletul,amintirile care imi
bantuiau gandul m-au epuizat in seara asta, am adormit.
Dimineata m-am trezit cu greu, m-am pregatit de scoala si am plecat. Lipsita de speranta, cu
capul plecat imi continuam drumul catre locul de tortura, scoala. Mergand ca un zombii, m-am
izbit de ceva. Am ridicat privirea, dezvaluind cearcanele ce imi tineau loc de machiaj, si am zarit

2
un el. Inalt, cu ochi caprui si mari, parul castaniu si un zambet minunat. Ceva ce eu putea avea
doar in vis. Am plecat privirea si am spus pierduta:
-Imi cer scuze!
Am auzit un raset cald urmat de:
-Stai linistita, ma bucur ca m-ai lovit!
“Da, sigur!Ce sa vrea si asta, probabil sa faca misto de mine ca si ceilalati.”
Mi-am continuat drumul catre scoala sub privirile Don Juanului. Orele treceau parca trase de par
si rabdarea mea era pe terminate, asa ca am plecat mai devreme pentru a ma plimba. Dar care sa
fi fost sansele ca la coltul strazii sa dau chiar de el, de Don Juan? Ei bine asa credeam si eu, nici-
o sansa, dar uite-l in toata splendoarea lui. Statea rezemat de zid, ca un mare cuceritor privindu-
ma cum ma apropii cu mersul meu de gazela obosita, incercanata si ravajita.
-Buna, sa nu ma lovesti iar! spuse el zambindu-mi.
-Nu spune de 2 ori!
Imi intinde mana prezentandu-se:
- Eu sunt Matei, tu esti....?
- Un nimeni! am raspuns incercand sa imi continui drumul.
-Hei, stai! Poate te-ai speriat de mine sau am fost mai badaran, dar chiar mi-ar placea sa
ne cunoastem.
Ascultandu-l, in mintea mea se dadea o cearta devastatoare:
“De ce inca stau aici ascultandu-l pe asta? E clar ca face misto de mine, adica serios
acum, cine s-ar uita la o fata plina de acnee si cateva kg peste normal? El un baiat bine,
care ar putea avea pe oricine? Nu, exclus, trebuie sa pleci naiba de aici. Haide! Shuu!Dar
ce-i fiorul asta pe care il simt pana in varful degetelor? Oh, Doamne!”
Am ridicat privirea si i-am zambit spunandu-i:
-Poate ne vom mai vedea! si am plecat.
Tot drumul spre casa am zambit ca o bleaga, uitasem de durerea sufleteasca si de toata suferinta.
Ce se intampla oare? Sa ma fi indragostit, asa dintr-o data de un necunoscut?
Radiam de fericire! Parca ceva ma lovise in cap, tot ce aveam in minte era zambetul ala strengar
si ochii mari caprui ai Juanului.
Dupa o baie lunga si fierbinte m-am puns in pat, am luat laptopul si am dat play la cateva melodii
in ton cu euforia mea. Am cazut pe ganduri, ca de fiecare data, dar erau ganduri ce imi dadeau o
stare launtrica buna, un fior placut. Sa imi fi ciocnit marea iubire? Ce prostovana sunt! Nu ma
putea oprii din zambit si el poate deja uitase ca m-a intalnit. Dar totusi, oare am sa-l mai vad
vreodata?
E 00:00 si eu tot nu dormeam, desi a doua zi avea scoala si trezitul de dimineata nu era tocmai
punctul meu forte. Ma holbam dinou la privelistea incantatoare data de tavanul meu patat si
3
simteam cum treceam prin stari de tot felul, de la agonie la extaz si tot asa. “Ma avant prea tare
in bratele sentimentelor astora si culmea, e un necunoscut, deci trebuie sa revin cu picioarele pe
pamant. Dormi, Claudia!”
Nu stiu cand m-a furat somnul, dar stiu ca era dimineata si trebuia sa o i-au de la capat.Imi
doream sa il revad pe el, sa merg la scoala cat mai repede, dar ceva ma facea sa ma indoiesc ca
vreau atat de mult asta. “Schimbatoare mai sunt si eu, ieri zburdau fluturi-n stomac, acum s-au
facut omizi.” De mers la scoala tot trebuia sa merg, asa ca hai.
M-am abatut putin de la drumul catre scoala, voind sa ma mai plimb putin. In ultima vreme
plimbarea era ce-a mai buna prietena a mea, ma linistea. Timpul a trecut asa de repede incat abia
mi-am dat seama ca am chiulit fara sa vreau la prima ora. Sa fie asta ultima problema in
momentul asta! Am ajuns intr-n final si la scoala si asa cum imi dorisem oarecum, zarisem un
chip cunoscut iesind din clasa alaturata. Exact, era Don Juanul. Inconjurat de 4 baieti, se apropie
de mine si imi zambeste fara sa spuna ceva. Ochii mei incercau sa se ascunda de ochii sai
molipsitori, dar gura le-a luat-o inainte schitand un zambet, iar obrajii se inrosisera de parca era
mijlocul lui ianuarie. Pierduta in vraja momentului, abia daca mi-am dat seama ca ramaseseram
doar noi 2 pe holul scolii. Eu cu privirea-mi fugara de a lui, iar el cautandu-mi-o. Insa farmecul
se destrama odata cu sunetul clopotelului. Am vrut sa plec catre clasa, dar un munte de frumusete
se asezase in fata mea.
-Atat de mult iti doresti sa mergi la ora? Ma intrebase cu acelasi zambet strengar.
O tacere mornida m-a invaluit deodata, parca toate cuvintele mele isi luasera o vacanta
prelungita. Dar ce sa vezi unul ramasese.
-Nu.
-UH! Credeam ca o sa ne petrecem ora aici pana imi vei raspunde. Ce zici de o
plimbare?
,, Doamne! Ce sa fac?! Constiinta imi spune sa stau aici sa imi duc tortura pana la capat, iar
inima imi spune sa merg cu el.” Uite cum omizile se facura fluturi dinou si stomacul meu era
intr-o veselie, iar inima il acompania cu batai ritmice. Mi-am ascultat inima si am acceptat
invitatia lui Matei ( Don Juanul).
Ne-am plimbat cateva minute bune pe aleile din apropierea scolii, tacuti. Doar zambete si priviri
timide. La un moment dat am hotarat sa mergem in parc. Ne-am asezat pe marginea lacului ce
era gazduit de un mic parculet al orasului. Privelistea era demna de filmele romantice la care eu
consumam pachete intregi de servetele cand el o saruta in razele soarelui si ii jura iubire eterna.
Eh, filme!
Revenind la noi. Ajunsi aici, mi-am facut curaj sa ii spun numele meu:
-Eu sunt Claudia, incantata!
M-a privit cateva secunde apoi mi-a zambit. A ezitat sa imi spuna ceva, dar intr-un final a spus:
- De ce iti este teama, Claudia?

4
Acum parea alt Matei, unul serios. Aproape ca ma speriasem si de tonul sau apasat. Dar cum sa ii
raspund? Eu nici macar nu stiu ce vreau, ce simt, ce se intampla cu mine. Eram o creatura
umblatoare, care isi traia viata in umbra trecutului. Uitandu-ma in larg, i-am spus:
-Imi este teama de mine, Matei. N-ai intelege, pentru ca nici eu nu ma inteleg.
-Imi plac provocarile! Lasa-ma sa te descopar.
-Te grabesti!
-Azi esti, maine nu se stie! Asa ca de ce sa lasam pe maine ce putem face azi?
-Ai dreptate, dar vezi tu... Pentru mine este ceva nou. Tu, plimbarea, lacul. Am
aflat de existenta ta acum 3 zile. De fapt nici nu stiu ce ai de gand, ce vrei de la
mine?
Si uite cum devenisem o paranoia, care il speria oarecum pe saracul baiat. Dar facea fata cu brio
iesirilor mele din tipar si intrebarilor pe langa subiect.
- Nu ne stim decat de 3 zile, dar peste o vreme ne putem spune ca ne stim de
ani. Vreau sa te cunosc mai bine, nu rad de tine. Intr-adevar este ciudat, ne-am
lovit pe strada si acum suntem pe marginea unui lac. Este ceva la tine care nu
ma lasa sa mi te scot din cap.
Il priveam ca un copil care-si priveste tortul aniversar. Eram rupta de realitate, visam si imi
doream sa ma las descoperita de el, dar teama ma trezea la realitate si ma punea in fund cu
privirea in largul lacului.
- Trebuie sa plec, Matei. Pe altadata!
- Pe altadata, Claudia!
De data aceasta nu mi-a mai spus sa ma opresc, m-a lasat sa plec.Plina de indoieli, eram ca
intr-un carusel al starilor. Am mers atat de grabita catre casa voind sa ma inchid in camera, sa
imi imbratisez perna si sa plang pana la epuizare. Era pentru prima data cand un baiat ma placea,
iar eu am facut tot posibilul sa il indepartez prin traumele mele, frica de iubire, frica de oameni.
Am plans pana tarziu in noapte lasand doar luna sa imi fie martora suferintei, stelele sa-mi
lumineze intunericul ce invaluia camera, iar muzica din playlist sa vorbeasca pentru mine. Mi-
am rezemat capul de geam si am lasat gandurile sa ma invaluie ca intr-o furtuna. De mica mi-as
fi dorit aceea prezenta masculina in viata mea, mi-as fi dorit sa fiu strigata “ printesa mea”,
“frumoasa mea”, mi-as fi dorit sa le aud, dar cel care ar fi trebuit sa mi le spuna a ales bautura si
desfraul, o viata de maidan, o viata de nimic.
“Iti multumesc tata pentru aceasta frica de frumos, iti multumesc pentru absenta ta! Ai creat
o copila cu teama de iubire, chiar daca doreste atat de mult asta, tanjeste dupa un om care sa o
iubeasca, sa fie fericita, dar monstrii copilariei o inving mereu.”
Haos in inima si-n gand in noaptea asta. Atata tumult in inima si-n gand, incat am adormit.
Dimineata,n-am reusit sa ma trezesc. As fi vrut sa dorm o vesnicie, sa numai ies din camera, sa
ma evapor sau sa ma transform in fluture, asa as mai fi avut o zi de chin si s-ar fi pus punct. Dar

5
erau doar vise, trezindu-ma la realitate am iesit in hol. Imi priveam casa ca pe un sanctuar, destul
de ciudat, dar nu eram foarte entuziasmata de acest loc, chiar daca era locul unde am crescut.
Prea multa durere emana sau poate eu eram durerea.
Am iesit sa ma plimb putin. Ca de fiecare data eram singura acasa. Bunicii plecau in fiecare
dimineata la camp, doar seara reuseam sa ne intersectam la un schimb de replici despre cat de
neputincioasa sunt, incapabila de a face ceva cu viata mea si restul “incurajarilor” de care aveam,
dupa parerea lor, mare nevoie.
Am mers in parcul unde cu o zi inainte ma intalnisem cu Matei. M-am plimbat in jurul
lacului precum o pisica ce incearca sa-si prinda coada. Eram confuza. Nu stiam ce se va intampla
pe mai departe. “Oare am sa scap de aceste frici? Ma voi putea lasa descoperita? Dar acum cine
sa ma mai descopere? Matei si-a luat talpasita din viata mea, subit, la fel cum a si intrat in ea.
Totul datorita mie! Paranoia ar fi trebuit sa ma numesc. Of...”
Certandu-ma si invartindu-ma de jur imprejurul lacului, am auzit o voce cunoscuta. Era Matei.
- Ai sa ametesti, opreste-te!
Am impietrit! Nu credeam ca am sa-l mai vad vreodata. Fata-mi era o rosie cu ochi albastrii, iar
corpul imi trecea printr-un cutremur. As fi vrut sa fug catre el, sa il imbratisez cu toata puterea
mea si sa-i multumesc ca era acolo, dar parca aveam picioarele infipte in pamant. S-a apropiat de
mine zambindu-mi. Nu a scos nici un cuvant, doar se apropia cu pasi marunti, iar eu il priveam
cu inima stand sa-mi sparga pieptul. Iata-l aici! In fata mea, doar cativa centrimenti intre noi. Ne-
am privit in ochii de parca am fi vrut sa ne mancam precum hienele. Mi-a cuprins palmele intr-
ale sale si le-a tinut strans. Mi se taiase respiratia, simteam dinou omizile cum redevin fluturi.
Cand privirile noastre s-au intersectat dinou, buzele nu au mai rezistat si s-au atins. Simteam cum
ma ridic de pe sol si plutesc pe un nor deasupra lumii. Cand buzele ni s-au indepartat, m-a strans
la pieptul sau si m-a sarutat pe frunte. Nu stiam ce se intamplase, dar imi placea. De data aceasta
nu am mai fugit. Dar oare pentru cat timp?...
Dupa toate aceste clipe petrecute in tacere, si-au facut loc cuvintele.
- Ochi albastrii, esti bine?
- Hah, vi aici tipi dupa mine, apoi ca un ucigas in serie te apropii de mine si ma
saruti si ma intrebi apoi dac...
Nu am apucat sa imi termin criza, si un sarut lung a navalit asupra mea.
- Poti sa continui acum!imi spuse cu acel zambet strengar.
- Te urasc!
- Si eu te plac!
- Ce faci aici, Matei? Am crezut ca nu ai sa vrei sa ma mai vezi dupa toata
povestea de ieri...
- Tu crezi multe, dar nu ce trebuie. Ti-am spus ca este ceva la tine care nu ma
lasa sa mi te scot din cap. Ma asteptam sa te gasesc aici, de aceea am zis sa fac
pe “ ucigasul in serie” si sa vin pana aici. Acum spune-mi, esti bine?

6
 - Hm, cred ca da.. nu am mai trait astfel de momente. Tot ce simt acum este un
cocktail de fiori si fluturasi. Razi acum de mine!
- Sa sti ca am sa rad, dar impreuna cu tine.
Oh, Doamne! Isi etalase dinou zambetul de Juan si ochii ii sclipeau precum ai unui lup la vederea
unei caprioare. Dar ce sa vezi, ma topeam dupa toate acestea. Ma simteam bine in preajma lui.
Era ceva, altceva pentru mine.
- Te tii de glume? i-am spus.
- Nu! Imi place doar sa te tachinez. Esti de o mare dragalasenie cand te
enervezi. Exact ca un pui inainte de taiere.
- Ce glume expirate ai, taci mai bine!
Faceam dinou pe inabordabila, dar era prea tarziu. M-am lasat dinou imbratisata de el si am stat
pe marginea lacului cateva ore. Am vorbit despre noi. Mi-am facut curajul si i-am povestit
despre familia mea. I-am spus cum in urma cu 14 ani parintii mei au hotarat sa o i-a pe cai
diferite, dar ceea ce uitasera, eram eu. M-au pasat la bunici si ma vizitau de Paste, Craciun,
Revelion si la alte zile mari. Asa m-am obisnuit cu absenta lor si am facut voia bunicilor. Ei m-
au crescut si mi-au oferit o educatie, dar au omis un lucru IUBIREA. Raceala lor, parintii mei,
oamenii cu care am interactionat de-a lungul timpului absenta unei adevarate familii, m-au facut
sa fiu cea de astazi, un om rece si plin de frici.
El imi spuse ca facem parte din medii total diferite, cum ca a avut parte de o familie in adevaratul
sens al cuvantului si ca nu ii lipsise nimic, dar asta nu era sa fie un impediment in calea a ceea ce
lua nastere intre noi doi.
Am tot vorbit si minutele zburau si zburau, iar seara si-a facut aparitia. Ingrijorata de ceea ce ar
putea spune bunicii mei la aparitia mea in plina noapte, m-am grabit sa imi i-au ramas bun de la
Matei, care ma sorbea din priviri si imi cuprinsese trupul in bratele sale. Am simtit nevoia sa mai
simt cateva clipe linistea ce ma cuprindea in bratele lui, apoi am plecat.
Spre norocul meu, bunicii mei nu isi dadusera seama ca eu nu ajunsesem acasa.