DEBILITATEA MINTALA

Este gradul cel mai usor al deficientei mintale.

Absenta unor anomalii fizice evidente face ca multi debili mintali sa nu se deosebeasca de
persoanele normale. Debilul mintal poate trece neobservat in perioada prescolara, mai ales daca
familia se ocupa intens de educatia lui, daca nu prezinta tulbrari de conduita, datorita faptului ca
memoria il ajuta sa achizitioneze o serie de cunostinte elementare si cu caracter concret.

Dupa cum declara si Binet: "in mod necesar intre copilul normal si cel debil exista unele
diferente evidente si altele ascunse".

Pentru a intelege mai bine categoria copiilor debili mintal ar trebui un studiu aprofundat pe
3 perioade de dezvoltare: mica copilarie, perioada prescolara, perioada de la inceputul
scolaritatii pana la adolescenta.

Insa primelor 2 perioade le-au fost consacrate prea putine studii, din conditii obiective si
subiective. Extrema variabilitate a simptomelor nu permit descrierea unui tablou univoc la
nivelul dat si aceasta cu atat ma mult cu cat tlburarile initiale de comportament se atenueaza,
uneori putin cate putin sau nu apar decat dupa un anume timp. Sub aspectul evolutiei acestor
copii, studiile evidentiaza ca tulburarile initiale sunt premergatoare unor tulburari ulterioare, in
special unei bune dezvoltari subnormale.

La varsta prescolara sunt greu de recunoscut, cu exceptia intarzierilor grave care sunt usor si
repede recunoscute.

Forme clinice. Grupa debililor mintali este extrem de eterogena. Ea a fost impartita in doua mari
forme clinice:

. debilul armonic, la care insuficienta mintala este primordiala;

. debilul dizarmonic, la care tulburarile intelectuale sunt asociate cu cele afective.

Debilul armonic se caracterizeaza prin arieratie intelectuala simpla, posibil de compensat

datorita calitatilor afective. El este docil, muncitor, pasiv, ascultator, adaptabil la conditiile sociale
inferioare, cu posibilitati de integrare profesionala in urma orientarii corecte. Toate acestea fac
ca debilul armonic sa fie educabil.

Retardatul intelectual este relativ armonios si se manifesta indeosebi ca intarziere scolara, cu

dificultati in activitatea de achizitie, fara sa fie insotita de tulburari de natura motrica, sociala. In
adaptarea profesionala si sociala debilul mintal armonic manifesta un grad relativ de
independenta, fiind necesare totusi asistenta si supravegherea educativa.

Debilul dizarmonic, numit si debilul complet,este caracterizat prin preponderenta tulburarilor de

comportament si a celor afective. Retardatul intelectual este asociat cu tulburari afective
estimate la un procent de 50%, cu tulburari comportamentale care devin preponderente sau cu
tulburari psihomotrice de o intensitate relativ mai mare sau mai mica.

Se disting mai multe forme de manifestare a debilului dizarmonic:

A - Debilul dizarmonic instabil, care se caracterizeaza prin incapacitatea de a se concentra si fixa

asupra unei sarcini, de a se desfasura o activitate intr-un spatiu delimitat, curios fara a fi atent,
interesat fara a-si fixa interesul, permanenta gitatie si tendinta de turbulenta jenent in mediul
scolar, comportament incoerent, conduita caracterizata prin minciuna, fuga, vagabondaj,
randament inconstant, impulsiv, atitudini dezordonate, incoerente.

B - Debilul dizarmonic excitat, care se caracterizeaza prin agitatie motrica permanenta,

expansivitate si stare de euforie, vorbeste neincetat, comunicare aparent buna, dar caracterizata
prin saracie, vesela, deschisa, lipsita de interese.

C - Debilul dizarmonic emotiv, are caracteristici similare celor ale instabilului, insa cu o
instabilitate afectiva mai pronuntata, dar cu un nivel intelectual sensibil superior acestuia.
Reactiile sunt in general exagerate, oscland intre exuberanta excesiva si inhibitie, cautand in
permanenta acceptarea si aprobarea celor din jur. Sensibil la critica, stapanit de sentimentul de
inferioritate, evita competitia.

PROSTUL - este caracterizat prin capacitate mnezica buna, cu o aparenta usurinta verbala,
insuficienta intelectuala insotita de tulburari comportamentale, lipsa de interes, credul, vanitos,
extrem de susceptibil, lipsit de spirit critic si autocritic, randament scolar mediocru, incapabil de
efort sustinut.

LENESUL - este o consecinta determinata de mecanisme diferite, fapt ce implica acceptarea a

doua tipuri: lenea ocazionala si lenea din nastere, caracterizata prin indolenta, lipsa de
dinamism, incapacitate de decizie.

Cu toate aceste particularitati aparute in dezvoltarea diverselor categorii de debili mintali, sunt
niste elemente comune caracteristice debilitatii mintale, si anume:

- in planul senzorial - perceptiv se remarca dificultati de analiza. Ei au o percepere globala a

obiectelor sau imaginilor, in detrimentul sesizarii elementelor componente. Au tulburari
evidente in distinctia figura - fond. Exista o importanta tendinta la perseverare. Datorita debitului
mintal fata de activitate apar dese confuzii. Datorita sintezei deficitare, reconstituirea perceptiva
se realizeaza incomplet sau este chiar imposibila. Se remarca ingustimea campului perceptiv
(percepere limitata a numarului de elemente, a locului ocupat de obiecte, a raportului dintre ele,
distanta, pozitie), dificultati in perceperea imaginilor, perceptie distorsionata.

- gandirea reprezinta caraceristica principala pentru evaluarea gradului handicapului mintal. Sunt
afectate toate operatiile gandirii. Gandirea este concret intuitiva, predominant situationala,
caracterizata prin dificultati de analiza si sinteza, ganeralizare si abstractizare, comparatie si
concretizare. Inclinatie mare spre stereotipie in gandire si actiune.

RECUPERAREA DEFICIENTULUI MINTAL.

Scopul si sarcinile muncii educative din scoala ajutatoare.

Cu toate caracteristicile deficientei mintale, folosind metode adecvate, intr-un mediu stimulativ,
la deficientul mintal, in functie de deteriorarea intelectului, se pot elabora motivatii gradate
pentru activitati si abilitati care sa faciliteze procesul instructiv - educativ de un anumit nivel.

Activitatea educativa trebuie sa porneasca de la punctul de vedere ca elevul deficient poate fi

educat si ca el nu este predestinat biologic anormalitatii.

In recuperarea deficientului mintal, in general, trebuie sa se tina seama de aspectul medical,

psihologic, pedagogic si sociologic. Depistarea precoce si precis conturata a prezentei deficientei
mintale de orice grad reprezinta o conditie de baza in vederea unei reabilitati adecvate. Aceasta
depistare nu se poate realiza decat in cadrul unei echipe discilinare formata din medic, psiholog,
defectolog. Activitatea acestei echipe se va indrepta spre investigarea clinica si elaborarea
diagnosticului, recomandarea si urmarirea aplicarii tratamentului etiopatogenetic, alegerea
activitatii educativ - compensatorii optima, in raport de cazurile individuale.

Este stiut, copiii cu intelect liminar pot trece neobservati in scolile mai putin pretentioase. Cei cu
deficienta mintala usoara se adapteaza relativ bine la formele invatamantului special si isi pot
forma unele abilitati pentru activitati. La cei cu deficienta mintala severa sau profunda accentul
se pune pe activitatile de socializare, de autoservire si de insusire a unor activitati legate de
exercitarea de profesii simple, stereotipe si supravegheate.

Pornind de la acelasi nivel de debilitate mintala, "debilii normali" (debilitate endogena -

innascuta) deveniti adulti se adapteaza mai bine decat "debilii patologici" (debilitate exogena -
dobandita) la aceleasi cerinte sociale. Din aceste motive este mai legitim sa se vorbeasca despre
"tablourile" debilitatilor mintale, decat despre un tablou unic al debilitatii mintale.

Cercetarile comparative (A. Strauss, Chira, Santucci) releva faptul ca in timp ce debilii endigeni se
prezinta aproape normali pe plan motor si psihomotor, cei exogeni, din cauza unor leziuni ale
SNC prezinta accentuate insuficiente motorii si psihomotorii, precum si de structurare spatio -
temporala, de organizare perceptiva, de ritm etc.

De asemenea, tulburarile perceptiei, gandirii, pronuntata incapacitate de concentrare a atentiei,

impulsivitatea etc., par sa diferentieze debilii endogeni de cei exogeni.
Pentru reusita in instruirea, educarea si incadrarea in munca a deficientului mintal trebuie
aplicate metode si procedee specifice defectologice, strict individualizate. Trebuie sa se tina
seama de factorii subiectivi, forma si gradul handicapului, evolutia si nivelul dezvoltarii functiilor
neafectate, posibilitatea suplinirii unor functii deteriorate de catre functiile nervoase si
mecanismele prin care se produce compensarea, starea psihica a copilului, varsta cronologica si
mentala, sexul, probabilitatea evolutiei ulterioare.

Principalele forme de recuperare sunt realizate prin:

. invatare - realizata cu metode si procedee diferite, adaptate in functie de forma

invatarii;

. recuperare prin psihoterapie - la deficienta mintala usoara si medie, care contribuie

la refacerea psihica si psihosociala. Rezultate mai bune se obtin prin psihoterapia sugestiva si de
relaxare, data fiind capacitatea sugestiva a acestora si faptul ca sunt usor influentabili si
dependenti de cei din jur;

. recuperare prin terapie ocupationala - reprezinta baza si poate fi aplicata cu succes in

toate formele de handicap (ludoterapie, meloterapie, artterapie, prin dans, ergoterapie).

In recuperare se urmareste: valoarea maxima a posibilitatilor individuale, antrenarea

functiilor psihice nealterate astfel incat sa poata prelua activitatea functiilor afectate, in vederea
formarii unor abilitati si comportamente care sa-I permita integrarea optima in viata profesionala
si sociala, pregatirea psihologica pentru a-si crea o stare afectiv - emotionala corespunzatoare.

Pentru acestea sunt necesare:

- cunoasterea particularitatilor psiho - intelectuale ale copilului;

- stabilirea diagnosticului si a prognozei;

- utilizarea unei metodologii adecvate.

Domeniul principal al educatiei fiind educarea trasaturilor morale, trebuie sa se puna accent pe
educarea spiritului de disciplina, a dragostei pentru activitate, pentru munca si o atitudine
corecta pentru munca, educarea deprinderilor de conduita civilizata, educarea simtului de
dreptate - sinceritate, educarea cinstei, curajului si vointei.

Obiectivele educatiei trebuie sa urmareasca formarea de notiuni, convingeri, formarea de

deprinderi de conduita corespunzatoare, educarea sentimentelor, formarea trasaturilor de
vointa si caracter.

Eficienta institutiilor consacrate educatiei si instruirii deficientilor mintali este apreciata prin
masura in care ele reusesc sa-i faca apti pentru asigurarea unei existente totale sau partiale prin
munca pe care o vor desfasura. In general se admite ca randamentul in munca al deficientului
mintal este mai bun decat prognosticul scolar, deoarece motivatia in procesul muncii este mai
puternica si mai adecvata, precum si pentru ca reusita profesionala nu implica exact aceiasi
factori ca si reusita scolara. Reusita scolara implica mai ales gandirea verbal - logica, domeniul cel
mai deficitar al deficientului mintal, in timp ce reusita profesionala vizeaza, de regula, diverse
aptitudini psihmotorii, senzoriale, fizice, precum si factori non-intelectuali de personalitate
(motivatii, aptitudini) care nu sunt asa deficitari si care pot compensa, in parte, deficienta
mintala a individului.

Munca da deficientului incredere in sine, il face mai stapan din punct de vedere afectiv, il apropie
de modul de viata al normalului. Cu cat este mai repede integrat social si in special in activitatea
de munca specifica nivelului sau intelectual, cu atat se evita mai mult aparitia tulburarilor de
conduita.

Dupa cum arata si M. Rosca "integrarea deficientului mintal intr-un colectiv de munca depinde
nu numai de particularitatile sale psihice sau de nivelul de pregatire, ci si de particularitatile
colectivului in care intra, de atitudinea de intelegere, ajutor si cooperare pe care o au normalii
fata de el".

In concluzie, succesul interventiei se bazeaza pe precizarea formei de interventie, adecvarea

continutului teoretic si metodologic la structura personalitatii individului asupra caruia se
intervine, cunoasterea profunda a capacitatii, posibilitatilor si limitelor de invatare ale
deficientului mintal, cunoasterea nivelului instructiv - educativ atins.

ADHD este o tulburare comportamentală care afectează mai ales copiii și se manifestă
prin imposibilitatea acestora de a se concentra asupra unui anumit subiect sau unei anumite
acțiuni. Netratată poate avea consecințe negative pe termen lung (psihologice, sociale,
economice).

ADHD (în engleză Attention Deficit Hyperactivity Disorder) înseamnă Deficit de Atenție /
Tulburare Hiperkinetică și este una dintre cele mai frecvente afecțiuni comportamentale întâlnite
la copii și adolescenți. Studiile arată că un procent de 5% din copiii de vârstă școlară prezintă
simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30).

ADHD debutează în copilărie și poate persista și la vârsta adultă. Deși la unii copii simptomele
ADHD dispar odată cu înaintarea în vârstă, în jur de 60% pot prezenta simptome și la vârsta
adultă.

ADHD afectează sexul masculin mai mult decât pe cel feminin.

Raportul băieți:fete este 4:1. Diagnosticul la fete este mai dificil, căci predomină forma ADHD cu
inatenție. ADHD poate fi tratat numai medicamentos.

Conform studiilor, fără tratament, 30% dintre cei care suferă de ADHD merg către delincvență
juvenilă. Dacă nu au inteligență superioară, o familie care să-i susțină, dacă părinții sunt șomeri,
dacă nu au suportul educațional și material, ajung să comită infracțiuni.

Un alt studiu de psihopatologic realizat în cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor din

România a relevat faptul că 85% dintre deținuți suferă de ADHD.

Un copil cu ADHD care nu este diagnosticat și tratat la timp se va confrunta cu multe probleme
acasă și în societate.“ Din cauza comportamentului la școală va fi izolat de grup, va fi respins de
colegi. Profesorul îl va certa pentru că nu e atent. Acasă, simțindu-se ei înșiși vinovați, părinții își
vor revărsa și ei angoasele pe copil. Cu timpul, atât situația de la școală, cât și cea de acasă vor
înrăutăți simptomele, iar în lipsa tratamentului, copiii cu ADHD devin agresivi, dezvoltând
comportamente antisociale

ADHD cu inatenție (in engleza ADHD-predominantly inattentive sau ADHD-PI sau ADHD-I) este
una din cele trei subtipuri de ADHD (Deficit de Atenție / Tulburare Hiperkinetică).

Aceasta afecțiune se poate manifesta la preșcolari, școlari si adolescenți.

Conform DSM IV simptomele ADHD sunt:

Incapacitatea copilului de a-și menține atenția și aceasta este ușor perturbată de stimulii din
jur;

Hiperactivitatea, ducând la un comportament inadecvat;

Impulsivitatea (afectarea ariilor cerebrale de inhibiție) care îl determina pe copil să se implice

în diverse activități chiar foarte riscante fără a putea evalua gravitatea riscurilor.

Simptomele de neatenție

ignoră detaliile

greșește din neglijență

își menține cu greutate concentrarea la lucru sau la joacă

pare să nu asculte atunci când cineva i se adresează direct

nu respectă instrucțiunile

nu termină ceea ce a început

are dificultăți în a-și organiza sarcinile și activitățile

evită activitățile care necesită efort intelectual susținut

pierde lucruri de care are nevoie

este distras de zgomote exterioare

 este uituc în activitățile lui

Simptomele de hiperactivitate-impulsivitate

Hiperactivitatea

aleargă sau se cațără atunci când nu ar trebui

vorbește excesiv.

se agită sau se foiește.

trebuie să se ridice de pe scaun.

are dificultăți în desfășurarea activităților de timp liber nezgomotoase.

este în mișcare, parcă ar fi animat de un motor.

Impulsivitatea

răspunde înainte ca întrebările să fie complete.

are dificultăți în a-și aștepta rândul.

întrerupe sau deranjează alte persoane.

Deoarece toți copiii se comportă uneori astfel, diagnosticul de ADHD poate fi stabilit unui copil
numai de către un specialist.

Procesul terapeutic la copiii și adolescenții cu ADHD

Procesul terapeutic cuprinde trei etape de bază

Evaluarea inițială: Ca parte a evaluării diagnostice, medicul sau specialistul de asistență sanitară
determină simptomele țintă și gradul inițial de afectare.
Strategia terapeutică: Medicul stabilește o strategie terapeutică prioritizând simptomele țintă și
determinând metodele terapeutice cele mai potrivite pentru reducerea acestora.

Monitorizarea simptomelor și adaptarea strategiei: Una dintre componentele cele mai

importante ale tratamentului ADHD este monitorizarea simptomelor din diferite domenii (cum
ar fi învățarea, rezultatele școlare, interacțiunile familiale și relațiile cu persoanele de aceeași
vârstă) și din diferite medii (de exemplu acasă, la școală, în afara programului școlar).