Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
„Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea sa și Să-mi
urmeze Mie !”, le-a grăit Domnul ucenicilor Săi , chemându-i înaintea Sa, precum am auzit
astăzi în Evanghelie.
Crucea, dreptmăritori creștini, după cum știm, are două înțelesuri: altar de jertfă și
semn al Mântuitorului, ca simbol al suferinței. Dacă în trecut crucea reprezenta o unealtă
rușinoasă de execuție pe care se răstigneau cei mai mari făcători de rele, înainte de venirea
Mântuitorului în lume, din clipa răstignirii Lui pe ea, crucea devine altarul pe care s-a jertfit
Dumnezeu întrupat, steagul de biruință al creștinătății și semn sfânt și mântuitor pentru orice
creștin. La această cruce a suferinței se referă Hristos în Evanghelia de astăzi. Mântuitorul ne
recomandă trei lucruri, și anume: să ne lepădăm de sine , să luăm crucea și să-L urmăm. El nu
ne silește, nu ne forțează ci ne invită. Dacă voiește cineva să se bucure în veșnicie de
bunătățile cerești să urmeze sfatul Mântuitorului: mai întâi să se lepede de sine!
Dar ce înseamnă lepădarea de sine? Însuși termenul de lepădare de sine este dificil de
înțeles pentru omul de astăzi. În alte limbi lepădarea de sine se traduce cu negarea de sine,
mai ales într-o lume individualistă în care se afirma eul și se cultivă egoismul, ca lăcomie
după profit, lepădarea de sine reprezintă ceva greu de acceptat. Totuși, Mântuitorul Hristos ne
spune că prima condiție a urmării Lui, adică prima condiție pentru a fi ucenic al Său este
lepădarea de sine care înseamnă să părăsești viața păcătoasă, dar nu desființarea sau anularea
de sine ci schimbarea modului egoist de a viețui. Sinele este omul nostru lăuntric , „omul cel
vechi”, cum îl numește și Sfântul Apostol Pavel, „trup al păcatului” în care, după călcarea
1
poruncii de către primii oameni, se sălăsluiește aplecarea omului spre cele rele încă din
tinerețile lui. De acest om vechi , înrăit și viclean trebuie să ne lepădăm ca de o haină veche,
murdară și ruptă, căci adeseori suntem ca niște morminte văruite pe dinafară, albe și
frumoase, cum spune Domnul Iisus Hristos, iar pe dinăuntru suntem plini de toată necurăția.
Să ne lepădăm de acest „sine” al nostru și să-i facem loc Bunului Dumnezeu să facă rânduială
în cele dinlăuntru ale noastre!
Arătând Domnul pentru cine cere aceste trei lucruri spune :„Căci cine va voi să-și
scape sufletul îl va pierde , iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie,
acela îl va scăpa.” ( Marcu 8, 35). Aici cuvântul „suflet” este folosit în locul cuvântului
„viață”. Dacă dorim să ne mântuim pe noi înșine cu forțele proprii , ne pierdem. Dacă însă ne
dăruim lui Hristos și ne unim cu El prin Sfintele Taine și împlinim poruncile Lui în viața
noastră atunci ne mântuim deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu. Cel
care și-a pierdut viața pentru mărturisirea credinței și nu s-a lepădat de Hristos și nici de
adevărul Evangheliei acela s-a mântuit pe sine; iar cel ce s-a lepădat de Hristos, cruțându-și
viața aceasta vremelnică, s-a pierdut pe sine făcându-se nevrednic de Împărăția lui Dumnezeu.
2
Trebuie să înțelegem că trupul este muritor și ceea ce am strâns în această viață
rămâne altora.Numai ceea de am trimis Dincolo , prin nevoințe, milostenie, fapte bune,
sfințirea trupului și a sufletului, numai acelea ne vor fi cu adevărat de folos.Pe lângă eforturile
noastre zilnice să nu uităm că suntem „călători aici pe pământ” sau cum ne spune și Sfântul
Apostol Pavel că „patria noastră eternă este cerul nu pământul”.
Amin!