Holocaust

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și

kaustos, „ars”; în ebraică: Hașoa ‫השואה‬, în idiș: Hurben ‫)חורבן‬, este un
termen utilizat pentru a descrie uciderea a aproximativ șase milioane
de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei
evreiești”, programul de exterminare a evreilor, plănuit și executat de
regimul național-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler și de
colaboratorii acestuia.[1] Între victime, s-au numărat 1.5 milioane de
copii⁠(d), iar totalul lor a reprezentat circa două treimi din cei nouă
milioane de evrei care trăiau anterior în Europa continentală. O
definiție mai largă a Holocaustului cuprinde și victimele care nu erau
evrei, cum ar fi romii, polonezii⁠(d), alte grupuri etnice slave, și pacienți
ai Action T4⁠(d) uciși deoarece erau bolnavi mintal sau aveau handicap
fizic. O definiție și mai largă include cetățeni sovietici⁠(d), prizonieri de
război⁠(d), homosexuali⁠(d), martori ai lui Iehova⁠(d), negri⁠(d),
adversari politici ai naziștilor, și membri ai altor grupuri mai mici.

Între 1941 și 1945, evreii au fost uciși sistematic într-un genocid, parte a
unui eveniment mai mare care a cuprins persecuția și uciderea altor
popoare europene. Sub coordonarea SS, cu îndrumări din partea
conducerii Partidului Nazist, toate ramurile birocrației de stat a
Germaniei au fost implicate în logistica și în punerea în aplicare a
acestei crime în masă. Uciderile au fost comise în toată Europa ocupată
de germani⁠(d), precum și în Germania Nazistă propriu-zisă și în
teritoriile controlate de aliații acesteia. Circa 42.500 de centre de
detenție au fost utilizate la concentrarea victimelor în scopul comiterii
de încălcări flagrante ale drepturilor omului. Peste 200.000 de oameni
se estimează că au comis crime asociate Holocaustului⁠ (d).
Persecuțiile au fost efectuate pe etape, culminând cu politica de
exterminare denumită „Soluția Finală a problemei evreiești⁠(d)”. În
urma accederii la putere a lui Hitler, guvernul german a adoptat legi
prin care evreii erau excluși din societatea civilă, cele mai cunoscute
fiind Legile Nürnberg din 1935. Începând cu anul 1933, naziștii au
început să pună la punct o rețea de lagăre de concentrare. După
izbucnirea războiului în 1939, evrei germani și străini au fost înghesuiți
în ghetouri. În 1941, când Germania a început să se pregătească să
cucerească noi teritorii înspre est, toate măsurile antievreiești s-au
radicalizat. Unități paramilitare specializate, denumite Einsatzgruppen,
au omorât circa două milioane de evrei în execuții în masă în mai puțin
de un an. Până la jumătatea lui 1942, victimele erau transportate
constant cu trenurile de marfă în lagărele de exterminare. Majoritatea
celor care supraviețuiau călătoriei erau uciși sistematic în camere de
gazare⁠(d). Aceasta a continuat până la sfârșitul celui de al Doilea
Război Mondial în Europa în aprilie–mai 1945.

Rezistența armată evreiască a fost limitată. Cea mai cunoscută excepție

o constituie revolta din ghetoul Varșovia din 1943, când mii de luptători
evrei slab înarmați au rezistat patru săptămâni împotriva Waffen-SS.
Circa 20.000–30.000 de partizani evrei⁠(d) au luptat activ împotriva
naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est. Evreii francezi⁠(d)
au luat parte la Rezistența Franceză, care a dus o campanie de gherilă
atât împotriva naziștilor cât și împotriva autorităților franceze de la
Vichy. Au avut loc peste o sută de insurecții armate evreiești.