Act sexual cu un minor.

Schimbarea încadrării juridice din

infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin.3 cod penal, în infracţiunea
de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin.1 cod penal.

C.pen.,art.198 alin.1.

Deosebit de infracţiunea de viol, actul sexual cu un minor are loc fără

constrângere şi fără a se fi profitat de starea de neputinţă a victimei. Fapta are
loc cu consimţământul victimei dat, desigur, în condiţiile lipsei de maturitate
psihică, sub imperiul impulsurilor necontrolate, al lipsei de rezistenţă morală
ori sub influenţa inculpatului.

Decizia penală nr.8 din 12.02.2010

Prin sentinţa penală nr. 117 din data de 23.06.2009, pronunţată de

Tribunalul Buzău, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice
formulată de inculpat, iar în baza art.197 al.3 C.pen., cu aplicarea art.33 lit.a
C.pen. a fost condamnat inculpatul P. I., cu art.74-76 C.pen. la câte 8 (opt) ani
închisoare.
Pe termen de câte 5 ani inculpatul va fi lipsit de drepturile prevăzute în
art.64 lit.a alin.2, b din C.pen..
Conform art.34 lit.b C.pen. s-a dispus ca inculpatul să execute dintre
pedepsele aplicate, pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare.
Pe termen de 5 ani inculpatul va fi lipsit de drepturile prevăzute în
art.64 lit.a alin.2 şi lit.b C.pen. ca pedeapsă complementară.
S-a făcut aplicarea art.71 şi 64 lit.a alin.2 şi lit.b C.pen. şi a fost obligat
inculpatul la 1.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond, fără a face o analiză
sau cel puţin o trimitere la probele administrate, a reţinut următoarea situaţie de
fapt:
In seara de 4 martie 2008, inculpatul a speculat încrederea dobândită de
minora de 13 ani C. M., în comportamentul său corect, manifestat de fiecare
dată când alături de sora sa sau alţi tineri s-a plimbat cu maşina.
A oprit autoturismul pe stradă şi a invitat-o să-l însoţească să alimenteze
maşina. Minora a cărei vârsta îi era cunoscută, a acceptat, s-a urcat şi inculpatul
a pornit cu maşina şi a oprit în plină noapte, pe câmp unde fără să ţină seama de
teama provocată minorei, de plânsul şi rugăminţile, dar şi de ameninţarea că se
va omorî, s-a dezbrăcat, i-a rupt pantalonii, i-a coborât chiloţii şi cu forţa
braţelor a imobilizat-o şi a violat-o.
După deflorarea minorei i-a cerut să nu spună părinţilor săi că o va omorî.
 Fapta inculpatului, comisă în condiţiile descrise, dovedită prin toate
mijloacele de probă administrate, inclusiv prin elementele de fapt furnizate de
declaraţiile sale în care deşi nu recunoaşte fapta imputată, nu contestă
elementele referitoare la împrejurările legate de data, locul şi dotarea tehnică a
maşinii sale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, comisă în
condiţiile prevăzute de art.197 alin.1 şi 3 din C.pen. texte în baza cărora va fi
condamnat.
Cercetarea penală şi dovezile administrate la plângerea minorei de 12 ani
D. A. au impus a reţine că inculpatul este vinovat şi responsabil în condiţiile
art.197 alin.1 şi 3 din C.pen. şi pentru că în luna august 2006, folosindu-şi
maşina cu sistemul de închidere automată, după ce a determinat-o mincinos să
urce, a plecat şi a oprit pe un drum de câmp în apropierea satului Podgoria şi
după ce a blocat uşile, împotriva voinţei acestei fetiţe la fel de speriată, s-a
dezbrăcat, şi cu violenţă, a imobilizat-o şi a deflorat-o.
Inculpatul este autorul infracţiunilor de viol comise asupra celor două
minore de 12 ani şi respectiv 13 ani, a căror vârste le-a cunoscut şi nu le-a
contestat.
Dovezile administrate ce vizează datele ce se referă la persoanele –
victime, la mijloacele folosite, la locul ales pentru săvârşirea infracţiunilor dar şi
cele referitoare la timpul când le-a săvârşit, conduc firesc la concluzia că
inculpatul a premeditat activităţile materiale săvârşite.
C. M. este fata pe care, ca vecin, a urmărit-o cum creşte, căreia i-a insuflat
toată încrederea vecinului prieten dispus să o ajute şi nu să o rănească în
contextul manifestărilor rebele ale acesteia.
D. A. este o altă fată din anturajul său feminin, cu un mod discret de a se
manifesta, studioasă şi de cele mai multe ori retrasă grupurilor de tineri.
Inculpatul s-a folosit de maşina personală de care fetele din localitate erau
atrase, dar şi de sistemul de blocare automată al uşilor pentru a împiedica
victimele să fugă.
Inculpatul a oprit de fiecare dată în câmp, în locuri ferite de ochii altor
persoane.
Inculpatul a acţionat noaptea sau ziua la ore mai puţin frecventate de
persoane.
Inculpatul este autorul. Cele două părţi vătămate, în declaraţiile date au
descris în condiţii aproape asemănătoare modul în care inculpatul a obligat-o pe
fiecare la raport sexual şi a deflorat-o.
Inculpatul a premeditat fiecare din cele două infracţiuni comise. Cu
abilitatea dovedită, a atras fetele, total lipsite de experienţe sentimentale şi mai
ales sexuale, cu mijloacele şi metodele descrise, în locurile precizate şi în
interiorul maşinii sale căreia i-a blocat de fiecare dată uşile, şi cu violenţă, după
ce se dezbrăca de haine, le-a imobilizat, a îndepărtat lenjeria fetelor şi la datele
descrise le-a deflorat.
 Pentru motivele expuse s-a respins cererea de schimbare a încadrării
juridice a infracţiunilor comise de inculpat.
Faptele inculpatului, comise în condiţiile descrise şi dovedite prin toate
mijloacele de probă administrate, înainte de a fi condamnat definitiv pentru
vreuna din ele impun aplicarea art. 33 lit.a c.pen.
Reţinând că inculpatul este tânăr, a avut şi are asigurată existenţa prin
muncă, are o familie şi este pentru prima oară în conflict cu legea penală i-a
reţinut incidenţa prevederilor art.74 c.pen. şi în contextul circumstanţelor
personale atenuante a făcut aplicarea art.76 din acelaşi cod.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul P. I., criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Atât în motivele de apel formulate în scris, cât şi în concluziile dezvoltate
oral în faţa instanţei prin apărătorii aleşi, inculpatul a arătat că probele
administrate în cauză sunt insuficiente pentru a se dispune condamnarea acestuia
pentru infracţiunile de viol. S-a solicitat schimbarea încadrării juridice din
infracţiunile prev. de art. 197 al. 3 c.pen. în art. 198 al.1 c.pen., deoarece aşa
cum rezultă din declaraţiile date de părţile vătămate, părinţii acestora,
modalitatea comiterii faptelor şi împrejurarea că părţile vătămate au fost de
acord să întreţină raporturi sexuale cu inculpatul.
Se susţine că hotărârea atacată este motivată lapidar, este intitulată
„decizie” deşi este „sentinţă” iar în dispozitivul hotărârii sunt unele omisiuni
grave.
Se arată că inculpatul este condamnat la pedepse de câte 8 ani
închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 197 al.3 c.pen., dar nu se arată fiecare
infracţiune în parte ori numărul infracţiunilor şi se reţine că va executa pedeapsa
cea mai mare „dintre”, ceea ce conduce la concluzia că s-au aplicat pedepse
diferite pentru mai multe fapte.
De asemenea, arată că nu se prevede pedeapsa complementară pentru
fiecare infracţiune în parte, se face aplicarea art. 74 c.pen. fără a se face o
încadrare în drept a circumstanţelor atenuante şi o motivare a acestora.
Cu privire la situaţia de fapt, arată că aceasta a fost reţinută doar pe
baza declaraţiilor părţilor vătămate, iniţial declarând ar fi fost vorba de tentativă
la viol, ulterior viol, iar apoi că raporturile sexuale au avut loc cu acordul lor, ba
mai mult una dintre părţile vătămate a formulat plângere penală după 2 ani,
forţată fiind de bunica ei.
De asemenea, arată că partea vătămată C.M., a recunoscut că ea a rupt
pantalonii într-un gard viu iar cu privire la autoturismul inculpatului a arătat că
acesta putea fi deschis din interior.
Se mai susţine că, potrivit dispoziţiilor legale în materie probele nu au
o valoare dinainte stabilită, numai probele de la urmărirea penală au fost luate în
considerare de Tribunalul Buzău, nu şi declaraţiile date de părţile vătămate la
fond.
 Totodată, arată că judecătorul când motivează hotărârea trebuie să se
refere şi la probele pe care le înlătură nu numai la cele pe care le reţine, trebuie
să dea dovadă de rol activ, să administreze toate probele pe situaţia de fapt şi
care caracterizează persoana inculpatului. Consideră că probele administrate în
cauză trebuiesc analizate corect, obiectiv.
În cursul judecării apelului, a fost audiat apelantul inculpat P.I. care a
recunoscut că a întreţinut raporturi sexuale cu cele două minore cu
consimţământul acestora (fila 40 dos. apel).
În circumstanţiere, inculpatul a depus referatul de anchetă socială nr.
3343/03.11.2009, întocmit de Primăria Podgoria, din care rezultă că acesta
locuieşte cu minora C.M. şi părinţii acesteia, că părinţii minorei sunt de acord cu
această relaţie şi că cei doi tinerii intenţionează să se căsătorească. Se mai
menţionează că inculpatul este cunoscut ca un bun cetăţean care nu a creat
probleme niciodată.
Aprecierea Curţii
Curtea, examinând sentinţa apelata in raport de criticile formulate, de
actele şi lucrările dosarului, precum si din oficiu sub toate aspectele de fapt si de
drept, conform art. 371 al.2 c.proc.pen., a constatat ca apelul este fondat, pentru
considerentele următoare:
Cu privire la acuzaţia reţinută în sarcina inculpatului.
Potrivit art. 197 alin.1 c.pen., constituie infracţiunea de viol actul
sexual, de orice natură cu o persoană diferită sau de acelaşi sex, prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-
şi exprima voinţa. Infracţiunea prezintă un grad sporit de pericol social deoarece
victima nu împlinise vârsta de 15 ani ( art. 197 al.3 c.pen.).
Sub raportul laturii obiective, săvârşirea infracţiunii de viol cunoaşte
două momente succesive caracteristice. Primul moment, este acela al înfrângerii
sau paralizării prin constrângere explicită a rezistenţei victimei, dacă violul se
săvârşeşte prin constrângere, sau acela al profitării de starea de imposibilitate a
victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, stare existentă sau provocată
doar de făptuitor. Cel de al doilea moment îl constituie însăşi săvârşirea
raportului sexual, faptă care a fost pregătită prin activitatea desfăşurată în primul
moment.
Cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii de viol se realizează,
aşadar, prin cele două modalităţi de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei:
constrângerea sau profitarea de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra
sau de a-şi exprima voinţa.
Constrângerea poate fi fizică sau morală.
În speţă, atât organele de urmărire penală cât şi instanţa de fond, fără a
face o analiză şi o trimitere la probele administrate, ci doar o referire generică la
aceste probe, au reţinut că raporturile sexuale s-au realizat prin constrângerea
fizică a celor două victime.
 Constrângerea fizică trebuie apreciată totdeauna în concret, adică
ţinându-se seama de condiţiile în care s-a exercitat forţa ca şi de puterea efectivă
de rezistenţă a victimei. Totodată, trebuie avut în vedere că victima nu este
obligată să opună rezistenţă sau să continue a rezista atunci când, din modul în
care se exercită constrângerea, din intensitatea forţei coercitive ca şi din alte
împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistenţă a ei ar fi zadarnică sau că,
dacă s-ar opune ar fi expusă unui rău mai mare.
Această cerinţă esenţială a infracţiunii de viol trebuie dovedită prin
probe care să aibă un caracter cert, sigur, decisiv şi nu prin constatări vagi şi
discutabile, pe simple presupuneri, bănuieli, pe probe îndoielnice, pe impresii şi
convingeri subiective.
În cauză, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte existenţa
constrângerii, niciuna din probele administrate nu are un caracter cert, sigur,
decisiv.
Astfel, în privinţa faptei de viol având ca victimă minora C.M., proba
care a stat la baza inculpării şi, ulterior a condamnării inculpatului P.I. pentru
infracţiunea de viol în modalitatea constrângerii sunt „declaraţiile intermediare”
ale acesteia, respectiv ultima declaraţie dată în faza de urmărire penală şi prima
declaraţie dată în faţa instanţei de fond.
Referitor la forţa probantă a acestor declaraţii.
Curtea a constatat, în primul rând că, după depunerea plângerii,
victima C. M. a dat 5 ( cinci ) declaraţii în prezenţa unuia dintre părinţi iar
ultimele două şi a apărătorului ales, aşa cum sunt evidenţiate mai sus, în care a
descris o situaţie de fapt diferită relatând ferm, de fiecare dată că, inculpatul nu a
întreţinut cu ea un raport sexual. Victima a pornit de la afirmaţia făcută în prima
declaraţie că inculpatul „nu i-a produs nici un fel de vătămări şi nici nu a forţat
nota de a întreţine relaţii intime cu ea”.
Numai în ultima declaraţie ( a şasea ) dată în cursul urmăririi penale,
victima a relatat foarte succint că inculpatul „s-a urcat peste ea, a tras de chiloţi
în jos, până la nivelul genunchilor şi a reuşit să aibă un singur raport sexual”.
Această declaraţie a fost menţinută iniţial în faţa instanţei de fond şi
retractată ulterior în faţa aceleiaşi instanţe, când a declarat că a fost de acord să
întreţină raporturi sexuale cu inculpatul.
În contextul existenţei unei asemenea multitudini de variante
prezentate de victima C.M., Curtea nu a acordat valoare probatorie decât acelei
părţi din declaraţia victimei care se coroborează cu celelalte probe administrate
în cauză.
În al doilea rând, Curtea a notat că declaraţia victimei, parte vătămată
în dosar, poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se
coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente
în cauză, cerinţă impusă de prevederile art. 75 cod procedură penală.
Analizând celelalte probe administrate în cauză, Curtea a observat că
acestea reprezintă probe circumstanţiale sau mediate care nu au un caracter cert,
neechivoc, în privinţa existenţei constrângerii exercitate de inculpat ca
modalitate de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei.
În privinţa martorilor audiaţi, Curtea a constatat că depoziţiile acestora
reprezintă probe mediate, având drept sursă principală declaraţia victimei C. M..
În primele declaraţii martorii au relatat despre fapta de tentativă de
viol, despre care au luat cunoştinţă cu ocazia mărturisirilor făcute de victimă
după depunerea plângerii penale, şi nicidecum despre o faptă de viol.
De asemenea, declaraţiile martorilor relevă aspecte circumstanţiale
cum că inculpatul obişnuia să plimbe fetele cu autoturismul său, că şi victima a
fost văzută în autoturism sau că între părţi au existat relaţii foarte bune,
trăgându-se astfel concluzia că victima avea încredere în inculpat.
Niciuna dintre depoziţii nu conţine informaţii relevante, percepute
direct de martori, relative la circumstanţele concrete în care s-au comis faptele,
aşa cum sunt ele reţinute în actul de sesizare şi în hotărârea atacată, sau
privitoare la urmele specifice unei infracţiuni de viol, respectiv urme de
violenţă, biologice sau materiale, dat fiind că s-a reţinut deflorarea victimei.
Dimpotrivă, din declaraţia martorei C.E., sora victimei, rezultă că nu
au existat urme biologice ( de sânge ), specifice deflorării, pe lenjeria intimă a
victimei.
Referitor la obiectul de vestimentaţie rupt, predat organelor de
urmărire penală, Curtea a apreciat că acest mijloc de probă nu poate avea forţă
probantă atâta timp cât victima a declarat mai întâi că i-a fost rupt de inculpat iar
apoi a susţinut în faţa instanţei de fond, că a tras şi l-a rupt singură.
Ipoteza violului nu este susţinută nici de constatările medico-legale
efectuate la aproximativ 2 luni de la data când s-a reţinut că s-a comis fapta şi
evidenţiate în certificatul medico-legal nr. 736/23.05.2008 al S.M.L.Buzău.
Conform acestor constatări, victima a prezentat deflorare cu rupturi
himenale cicatrizate, mai vechi de 10-14 zile, a cărei dată de producere nu se
poate preciza şi nu a prezentat semne de violenţă pe cap, trunchi şi membre.
În concluzie, Curtea a apreciat că probele administrate nu confirmă
existenţa constrângerii exercitate de inculpat asupra victimei C.M. pentru a se
putea reţine infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 al.3 c.pen.
Totuşi, materialul probator administrat în cauză respectiv ultima
declaraţie a părţii vătămate dată la instanţa de fond care se coroborează cu
constatările din certificatul medico legal, cu declaraţiile martorilor care au
văzut-o pe victimă în autoturismul inculpatului şi cu declaraţia inculpatului dată
în faţa instanţei de apel, prin care recunoaşte că a întreţinut raport sexual
consimţit cu victima, dovedeşte existenţa unui raport sexual consimţit între părţi,
faptă ce se circumscrie infracţiunii de act sexual cu un minor, prevăzută de art.
198 al.1 c.pen.
În privinţa faptei de viol având ca victimă minora D.A., Curtea
constată că situaţia faptică reţinută în actul de sesizare şi hotărârea primei
instanţe, din punct de vedere probator, prezintă aceleaşi rezerve şi aspecte de
netemeinicie.
În primul rând, se observă că plângerea pentru această infracţiune de
viol s-a formulat după cca. 2 ani de la data când se reţine comiterea faptei, iar
toate probele administrate sunt efectuate după acest interval de timp.
În al doilea rând, probele administrate nu susţin ipoteza consumării
unui raport sexual între inculpatul P.I. şi victima D.A., prin constrângerea
victimei.
Singura probă pe baza căreia s-au demarat cercetările şi care a susţinut
ipoteza violului, a fost declaraţia dată de victimă în faza de urmărire penală, la
insistenţele numitei C.M., mama primei victime, declaraţie retractată ulterior în
faţa instanţei de fond.
Celelalte probe administrate sunt, ca şi în cazul precedent, probe
mediate sau care conţin aspecte circumstanţiale şi nu esenţiale pentru fapta
dedusă judecăţii, fiind irelevante pentru dovedirea violului.
Aceste probe nu dovedesc cel puţin o schimbare, o modificare în
comportamentul victimei după data când se pretinde că s-a comis fapta, niciunul
dintre martorii audiaţi, persoane apropiate victimei, nu au sesizat o asemenea
schimbare, care este aproape certă şi vizibilă în asemenea situaţii, şi care nu
poate trece neobservată.
Dimpotrivă, sunt probe, respectiv declaraţia martorei G. C., care relevă
că victima îşi începuse viaţa sexuală, chiar ea povestind că a întreţinut raport
sexual cu un băiat în scara unui bloc.
Deşi, nu sunt suficiente şi relevante pentru dovedirea infracţiunii de
viol, probele administrate respectiv, ultima declaraţie a părţii vătămate,
constatarea medico legală nr.864/25.06.2008 care atestă în cazul victimei o
deflorare veche a cărei dată de producere nu mai poate fi precizată, declaraţiile
martorilor care au văzut-o pe victimă în autoturismul inculpatului şi declaraţia
de recunoaştere a inculpatului făcută în faţa instanţei de apel, dovedesc
consumarea unui raport sexual consimţit între părţi, faptă ce se circumscrie
infracţiunii de act sexual cu un minor, prev. de art. 198 al.1 c.pen.
Potrivit acestui text de lege, raportul sexual are loc fără constrângere şi
fără a se fi profitat de starea de neputinţă a victimei. Fapta are loc cu
consimţământul victimei, dat desigur, în condiţiile lipsei de maturitate psihică,
sub imperiul impulsurilor necontrolate, al lipsei de rezistenţă morală ori sub
influenţa inculpatului.
În raport de considerentele expuse, Curtea constată că instanţa de fond, în
lipsa unei analize temeinice, amănunţite, profunde a fiecărei probe şi a probelor
în ansamblu, a făcut o interpretare greşită a acestor probe, şi a dat relevanţă
deosebită, exagerată, unei singure probe, reţinând o situaţie de fapt bazată pe
constatări vagi, discutabile, pe presupuneri şi prezumţii, contrară exigenţelor
prevăzute de art. 356 cod procedură penală. De asemenea, instanţa de fond a
reţinut existenţa concursului de infracţiuni, fără a arăta în dispozitivul hotărârii
fiecare infracţiune parte a concursului ori cel puţin numărul infracţiunilor, nu a
stabilit pedeapsa principală şi pedeapsa complementară pentru fiecare
infracţiune şi a reţinut aplicarea art. 74 c. pen., fără a arăta împrejurarea reţinută
ca circumstanţă atenuantă, art. 34, art. 35 şi art. 79 c.pen.
În consecinţă, Curtea, în baza art. 379 al.1 pct.2 lit.a c.proc.pen, a admis
apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând, a dispus, în baza art. 334
C.proc.pen. schimbarea încadrării juridice din cele două infracţiuni de viol, prev.
de art. 197 alin.3 c.pen., în două infracţiuni de act sexual cu un minor, prev. de
art. 198 alin.1 c.pen.