DOCTRINA ECONOMICĂ MARXISTĂ

Perioada 1840-1880, în care se încadrează opera lui Marx, a reprezentat una din cele mai învolburate
din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în forma democraţiilor iar oamenii începuseră
să lupte împotriva statului pentru a-şi putea impune propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze
tot mai eficient şi industrializarea devenise un proces de neoprit care spulbera vechile relaţii feudale.
Tradiţiile începuseră să devină absolute atât sub forma comportamentelor de producţie cât şi a
concepţiilor despre viaţă. Pe plan economic producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii
muncii cât şi datorită construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau şi ele o
creştere deosebită, atât pe plan intern cât şi extern iar piaţa mondială devenea tot mai mult un factor de
care trebuiau să ţină seama cu toţii. Dar schimbările căpătaseră un ritm prea rapid pentru ca echilibrul
social să mai funcţioneze. Conflictele erau inevitabile ca mijloc de reechilibrare socială ceea ce făcea
atmosfera socială extrem de tensionată, lucru reflectat şi în conştiinţa oamenilor. Tocmai datorită
acestei atmosfere specifice a timpului Marx pune în centrul sistemului său teoretic conflictul. Lucru
normal şi previzibil, studii mai recente arătând faptul că oamenii de ştiinţă nu creează undeva în afara
spaţiului şi timpului ci sunt puternic influenţaţi de concepţiile generale despre viaţă şi problemele
specifice mediilor lor naţionale. Problemele sociale ale acelor timpuri par a fi fost zugrăvite excelent de
autorii romantici, care în ciuda numelui sonor şi plăcut reprezentau gândirea conservatoare care ţinea la
apărarea vechilor tradiţii şi relaţii sociale. Imaginile pe care ni le transmit arată muncitorii lucrând 12-14
ore pe zi şi de abia având din ce supravieţui. Situaţia era probabil alta. Creşterea nivelului de trai era o
realitate dar era lentă, fluctuantă, crizele economice erau frecvente. În schimb aspiraţiile creşteau mult
mai rapid. Tocmai din acest decalaj rezulta frustrarea care caracterizează atât de bine mişcările sociale
ale timpului şi nu neapărat dintr-o înrăutăţire a situaţiei. Era o nevoie acută de noi ideologii care să
canalizeze această nemulţumire, care să-i ofere o ţintă concretă. Astfel modelele socialiste care
promiteau tocmai dispariţia surselor de frustrare, adică a inegalităţilor sociale şi a lipsurilor materiale,
erau extrem de populare printre cei nemulţumiţi.

Filozofia economică marxistă

În doctrina marxistă, teoria economică reprezintă un apendice al filozofiei asupra capitalismului, opera
lui Marx fiind una de esenţă filosofică şi nu ştiinţifică. El studiază realitatea ca un filosof şi nu trece prin
eforturile de validare empirică pe care le-ar implica o tratare ştiinţifică a problemei. Doar pe alocuri în
opera economică apare preocuparea pentru ştiinţificitate. Cu toate acestea, perenitatea operei marxiste
se datorează poate tocmai preocupării pentru acurateţe, pentru logică şi pentru veridicitate care au
diferenţiat clar lucrările marxiste de cele ale utopicilor care l-au precedat. Marx se ocupă nu atât de
programe utopice, de scenarii alternative pentru societatea contemporană lui, cât de argumentarea
ştiinţificităţii unor astfel de scenarii pe baza analizei mecanismelor de funcţionare ale capitalismului şi
descoperirii legilor sale fundamentale. În domeniul economic Marx a ajuns la o erudiţie remarcabilă.
Preocupările filosofice şi sociologice din perioada tinereţii sunt înlocuite în cea de a doua parte a vieţii
de studiul ştiinţei economice. Dovadă în acest sens stă volumul patru al „Capitalului”, intitulat „Teorii
asupra plusvalorii”, în care face o istorie critică a ştiinţei economice. Gândirea economică a lui Marx s-a
construit pe baza ideilor şi conceptelor teoriei economice liberale clasice, dar a fost fundamental
influenţată de lucrările socialiştilor utopici care îl precedaseră. El a încercat să prelucreze aceste teorii
pentru a putea să argumenteze pe baza lor prăbuşirea modelului capitalist de societate şi să dovedească
validitatea unui nou model de societate. Ceea ce a identificat el ca fiind neajunsurile generale ale
teoriilor economice ale predecesorilor săi au fost exagerarea rolului deducţiei şi deci abstractizarea
inutilă la liberalii clasici şi cunoştinţele economice nesatisfăcătoare la socialiştii utopici. Pe de altă parte,
atacă şi concepţia romantică asupra istoriei care punea prea mult accent pe rolul intenţiilor unor
persoane în determinarea cursului istoriei. Pentru Marx istoria e determinată de fapte obiective. La
rândul lui, Marx a fost criticat de către alţi economişti. Această analiză critică a operei sale ne permite să
investigăm universul gândirii sale. Una dintre primele şi cele mai bine făcute critici a operei marxiste a
făcut-o austriacul Bohm-Bawerk. În teoria marxistă oamenii sunt sclavii sistemului social de producţie.
Fetişismul, dezumanizarea şi exploatarea sunt consecinţe inevitabile ale diviziunii muncii şi dezvoltării
proprietăţii private. Fetişismul reprezintă procesul obiectivizării produsului muncii, ceea ce face ca
acesta să-l domine pe om. Dezumanizarea (alienarea) se referă la pierderea de către individ a controlului
asupra utilizării propriei forţe de muncă iar exploatarea conduce la pierderea controlului muncitorului
asupra produsului muncii sale. Capitalul reprezintă un concept cheie al operei marxiste, concept care dă
şi titlul celei mai importante lucrări economice a lui Marx. Pe plan social, capitalul exercită un rol de
comandă, prin deţinătorii săi, în ceea ce priveşte deciziile economice cotidiene, folosirea resurselor,
organizarea producţiei şi repartiţia venitului naţional. Capitalul apare aici ca o relaţie de exploatare, iar
sporirea capitalului ca o sporire a forţei de exploatare a muncitorului. Astfel capitalul e privit nu în forma
sa fizică, ci pe planul componentei sale sociale, unde capitalul se prezintă ca o relaţie de producţie.
Deţinătorii capitalului au comanda activităţii economice, iar muncitorii salariaţi sunt factorii de execuţie.
Pe acelaşi plan social general sistemul proprietăţii private şi economia de piaţă generează dezorganizare,
anarhie, risipire a resurselor. Acestui sistem capitalist destructurant Marx îi opune societatea socialist-
comunistă, unde datorită cooperării conştiente şi planificării raţionale producţia ar fi orientată spre
utilizare şi nu spre profit. Urmărind cu atenţie mişcările economice ale timpului său, Marx a pus accentul
pe contradicţiile interne ale acestuia, pe problemele care existau în societate, şi în acelaşi stil ca şi
profeţii apocalipsei din zilele noastre, prevedea distrugerea sistemului capitalist. După câteva decenii,
alţi marxişti (Rosa Luxemburg) anunţau chiar date exacte pentru prăbuşirea sistemului capitalist. Istoria
însă nu a ţinut cont de profeţiile lor.

Teoria economică marxistă

Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră valoarea ca
expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă care supraevalua munca
manuală a proletarului. Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile
economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase.
Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfă. Un alt
concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare acumulată. Originea
capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o legătură chiar mai strânsă. Capitalul
ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe baza capitalului. Noţiunea
de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii muncii, a fost folosită şi de economiştii
clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc., reprezentând formele concrete pe care le putea
lua plusvaloarea în sfera repartiţiei. Marx construieşte o întreagă teorie a plusvalorii şi descoperă
formele ei concrete, totul în cadrul procesului repartiţiei venitului naţional. Pe scurt această idee arată
că muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din valoarea pe care ei o creează cealaltă parte
fiind însuşită pe nedrept de capitalişti. La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată
de muncitor şi salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa
de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce
echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când muncitorul produce
în continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb. Pentru Marx acesta a fost doar un punct de
pornire. El distinge între muncă ca reprezentând activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca
reprezentând capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce vinde
muncitorul capitalistului este forţa sa de muncă şi nu munca, primind pentru aceasta un preţ numit
salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de muncă aceasta este capabilă să creeze valori mai mari decât
propria ei valoare, ceea ce îi permite capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da
nimic în schimb. O altă distincţie importantă face Marx între valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb.
Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile sunt diferite unele de altele şi sunt deci
incomparabile. Ceea ce le diferenţiază este calitatea. Dar ca să poată fi măsurate şi echivalate în cadrul
schimbului ele trebuie să aibă numai deosebiri cantitative. Prin urmare în schimb valoarea de
întrebuinţare nu are nici o importanţă. În primele două volume ale „Capitalului”, Marx analizează
producţia, circulaţia mărfurilor şi a capitalului, repartiţia şi consumul. În cel de-al treilea volum al lucrării
este examinat procesul de ansamblu al producţiei capitaliste, cu o observare atentă a
interdependenţelor din diversele sfere ale vieţii economice dar şi efectele faptului că la comanda
economiei se află capitalul, atât la nivel micro cât şi macroeconomic. La nivelul macroeconomic Marx
realizează teoria reproducţiei capitalului şi schemele reproducţiei simple şi lărgite. Circulaţia capitalului
cuprinde trei etape. Prima e reprezentată de aprovizionarea cu mijloace de producţie, printre care şi
cumpărarea de forţă de muncă. Raportul dintre suma destinată cumpărării de alte mijloace de producţie
şi suma destinată plăţii forţei de muncă reprezintă compoziţia organică a capitalului. Astfel Marx,
diferenţiază componentele capitalului, după rolul îndeplinit în procesul de producţie, în capital constant,
format din mijloacele materiale şi capital 53 variabil. A doua etapă este cea de producţie, când se
consumă factorii de producţie şi se obţin mărfuri de o valoare mai mare decât cea a elementelor
consumate. Iar a treia etapă a circulaţiei capitalului o reprezintă vânzarea produselor obţinute. Undeva
în acest proces de circulaţie al capitalului acesta se multiplică. Încercarea de a prezenta schimbul ca
sursă a plusvalorii se bazează pe confuzia între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Căci în
schimb nu are cum să apară plusvaloarea, deoarece fiecare câştigă valoare de întrebuinţare. Dar în ceea
ce priveşte valoarea de schimb ea trebuie să fie egală pentru a echilibra schimbul. Şi chiar dacă un
capitalist reuşeşte să-şi păcălească partenerii în schimb, ceea ce câştigă el pierd ceilalţi, deci nu apare
plusvaloare. Pentru a apărea plusvaloarea este necesar să existe pe piaţă o marfă cu caracteristici
speciale, prin a cărei utilizare aceasta să se transforme într-o sursă de valoare. O astfel de marfă este
forţa de muncă! De ce se obţine o creştere a valorii capitalului în cadrul procesului de producţie? Tocmai
datorită plusvalorii apărute în urma folosirii forţei de muncă. Astfel valoarea obţinută în urma producţiei
este egală cu valoarea capitalului avansat iniţial cumulată cu plusvaloarea. În urma unui proces de
producţie în care sunt investiţi 1000 de unităţi monetare, cu atât mai mare este profitul cu cât mai mare
este proporţia din aceşti bani investită în cumpărare de forţă de muncă şi cu cât mai mare este rata
plusvalorii, reprezentând raportul dintre timpul în care muncitorul lucrează pentru beneficiul
capitalistului şi timpul în care lucrează pentru propriul salariu. Banii obţinuţi, mai mulţi decât cei
avansaţi iniţial, trebuie transformaţi din nou într-un capital şi mai mare şi acesta se repetă mereu.
Acesta este procesul reproducţiei capitalului. Prin acest proces se explică şi acumularea continuă de
capital. Schema reproducţiei simple a capitalului presupune ca rata plusvalorii să fie zero, adică salariul
muncitorului să cuprindă în el întreaga valoare realizată de el în timpul producţiei. Obţine astfel Marx
legea tendinţei de scădere a ratei profitului. Pe măsură ce societatea capitalistă se dezvoltă, are loc o
sporire cantitativă a capitalului total. Dar pe măsură ce creşte capitalul total creşte şi compoziţia sa
relativă în capital constant şi scade cea în capital variabil, capital cuprinzând şi munca vie. Dar dacă
capitalul total şi compoziţia sa organică cresc iar capitalul variabil şi rata plusvalorii rămân constante,
atunci rata profitului scade dar masa lui creşte, în acelaşi raport cu creşterea masei plusvalorii. De
asemenea, prin procesele concurenţei, se formează rate egale ale profiturilor în diversele ramuri, adică
se uniformizează masa profiturilor la capitaluri egale investite. Singura posibilitate a capitalismului de a
lupta împotriva tendinţei de scădere continuă a rate profitului este mărirea ratei plusvalorii, adică a
gradului de exploatare. La sfârşitul capitalismului, lumea ar fi trebuit să fie compusă dintr-o pătură
subţire de capitalişti şi mari mase de proletari flămânzi şi desculţi, care vor răsturna opresorii şi vor lua
în propriile mâini conducerea economiei. Marx a descoperit la Aristotel ideea că schimbul nu poate
exista fără egalitate, iar egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. De aici apare reprezentarea
schimbului ca o ecuaţie în care valoarea mărfurilor este măsurată printr-un criteriu comun. Marx deja,
probabil, avea credinţa fermă 54 că singura sursă a valorii este munca. Ideea valabilă în anumite
circumstanţe. Toate acestea fac ca singurul criteriu valabil care îi apare lui Marx să fie munca investită în
producerea mărfurilor. Pentru a argumenta acest punct de vedere care îi apare ca evident, Marx exclude
implicit din rândul bunurilor care se schimbă cele care nu sunt rodul muncii ci sunt daruri ale naturii,
precum solul, lemnul din pădure sau puterea apei. Eliminarea lor nu poate fi făcută fără a greşi grav,
deoarece aceste bunuri sunt obiecte importate ale proprietăţii şi schimbului. Dar în cazul acestora,
cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor nu mai poate fi sursa valorii acestora. În acest punct
Marx se confruntă cu dificultăţile generalizării. Întâlneşte situaţii în care legea sa nu are nici o
aplicabilitate. Cum reacţionează? Le trece sub tăcere. Pentru a înţelege această atitudine să nu uităm
componenta ideologică a operei sale care îl obligă să-şi convingă cititorii de adevărul absolut al doctrinei
sale. Pe lângă restrângerea noţiunii de marfă la cea de artefact Marx mai are nevoie şi de o altă
modificare a realităţii. E vorba de separarea completă a valorii de schimb de cea a utilităţii. „Ca valori de
întrebuinţare, mărfurile sunt în primul rând de calitate diferită; ca valori de schimb ele nu pot avea decât
deosebiri cantitative şi nu conţin nici un atom de valoare de întrebuinţare. În relaţia de schimb a
mărfurilor caracteristic este faptul evident că se face abstracţie de valoarea lor de utilitate”. De ce are
nevoie de această separare completă? Pentru a putea elimina orice alţi competitori la rolul de factor
comun care să determine valoarea de schimb a mărfurilor. „Dacă facem abstracţie de valoarea de
întrebuinţare, a mărfurilor nu le mai rămâne decât o singură însuşire, aceea de a fi produse ale muncii”.
Datorită acestei separări calităţile fizice ale bunurilor, deoarece influenţează numai valoarea de utilitate
a unui bun, nu pot sta nicidecum la baza valorii de schimb a acestora. Odată eliminată valoarea lor de
folosinţă, Marx proclamă triumfător că nu le mai rămâne decât o singură calitate, cea de a fi produse ale
muncii. Evident pentru noi este că ele au mult mai multe calităţi printre care aceea de a fi relativ rare în
raport cu cererea pentru ele sau aceea de a cauza cheltuieli celor care le produc. Dar asta încă nu e totul
căci pentru a conchide definitiv că la baza valorii stă cantitatea de muncă depusă pentru producere
Marx e nevoit să abstractizeze munca şi să elimine aspectele calitative ale ei. Pentru teoria sa e nevoie
să existe munca ca un factor de producţie omogen, care să difere numai prin cantitate. Conştient de
acest aspect Marx afirmă doar că putem reduce orice tip de muncă şi orice formă concretă a ei la un
singur tip de muncă, munca umană in abstracto. În urma acestei analize realizată acum pe 100 de ani de
austriacul Eugen Bohm-Bawerk ne putem întreba ce drept are Marx să proclame munca drept singura
creatoare de valoare? Pe planul schimburilor internaţionale, Marx acreditează ca validă teoria
inechităţii, argumentând că ţările preponderent agrare, care exportau mărfuri intensive în muncă erau
dezavantajate deoarece primeau mărfuri pentru care s-a cheltuit mai puţină muncă. Nu e cazul să
insistăm asupra modului în care e văzut astăzi acest argument de către economişti ci doar să spunem că
adesea e folosit ca argument politic chiar şi în zilele noastre. Ceea ce e interesant e că pentru Marx nici
protecţionismul nu era o soluţie viabilă deoarece nu făcea altceva decât să sprijine alte categorii de
capitalişti dezavantajând în egală măsură masele populare. Marx utilizează şi în această problemă a
relaţiilor internaţionale schema jocului cu sumă nulă, unde ceea ce câştigă cineva pierde celălalt, singura
inter-relaţionare posibilă fiind conflictul. 55 Astfel antagonismele dintre partenerii inegal dezvoltaţi sunt
completate de lupta pentru împărţirea sferelor de influenţă dintre marile puteri. Această tendinţă spre
expansiune a ţărilor capitaliste dezvoltate ar fi datorată tocmai contradicţiilor capitalismului la scară
naţională.