Sunteți pe pagina 1din 2

Georgescu Alice-Andreea, grupa 34

Peisajul urban- dihotomia peisaj-mediu construit

Peisajul este definit prin convenție ca fiind o „porțiune de teritoriu, așa cum este percepută de
locuitori, al cărei caracter rezultă din acțiunea și interacțiunea factorilor naturali (prin
prezența nesemnificativă a acțiunilor umane) și/ sau umani (prin dominanța amprentei
umane).
Atribuirea unei semnificații de sine stătătoare termenului de „peisaj urban” în opinia lui
Rosario Assunto este considerată improprie, deoarece orașul se află mai degrabă în relație de
reprezentare decât de funcție, raport exprimat nu prin extensii geometrice, ci prin două
trăsături metaspațiale, în care toate elementele concură spre individualizarea spațiului și
definirea lui ca loc (imagine spațială în care timpul reprezintă momentanul și infinitatea).
Peisajul cultural se definește ca fiind constituit din intervenția omului totală sau parțială, atât
în plan fizic, cât și spiritual prin componente de imagine, comportament, tradiție, mentalitate,
etc. Spre exemplu, discutând contextual despre un spațiu public, caracteristicile sale
(atrăgător sau nu, confortabil sau nu) se relevă ca parte a peisajului cultural doar dacă
elementele sale reflectă un anumit tip de mentalitate a locuirii, juxtapunând astfel peisajul
cultural conceptului modern de locuire. Astfel, privind conceptul de peisaj cultural, raportul/
relația dintre natură și cultură este una incluzivă, ci nu exclusivă (pragmatism în loc de
metafizică).
Această abordare dihotomică, acest dualism peisaj- mediu construit în cadrul discuției legate
de peisaj este un reflex al gândirii postmoderne. Obiectivitatea exteriorului, socialitatea
spațiului comun reprezentând elementele ce dau formă arhitecturii, fac referire de fapt la
poziția mediului construit în raport cu peisajul printr-o abordare mai degrabă informală (în
care impactul exterior- peisajul prin intermediul locuirii modifică mediul construit) decât
formală (spațiul exterior, camera invizibilă ca volum în perioada barocă, în care mediul
construit e modelat ca peisajul să rămână într-o anumită formă).
Esența peisajului cultural constă in relații. Dacă mă refer la o relație pe care un individ o
stabilește cu un sit, la o trăsătură pe care un component al comunității o impregnează sitului,
mă refer deja la peisaj cultural. Nu ne putem referi la peisajul cultural decât în termeni de
relație fizic-spațială, afectivă, memorială etc. și de fapt acesta este și sensul culturii.
În concluzie, peisajul cultural este mai degrabă perceput ca fiind o relație între individ, obiect
și ceea ce se întâmplă.

Bibliografie:
Sandu Alexandru – „Sâmburele care face să crească”
Henri Gaudin- „Considérations sur l'espace”
Sandu Alexandru- „Structuri urbane”
Bibliografie:
Sandu Alexandru – „Sâmburele care face să crească”
Henri Gaudin- „Considérations sur l'espace”
Sandu Alexandru- „Structuri urbane”