POVESTEA LĂCRĂMIOARELOR

Acum o mulţime de ani a existat o scurtă vreme în care fiecare floare era de fapt o
mică zână cu puteri deosebite.
În timpul zilei florile răspândeau parfumuri frumoase şi bucurau ochii oamenilor, iar în
timpul nopţii se transformau în zâne şi făceau tot felul de fapte bune. Toate florile se aflau în
grija Primăverii. Ea le dădea nume, ea le ajuta să crească frumos, ea le învaţa cum să
răspândească cele mai minunate parfumuri şi tot ea trebuia să fie atentă ca nici o zână să nu
uite să se transforme înapoi în floare când se apropiau zorii zilei.
Primăvara avea o grămadă de treabă şi zânele nu-i uşurau deloc munca pentru că făceau o
mulţime de năzbătii. Florile de primăvară erau foarte greu de îngrijit pentru că se purtau
exact ca nişte copii neastâmpăraţi. Ghioceii, brânduşele, zambilele, toporaşii, albăstrelele
erau aproape imposibil de controlat când se lăsa seara. Primăvara trecea în fiecare noapte pe
la fiecare grup de flori şi le ruga să fie atente cu vrăjile, să aibă grijă să nu le observe nici un
om şi mai ales să-şi folosească puterile pentru a face fapte bune.
Distracţia preferată a florilor de primăvară era să se joace cu minţile oamenilor. Îi vizitau
când dormeau, le parfumau camerele cu cele mai ameţitoare parfumuri şi apoi le intrau în
vise. A doua zi oamenii se trezeau năuci, cu chef de ducă şi cu o poftă nebună de a se arunca
pe un câmp cu flori şi a sta la soare. Din cauza acestei distracţii tot mai mulţi oameni nu se
mai duceau la muncă, tot mai mulţi copii nu mai aveau poftă de învăţat şi nimeni nu părea
să mai poată să se concentreze la nimic. Bătrânii vremii dădeau vina pe biata Primăvară şi o
acuzau că le ia minţile celor mai tineri. Neregulile astea au ajuns până la cel mai puternic
Duh de Pădure din perioada aia. Duhul a fost aşa de nemulţumit că a chemat-o pe Primăvara
în scorbura unde se ascundea şi i-a cerut socoteală:
- Ce-i povestea asta cu oamenii care nu mai au chef de nimic şi zac toată ziua prin păduri
mirosind florile de primăvară? Te-ai înţeles cu Vântul să le luaţi minţile?
- Vai Duhule, cum poţi să crezi aşa ceva? Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii…am atât de
multă treabă că abia reuşesc să mă întâlnesc cu Soarele şi să topim zăpezile rămase pe la
munte.
- Cum adică ai atât de multă treabă?! Doar eşti Primăvara, cu asta trebuie să te ocupi…
- Duhule, eu am în grijă şi toate florile-zâne de primăvară şi…e foarte greu să le
supraveghezi pe toate.
- Am uitat că s-a votat la ultimul congres al Duhurilor ca florile să fie zâne pe timp de
noapte…Am spus de atunci că nu e o idee bună şi uite unde s-a ajuns!
Duhul tuna şi fulgera. Nu era de acord ca oamenii să petreacă atât de mult timp în natură
pentru că exista riscul ca unul dintre ei să zărească un duh sau o zână şi toată viaţa să li se
dea peste cap. Zânele, spiriduşii, duhurile nu puteau exista decât dacă oamenii nu ştiau de
ele.
Primăvara s-a înfuriat că florile zâne nu o ascultaseră aşa că din cauza nervilor ei şi ai
Duhului începuse o furtună în toată regula.
Ghioceii s-au speriat de tunetele şi fulgerele care se abătuseră asupra lor. Nu greşiseră atât
de mult…doar îi mângâiaseră pe oameni cu petalele pe obraz ca să le fie pielea mai fină şi
mai parfumată. De unde erau să ştie că toate fetele pe care le mângâiaseră în felul acesta
deveniseră atât de mândre de fineţea pielii lor încât nu se mai dezlipeau de oglinzi?!
Albăstrelele începuseră şi ele să plângă. Ce-i aşa de grav că au folosit culoarea lor pură
pentru a înfrumuseţa ochii celor pe care-i vizitaseră în somn? Acum au ochii mai frumoşi…
chiar dacă au devenit încrezuţi şi bat din gene ca toţi ceilalţi să-i poată admira mai bine.
Toate florile de primăvară plângeau îngrijorate din cauza furtunii pe care o stârniseră.
Aflaseră că potopul a venit din cauza lor de la bătrâna Iarbă. Iarba le-a povestit că s-au mai
întâmplat astfel de furtuni pe vremea când fluturii erau ca nişte prinţi şi toate florile se
ofileau de dorul lor. Au plâns atât de mult, încât din lacrimile lor amestecate cu picăturile de
ploaie şi grindina care cădea furioasă din cer, s-au format nişte boboci ca nişte mărgăritare.
Când primăvara a ajuns la primul grup de flori ca să le certe pentru năzbâtiile făcute peste
noapte, s-a lovit de un câmp plin cu nişte flori albe cum nu mai văzuse niciodată. A zâmbit
şi tunetele au început să se potolească. A vizitat un alt grup de flori şi situaţia era aceeaşi:
peste tot era plin de flori albe, mici şi delicate iar celelalte flori se ofiliseră de tristeţe.
Primăvara s-a aplecat către bătrâna Iarbă şi a întrebat-o ce se întâmplase acolo.
- Năzbâtiile astea de zâne flori au plâns atât de mult pentru că te-au supărat încât din
lacrimile lor au răsărit florile astea mici.
Primăvara a început să lăcrimeze uitându-se la florile ofilite.
- Bietele de ele, s-au speriat de furtună şi s-au ofilit…O să numim florile astea noi
“Lăcrămioare” şi de acum nici o floare nu va mai putea să se smulgă din rădăcină la lăsarea
nopţii. Florile vor bucura oamenii numai când aceştia o să le caute.
După ce a rostit aceste vorbe Primăvara a cules câteva lăcrămioare, şi le-a prins în părul
lung şi blond şi apoi a zburat către Duhul de Pădure să-i arate ce răsărise din lacrimile
florilor.
Duhul de pădure a fost aşa de impresionat de Lăcrămioare încât a decis să învie toate florile
de primăvară şi să le lase totuşi o putere specială, chiar dacă nu mai erau zâne: să poată
vorbi între ele şi din când în când oamenii cu suflet curat să le poată auzi poveştile.
După ce ploaia aprigă s-a potolit şi soarele a început din nou să strălucească, oamenii cei
năuci s-au trezit ca dintr-un somn greu şi s-au întors la treburile lor. Când au dat peste noile
flori le-au adunat şi le-au strâns în bucheţele, minunându-se că nu le mai văzuseră niciodată
până atunci. Primăvara a vizitat visele bătrânilor şi le-a transmis povestea şi numele florilor
nou răsărite. Bunicii şi bunicile de pe atunci au spus povestea Lăcrămioarelor şi au răspândit
numele florilor născute din plânsul fostelor zâne.

Şi-am încălecat pe-un coş cu flori

Şi v-am spus o poveste în culori.