a fost odată un sat/ de Ioan Barb

A fost odată ca niciodată

un sat cu căsuţe văruite în lumină
cu oameni primitori
unde se adunase atâta bucurie
încât în fiecare dimineaţă
era ajun de sărbătoare
la capătul uliţei
se împărţeau copiilor plăcinte calde
ziua ţinea cât un an
nu ne mai săturam
colorând cerul cu degetele
atârnându-i păsările sub nori
coloram grădinile cu pomi aplecaţi
sub povara roadelor coapte
firul limpede al iazului morii
care împărţea Suseniul de Joseni
mai mult ca sigur Dumnezeu s-a gândit El
că trebuia să fie un semn
ca să ne poată deosebi
am mai pictat şi moara
cu roţile ei din lemn înnegrit
iazul în care Dumnezeu
amesteca toate culorile la amiază
şi ferestrele nopţii
în aşa fel încât cei plecaţi dintre noi
să se uite cu bucurie pe pământ
seara când se adună pe la casele lor din cer
să se bucure şi ei de satul nostru
cu oameni frumoşi
şi căsuţe
văruite cu lună
Ieri am fost la oraş/ de Girel Barbu
Ieri am fost la oraş
cu satul în braţe
nu am avut cu cine
să-l las acasă
ai mei toţi au fost plecaţi
la cosit de greieri
mergeam pe străzi
mândru de parcă
strângeam la piept cerul.
Ieri am fost la oraş
şi toţi oamenii se uitau
în satul meu pe care-l
purtam în braţe
ca pe un prunc de abur
ca într-o oglindă
în care Îl vedeau pe Dumnezeu
cârpind lumina pe prispa veacului.
Sufletul satului/de Lucian Blaga
Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.