Preistoria și antichitatea[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Magna Graecia, Etrusci, Italia (provincie romană), Roma Antică, Regatul Roman, Republica
Romană și Imperiul Roman.

Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este considerat a fi una dintre cele mai mari opere de arhitectură și inginerie.

Săpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de Neanderthal în perioada paleolitică,
acum circa 200.000 de ani,[49] urmată de sosirea omului modern acum circa 40.000 de ani. Vechile popoare ale Italiei
preromane – cum ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la baza civilizației romane), volscii, samniții, celții și ligurii,
care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții – erau popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de
origine indo-europeană erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.[50]
Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[51][52][53][54] iar în secolele al VIII-
lea și al VII-lea î.Hr.au fost înființate colonii grecești de-a lungul coastelor Siciliei și în sudul peninsulei Italice, teritoriu
ce a căpătat denumirea de Magna Graecia.[55] Fenicienii au stabilit și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[56]
Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753 î.Hr.,[57][58] a evoluat de-a
lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până la granițele Persiei, și cuprinzând întregul bazin al
Mediteranei, în care cultura greacă și cea romană s-au unit formând o civilizație unică. Moștenirea culturală a
Imperiului Roman a influențat puternic civilizația occidentală și a modelat în mare măsură lumea modernă. [59] Într-un
lent declin început cu secolul al III-lea, Imperiul s-a divizat în două părți în anul 395.[60] Imperiul Roman de Apus, sub
presiunea invaziilor barbare, s-a dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de
căpetenia germanică Odoacru,[61] în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă aproape o mie de
ani.[62]

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Coroana de Fier a Lombardiei, simbol al regilor Italiei timp de multe secole.

După căderea Imperiului Roman, Italia a fost cucerită de ostrogoți,[63] urmați în secolul al VI-lea de o scurtă recucerire
de către împăratul bizantin Iustinian.[64] Invazia unui alt trib germanic, lombarzii, spre sfârșitul aceluiași secol, a redus
prezența bizantină la câteva fragmente teritoriale izolate (Exarhatul de Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului
unității politice a peninsulei pentru următorii 1.300 de ani. Regatul lombard a fost ulterior absorbit de Imperiul Franc al
lui Carol cel Mare la sfârșitul secolului al VIII-lea.[65] Francii au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia
centrală. Până în secolul al XIII-lea, politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului Imperiu
Roman și papalitate, majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de partea primului (ghibelinii) fie
de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe moment.[66]

Castel del Monte⁠(en), construit de împăratul german Frederick al II-lea.

În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, comuna medievală⁠(en). Dat fiind vidul de
putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de lupta dintre Imperiu și Sfântul Scaun, comunitățile locale au
căutat să-și afirme autonomia pentru a restaura legea și ordinea.[67] În 1176, Liga Lombardă, o asociație de orașe-
stat, l-a învins pe împăratul german Frederic Barbarossa în bătălia de la Legnano,[68] asigurând practic independența
a mare parte dintre orașele din Italia nordică și centrală. În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-porturi s-au
constituit în republici maritime, cele mai cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au implicat mult
în cruciade, au ajuns să domine Mediterana și să monopolizeze rutele comerciale către Orient.[69]
În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost cucerită de italo-normanzi la
sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din principatele lombarde și bizantine din Italia sudică. [70] Printr-un
șir complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat unitar, la început sub dinastia Hohenstaufen, și apoi
sub dinastia capețiană de Anjou⁠(en) și, începând cu secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon.[71] În Sardinia, fostele
provincii bizantine au devenit state independente denumite Giudicati⁠(en),[72] deși unele părți din insulă s-au aflat sub
control genovez sau pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-lea. Pandemia Moartea Neagră din
1348 și-a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând poate o treime din populație.[73][74] Recuperarea din ravagiile făcute de
ciumă a dus la o resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a permis
înflorirea umanismului și Renașterii, curente care s-au răspândit apoi în toată Europa.[75]

Începutul Epocii Moderne[modificare | modificare sursă]

Leonardo da Vinci, modelul de om renascentist (autoportret, c. 1512).

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe orașe-state aflate în război,
restul peninsulei fiind ocupată de Statul Papal și de Regatul Siciliei, ultimul denumit și Neapole. Cele mai puternice
dintre aceste orașe-stat absorbeau teritoriile înconjurătoare dând naștere unor seniorii, state regionale adesea
conduse de puternice familii de negustori care înființau dinastii locale. [76] Războaiele între orașele-state erau foarte
frecvente, și se duceau în principal cu armate de mercenari denumiți condottieri⁠(en), bande de soldați aduși din toată
Europa, mai ales germani și elvețieni, cu comandanți italieni. [77] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă la
apariția Florenței⁠(en), Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454 ai păcii de la Lodi⁠(en), prin care s-a
instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară după multe secole. Pacea avea să dureze circa patruzeci de
ani.[78]
Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în Italia datorită mai multor
factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri, patronajul familiilor dominante, ca familia
Medici din Florența,[79][80] și migrația cărturarilor greci⁠(en) care au adus în Italia texte antice după căderea
Constantinopolului în mâinile turcilor otomani.[81][82][83] Renașterea italiană și-a avut apogeul la jumătatea secolului al
XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în tumultul Războaielor Italiene. Ideile și idealurile Renașterii s-au
răspândit însă rapid în Europa de Nord⁠(en), Franța⁠(en), Anglia⁠(en) și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea
Americii de către Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu ascensiunea
Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și de republicile maritime asupra comerțului
cu Orientul, ceea ce a produs un declin economic accentuat al peninsulei. [84]
După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania, orașele-stat și-au pierdut
treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai întâi spaniolă (între 1559 și 1713) și apoi austriacă (între
1713 și 1796). În 1629–1631, o nouă epidemie de ciumă a ucis circa 14% din populația Italiei. [85]Pe lângă aceasta,
Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al XVII-lea, și la fel și posesiunile acestuia în Neapole, Sicilia,
Sardinia și Milano. În particular, Italia sudică a sărăcit și a fost deconectată de evenimentele importante din
Europa.[86] În secolul al XVIII-lea, ca urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere
străină dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea în Piemont și Sardinia. În
același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin reforme economice și administrative efectuate în mai
multe state de către elitele dominante.[18] În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală au fost
invadate și reorganizate ca un nou Regat al Italiei, un stat clientelar⁠(en) al Imperiului Francez,[87] în timp ce jumătatea
sudică a peninsulei a intrat sub administrația lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat rege al
Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar
idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la suprafață în timpul frământărilor politice care
au caracterizat prima parte a secolului al XIX-lea.[88]