Normele și normativele de muncă

Norma de muncă reprezintă sarcina de muncă ce se stabileşte unui angajat care are calificarea
corespunzătoare şi lucrează în ritm normal şi cu intensitate normală pentru efectuarea unor
operaţii sau lucrări în condiţii tehnico-organizatorice precizate.
Norma de muncă cuprinde acţiunile utile ale executantului, precum şi acele întreruperi
reglementate, fără de care nu este posibilă realizarea sarcinii de muncă prescrisă. Munca
neproductivă şi întreruperile nereglementate nu se includ în structura normei.
Normele de muncă se stabilesc pentru toate categoriile de personal şi ele servesc ca factor de
organizare a producţiei şi a muncii, ca instrument de planificare şi ca element important pentru
construirea unui sistem cît mai corect de salarizare.
Normele de muncă sunt şi un important element pentru sistemele de salarizare. Astfel, norma de
muncă cointeresează pe muncitori la realizări cantitative cît mai ridicate.
Funcţiile normelor de muncă:
 Stabilesc nivelul productivităţii muncii
 Servesc drept măsură a cheltuielilor de muncă (manopera)
 Servesc pentru remunerarea muncii.

Unei normei se cere să îndeplinească următoarele condiţii:

 Să respecte condiţiile organizării ergonomice a muncii (principiile economiei mişcării,
organizarea raţională a locurilor de muncă)
 Să ţină cont de condiţiile nou introduse, modificări în tehnologie şi metode avansate de
muncă
 Să fie progresivă, adică să fie proiectată la un nivel superior celui realizat în perioadele
precedente, dar apropiată de nivelul realizat de fruntaşi
 Să fie accesibilă, adică să ofere perspectiva de a fi realizată de orice muncitor, care a
însuşit calificarea corespunzătoare
 Să aibă un grad de încordare care să permită îndeplinirea ei cu uşoare depăşiri. Depăşirea
masivă a normei este un semn că noile condiţii nu corespund celor în care a fost elaborată
norma.

Forma de exprimare a normelor de muncă depinde de specificul activităţii respective, de

posibilitatea de măsurare a consumului de timp de muncă şi forma de salarizare utilizată.
Norma de muncă poate fi exprimată în felul următor:
Norma de timp – timpul stabilit unui executant (care are o calificare corespunzătoare şi lucrează
cu ritm normal) pentru efectuarea unei unităţi de activitate (produs) în condiţii tehnice şi
organizatorice precizate la locul de muncă; se exprimă în unităţi de timp-om pe unitatea naturală
de produs. Se foloseşte atunci când sarcina muncitorului se schimbă relativ des, durata lucrărilor
executate este mare, activitatea este caracterizată de o diversitate mare de lucrări.
Norma de producţie – cantitatea de produse sau de lucrări stabilite a se efectua într-o unitate de
timp (lună, schimb, oră) de către un executant, care are calificarea corespunzătoare şi lucrează în
ritm normal şi cu intensitate normală în condiţii tehnico-organizatorice precizate la locul de
muncă; se exprimă în unităţi de producţie naturale pe unitatea de timp. Este indicată în cazurile
când executantul realizează lucrări omogene, care se menţin o perioadă de timp îndelungată. Atât
norma de producţie, cît şi norma de timp sunt mărimi inverse una faţă de alta, ceea ce înseamnă
că norma de producţie se măreşte în măsura în care norma de timp se micşorează şi invers.
Sfera de atribuţii – reprezintă ansamblul atribuţiilor şi sarcinilor de muncă stabilite unui
executant (care are calificare corespunzătoare şi lucrează în ritm normal şi intensitate normală)
pentru a le îndeplini în cadrul proceselor de producţie la care participă sau al activităţii pe care o
desfăşoară în condiţiile tehnico-organizatorice precizate la locul de muncă.
Se aplică atunci când lucrările sunt variate şi cu durate de execuţie relativ mici sau atunci când
ordinea în care apar lucrările şi ponderea fiecăreia dintre ele se conturează abia în timpul
desfăşurării lor (lucrări de reparaţie), fiind neeficientă din punct de vedere economic stabilirea şi
expunerea normei de muncă sub formă de normă de timp sau de producţie, aceasta se exprimă
sub forma unei sfere de atribuţii cu precizarea normei (zonei de servire).
Ea se stabileşte fie pe baza determinării directe a cantităţii de muncă necesare (pentru lucrările cu
volum cunoscut), fie pe baza volumului total de muncă al acestor lucrări într-o perioadă mai
lungă de timp (acolo unde volumul de muncă nu poate fi determinat direct).
Norma de servire – locul de muncă, delimitat prin suprafaţa sau înzestrarea sa în care
executantul îşi exercită atribuţiile sau sarcinile de muncă.
Norma de personal – numărul de lucrători, meseria (funcţia) lor şi nivelul de calificare necesar
pentru realizarea de către un executant colectiv a unui ansamblu de sarcini normate de muncă în
condiţii tehnice şi organizatorice precizate.
După sfera de aplicabilitate :
 Locale – specifice unei singure organizaţii
 Unificate – pentru aceleaşi elemente ale proceselor de producţie şi pentru condiţii de
muncă identice din mai multe unităţi

După complexitatea lor:

 Norme pe elemente – se referă la efectuarea unei singure operaţii sau lucrări
 Norme grupate – rezultă din însumarea normelor pe elemente pentru efectuarea unui grup
de operaţii sau lucrări. Se exprimă numai sub forma normelor de timp (manopera).

După stadiul de aplicare:

 Definitive – cantitatea de muncă real necesară pentru efectuarea unei lucrări (operaţii) de
către un executant cu calificare corespunzătoare. Aceste norme au parcurs toate etapele
experimentale şi au fost investite cu putere de aplicare.
 De însuşire – reflectă timpul de muncă necesar pentru efectuarea unei operaţii sau lucrări
la un moment dat al însuşirii lor de către executant. Aceasta este de 6 luni, putând fi
prelungită în cazuri excepţionale până la 12 luni.
 Provizorii - apar în mod accidental şi pot fi aprobate pe termen de cel mult 3 luni până la
aprobarea unor norme definitive.

După numărul de destinatari:

 Individuală – stabileşte sarcina de muncă pentru o singură persoană şi poate fi exprimată
sub toate formele de norme, cu excepţia normei de personal
 Colectivă - precizează sarcina de muncă a unei formaţii de lucru. Se exprimă sub toate
formele.

 Normativele de muncă: definire, forme de exprimare, clasificare

  Normativul de muncă este o indicaţie sau o prescripţie obligatorie stabilită de un organ
autorizat în scopul simplificării procesului de elaborare a normelor de muncă, specificând
elementele componente ale normei la care se referă.
 Normativele de timp reduc volumul mare de muncă pe care îl necesită observările
directe, stabilind durate pe mişcări sau elemente componente a categoriilor de timp.
 Normativele de muncă se grupează în:
 Normativele de timp de muncă – reprezintă mărimi în funcţie de factorii de influenţă şi
exprimă cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea elementelor procesului de muncă
sau care stă la baza calculului acestei cantităţi de muncă
 Normativele de servire – elementul calculat folosit la stabilirea normei de servire, în
funcţie de factorii de influenţă, cu specificarea elementului la care se referă
 Normativul numărului de personal – elementul calculat folosit la stabilirea, în funcţie
de factorii de influenţă, a normelor de personal
 Normative de regim tehnologic sunt mărimile stabilite pentru precizarea folosirii
raţionale a utilajelor, a materiei prime şi materialelor utilizate în desfăşurarea procesului
de producţie.
 După sfera de aplicare: normativele de muncă pot fi: locale, departamentale şi
republicane.

Metode de determinare a normelor de muncă

Stabilirea normelor de muncă se poate realiza prin următoarele metode:
Metoda analitic ă – se bazează pe observarea directă a procesului de muncă în timpul elaborării
normei de timp. Constă în descompunerea procesului de muncă în elemente componente, analiza
acestuia în vederea perfecţionării metodei de muncă, efectuarea măsurărilor directe asupra
activităţii executanţilor şi regimurilor de lucru.
Metoda normativă – stabilirea normei prin folosirea de normative de timp de muncă, iar norma
rezultă din însumarea tuturor categoriilor de timp stabilite pe bază de normative. Avantajele
metodei: operativitate la calcul, asigurarea unei precizii satisfăcătoare, posibilitatea elaborării
normelor pentru produse şi operaţiuni tehnologice noi.
Metoda comparării cu norme de muncă tip – analiza comparativă a duratei operaţiei sau
lucrării respective cu cea a unei operaţii sau lucrări asemănătoare pentru care sunt elaborate
norme de muncă tip. Prin norma de muncă tip se înţelege norma stabilită pentru elementul
reprezentativ al unui grup de obiecte din munca similară, care se realizează în cadrul unei
tehnologii tip şi care diferă între ele ca dimensiune şi prin diferiţi parametri tehnico-constructivi.

Evaluarea calităţii normelor

Calitatea normelor de muncă poate fi evaluată şi argumentată prin următorii indicatori:
Ponderea locurilor de muncă supuse normării în numărul total de locuri de muncă sau ponderea
muncitorilor direct productivi cărora li s-au stabilit una sau mai multe norme de muncă în
numărul total de muncitori.
Ponderea normelor fundamentate analitic în numărul total de norme elaborate.
Gradul de îndeplinire al normelor de muncă.
Intensitatea normelor de muncă se calculează ca valoarea inversă a gradului de îndeplinire a
normelor de muncă.