Cimentul portland

. Compoziţia chimico-mineralogică şi procesul de fabricare

Cimentul portland este un amestec fin măcinat de materiale cu o compoziţie chimico-

mineralogică bine stabilită. Materiile prime, respectiv calcarul şi argila, sunt concasate,
amestecate, măcinate sub 100 µm şi calcinate în cuptoare rotative înclinate, după un anumit
regim, până la temperatura de vitrifiere (topire parţială), de 1400…15000 C. În acest amestec,
calcarul este donatorul de oxid de calciu (bazic), iar argila cedează oxid de siliciu (SiO2),
aluminiu (Al2O3) şi fier (Fe2O3). Se formează astfel o serie de minerale artificiale, rar întâlnite în
natură (silicaţi, aluminaţi şi feriţi de calciu), care au activitate chimică ridicată şi capacitate liantă
în amestec cu apa. Produsul rezultat în urma arderii se numeşte clincher şi după răcire este
remăcinat împreună cu un procent de 3…7 % gips, adăugat pentru reglarea prizării. Se obţine
astfel praful de ciment portland (pe scurt, ciment).
Pentru un ciment portland normal, compoziţia chimică a clincherului trebuie să cuprindă
oxizi între următoarele limite (procente masice): 63…68 % CaO, 19…24 % SiO2, 4…8 % Al2O3
şi 2…6 % Fe2O3, iar aceasta se obţine dacă materia primă folosită conţine 75…80 % calcar şi
25…20 % argilă. De regulă, compoziţia oxidică corespunzătoare clincherului se realizează
adăugând diatomit, tufuri (pentru corecţia procentului de oxid de siliciu), bauxită (pentru oxidul
de aluminiu) şi cenuşă de pirită sau zguri din metalurgia neferoasă (pentru oxizii de fier).
În afara acestor cerinţe, pentru materia primă se impun restricţii la prezenţa altor oxizi,
care, de regulă, sunt consideraţi dăunători fie în procesul de fabricaţie, fie în comportarea
ulterioară a cimentului ( MgO < 5 %, SO3 < 3 %, Na2O + K2O < 1 % etc.).
Mineralele care apar în urma procesului de ardere, poartă denumirea rezultată din însăşi
compoziţia lor chimică.
a. Silicatul tricalcic, 3CaO⋅SiO2, (notat prescurtat C3S), este componentul principal şi se
găseşte în proporţii de 40…65 %. Se prezintă sub formă de cristale mari, prismatice sau
hexagonale, incolore. El interacţionează intens cu apa, de aceea conferă pietrei de ciment
rezistenţă mare în faza iniţială de întărire (primele 7…28 zile).
 b. Silicatul dicalcic, 2CaO⋅SiO2, (notat C2S), se găseşte în proporţie de 15…35 %. Se
prezintă sub formă de cristale rotunjite, de culoare gălbuie, mai mici decât cele de C3S. El
interacţionează cu apa mai încet decât silicatul tricalcic, asigură rezistenţă mecanică pietrei de
ciment în faza finală de întărire (la temperatură ambiantă, întărirea completă poate dura câţiva
ani) şi stabilitate chimică la acţiunea sulfaţilor.
c. Aluminatul tricalcic, 3CaO⋅Al2O3, (notat C3A), se găseşte în concentraţie de 3…15 %,
se prezintă sub formă de cristale foarte mici, prismatice sau cubice, greu de identificat în masa
fazei sticloase. Aluminatul tricalcic are cea mai mare viteză de hidratare, de aceea controlează
timpii de priză şi de îngroşare ce caracterizează pasta de ciment. Are capacitatea de a reţine şi
imobiliza cantităţi mari de apă, hidratarea lui fiind puternic exotermă. El influenţează şi
rezistenţa pietrei de ciment la acţiunea sulfaţilor, de aceea, în cimenturile cu rezistenţă ridicată la
sulfaţi, procentul de C3A se limitează la 3 %.
d. Feritaluminatul tetracalcic, (aluminoferitul tetracalcic), 4CaO⋅Al2O3⋅Fe2O3, (notat
C4AF), se găseşte în proporţie de 8…20 %, apare sub forma unor cristale foarte mici, de culoare
maro-închis, dar în cea mai mare parte, rămâne necristalizat în faza sticloasă. Se hidratează mai
lent decât C3A şi asigură rezistenţa la coroziune a pietrei de ciment.
e. Faza sticoasă (masa vitroasă), reprezintă restul de topitură eutectică nedefinită, care nu
a reuşit să cristalizeze datorită răcirii rapide a clincherului. În funcţie de viteza de răcire,
concentraţia ei oscilează între 5…12 %. Masa sticloasă, în afara componenţilor deja amintiţi
(ferită necristalizată, aluminaţi, oxizi de magneziu, sodiu, potasiu) conţine şi cristale de C3A,
C4AF, MnO, CaO, care umplu spaţiul dintre cristalele de C3S şi C2S, având o acţiune liantă.
Măcinată fin, faza sticloasă posedă un minim de proprietăţi hidraulice şi influenţează
comportarea cimentului.
Calcea liberă (CaO), care hidratează foarte lent, poate conduce la creşteri de volum,
apariţia de tensiuni interne şi, în final, la fisurarea şi distrugerea mecanică a pietrei de ciment. De
aceea, standardele limitează conţinutul de CaO liber din clincher la mai puţin de 1 %.
Periclazul (MgO), la fel ca şi CaO, apare în stare liberă, numai atunci când este conţinut
în materia primă într-un procent mai mare de 4 % şi răcirea se face lent, permiţând să
cristalizeze. El se hidratează lent şi poate distruge piatra de ciment, de aceea se limitează
conţinutul de MgO la 5 %.
 Compuşii alcalini (Na2O, K2O) se găsesc în cantităţi mici în clincher, fiind înglobaţi în
masa sticloasă sau formând cristale mixte cu celelalte minerale. Dacă sunt în cantităţi mai mari,
în special K2O, împiedică în timpul procesului de fabricaţie legarea completă a oxidului de calciu
la C2S pentru a se forma silicatul tricalcic (C3S). Se va forma un ciment sărac în C3S şi cu un
conţinut ridicat de CaO liber. De aceea, se impune prin standarde conţinutul de compuşi
alcalini sub 1 %.
Se poate concluziona că, proprietăţile cimentului portland sunt determinate în cea mai
mare parte de mineralele importante care se formează în urma clincherizării. Un ciment bun
trebuie să conţină suma mineralelor silicioase (C3S + C2S) în proporţie de 75…80 %, iar pe cea a
mineralelor aluminoase (C3A + C4AF) de 20…25 %.

Întrebări
1.Ce reprezintă clincherul şi cum se obţine praful de ciment portland?
2.Care sunt mineralele care apar în urma procesului de ardere?
3.Ce proprietăţi au mineralele principale şi cum influenţează ele procesele de hidratare şi
prizare?

. Comportarea cimenturilor portland

pe baza compoziţiei chimico-mineralogice

Comportarea cimenturilor portland în amestec cu apa este influenţată de modul în care se

comportă fiecare dintre mineralele principale şi de raportul care se află între ele.
• Silicatul tricalcic (C3S) interacţionează mai intens cu apa decât silicatul dicalcic (C2S),
de aceea va influenţa rezistenţa mecanică iniţială a pietrei de ciment (în primele zile sau
săptămâni). Un ciment mai bogat în C3S va poseda o rezistenţă mecanică iniţială mare.
• Silicatul dicalcic (C2S) interacţionează mai lent cu apa, de aceea va contribui la
creşterea rezistenţei mecanice a pietrei, în faza finală de întărire.
• Componenţii aluminoşi (C3A şi C4AF) influenţează în mod deosebit viteza de prizare a
pastei şi rezistenţa la coroziunea sulfatică a pietrei de ciment.
• Creşterea conţinutului de C3A în contul lui C4AF duce la creşterea vitezei de prizare a
pastei, care devine greu pompabilă.
 • Creşterea conţinutului de minerale aluminoase în contul celor silicioase duce la acelaşi
fenomen de accelerare a prizării pastei de ciment. Această dependenţă se remarcă şi în ceea ce
priveşte rezistenţa la coroziunea sulfatică a pietrei de ciment. Deoarece mineralele silicioase
rezistă mai bine, cimenturile rezistente la acţiunea corozivă a apelor de zăcământ (sulfatice)
trebuie să aibă un conţinut foarte mic de aluminat tricalcic (C3A < 3…5 %).
• Întărirea pastei de ciment este un proces exoterm şi cedarea de căldură va fi cu atât
mai intensă cu cât este mai mare conţinutul în C3S şi C3A.
La noi, cele două tipuri de ciment portland, S1 şi S2-RS, au compoziţia mineralogică
prezentată în tabela 2.
Tabela 2. Compoziţia chimico-mineralogică a
cimenturilor folosite în România
Compoziţia mineralogică, %
Tip ciment
C3 S C2 S C3 A C4AF
Ciment S1 56-65 15-20 10-13 10-13

Ciment S2-RS 35-40 35-40 3-8 12-18

Se poate constata că cimentul tip S1 este cu o rezistenţă redusă la coroziunea sulfatică

(are procent mare de C3A), posedă o viteză mare de hidratare şi prizare (conţinut ridicat de C3S
şi C3A) şi o rezistenţă mecanică iniţială mărită. Se foloseşte, datorită acestui mod de comportare,
la cimentarea intervalelor cu temperaturi mici şi moderate (până în 1 800 m şi temperatură la
talpă de maxim 600 C).
Cel de-al doilea tip de ciment, S2-RS, are o priză mai lentă (conţinut mai mic de C3S şi
C3A), rezistenţă iniţială mai scăzută, o bună rezistenţă la coroziunea sulfatică (procent redus de
C3A), de aceea poate fi folosit pentru cimentări de coloane introduse la adâncimi mai mari de 2
000 m.

Întrebări
1.Cum se comportă un ciment bogat în silicat tricalcic ? De ce?
2.Ce influenţă are creşterea conţinutului de minerale aluminoase în contul celor silicioase?
3.Ce fel de procese au loc în timpul prizării pastelor de ciment?
4.Ce caracteristici are cimentul tip S1 şi până la ce adâncimi se poate folosi?
5.Ce caracteristici are cimentul S2-RS şi la ce adâncimi poate fi utilizat?
 . Proprietăţi fizice ale cimentului portland

Spre deosebire de alte materiale de construcţie, proprietăţile cimentului praf se

controlează măsurând anumite proprietăţi ale pastei şi pietrei de ciment, în anumite condiţii
standard (prezentate în capitolele 5 şi 6).
Sunt însă şi câteva proprietăţi ce caracterizează direct cimentul praf.
a. Densitatea. Cimentul portland are densitate cuprinsă între 3050…3200 kg/m3, dar, de
regulă, valorile cele mai folosite în practică sunt 3120…3150 kg/m3. Pe baza acestor valori
rezultă densitatea pastei de ciment şi se pot stabili cantităţile necesare de materiale pentru
îngreuierea pastei sau scăderea densităţii ei.
Se mai deosebeşte o densitate aparentă, în vrac (masa unui litru), a cimentului praf,
care este mult mai mică. Ea variază între 800…1200 kg/m3, în stare afânată şi între
1400…1900 kg/m3, dacă cimentul este tasat.
b. Fineţea de măcinare. Aceasta este o proprietate importantă nu numai pentru cimentul
praf, dar şi pentru cele cu destinaţie specială. Fineţea de măcinare se evaluează indirect, prin
mărimea suprafeţei specifice – suprafaţa tuturor particulelor aflate într-o unitate de masă – şi se
determină cu aparate speciale pe baza permeabilităţii la aer (metoda Blaine). Cimenturile
portland au o suprafaţă specifică (Ssp) cuprinsă între 2000 … 4000 cm2/g.
Fineţea de măcinare se mai poate aprecia pe baza reziduului de ciment, care nu trece
printr-o sită dată (în urma cernerii). Diametrul particulelor de ciment este de ordinul micronilor
sau zecilor de microni, iar particulele grosiere (fracţiile mai mari de 70…90 microni) nu trebuie
să depăşească 10 % (procente masă/masă).
Este evident că cimentul se hidratează mai repede (are o viteză de prizare mai rapidă şi o
rezistenţă iniţială mai mare) atunci când suprafaţa specifică a cimentului portland este mai
mare (fineţe de măcinare ridicată), iar pasta obţinută este mai stabilă. Cimenturile destinate
temperaturilor ridicate vor fi măcinate mai grosier, pentru a întârzia hidratarea şi prizarea.

Întrebări
1.Care este valoarea densităţii cimentului portland?
2.Prin ce se evaluează fineţea de măcinare şi ce valori are suprafaţa specifică?
3.Cum se mai poate aprecia fineţea de măcinare?
4.Cum se comportă la hidratare cimenturile fin măcinate?

. Hidratarea cimentului

La amestecarea prafului de ciment cu apa, iniţial, se dizolvă o mică parte din el, până la
saturare, interacţionând chimic cu apa. Are loc apoi o dispersie înaintată a particulelor de ciment
(perioada formării unor structuri coagulante, sau prizării propriu-zise), după care urmează
perioada cristalizării pastei (întărirea propriu-zisă) şi trecerea dintr-o stare mai puţin stabilă într-
alta mai stabilă. Tot acest proces are loc cu degajare de căldură. Prizarea şi întărirea pastei este
însă un proces complex, de hidratare-hidroliză, în care se produc trei fenomene distincte:
-de hidratare propriu-zisă: silicaţii, aluminaţii şi feriţii de calciu absorb apa şi se
transformă în hidrosilicaţi, hidroaluminaţi şi hidroferiţi;
-de hidroliză: prin reacţia apei cu silicaţii de calciu se eliberează în soluţie hidroxidul de
calciu;
-de sinteză: doi compuşi formează, împreună cu apa, un hidrocompus nou, mai stabil;
fenomenul este mai accentuat la creşterea temperaturii (sinteza hidrotermală).
Raportul în care se află oxizii sau mineralele într-un ciment se caracterizează cu diverşi
moduli sau coeficienţi. Gradul de bazicitate (CaO/SiO2), numit şi raportul var-silice, definit
molar, joacă un rol important în termostabilitate. Cimenturile cu gradul de bazicitate sub 1,2 sunt
considerate cimenturi cu bazicitate redusă şi sunt mai termorezistente decât cele cu bazicitate
ridicată.

. Hidratarea mineralelor silicioase (C3S şi C2S)

În cazul în care hidratarea are loc la temperaturi de (20…500 C), produşii finali sunt
hidrosilicaţii de calciu (3CaO⋅2SiO2⋅3H2O sau, prescurtat, C3S2H3) şi hidroxidul de calciu
(Ca(OH)2), conform reacţiilor:
2(3CaO⋅SiO2) + 6H2O = 3CaO⋅2SiO2⋅3H2O + 3Ca(OH)2
2(2CaO⋅SiO2) + 4H2O = 3CaO⋅2SiO2⋅3H2O + Ca(OH)2
Din relaţii se poate observa că hidrosilicaţii ambelor minerale sunt identici, dar silicatul
tricalcic formează o cantitate mai mare de hidroxid de calciu, comparativ cu silicatul dicalcic.
 Până la formarea hidrosilicaţilor stabili, pe care îi găsim în piatra de ciment, reacţiile se
desfăşoară în mai multe etape, temperatura având un rol important în acest proces de hidratare-
hidroliză. Astfel, la temperaturi moderate, iniţial are loc o hidroliză mai puternică a mineralelor
silicioase, ceea ce conduce la suprasaturarea soluţiei cu hidroxid de calciu şi formarea unor
hidrosilicaţi cu bazicitate redusă (cu un conţinut mai mic de CaO); continuarea proceselor de
hidratare-hidroliză ale silicatului tricalcic şi dicalcic conduce la depunerea cristalelor de
Ca(OH)2 şi la formarea hidrosilicaţilor stabili, cu bazicitate mai mare (respectiv CaO/SiO2 =
1,5), pe care îi întâlnim în piatra de ciment.
La structura finală a produşilor de hidratare ai mineralelor silicioase din ciment se ajunge
după anumite transformări.
Hidroxidul de calciu cristalizează sub formă de plăcuţe hexagonale, mari, vizibile uneori
cu ochiul liber.
Hidrosilicaţii de calciu, în faza iniţială au o structură lamelară, de dimensiuni foarte
mici, coloidale, asemănătoare cu structura unor hidrosilicaţi naturali de tip tobermoritic, de
aceea se denumesc în acest stadiu, geluri tobermoritice. Ulterior, aceste geluri de tip
tobermoritic suferă un proces de condensare, structura finală a hidrosilicaţilor stabili fiind
microcristalină.
La temperaturi mai ridicate (T > 500 C) se formează tot hidrosilicaţi de tip tobermoritic,
dar cu un conţinut mai mare de CaO. Astfel, dacă hidratarea mineralelor siliciose are loc la 800
C, raportul de bazicitate atinge valoarea de 1,75; la 1000 C ajunge la 1,88, iar la 1200 C poate
atinge chiar valoarea 2.
La temperaturi mai mari de 1200 C, în prima fază se formează tot hidrosilicaţi de tip
tobermoritic, dar au un conţinut mai redus de apă, iar structura se modifică de la lamelară la
fibroasă. La hidratarea peste 2000 C, se formează hidrosilicaţi de foarte mare bazicitate cu
structură granulară.
Toate aceste modificări, care se înregistrează în compoziţia şi structura hidrosilicaţilor
formaţi la temperaturi mai mari de 100…1200 C, conduc la apariţia de tensiuni interne în piatra
de ciment şi creşterea porozităţii acesteia, cu implicaţii nefavorabile asupra rezistenţei
mecanice, care scade şi asupra permeabilităţii pietrei, care se măreşte.

Întrebări
1.Ce se înţelege prin grad de bazicitate şi cum se comportă cimenturile cu bazicitate redusă?
2.Cum se produce hidratarea mineralelor silicioase la temperaturi de 20...50 oC ?
3.Sub ce formă cristalizează hidroxidul de calciu?
4.Prin ce etape trec hidrosilicaţii de calciu până la formarea structurii finale?
5.Ce transformări au loc la temperaturi mari şi care sunt implicaţiile asupra proprietăţilor
pietrei de ciment?

Hidratarea mineralelor aluminoase (C3A şi C4AF)

Chiar dacă mineralele aluminoase sunt în cantităţi mai mici în cimentul portland (sub 25
%), comparativ cu mineralele silicioase, prin particularităţile pe care le prezintă, influenţează
procesul global de hidratare a cimentului.
La temperaturi moderate, se formează în prima fază o formă nestabilă de hidroaluminat
tetracalcic (4CaO⋅Al2O3⋅19H2O), prescurtat scris C4AH19, care fixează mult hidroxid de calciu
din soluţie şi multă apă, cristalizează în plăcuţe hexagonale şi conduce la o învâscoşare
puternică a pastei (un aşa-zis început de priză). Trecerea la forma finală are loc destul de lent,
produsul stabil fiind hidroaluminatul tricalcic (3CaO⋅Al2O3⋅6H2O), prescurtat C3AH6, care
cristalizează în sistemul cubic.
La temperaturi mai ridicate, trecerea la forma stabilă este mult mai rapidă, uneori,
putându-se obţine chiar de la început hidroaluminatul tricalcic (C3AH6).
Celălalt mineral aluminos din cimentul praf, feritaluminatul tetracalcic (C4AF), în urma
hidratării, conduce la apariţia unui amestec (denumit soluţie solidă), care conţine
hidroaluminaţi şi hidroferiţi similari cu cei ce se obţin la hidratarea lui C3A; iniţial se formează
soluţia nestabilă, alcătuită din plăcuţe hexagonale de C4AH19 şi C4FH19, care, treptat, trece în
soluţia solidă stabilă C3AH6-C3FH6, care cristalizează în sistemul cubic. Trecerea la forma
stabilă se face cu atât mai repede, cu cât temperatura este mai ridicată şi raportul apă/ciment mai
mare. La temperaturile mari, în aceste soluţii solide poate fi inclusă şi silicea (SiO2), care
înlocuieşte parţial apa, amestecurile formate numindu-se hidrogranaţi (3CaO⋅(1-
x)Al2O3⋅xFe2O3⋅zSiO2⋅(6-z)H2O sau prescurtat C3A1-xFxSzH6-z).
Hidratarea fazei aluminoase, în special a aluminatului tricalcic, este influenţată de
prezenţa gipsului, introdus la măcinarea clincherului, pentru reglarea prizării. Se formează
hidrosulfoaluminaţi, care pot fi de două forme:
• cu conţinut ridicat de sulfat, 3CaO⋅Al2O3⋅3CaSO4⋅31H2O;
• cu conţinut redus de sulfat, 3CaO⋅Al2O3⋅CaSO4⋅12H2O.
Monosulfoaluminatul este asemănător ca structură cu hidroaluminatul hexagonal şi
formează cu acesta soluţii solide.
Deoarece gipsul se dizolvă imediat în apă, se formează, de regulă, hidrosulfoaluminat cu
conţinut ridicat de sulfat, rămânând sub această formă timp îndelungat, dacă cimentul a avut un
procent mai mare de gips, în comparaţie cu C3A.
La cimenturile cu conţinut ridicat de C3A se formează iniţial hidrosulfoaluminat cu
conţinut ridicat de sulfat, iar după consumarea completă a gipsului se trece la forma de
monosulfoaluminat, care va intra în alcătuirea soluţiei solide.
Temperatura influenţează comportarea hidrosulfoaluminaţilor. Astfel, la temperaturi mai
mari de 700 C, hidrosulfoaluminatul cu conţinut ridicat de sulfat se descompune în gips şi
monohidrosulfoaluminat. La rândul său, acesta, la temperaturi mai mari de 1000 C, se
descompune în gips şi hidroaluminatul cubic- C3AH6. Toate aceste modificări de compoziţie şi
structură, care au loc la temperaturi ridicate, vor contribui suplimentar la slăbirea rezistenţei
pietrei de ciment şi la creşterea permeabilităţii acesteia.
Deoarece hidrosulfoaluminaţii posedă slabe proprietăţi structurale, atât timp cât are loc
formarea lor, pastele de ciment vor avea o viscozitate redusă. După consumarea gipsului
existent în ciment, îşi fac apariţia hidroaluminaţii şi hidroferiţii sub forma nestabilă (hexagonală),
care, fixând multă apă, marchează începutul de priză prin învâscoşarea pastei. Acest mod de
comportare a viscozităţii pastelor de ciment pune în evidenţă rolul de întârzietor de priză, pe care
îl are gipsul introdus la măcinarea clincherului.

Întrebări
1.Cum are loc hidratarea aluminatului tricalcic la temperaturi moderate?
2.Cum se produce hidratarea feritaluminatului tetracalcic la temperaturi moderate?
3.Cum influenţează prezenţa gipsului hidratarea aluminatului tricalcic?

. Hidratarea cimentului praf şi formarea pietrei de ciment

Datorită solubilităţii proprii a fiecărui mineral din compoziţia cimentului portland,
hidratarea în condiţii reale (de pastă), este diferită de hidratarea separată a acestora şi apar o serie
de particularităţi şi influenţe reciproce ale produşilor de hidratare. Acestea se vor materializa, în
timp, în modificarea proprietăţilor pastelor de ciment şi în formarea structurii de rezistenţă a
pietrei.
După amestecarea cimentului cu apa, particulele solide se dispersează sub forma unei
suspensii. Vor trece în soluţie compuşii cei mai solubili, respectiv CaO provenit mai ales din
C3S, aluminaţii de calciu şi gipsul. La suprafaţa particulelor apar primii compuşi de hidratare, de
dimensiuni coloidale (0,1…100 nm), dar cu o structură cristalină (prisme alungite, ace, foiţe
răsucite). Produşii de hidratare, în cea mai mare parte hidrosilicaţi de calciu, înconjoară
particulele de ciment cu o peliculă gelatinoasă, fin poroasă, numită şi gel de ciment. Volumul
acestor hidrocompuşi este de aproximativ două ori mai mare decât al compuşilor nehidrataţi şi
creşte pe măsura hidratării lor. În masa acestui gel şi parţial în spaţiul intergranular se formează,
încă din prima fază a hidratării, cristale mai mari, alungite, ale hidrosulfoaluminaţilor de calciu.
După consumarea gipsului, monosulfoaluminatul de calciu formează soluţia solidă în
forma nestabilă cu hidroaluminatul de calciu (C4AH19, marcând începutul prizei. În tot acest
timp, ionii de Ca2+, OH-, SO42-, Mg2+, Na+, Cl- difuzează permanent prin stratul de gel, din faza
apoasă către particula nehidratată şi invers. Când soluţia devine suprasaturată, se formează
cristale de Ca(OH)2.
Se vede din cele prezentate că faza aluminoasă din ciment (prin hidrosulfoaluminaţii,
hidroaluminaţii şi hidroferiţii de calciu) are rol esenţial în perioada iniţială a hidratării
cimentului, când pasta se menţine la o viscozitate acceptabilă.
Pe măsură ce hidratarea avansează, între cristalele gelului apar contacte de concreştere,
distanţa dintre particulele hidratate se micşorează şi, treptat, spaţiul dintre particule se umple
cu gelul de ciment, iar contactele de concreştere se înmulţesc. Mobilitatea suspensiei apă-ciment
scade brusc şi pasta începe să prizeze. În prima etapă de întărire a pastei, din gelurile
tobermoritice se formează schelete structurale cristaline, alcătuite din hidrosilicaţi de calciu
lamelari şi aciculari, orientaţi paralel şi sub formă de straturi. În timp, acestea se unesc sub
formă de blocuri compacte, formând adevărate agregate care se repetă relativ ordonat în piatra
de ciment, conferindu-i acesteia rezistenţă mecanică deosebită. În interiorul agregatelor
cristaline de hidrosilicaţi se plasează restul hidrocompuşilor (hidroxidul de calciu,
hidroaluminaţii, hidroferiţii etc.), care se orientează preferenţial, având ca rezultat formarea
structurii compacte a pietrei de ciment.
 Aşa cum hidratarea separată a mineralelor este influenţată de temperatură şi hidratarea şi
formarea pietrei de ciment este sub influenţa acesteia.
La temperaturi moderate de întărire (20…500 C), după completa hidratare a cimentului,
conţinutul aproximativ în produşi de hidratare al pietrei de ciment este: 40…60 % hidrosilicaţi,
20…25 % Ca(OH)2, 5…7 % hidroaluminaţi, 7…15 % hidroferiţi, 5…15 % hidrosulfoaluminaţi.
La temperaturi ridicate de întărire (150…2000 C), mai apar hidrogranaţii şi soluţia solidă
(C3AH6-C3FH6).

Întrebări
1.Ce reprezintă gelul de ciment?
2.Ce fenomene au loc după consumarea gipsului?
3.Cum se explică formarea structurii compacte a pietrei de ciment, pe măsură ce hidratarea
avansează?

Factorii care influenţează viteza de hidratare şi întărire a cimentului

portland

Viteza cu care au loc procesele de hidratare a cimentului praf influenţează şi prizarea

pastei, respectiv transformarea în piatră de ciment. Cunoaşterea factorilor care determină
desfăşurarea proceselor de hidratare şi prizare permite controlul asupra acestora în diverse
situaţii practice.
a. Compoziţia chimico-mineralogică are influenţă determinantă, deoarece mineralele au
viteză de hidratare diferită, din acest punct de vedere situându-se în următoarea ordine: C3A >
C3S > C4AF > C2S. Astfel, cimenturile cu un conţinut mai mare de C3A şi C3S prizează mai
repede şi au o rezistenţă mecanică iniţială ridicată (cimenturile de tip S1). În schimb, cele care au
un conţinut mai mare de C2S prizează mai lent, dar au o rezistenţă termică şi anticorozivă mai
bună (cimentul tip S2).
 Tabela 3. Variaţia în timp a gradului de hidratare
a mineralelor din cimentul tip S1
Gradul de hidratare (%), după

14 zile

28 zile
Faza hidratabilă

3 luni

6 luni
2 zile

3 zile

7 zile
2 ore

6 ore

1 zi
C3 S 0 22 42 58 66 78 85 89 96 98
C2 S 4 6 13 24 24 42 47 47 87 92
C3 A 22 43 64 70 77 83 88 99 99 100
C4AF - 10 10 45 46 1 75 78 90 90
Ciment 5 12 42 52 57 69 77 83 90 93

Viteza de hidratare a diferitelor minerale depinde şi de raportul cantitativ dintre ele.

Unul şi acelaşi mineral va hidrata cu viteză mai mare în cimentul în care este conţinut în
cantitate mai mică. Astfel, C3S este hidratat în proporţie de 66 % (după trei zile), în cimentul tip
S1 (unde este în procent de 56…65 %) şi în proporţie de 80 %, în cimentul tip S2 (unde se află în
procent de 35…40 %). De asemenea, C2S va hidrata mai repede în cimentul tip S1, în care se află
în cantitate mai mică (după două zile este hidratat în proporţie de 24 % în cimentul tip S1 şi
numai 14 % în cimentul tip S2). În tabelele 3 şi 4 sunt prezentate date asupra vitezelor cu care
hidratează mineralele dintr-o pastă de portland-ciment, cât şi cimentul în totalitatea sa.
Tabela 4. Variaţia în timp a gradului de hidratare
a mineralelordin cimentul tip S2-RS
Gradul de hidratare (%), după
14 zile

28 zile

Faza hidratabilă
3 luni

6 luni
2 zile

3 zile

7 zile
2 ore

6 ore

1 zi

C3 S 3 26 60 96 80 84 88 90 98 98
C2 S 4 8 12 14 19 24 37 55 65 71
C3 A 10 30 70 70 - - 90 100 100 100
C4AF - - - 12 12 20 - 38 58 93
Ciment - 7 25 34 37 45 48 62 77 82
b. Temperatura, aşa cum s-a precizat şi în paragrafele anterioare, are un rol hotărâtor în
procesele de hidratare şi formare a structurii pietrei de ciment. Prin creşterea temperaturii se
intensifică agitaţia termică din sistemul apă-ciment, creşte viteza cu care difuzează produşii de
hidratare în spaţiul intergranular şi apa către granulele de ciment nehidratate. Spre exemplu,
un acelaşi tip de ciment, pentru a atinge un grad de hidratare de 92 %, are nevoie de 9 zile la
temperatură de 210 C şi de numai o zi, la temperatură de 1100 C.
 De asemenea, temperatura influenţează natura şi morfologia compuşilor de hidratare
formaţi, accelerează dezvoltarea compuşilor cristalini şi apariţia structurilor compacte, reducând
timpul de prizare (o creştere a temperaturii de la 20 la 900 C atrage o reducere a timpului de
prizare de la 7,4 ore la numai o oră), apar hidrogranaţii, cresc posibilităţile de legare a silicei în
sistem, au loc sinteze hidrotermale.
c. Presiunea, la fel ca şi temperatura, intensifică procesul de hidratare a cimentului
portland şi reduce timpul de prizare.
d. Fineţea de măcinare este legată prin suprafaţa specifică de viteza de hidratare.
Particulele mai fin măcinate, a căror suprafaţă specifică însumată depăşeşte cu mult suprafaţa
particulelor grosiere, se hidratează mult mai uşor.
e. Factorul apă-ciment, în faza iniţială a hidratării, nu influenţează sensibil procesul de
hidratare. În continuarea proceselor însă, viteza de hidratare se reduce cu atât mai intens, cu cât
factorul apă-ciment este mai mic. Conţinutul de apă poate modifica şi natura chimico-
morfologică a compuşilor de hidratare.
Apa necesară hidratării, raportată la masa cimentului este de ordinul 0,20…0,25, dar,
pentru ca pasta să fie pompabilă, factorul apă-ciment ajunge practic la 0,40…0,65. În piatra de
ciment, apa se regăseşte sub formă liberă, adsorbită pe pereţii porilor şi legată chimic (apă de
constituţie şi de cristalizare).
f. Adaosurile sunt materiale care pot accelera sau încetini procesele de hidratare şi
structurare, prin diverse mecanisme fizice sau chimice şi adăugarea lor este funcţie de condiţii
concrete (se face în mod voit). Acţiunea lor este determinată de natură şi concentraţie, dar şi de
compoziţia chimico-mineralogică a cimentului, de fineţea de măcinare, factorul apă-ciment etc.
g. Agitarea intensă şi viguroasă a pastei de ciment în faza iniţială de preparare,
accelerează procesul de hidratare. Se îndepărtează membrana protectoare de hidroproduşi din
jurul particulelor, se distrug contactele de condensare-cristalizare nerezistente, apărute în prima
fază de hidratare şi se îmbunătăţesc caracteristicile pietrei de ciment.
h. Timpul de depozitare îndelungat atrage după sine o reducere a vitezei de hidratare a
cimentului. Sub influenţa umidităţii are loc agregarea prafului de ciment în bulgări de diferite
mărimi, iar dioxidul de carbon (CO2) conduce la formarea unei cruste cu solubilitate foarte mică,
de CaCO3, la suprafaţa granulelor de ciment. Prin remăcinare, aceste neajunsuri pot fi remediate.
 Întrebări
1.În ce ordine se află mineralele din punct de vedere al vitezei de hidratare?
2.Cum depinde viteza de hidratare de raportul cantitativ dintre minerale?
3.Care este influenţa temperaturii asupra proceselor de hidratare şi prizare?
4.Cum se explică influenţa presiunii şi a celorlalţi factori asupra hidratării?
5.Ce neajunsuri provoacă timpul de depozitare îndelungat?

. Fenomene secundare din timpul hidratării şi întăririi cimentului

a. Căldura de hidratare. Aşa cum s-a mai precizat, hidratarea cimentului portland este un
fenomen exoterm. Măsurând căldura de hidratare s-au pus în evidenţă patru faze ale cineticii de
hidratare (fig. 1.).
În primele minute are loc hidratarea intensă la suprafaţa particulelor de ciment.
Urmează apoi, o perioadă îndelungată, formarea produşilor de hidratare, care, prin pelicula
protectoare din jurul particulelor nehidratate, îngreuiază accesul apei către acestea. Procesul
decurge relativ încet, dar durata acestei perioade scade cu fineţea de măcinare, cu gradul de
agitare, cu temperatura şi este influenţată şi de prezenţa electroliţilor.

Fig. 1. Cinetica hidratării particulelor de ciment

 Într-o a treia fază, reacţiile de hidratare sunt accelerate şi are loc prizarea efectivă a
cimentului (când creşte semnificativ căldura de hidratare), iar în ultima fază, reacţiile sunt
încetinite şi piatra de ciment se întăreşte treptat.
Prin măsurători de temperatură, efectuate la sondă după întărirea pastei de ciment
(primele 3…5 zile, care să corespundă cu cea de-a treia perioadă descrisă), se poate stabili
înălţimea de ridicare a acesteia în spaţiul inelar.
În legătură cu căldura de hidratare, se mai pot face câteva precizări:
-provoacă încălzirea fluidului de foraj din coloană, creşterea presiunii din interior şi
deformarea radială a coloanei, în perioada de formare a pietrei de ciment; ulterior, la scurgerea
presiunii din coloană, există riscul slăbirii aderenţei ciment-coloană;
-dacă în compoziţia pastei de ciment au fost introduşi acceleratori de priză, aceştia vor
mări viteza reacţiilor de hidratare, dar şi viteza de degajare a căldurii;
-existenţa în pasta de ciment a întârzietorilor de priză sau adaosurilor inerte, reduce
intensitatea degajării căldurii de hidratare;
-la creşterea temperaturii mediului înconjurător are loc o creştere a vitezei de degajare a
căldurii, dar şi o reducere a perioadei în care se înregistrează maximul acestei viteze; una şi
aceaşi compoziţie de cimentare va avea viteze şi perioade de maximă cedare a căldurii, diferite,
funcţie de adâncimea de plasare din spaţiul inelar (cu adâncimea creşte temperatura, iar
măsurătorile de termometrie sunt mai puţin precise).
b. Modificări de volum. În urma procesului de hidratare-hidroliză, în pasta de ciment
apar produşi noi. Volumul produşilor de hidratare este mai mic decât suma volumelor celor două
faze intrate în reacţie (mineralele din cimentul praf şi apa). Acest fenomen este cunoscut sub
numele de contracţie chimică (interioară).
Explicaţia care se dă ar fi aceea că apa de cristalizare, ca şi cea adsorbită pe suprafaţa
noilor produşi, are densitatea mai mare decât a apei libere, la aceste modificări de densităţi (chiar
şi ale produşilor iniţiali şi finali), contribuind fenomenele de recristalizare ale unor
hidrocompuşi. La completa hidratare, cea mai pronunţată contracţie o prezintă hidroaluminatul
de calciu (C3AH6), volumul final fiind cu 23,68 % mai mic decât suma volumelor intrate în
reacţie şi hidroaluminoferitul de calciu (C4AFH19), cu 20,80 %.
În exterior, contracţia se manifestă prin absorbţia fluidelor din jur, de aceea, fenomenul
este numit şi contracţie de deshidratare. La completa hidratare a cimentului portland, contracţia
poate ajunge la 5…7 cm3/100 g ciment (măsurată prin volumul de apă absorbit; la un factor apă-
ciment de 0,50, aceasta înseamnă, în procent volumic, aproximativ 6…8 %).
Fenomenul de contracţie interioară începe imediat după prepararea pastei, dar continuă şi
după începerea prizării şi este influenţată de posibilităţile de cedare sau absorbţie a apei din
mediul înconjurător.
În condiţii reale de sondă, continuarea contracţiei interioare în perioada prizării, duce la
slăbirea aderenţei ciment-coloană şi ciment-teren. De asemenea, contracţia poate fi cauza măririi
porozităţii pietrei (se pot forma chiar şi fisuri), pătrunderii fluidelor din porii rocilor în masa
pietrei în zone de vacuum şi chiar formării unor microcanale de migrare a gazelor.
Pentru a diminua acest fenomen de contracţie se apelează în practică la clorura de calciu
sau de sodiu, făină de silice şi chiar apă în exces.
În faza iniţială a hidratării, contracţia interioară provoacă şi o reducere a volumului
aparent al pietrei (care include şi porii), mai ales atunci când hidratarea se bazează doar pe apa
introdusă la prepararea pastei. După formarea unei structuri rezistente, contracţia interioară nu
mai are o influenţă directă; totuşi, dacă se pierde apă prin filtrare în rocile permeabile sau prin
evaporare în atmosferă, este posibilă o reducere a volumului exterior, iar dacă absoarbe apă din
mediul înconjurător, volumul aparent poate creşte uşor (piatra se dilată).
În sondă, în majoritatea cazurilor, piatra de ciment se întăreşte într-un mediu umed şi
apos, la rezistenţa finală a pietrei ajungându-se în câţiva ani. Pentru cimentul normal de sondă,
întărit în condiţii de saturare cu apă a mediului înconjurător, dilatarea înregistrată după 3 ani (în
comparaţie cu volumul pietrei de ciment după o zi) este de 0,6…1,5 %, ceea ce va îmbunătăţi
aderenţa inelului de ciment la teren şi coloană.
Contracţia sau dilatarea exterioară se apreciează măsurând variaţiile liniare ale unor
epruvete prismatice şi se exprimă în procente, faţă de lungimea iniţială.
Efectul dilatant al pietrei de ciment se diminuează cu factorul apă-ciment şi depinde în
mare măsură de compoziţia chimico-mineralogică a cimentului folosit. Clorura de sodiu, gipsul,
oxidul de calciu şi de magneziu, zgura, materialele silicioase, introduse la prepararea pastelor de
ciment, conferă pietrei de ciment proprietăţi dilatante.
c. Modificarea presiunii hidrostatice a coloanei de ciment. Pasta de ciment, plasată pe o
anumită înălţime de cimentare ( H c ), exercită o presiune hidrostatică corespunzătoare densităţii

sale ( ph = ρ pc gH c ), numai în perioada în care se află în mişcare. La rămânerea în repaus, după

terminarea cimentării, presiunea hidrostatică exercitată de coloana de ciment din spaţiul inelar
asupra fluidelor din formaţiunile permeabile traversate se reduce sensibil şi cu viteză destul de
mare. După aproximativ două ore, o pastă de ciment cu factorul apă-ciment de 0,5, atinge o
valoare egală cu cea corespunzătoare unei coloane de apă.
Explicaţia care se dă acestui fenomen este aceea că, la rămânerea în repaus, în pasta de
ciment încep să-şi facă apariţia primii produşi de hidratare, se dezvoltă contactele de concreştere
în gelul de ciment şi sistemul dobândeşte rezistenţă mecanică, aderând totodată la teren şi
coloană. Structura spaţială care se formează are o permeabilitate mare în faza iniţială şi, din acest
moment, asupra fluidelor din formaţiunile traversate se exercită doar presiunea hidrostatică a
lichidului care umple spaţiul poros al structurii pastei/pietrei de ciment. Ca urmare, presiunea
hidrostatică scade către valoarea presiunii dată de apă, iar uneori, ca urmare a apariţiei efectului
de vacuum, scade chiar sub această valoare.
Pentru a se evita pătrunderea fluidelor din strat (mai ales a gazelor) în spaţiul inelar,
respectiv în masa pastei de ciment, în perioada când rămâne în repaus şi au loc aceste modificări
ale presiunii, se intervine asupra compoziţiei pastei de ciment (în scopul reducerii permeabilităţii
şi creşterii vitezei de prizare) sau asupra tehnologiei de cimentare (cimentare etajată, cimentare
întârziată etc.).

Întrebări
1.Care sunt cele patru faze ale cineticii de hidratare?
2.Cum se explică modificările de volum?
3.Ce reprezintă contracţia interioară şi contracţia de deshidratare?
4.Cum se apreciază contracţia sau dilatarea pietrei de ciment?
5.Cum se explică modificarea presiunii hidrostatice a coloanei de pastă de ciment?