Mircea Pocol

Principiul etic: sacru sau profan?

„La început era Cuvântul” (Ioan, 1:1). Semnificația acestei afirmații a Apostolului
Iubirii este de o profunzime sublimă. În altă parte în Sfânta Scriptură, este menționat cum
Dumnezeu l-a chemat pe Adam și i-a arătat viețuitoarele cerului și pământului, pentru ca să
vadă cum le va numi (Facerea, 3:19-20). Prin urmare, se pune o întrebare referitoare la
puterea cuvântului și întrebuințarea corectă și eficientă a acestuia, ca mijloc de simbolizare,
reprezentare și manifestare a unui principiu, a unei puteri, a unui gând, a unei trăiri. Într-o
lume profană, care și-a uitat patria cerească, puterea și semnificația cuvintelor a fost și
aceasta distorsionată, precum lumea a fost coruptă de o societate rătăcită. Scopul lucrării de
față este de a îndrepta și aplica corect semnificația cuvintelor etică și morală.

O căutare sumară în dicționar arată că „etica” reprezintă „principii morale care

guvernează comportamentul unei persoane sau desfășurarea unei activități”, iar în sens mai
restrâns „o ramură a cunoașterii care se ocupă de principiile morale”. În ceea ce privește
„moralitatea”, aceasta reprezintă „principii care vizează distincția între comportament corect
și greșit sau bine și rău”, iar într-un sens mai restrâns „un sistem particular de valori și
principii de conduită” (https://en.oxforddictionaries.com). Însă aici apare o problemă a
societății moderne în a discerne ce este firesc sau nefiresc ce își are originea în necunoaștere
și ignoranță. Standardele firescului au fost bazate pe condiția umană decăzută, iar legile
divine au fost uitate. Așa s-a ajuns, printre altele, la acea aberație numită „corectitudine
politică”. Așa s-a ajuns la a se confunda libertatea cu libertinajul.

Din perspectivă filosofică, etica este în general definită ca știința moralității. Subiectul
moralității prezintă două aspecte. Primul caută să răspundă la întrebarea: „Ce este
moralitatea?”; al doilea caută să răspundă la întrebarea: „Ce ar trebui să fie moralitatea?”
(Hall, 1949).

La prima întrebare se răspunde în general prin studiul codurilor și statutelor morale a

diferitelor civilizații, din trecut și prezent, care arată efectul în plan social al impulsului moral
din om. Cum nu este o altă cale de a examina impulsul moral, cu excepția luării în
considerare a consecințelor acestuia, moralitatea este judecată după valorile morale, la fel
cum calitatea minților este judecată după gândurile care emană din acestea. A doua întrebare
este mai abstractă și mai dificil de răspuns. Oamenii știu ce fac, dar nu știu sigur ce ar trebui
să facă (Hall, 1949).

Se poate exemplifica luând în discuție patriotismul. Majoritatea națiunilor consideră

patriotismul o virtute morală, însă patrotismul cum e astăzi interpretat este adesea antisocial
și distructiv. Cu alte cuvinte, răspunsul la întrebarea „Ce este patriotismul?”, examinând din
perspectiva tradiției acceptate, este „naționalism fanatic”. Pe de altă parte, în găsirea
răspunsului la întrebarea „Ce ar trebui să fie patriotismul?”, vine o perspectivă mai nobilă,
care prezintă patriotismul ca fiind „iubirea pentru umanitate”. Sau, „în cuvintele lui Thomas
Paine, „Lumea este țara mea”” (Hall, 1949).
 „Moralitatea este un cod al relațiilor. Este acea parte a filosofiei care estimează
importanța acțiunilor unei persoane asupra altei persoane” (Hall, 1949). Însă în practică
lucrurile stau altfel. Deși civilizația este considerată a fi un imperiu moral, codurile sale nu au
produs securitate individuală sau colectivă. Prin urmare, adevăratele scopuri ale moralității nu
au fost realizate (Hall, 1949).

Abordând problematica eticii, este necesară stabilirea unui standard al acțiunii, ca

măsură acceptată a moralității. Din nefericire, sunt diferențe fundamentale de opinie
referitoare la standardele morale. Aceste opinii pot fi clasificate sub patru rubrici generale
(Hall, 1949):

1. Teologii susțin că voia lui Dumnezeu este standardul moralității; că scripturile sfinte
ale lumii, întrucât se admite faptul că acestea conțin cuvântul revelat al lui Dumnezeu,
sunt manualele absolute de moralitate.

2. Raționaliștii susțin că rațiunea pură este criteriul ultim al moralității; că filosofia, prin
extinderea tuturor valorilor morale la fundamentul lor abstract al perfecțiunii,
revelează codul de acțiune spre care toți oamenii ar trebui să tindă.

3. Hedoniștii sunt de părere că plăcerea, confortul și utilitatea ar trebui să fie factorii

dominanți în moralitate; că, individual și colectiv, oamenii ar trebui să întreprindă
acele acțiuni care sunt mai mult plăcute și mai puțin laborioase și care creează cea mai
puțină confuzie socială. Mulți dintre aderenții acestui sistem văd codurile morale mai
conservative ca inhibiție religioasă.

4. Biologiștii consideră că moralitatea este adaptarea perfectă la legea naturală și mediul

social. Pentru această școală, naturalețea este principala virtute; iar o persoană care
trăiește la nivelul unui standard în acord perfect cu ceea ce este, în termeni de specie
și tip, poate fi considerat un animal moral. Totuși, biologiștii presupun că legea
naturală, într-o anumită măsură, implică responsabilitate față de comunitate. Definiția
biologică a moralității este, prin urmare, adaptarea biologică perfectă la mediu și
circumstanță.

În afară de aceste patru interpretări generale ale eticii, mai este o a cincea abordare
abstractă a acestui subiect, perfecționismul. Acesta este definit ca etica autorealizării.
Moralitatea este văzută ca fiind o chestiune cu totul personală. Bine și rău sunt considerate a
fi problematici individuale, iar moralitatea constă în trăirea fiecărui individ în acord cu
propriul său cod, în același timp presupunând existența unui impuls natural în om care îl
conduce spre o filosofie de viață rațională și constructivă (Hall, 1949).

Una din marile probleme ce țin de domeniul eticii este originea așa numitului impuls
moral. Se pune întrebarea dacă există ceva din interiorul omului care îl îndeamnă la acțiune
dreaptă, sau moralitatea este doar rezultatul relaționării sociale primitive. În alte cuvinte, dacă
există un standard absolut de bine și rău în univers, sau există doar un standard relativ care
apare din acțiune. Din nou, apare întrebarea dacă impulsul moral își derivă autoritatea din

2
ceea ce este în general denumită lege universală. Dacă este această lege universală voința
conștientă a Agentului Creativ, sau este doar procedura mecanicistă a agenției universale.
Dacă există o conștiință universală a moralității, sau moralitatea este doar un accident al
conștiinței umane care apare din chimia umană (Hall, 1949).

Intuiționaliștii presupun că mintea umană, prin extensia mistică a conștiinței, devine

conștientă de o moralitate universală vastă după care omul ar trebui să își reglementeze viața.
Pe de altă parte, materialiștii susțin că nu există nici o certitudine morală în existență și că
toată acțiunea este în final motivată de impulsuri către supraviețuire, altă definițe pentru
moralitate fiind astfel codul de supraviețuire (Hall, 1949).

De-a lungul timpului, experiența a justificat anumite atitudini față de acțiune și a

demonstrat necesitatea anumitor relații. Aceste acțiuni și relații constituie așa numitele
evidențe morale în viață. Etica este știința acestor acțiuni și relații, iar scopul filosofiei este de
a le înțelege și aplica (Hall, 1949).

Toate ființele umane doresc în mod natural să fie fericite și toate codurile morale
justificabile trebuie, într-o anumită măsură, să recunoască dezirabilitatea acestui scop. Etica
divide fericirea în două forme: egotistă și universalistă. Fericirea egotistă, ca și cod etic,
urmărește confortul, securitatea și plăcerea individului, iar sub această lege, fiecare om pune
propria bunăstare ca prima considerație a vieții. Fericirea universalistă, ca și cod etic,
identifică fericirea individului cu fericirea colectivă (Hall, 1949).

Marii filosofi, mistici și profeți ai lumii au aderat la perspectiva universalistă a

fericirii. Pentru omul înțelept fericirea fiecăruia depinde de fericirea tuturor. Dintr-o
perspectivă morală, altruismul este considerat un sentiment mai rafinat decât egoismul, prin
urmare etica universalistă este considerată superioară și mai iluminată decât etica egotistă
(Hall, 1949).

Materialiștii ar putea întreba după care regulă se poate afirma faptul că altruismul este
superior egoismului. Astfel se pătrunde în profunzimea acestei chestiuni de etică. Dacă etica
este acceptată ca filosofie a conduitei, atunci trebuie definită dreapta conduită. În acord cu
moralitatea filosofică, dreapta conduită este acel sistem de acțiune care împlinește în modul
cel mai complet nevoile umane și conduce spre realizarea celor mai nobile aspirații umane. În
consecință, așa cum a observat Immanuel Kant (apud Hall, 1949), etica conduce către
condiția ultimă în care indivizii trăiesc împreună într-o condiție a scopurilor, mai degrabă
decât într-o stare a mjloacelor. Toată acțiunea este mijloc către un scop. Când acțiunea
dreaptă realizează scopul, atunci omul trece de la starea de efort la starea de mulțumire (Hall,
1949).

Fericirea este definită ca acea condiție a conștiinței de care omul se bucură atunci
când a îndeplinit acțiunea necesară pentru a produce fericire. Vechii maeștri ai filosofiei etice
au postulat Epoca de Aur ca fiind acel timp care va veni când toată moralitatea ca mijloc va
realiza moralitatea ca scop, iar oamenii vor trăi împreună într-o ordine socială născută din
disciplina morală și din instituirea permanentă a valorilor morale (Hall, 1949).
3
 Pentru studenții filosofiei metafizice, chestiunile de etică trebuie dezvoltate pe linii de
inferențe metafizice. În același timp, inferențele fizice nu pot fi ignorate; acestea trebuie
considerate așa cum le vedea Platon, ca fiind suspendate de cauze spirituale (Hall, 1949).

Inițiații păgâni considerau etica ca fiind una din cele şapte atribute ale divinității.
Dumnezeu nu era doar spirit și trup, ci și suflet, iar acest termen presupune întreaga sferă de
virtuți morale. Socrate a declarat că Dumnezeu este bun, astfel postulând moralitatea ca un
corelativ inevitabil al divinității (Hall, 1949). În Noul Testament este relatată o conversație
dintre un om și Iisus: „Și iată oarecine venind la el îi zice: Învățătorule, ce lucru bun să fac ca
să am viața veșnică? El îi răspunse: Ce mă întrebi despre Bun? Unul [Dumnezeu] este cel
Bun. Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei, 19:16-17).

Omenirea trăiește într-o epocă a exploatării, în care forța își exercită avantajul
temporal asupra dreptului, iar chestiunile de moralitate sunt confundate de despotismul
avantajului. Voința celui puternic devine standardul efemer al binelui și răului. Cuceritorii fac
legi pentru cuceriți, iar ignoranții atribuie un aspect universal acelor legi care nu îl merită. În
timp, erori de mult perpetuate devin obicei. Oamenii nu le mai examinează, ci acceptă fără
întrebări edicte vechi și absurdități străvechi (Hall, 1949).

Este de neconceput, după cum a observat Francis Bacon (apud Hall, 1949), ca acest
plan universal să fie fără suflet. Apar mereu dovezi incontestabile ale unui Intelect călăuzitor.
Dacă există conștiință în om, există conștiință în univers din care omul este doar o mică parte.
Dacă există moralitate în om, există doar o singură sursă din care el o poate deriva și aceasta
este Moralitatea Suverană a lumii (Hall, 1949).

Platon a fost unul dintre cei mai nobili oameni care au trăit pe acest pământ. Teologia
lui Platon este una dintre cele mai exaltate sisteme religioase stabilite vreodată în lume.
Astfel, este un bun mod de a aborda filosofia eticii prin prezentarea unei serii de definiții
platonice. Este specificat faptul că logica lui Platon descinde de la general la particular, de la
concepte universale la aplicații particulare. Filosofia platonică se bazează pe următoarele
premise fundamentale (apud Hall, 1949):

1. Cauza Universală pe care oamenii au numit-o Dumnezeu este Viața Divină, căreia
calitățile de conștiință, inteligență și virtute îi sunt intrinseci.

2. Dumnezeu este bun; astfel, Divinitatea, în virtutea existenței proprii și a propriei

naturi, este standardul perfecțiunii absolute, în fața căruia toate lucrurile trebuie să se
conformeze pentru a fi divine.

3. În consecință toate care participă în Dumnezeu ca energie sau minte trebuie, de

asemenea, să participe în Dumnezeu ca virtute, deoarece aceste calități sunt
indivizibile și una în esență.

4. În procesul creșterii sau evoluției, formele participă în divinitate, în primul rând, ca

energie sau conștiință; în al doilea rând, ca inteligență sau minte; și în al treilea rând,
ca virtute sau moralitate. Prin urmare, virtutea este una dintre ultimele realizări
4
 umane, deoarece creaturile care au viață și inteligență nu au neapărat și virtute.
Virtutea, deși latentă în toate naturile, este considerată a fi dobândită atunci când este
manifestată în acțiune. Astfel, se poate spune că o ființă are, sau nu, virtute, în sensul
că manifestă sau nu manifestă virtute în acțiunea individuală.

5. Viața energizează, intelectul organizează, virtutea civilizează. Astfel, toate relațiile

constructive, prin care creaturile izolate sunt aduse în final într-o existență cooperativă
comunitară, răsar din realizarea de către om a divinității ca virtute.

6. Virtutea este demonstrată în diferite planuri ale naturii, dar nu trebuie confundată cu
diverse emoții umane. Dragostea, prietenia, îndurarea, îndatorirea, responsabilitatea și
generozitatea sunt termeni adesea confundați cu virtutea. Trebuie ținut minte că
virtutea este un principiu. Poate fi denumit, pentru scopuri practice, principiul bunelor
relații. Orice emoție constructivă poate, sau poate nu, fi virtuoasă în acord cu calitatea
sa intrinsecă, pentru că virtutea este un principiu și nu o acțiune. De exemplu,
generozitatea nu este o virtute în sine, dar devine o virtute când e direcționată de
înțelepciune și integritate. Generozitatea care nu e practică nu este considerată sub
nici o formă o virtute.

7. Astfel, se pare că acțiunea participă în virtute în măsura în care este consistentă cu

acea armonie universală care este adevărata fundație a lumii.

8. Din punct de vedere platonic, virtutea este mai mult decât moralitate, pentru că
moralitatea este limitată la creaturi care au o natură morală, pe când virtutea există ca
principiu dincolo de sfera valorilor morale. În consecință, etica este dincolo de
moralitate și include acel aspect al scopului divin care este sugerat de termenul
„apartenență” (a fi la locul său).

9. Acum trebuie definită apartenenţa. Atunci când este observat planul universal, aşa
cum este manifest în univers desfăşurat înaintea privirii, sunt impresionante mai ales
dreptatea şi ordinea exprimate pretutindeni. Apelând la o metaforă simplă, se poate
afirma că pare să fie „un loc pentru totul şi totul este la locul său”. Părţile lucrează
împreună; diversitatea este inclusă într-o unitate atotsuficientă; cooperarea este
prezentă pretutindeni. Contemplând misterul ordinii divine, nu se poate să nu fie
impresia unui anume sens al apartenenţei substanţiale. Totul este acolo unde ar trebui
să fie, făcând ceea ce ar trebui să facă. Acesta trebuie să fie tiparul tuturor relaţiilor
umane. Astfel, un exemplu de etică este omul acolo unde ar trebui să fie, făcând ceea
ce ar trebui să facă, sincronizând scopul personal cu scopul universal.

Immanuel Kant (apud Hall, 1949) oferă o definiţie elevată a eticii. El a realizat că
fiecare om trebuie astfel să acţioneze încât, dacă acţiunea acelui om ar deveni o lege
universală, ar fi dreaptă şi adecvată.

Adevăratul student al eticii se înclină în faţa realităţilor spirituale inevitabile ale vieţii.
El realizează că supunerea faţă de legile universale este începutul apartenenţei individuale.

5
Moralitatea este în general implicată în problematica binelui şi răului, iar numeroase coduri
de conduită făcute de om sunt confundate cu etica. Tot binele şi răul trebuie măsurate pe baza
legii apartenenţei universale şi nu a codurilor făcute de oameni. Când un individ, din
ignoranţă, încalcă vreun principiu al apartenenţei universale, suferă. Când o comunitate
încalcă principiul universal al relaţiilor comunitare, acea comunitate decade în rău, deşi legile
sale făcute de oameni nu au fost încălcate. Omul este fericit şi lumea sa este în pace atunci
când el trăieşte în armonie cu scopul universal. Este scopul universal cel care revelează etica
naturală. Pentru filosof, apartenenţa nu implică numai dreptatea, ci şi calitatea de „a se
integra”. Omul este virtuos atunci când „se integrează” în legea vieţii. Atunci când viaţa
spirituală a omului este în acord cu scopul spiritual al fiinţei, atunci când viaţa mentală a
omului este în armonie cu legile minţii, atunci când viaţa fizică a omului este în acord cu
legile naturii, atunci omul se poate considera a fi etic, având virtute şi moralitate (Hall, 1949).

În tradiţia iniţiatică transmisă pe filiera şcolii orfice şi pitagoreice, păstrătoare a

misterelor sacre din templele egiptene, se afirmă existenţa a trei mari puteri în Univers:
Providenţa, Voinţa [Omului; sau Puterea] şi Destinul. Pitagora a recunoscut două motive ale
acţiunilor omului, puterea Voinţei şi necesitatea Destinului, amândouă supuse unei legi
fundamentale numită Providenţa, din care au emanat deopotrivă. Primul din aceste motive
este liber, al doilea constrâns. Puterea Voinţei este exercitată asupra lucrurilor care trebuie
făcute, sau asupra viitorului; necesitatea Destinului, asupra lucrurilor făcute, sau asupra
trecutului; şi una o hrăneşte pe cealaltă fără încetare, lucrând asupra materialelor pe care şi le
furnizează reciproc una celeilalte; pentru că, în acord cu învăţăturile acestui admirabil filosof,
din trecut se naşte viitorul, din viitor se formează trecutul şi din uniunea celor două este
generat veşnic existentul prezent, din care îşi derivă originea cele două deopotrivă. Astfel,
urmând această doctrină, libertatea conduce în viitor, necesitatea în trecut, iar Providenţa
asupra prezentului. Nimic din ceea ce există nu are loc la întâmplare, ci prin uniunea legii
fundamentale şi providenţiale cu voinţa umană care o urmează sau o încalcă, acţionând
asupra necesităţii. Armonia dintre Voinţă şi Providenţă constituie Binele; Răul apare din
opoziţia lor. Omul a primit trei forţe adaptate fiecărei modificări ale fiinţei sale, pentru a fi
ghidat în cursul pe care îl va urma pe pământ, toate trei legate de Voinţa sa. Prima, legată de
corp, este instinctul; a doua, devotată sufletului, este virtutea; a treia, aparţinând inteligenţei,
este ştiinţa sau înţelepciunea. Aceste trei forţe, indiferente în ele însele, iau acest nume numai
prin buna întrebuinţare pe care Voinţa o face din ele; pentru că, printr-o rea întrebuinţare
acestea degenereză în brutalitate, viciu şi ignoranţă. Instinctul percepe binele sau răul fizic
care rezultă din senzaţie; virtutea recunoaşte binele sau răul moral care există în sentiment;
ştiinţa judecă binele sau răul inteligibil care izvorăşte din asentiment. În senzaţie, binele sau
răul este numit plăcere sau durere; în sentiment, iubire sau ură; în asentiment, adevăr sau
eroare. Senzaţia, sentimentul şi asentimentul, aflându-se în corp, în suflet şi în spirit,
formează un ternar, care, devenind dezvoltat sub auspiciul unei unităţi relative, constituie
cuaternarul uman, sau Omul considerat abstract. Cele trei atribute care compun acest ternar
acţionează şi reacţionează unul asupra celuilalt şi devin reciproc iluminate sau obscure; iar
unitatea care le leagă, i.e., Omul, este perfecţionat sau depravat, în acord cu tendinţa sa de a
se contopi cu Unitatea Universală sau de a se despărţi de ea. (Fabre d’Olivet, 1917).
6
 S-a afirmat mai sus că virtutea este un principiu. Din punct de vedere filosofic,
principiul este descris ca fiind „ceea ce este” (Éliphas Lévi, 1896). Principiul este ceea ce
este; este însăşi raţiunea existenţei. În versiunea latină a Scripturii scrie astfel: In principio
erat Verbum; care în traducere înseamnă „întru început era Cuvântul”. Însă, este posibil ca o
altă modalitate de interpretare să fie: în Principiu era Logosul. În tradiţia hermetică,
„„limbajul cosmic” semnifică limba lui Dumnezeu sau limba Providenţei Divine. Prin
aceasta, Dumnezeu, ca Spirit Universal, a creat tot ceea ce există în univers, de la cel mai mic
la cel mai mare şi mai înalt, în acord cu acele legi imuabile prin care Dumnezeu îşi exprimă
propriul Lui Sine. Astfel, putem a-L înţelege pe Dumnezeu numai prin intermediul
legitimităţii Sale în univers şi înveşmânta sinteza legilor Sale în cuvinte şi a-L exprima ca pe
Cel mai Înalt Prinicipiu Original comprehensibil umanităţii” (Bardon, 2014). Hermes
Trismegistos (1906) afirmă că „Zeul nu este Minte, ci Cauza pentru care Mintea este; Zeul nu
este Spirit, ci Cauza pentru care Spiritul este; Zeul nu este Lumină, ci Cauza pentru care
Lumina este. Prin urmare, Zeul trebuie onorat cu aceste două nume [Binele şi Tatăl] – nume
care i se cuvin numai Lui şi nimănui altcuiva”. Aşadar, Dumnezeirea este un Principiu, Cauza
Supremă a Tot ceea ce există; iar virtutea este o calitate a Divinităţii. „Dumnezeu, în termeni
ai moralităţii, este Virtutea absolută” (Hall, 1949). Prin urmare, unicul standard al eticii şi
moralităţii universale este Binele Suprem, Dumnezeu.

Un rol important în cultivarea virtuţilor din viaţa omului îl are religia. „Vechile Şcoli
de Mistere învăţau că adevărata religie constă în dreapta întrebuinţare a energiei şi
oportunităţii; în realizarea faptului că viaţa care ne susţine este o forţă sacră şi spirituală,
întrebuinţarea ei cu reverenţă fiind considerată a fi o virtute spirituală. Reaua întrebuinţare a
energiei şi utilizarea inadecvată şi distructivă a Agentului Divin indică un punct de vedere
imatur spiritual. Scopul energiei este de a crea, conserva şi înfrumuseţa. Întrebuinţarea
adecvată a acesteia creşte măsura binelui manifestat. Filosoful, realizând că energiile vieţii
sunt înseşi trupurile şi sufletele zeilor, se străduieşte să întrebuinţeze fiecare element al vieţii
sale pentru a produce un efect permanent şi constructiv. Risipa de energie, reaua întrebuinţare
sau abuzul, este un sacrilegiu de care nici un om înţelept nu vrea să fie vinovat” (Hall, 1949).

În încheierea acestui discurs, reamintim sinteza învăţăturilor etice şi morale ale

Înţelepţilor Antichităţii. A avea principii etice, în adevăratul sens, înseamnă a trăi în acord cu
principiile universale, a manifesta virtuţi, calităţi divine, a fi în armonie cu Universul. Numai
omul a cărei voinţă este în armonie cu Providenţa Divină este cu adevărat moral şi bun.

Bibliografie:

 Bardon, F. (2014). The Cosmic Language. The Key to the True Kabbalah. Salt Lake
City: Merkur Publishing, Inc.;

 Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament (1939).

Bucureşti: Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”;

7
 Éliphas Lévi (1896). The Candidate. Transcendental Magic. Its Doctrine and Ritual
(p. 27 – 36). London: George Redway;

 Fabre d’Olivet (1917). The Golden Verses of Pythagoras. New York and London:
G.P. Putnam’s Sons. The Knickerbocker Press;

 Hall, M.P. (1949). First Principles of Philosophy. Los Angeles: Philosophical

Research Society, Inc.;

 https://en.oxforddictionaries.com;

 Mead, G.R.S. (1906). [Hermes] to Asclepios. Thrice-Greatest Hermes. Studies in

Hellenistic Theosophy and Gnosis. Vol. II (p. 59 – 68). London and Benares: The
Theosophical Publishing Society.