Educaţia intelectuală

Educaţia (lat. educo-educere = a scoate din ..., a ridica, a înălţa, a modela într-un sens
determinat, a dirija pe cineva de la o stare spre alta) este o componentă a existenţei
socioumane şi, totodată, o activitate de esenţă psihosocială care vizează formarea-dezvoltarea
permanentă a personalităţii umane şi, prin aceasta, dezvoltarea şi perfecţionarea societăţii
umane. Ca fenomen social, educaţia este un proces în desfăşurare, un dat nemijlocit, intrinsec
existenţei socioumane, „un fenomen ontic ce fiinţează în cadrul sistemului social” ( Nicola, I.,
2000, p.16).
Educaţia intelectuală este o dimensiune a educaţiei care, prin intermediul valorilor
ştiinţifice şi umaniste pe care le prelucrează şi vehiculează, contribuie la formarea şi
dezvoltarea tuturor capacităţilor intelectuale, funcţiilor cognitive şi instrumentale, schemelor
asimilatorii, structurilor operatorii, precum şi a tuturor mobilurilor care declanşează,
orientează şi întreţin activitatea obiectului educaţional îndreptat în această direcţie.
Educaţia intelectuală este considerată a fi axa formării integrale, demersul
fundamental pentru formarea fiinţei raţionale.
Aceastã dimensiune a educaţiei, care începe sã acţioneze, pentru construirea
personalitãţii, încã de la naştere, devine sistematicã şi consistentã în şcoalã, şi continuã pe tot
traseul vieţii omului în forma educaţiei permanente. Centrându-şi acţiunea formativã pe
gândire, în relaţie cu toate celelalte procese şi structuri mintale, educaţia intelectualã
dimensioneazã productivitatea intelectualã şi raţionalitatea personalitãţii şi, prin aceasta,
calitatea ei operatorie.

Semnificaţia educaţiei intelectuale în lumea contemporană

Recunoscută ca o componentă a activităţii educative din cele mai vechi timpuri,

educaţia intelectuală contribuie, prin intermediul valorilor selectate, prelucrate şi transmise
sub formă de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, la formarea şi dezvoltarea personalităţii
raţionale, la perfecţionarea capacităţilor intelectuale, la formarea mobilurilor care declanşează
şi susţin activitatea de cunoaştere.
Astfel, educaţia intelectuală are la bază două aspecte fundamentale:
1. Informativ - care vizează cantitatea şi calitatea informaţiei ştiinţifice şi umaniste ce
urmează a fi transmisă şi asimilată de tânăra generaţie;
2. Formativ - care se referă la efectele asimilării acestei informaţii asupra intelectului
elevului în procesul dezvoltării sale.

După modul în care a fost interpretată relaţia dintre cele două aspecte, pe plan istoric
s-au conturat două teorii pedagogice opuse:
1. Teoria culturii materiale, susţine importanţa asimilării unei cantităţi cât mai mari
de cunoştinţe, care să-i ofere omului posibilitatea de a răspunde la solicitările externe prin
asociaţii de idei cât mai adecvate şi mai sigure. În viziunea acestei teorii scopul educaţiei
intelectuale ar consta doar în asimilarea unui volum cât mai mare de cunoştinţe şi în formarea
capacităţii de asociere între idei.
2. Teoria culturii formale, susţine că importantă nu e informaţia în sine, ci stimularea
dezvoltării intelectului, în vederea formării de capacităţi necesare asimilării ulterioare a
informaţiei.
 În condiţiile epocii actuale, sporeşte necontenit valoarea informaţiei ştiinţifice bogate,
diverse, recente şi continue. Însemnătatea educaţiei intelectuale creşte datorită:
 accentuării caracterului intelectual al tuturor activităţilor umane şi atragerii a tot mai
mulţi oameni în procesul producţiei spirituale;
 exploziei informaţionale şi revoluţionării mijloacelor de informare, dezvoltării
tehnicii;
 cererii de educaţie şi necesităţii de a comuta accentul de pe obiectivele informative pe
cele formative, spre autoeducaţie;
transformării ştiinţei într-o importantă forţă de producţie, ceea ce duce la creşterea
importanţei pregătii profesionale şi tehnice.

Scopul educaţiei intelectuale

Scopul constă în formarea individului ca subiect raţional, pregătirea tinerilor pentru

activitatea de cunoaştere, pentru activitatea teoretică, raţională, pregătirea pentru trecerea de la
înţelegerea noţiunilor, a teoriilor, a principiilor, la intelectualizarea personalităţii şi la formarea
concepţiei ştiinţifice.
Din esenţa educaţiei intelectuale rezultă două scopuri fundamentale ale acesteia si
anume:
 Informarea intelectuală – constă în transmiterea de către profesor şi asimilarea de
către elevi şi studenţi a valorilor, prelucrate şi sistematizate în conformitate cu norme psiho-
pedagogice, în cadrul disciplinelor şcolare.
Se pune problema ce şi cât să se transmită, iar răspunsurile constau în respectarea unor
principii:
 concordanţa cu cerinţele idealului educaţiei;
 posibilitatea utilizării ulterioare a informaţiei;
 selecţia integrativă a informaţiei, eliminând cunoştinţele neesenţiale, în favoarea altora
mai semnificative;
 calitatea cunoştinţelor să primeze asupra cantităţii, prin valoarea instrumentală şi
operaţională, puterea explicativă, nivelul de generalitate şi locul ocupat în ansamblul
cunoştinţelor;
 cantitatea informaţiei şi modul de prezentare să fie în concordanţă cu particularităţile
de vârstă ale elevilor, deci să se asigure accesibilitatea.
Informarea intelectuală este dependentă de strategia didactică folosită de profesori,
de măiestria lor pedagogică. Presupune deopotrivă selectarea şi transmiterea valorilor, în
conformitate cu anumite principii şi norme pedagogice şi pe baza celor mai adecvate metode
care să favorizeze asimilarea acestora de către elevi la parametrii de eficienţă autentică.
 Formarea intelectuală - constă în activarea, prin intermediul informaţiei, a
potenţialului copilului, astfel încât să determine restructurări psihice, imprimând un sens
ascendent dezvoltării personalităţii.
Se urmăreşte restructurarea următoarelor capacităţi şi însuşiri intelectuale:
 dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură instrumentală: limba maternă (scris,
citit), formarea deprinderilor de calcul matematic;
 dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură operaţională şi funcţională: spiritul
de observaţie, operaţiile gândirii, creativitatea, capacitatea de a depune efort;
 constituirea unei motivaţii adecvate învăţării: curiozitate intelectuală;
 familiarizarea indivizilor cu procedee de lucru specifice muncii intelectuale:
întocmirea de planuri de idei şi rezumate, folosirea unor instrumente auxiliare pentru
completarea cunoştinţelor şi rezolvarea sarcinilor (dicţionare, enciclopedii, mass-media),
regim raţional de muncă şi odihnă, învăţarea unor modalităţi de citire şi organizare a unui
conţinut.

Sarcinile educaţiei intelectuale

O primă sarcină a educaţiei intelectuale este înarmarea tineretului cu un sistem de

cunoştinţe ştiinţifice, cu priceperi şi deprinderi intelectuale.
Dezvoltarea proceselor intelectuale, a intereselor de cunoaştere şi cultivarea motivelor
superioare ale învăţării constituie o altă sarcină importantă a educaţiei intelectuale. Şcoala
trebuie să dea elevilor şi cunoştinţe, dar să le cultive şi gândirea, capacităţile creatoare. Atât
sarcina informativă cât şi cea formativă sunt la fel de necesare.
O altă sarcină a educaţiei intelectuale este formarea bazelor concepţiei filozofice despre
lume şi corecta orientare ideologico-politică a elevilor. Concepţia filozofică despre lume este
un ansamblu de idei ale omului despre natură, societate şi gândire, despre locul diferitelor
fenomene în lume şi despre propriul său loc în ea.Însuşirea unei concepţii este necesară atât
pentru a da tineretului posibilitatea să înţeleagă şi să interpreteze just fenomenele din natură şi
societate, cât şi a le orienta just activitatea, pentru a asigura claritatea scopului pe care şi-l
pun în faţă.

Obiectivele educatiei intelectuale

 Formarea motivaţiei pentru cunoaştere şi învăţare: extrinsecă, intrinsecă, optimum

motivaţional
 Formarea concepţiei despre lume: ansamblul de reprezentări, convingeri, explicaţii,
privitoare la o realitate dată: natura,omul şi societatea
 Formarea deprinderilor de igienă a muncii intelectuale: organizarea timpului, a
condiţiilor fizice, spaţiale de învăţare

Teorii asupra educării inteligenţei (intelectului) TIM

Teoria inteligenţelor multiple – Howard Gardner

Howard Gardner redefineşte inteligenţa, considerând-o „capacitatea de a rezolva
probleme ori de a produce bunuri cu o anumită valoare într-un context cultural sau
colectiv determinat” (Gardner, 1996, pp. 29-30). Rezolvarea de probleme se referă la orice
situaţie ce presupune atingerea unui obiectiv, determinarea drumului ce urmează a fi parcurs
pentru aceasta, de la crearea unui final pentru o poveste până la anticiparea matului la jocul de
şah. Bunuri culturale sunt teoriile ştiinţifice, dar şi compoziţiile muzicale ori campaniile
politice victorioase (Gardner, 1996, pag 30).

 inteligenţa muzicală reprezintă capacitatea de a rezolva probleme şi de a

produce bunuri culturale specifice utilizând muzica
 inteligenţa kinestezică oferă posibilitatea rezolvării de probleme specifice şi
creează bunuri valorizate;
 inteligenţa logico-matematică contribuie esenţial la rezolvarea problemelor
specifice şi produce bunuri culturale;
 inteligenţa verbală sprijină rezolvarea problemelor legate de semantică şi de
pronunţie, contribuie la producţia de bunuri specifice;
 inteligenţa spaţială susţine rezolvarea de probleme ce presupun manipularea
spaţiului;
 inteligenţa interpersonală ajută la rezolvarea problemelor;
 inteligenţa intrapersonală rezolvă problema înţelegerii de sine.

Teoria Novici-Experţi
Indivizii cu performanţe superioare într-un domeniu poartă numele de experţi, iar cei
cu performanţe modeste – novici.
Problema diferenţelor cognitive dintre novici şi experţi:
 volumul şi modul de organizare a cunoştinţelor;
 puterea strategiilor rezolutive;
 metacogniţia;
 adâncimea procesării informaţiei;
 capacitatea de transfer. (Miclea, Lemeni, 1999, pag.79).
A modifica sau îmbunătăţi performanţa inteligentă înseamnă a interveni la unul sau
mai multe din nivelele menţionate.

Mijloace de realizare a educatiei intelectuale în învăţământul primar

Principalul mijloc prin care se realizează educaţia intelectuală a elevilor il constitue

procesul de învăţământ. In cadrul lui îşi însuşesc cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, încep să-
şi formeze cultura generală. Lecţiile contribuie atât la dezvoltarea proceselor de cunoaştere cât
şi la formarea concepţiei despre lume.
Lectura particulară constituie un nesecat izvor de cunoştinţe. Ea îl pune pe elev în contact
cu valorile culturale create de omenire. Teatrul şi cinematograful contribuie de asemenea la
însuşirea unui însemnat numar de cunoştinţe din cele mai variate domenii : literatură, istorie,
geografie, ştiinţele naturii, muzică etc.
Alte mijloace : cercurile pe obiecte de învăţământ, care funcţionează în cadrul şcolii prin
excursii şi vizite la locuri din natură, muzee, instituţii, expoziţii.
Este bine ca învăţătorii şi profesorii să folosească toate aceste mijloace în vederea
dezvoltării intelectuale a elevilor.
 Bibliografie

1. M. Momanu. (2002). Introducere în teoria educaţiei. Editura Polirom. Iaşi.

2. C. Cucoş. (1996). Pedagogie. Editura Polirom. Iaşi.
3. S. Cristea. (1998). Dicţionar de termeni pedagogici. Editura didactică şi
pedagogică. Bucureşti.