SCHELETUL UMAN – --WIKIWAND

Schelet uman
Neurocraniu Scheletul trunchiului Lista oaselor scheletului uman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Scheletul uman este format dintr-un număr variabil de ---1. oase--- de mărimi
diferite, fuzionate și individuale, sprijinite și completate de ligamente, tendoane,
mușchi și cartilaje. Scheletul îndeplinește în corpul uman o serie de funcții cumulative
și anume, susținerea și sprijinirea corpului, formarea de pârghii puse în mișcare de
către mușchi care realizează locomoția, protejarea diferitelor organe, reprezintă un
depozit de săruri fosfocalcice și dă forma întregului corp și diferitelor sale segmente.

Oasele care formează scheletul uman pot fi fuzionate cu alte oase, cu oase primare
formate în timpul vieții intrauterine sau se pot articula cu un singur os sau deloc.
Oasele craniului sunt exemplul perfect pentru articulații fixe multiple, cele din
urechea mijlocie ca articulații singulare, iar osul hioid ca nearticulat, fiind înconjurat
doar de mușchi și ligamente. Oasele pelviene, coxalul (os pereche care împreună cu
sacrococcigele formează centura pelviană), reprezintă oasele evoluate din oasele
primare intrauterine, acesta fiind format din ilium, ischium și pubis. Astfel că la
momentul nașterii de la 300 de oase se ajunge în viața adultă la un număr în medie de
206 de oase. Osteologia este știința medicală care studiază oasele și scheletul uman.

Dezvoltarea scheletului uman

Componentele scheletului uman
Scheletul uman se împarte în didactica medicală în:

 scheletul capului și gâtului;

 scheletul trunchiului;
 scheletul membrelor.

În funcție de poziția față de planul medio-sagital, axul longitudinal:

 scheletul axial, compus din oasele capului și gâtului (22+7), coloana vertebrală
(24+9) și cutia (cușca) toracică (2x12+3);
 scheletul apendicular, compus din scheletul membrelor cu centurile osoase
corespondente, superioară (scapulară) și inferioară (pelviană).

Scheletul axial

Articol principal: Scheletul axial.

Există un număr variabil de clasificări ale scheletului uman, dar în general, se

consideră scheletul compus în totalitate dintr-un număr total de 89 de oase,
reprezentate de oasele capului și gâtului (29), coloanei vertebrale (33) și ale cutiei
toracice (27). Oasele capului și gâtului (29) sunt cele reprezentate de neurocraniu (8)
și viscerocraniu (14) și oasele asociate în număr de 8 (6 oase auditive împreună cu
osul hioid). Neurocraniul reprezintă oasele care intră în contact intim cu encefalul, iar
viscerocraniu se referă la oasele feței.

Scheletul apendicular
Articol principal: Scheletul apendicular.

Scheletul apendicular uman este format din scheletul centurilor și scheletul

membrelor. Membrul superior este atașat de centura scapulară, iar membrul inferior
de centura pelviană.

Scheletul centurii scapulare constă din omoplat și claviculă.

Omoplatul este un os plat, subțire, de formă triunghiulară, a cărui față dorsală este
ușor convexă.

Clavicula este un os tubular format din corp și două extremități(medială și laterală).

Clavicula este unicul os care unește membrul superior cu scheletul trunchiului. Ea
menține articulația scapulo-humerală o anumită distanță de la trunchi, astfel
condiționînd mobilitatea membrului.

Scheletul membrului superior este constituit din braț(humerus), antebraț(radius și

ulna) și mînă(falangele).

Este reprezentat de oasele membrelor libere împreună cu oasele centurilor

corespunzătoare care leagă aceste oase la scheletul axial. Oasele scheletului
apendicular sunt un număr total de 126 de oase repartizate inegal între membre,
corespondența exista doar la nivelul aceluiași membru în axul de simetrie, astfel ca
pentru membrul superior avem 64 oase (centura scapulară 4, braț 2, antebraț 4, mână
54) și pentru membrul inferior 62 oase (centura pelvină 2, coapsă 2, gambă 4, picior
52).

Rolul scheletului uman

Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice. Puteți da chiar
dumneavoastră o mână de ajutor. Ștergeți eticheta după adăugarea diacriticelor.

Scheletul uman îndeplinește unele funcții importante, care sunt necesare pentru
supraviețuire.

Rezistență, suport și formă: Fără un sistem osos dur și rigid, organismul uman nu
poate sta în picioare, și ar fi doar o pungă de țesuturi moi, fără nici o formă adecvată.
Protecție a organelor delicate: În zone precum cutia toracică și craniu, scheletul
protejează organele interne moi, vitale, cum ar fi inima și creierul de șocurile externe.
Orice deteriorare a acestor organe se pot dovedi fatale, prin urmare, funcția de
protecție a scheletului este foarte importantă. Pârghie pentru mișcări: Mușchii
scheletici sunt fixați pe suporturile dure, osoase, care servesc ca pârghii pentru
menținerea echilibrului și realizarea diferitelor mișcări. Poziția de echilibru stabil a
corpului uman este cea de ortostatism. Producerea de globule roșii: Oasele, cum ar fi
sternul, și măduva osului spongios au rol hemopoetic (producția de globule roșii).

Diferențe ale scheletului în funcție de sex

Boli care afectează scheletul uman
 Osteoporoză
 scolioză

Vezi și
 Lista oaselor scheletului uman

1. ----------OASE.---------------

Os (anatomie)
Peroneu Tibie Patelă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice. Puteți da chiar
dumneavoastră o mână de ajutor. Ștergeți eticheta după adăugarea diacriticelor.
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră. Puteți contribui la dezvoltarea și
îmbunătățirea lui apăsând butonul Modificare.
Pentru alte sensuri, vedeți Os (dezambiguizare).

Osul reprezintă elementul de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin

structura lui dură, solidă și rezistentă. Cel mai lung os este femurul piciorului, de
obicei de peste 50 cm, iar cel mic este „scărița” din ureche.

Numărul oaselor se reduce la om, prin fuzionare, odată cu vârsta, de la 350 la un nou-
născut la 206 la un adult.[1]

Rolul oaselor
Oasele, sau scheletul, au mai multe funcțiuni:

 Rol de parghii ale aparatului locomotor. Asupra lor actionează mușchii,

asigurând susținerea corpului și locomoția. Se constituie astfel, parghii de trei
ordine:
o I - articulația craniului cu coloana vertebrală
o II - articulația dintre oasele gambei și picior
o III - articulația dintre osul brațului și cele ale antebrațului.
 Rol de protecție a unor organe vitale
o Cutia craniană pentru encefal
o Canalul rahidian pentru maduva spinării
o Cutia toracica pentru inima si plămâni
o Bazinul osos pentru organele pelviene
  Rol antitoxic
o Oasele rețin numeroase substanțe toxice (Hg, Pb, F) pătrunse
accidental în organism și le eliberează treptat, fiind apoi eliminate
renal. În felul acesta, concentrația sangvină a toxicului nu crește prea
mult și sunt prevenite efectele nocive asupra altor organe.
 Rol de sediu principal al organelor hematopoietice
o La copii toate oasele, iar, la adult oasele late conțin maduva roșie,
hematogena. La adult, maduva din canalul central al diafizei oaselor
lungi este galbenă (tesut adipos cu rol de rezervă), iar la varstnici, este
cenușie, nefunctională.
 Rol în metabolismul calciului, fosforului și electroliților
o Oasele reprezintă principalul rezervor de substanțe minerale ale
organismului.

Caracteristici esențiale ale oaselor

Structura osului

Osul este alcatuit din 2 tipuri de tesut:

 Osul lung - partea de mijloc a osului lung, numită corpul osului sau diafiza. La
exterior există o membrană numită periost, pe seama căruia osul crește în
grosime. În interiorul diafizei avem un canal care strabate diafiza în lungimea
ei, numit canal medular în care se găseste maduva hematogenă cu rol în
producerea elementelor figurate ale sângelui (eritrocite, leucocite, trombocite).
De menționat faptul că la copii toate oasele produc această maduvă și va avea
o culoare roșie, la adult doar oasele late și va fi galbenă iar la vârstnici va fi
gri-cenușie și va fi nefunctională.

 Tesut osos sponginos - extremitățile osului lung, numite epifize. Formate din
95% tesut osos spongios la interior și 5% tesut osos compact spre exterior.
Între epifiza și diafiza se află metafiza, sau cartilajul de creștere epifizo-
diafizar pe seama căruia osul lung crește în lungime. Creșterea va fi dinspre
epifize spre diafiză. Suprafața de articulare a epifizei este formată dintr-un
strat subțire de tesut cartilaginos hialin.

Compoziția osului

Osul este format din 20% apă și 80% reziduu uscat. Este alcătuit dintr-o matrice
organică solidă, care este întărită de depozitele de saruri de calciu.

 Matricea organică a osului

o Este alcătuităa din 90-95% fibre de colagen, iar restul este un mediu
omogen numit subsțanta fundamentală, impreună constituiind oseina.
Fibrele de colagen se extind în primul rând de-a lungul liniilor de forța
de tensiune și dau osului marea sa rezistentă la tensiune.
 Sarurile minerale
o Sunt reprezentate în special de fosfatul de calciu (CaPO4), iar cea mai
importantă substanță cristalină e hidroxiapatita (Ca5(PO4)3OH).
  La nivelul oaselor au loc procese metabolice similare celorlaltor organe. O
particularitate metabolică o constituie marea afinitate a substanței
fundamentale față de sarurile minerale.

Tipuri de oase
Oasele scheletului sunt împărțite în patru grupe:

oasele lungi, care sunt alungite, cu rolul de a amortiza șocurile. Acestea au o parte
interioară, numită diafiză și două capete numite epifiză.

Epifiza, în biologie, are 2 sensuri:

 Epifiza (oase);

 Epifiza (glandă), sau Glandă

pineală.

 Regiunile între diafize si epifize se numesc metafiză. Oasele lungi sunt mai
compacte decât celelalte oase. Din această categorie fac parte oasele
membrelor, precum femurul, tibia și falangele.
 oasele scurte, care sunt mai puțin compacte, destul de subțiri, mici. Exemple
de așa oase sunt: oasele carpiene și metacarpiene, vertebre;
 oasele neregulate, care au forme și dimensiuni variate, de exemplu: oasele
bazinului.
 oasele late, oase subțiri, curbate, de dimensiuni mici, exemple sunt: oasele
pieptului, oasele craniului.
 oasele pneumatice, în jurul foselor nazale, frontal, maxilar, sfenoid, etnoid.
 în lungimea unui tendon-> rotula

Scheletul
Reprezintă totalitatea oaselor corpului uman așezate în poziție anatomică. Format
din : scheletul capului, trunchiului, scheletul membrelor și centurile membrelor.

Craniul

Oasele neurocraniului
 Osul frontal (1 os)
 Osul etmoid (1 os)
 Osul sfenoid (1 os)
 Osul occipital (1 os)
 Osul parietal (2 oase)
 Osul temporal (2 oase)
Os frontal
Antropologie Glabela Bregma

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[show]

Apăsați „arată” pentru a vedea etichete de întreținere

Oasele craniului (în paranteză numele latin):

1. Osul frontal (Os frontale)
2. Osul parietal (Os parietale)
3. Osul nazal (Os nasale)
4. Osul etmoid (Os ethmoidale)
5. Osul lacrimal (Os lacrimale)
6. Osul sfenoid (Os sphenoidale)
7. Osul occipital (Os occipitale)
8. Osul temporal (Os temporale)
9. Osul zigomatic (Os zygomaticum)
10. Osul maxilar (Maxilla)
11. Mandibula (Mandibula)

Osul frontal

Frontalul este un os median și nepereche, situat în partea anterioară a craniului. Ia

parte, de asemenea, la formarea cavităților nazale și a orbitelor. Este un os pneumatic ,
neregulat și lățit. Frontalul este format dintr-o porțiune verticală sau solzoasă și dintr-
o porțiune orizontală, formată la rândul ei dintr-o scobitură adâncă numită scobitura
etmoidală; înaintea scobiturii etmoidale se află o suprafață neregulată cunoscută sub
numele de porțiunea nazală a osului frontal.De o parte și de cealaltă a scobiturii
etmoidale se află două lame osoase care formează porțiunile orbitare ale osului
frontal. Deci porțiunea orizontală este subîmparțită în: scobitura etmoidală, porțiunea
nazală și doua porțiuni orbitare. Între porțiunea verticală și porțiunea orizontală a
frontalului se află o creastă transversală. Ea delimitează net cele două porțiuni,
numindu-se creasta fronto-orbito-nazală. Creasta transversală are 3 curburi: una
mediană și două laterale. Curbura mediană este reprezentată de porțiunea nazală, în
timp ce curburile laterale sunt reprezentate de cele două margini supraorbitare.

Frontalul se articulează posterior, prin sutura coronară, cu cele două oase parietale
(constituind punctul antropometric bregma) și cu sfenoidul, iar inferior cu etmoidul,
cu nazalele, cu zigomaticele, cu lacrimalele și cu maxila. De o parte și de alta,
înaintea suturii coronare, frontalul prezintă câte o proeminență, denumită tuber frontal
(bosă), care este mai puternic dezvoltată la nou-născut și de multe ori și la femei.
Deasupra celor două tubere se află locul de implantare al părului, punctul
antropometric, numit trichion.

Orientare

Se așează în jos porțiunea ce prezintă o mare scobitură, iar înainte porțiunea mai
boltită a osului.
Porțiunea solzoasă (Squama frontalis)

Porțiunea solzoasă sau scuama formează porțiunea anterioară a calvariei . Prezintă de

studiat doua fete si o margine:

 1.Fața exocraniană sau externă (Facies externa) prezintă:

 Eminențele frontale sau tuberozitățile (tuber frontale)-sunt două

ridicături netede, situate de o parte și de alta a liniei mediane.
 Inferior de proeminențele frontale, de fiecare parte, osul frontal
prezinta cate o proeminența alungită transversal numită arc supraciliar
(Arcus superciliaris).
 O suprafață uneori proeminentă, alteori ușor deprimată numită glabela
(Glabella) cu o mare importanță în antropologie , situată între arcadele
supraciliare pe linia mediană.
 Dedesubtul arcadelor supraciliare se gasește marginea inferioară a
porțiunii solzoase. Ea reprezintă limita dintre porțiunea solzoasă și cea
orbitară a frontalului. Această margine este curbă și groasă și poartă
denumirea de margine supraorbitară (Margo supra-orbitalis). Ea se
termină lateral cu cate un proces articular destinat osului zigomatic,
numit procesul zigomatic al osului frontal (Processus
zygomaticus),care are forma unei prisme.
 Marginea supraorbitară prezintă în porțiunea sa mediană 2 incizuri:
incizura supraorbitară (Incisura supraorbitalis) situată lateral, iar înspre
medial se gaseste incizura frontală (Incisura frontalis). Adesea cele
două incizuri se transformă prin cate o punte osoasă în gauri: gaura
supraorbitară (Foramen supraorbitale) respectiv gaura frontală
(Foramen frontale) în care se află nervii si vasele omonime ramuri ale
arterei si venei oftalmice si a nervului oftalmic
 Marginea laterală a procesului zigomatic se continuă înapoi cu linia
temporală (Linea temporalis), care delimitează o față mai mică, înspre
lateral, numită fața temporală (Facies temporalis) a osului frontal, ce se
articulează cu aripa mare a sfenoidului prin sutura frontosfenoidală.
Linia temporală se continuă înapoi cu linia temporală superioară și cu
linia temporală inferioră de pe parietal.
 Uneori pe linia mediană se află sutura frontală sau metopică (Sutura
frontalis sau Metopica ). Aceasta sutură există în viata intrauterină și la
nastere, osul frontal fiind format din două jumatați simetrice. Ea
dispare începand de la varsta de 1 an.

 2.Fața endocraniană sau internă, cerebrală (Facies interna):

 Prezintă pe linia mediană, în porțiunea inferioară o gaură, numită gaura

oarbă (Foramen caecum), în care se inseră o prelungire a durei mater.
 Superior de această gaură, tot pe linia mediană se gasește o creastă
numită creasta frontală (Crista frontalis) pe care se inseră coasa
creierului. Aceasta creastă urcă și se bifurcă, cuprinzând între ramurile
sale șanțul sagital superior (Sulcus sagitalis superioris), în care se
găsește sinusul venos omonim al durei mater.
  De o parte și de alta a liniei mediane se gasesc șanțuri arteriale (Sulci
arteriales), impresiuni digitiforme (Impressiones digitatae) și eminențe
mamilare.

 3. Marginea liberă a solzului sau marginea parietală (Margo parietalis)

este arcuată și dințată. Se articulează cu oasele parietale, formând
sutura coronară.

Scobitura etmoidală

 Incizura etmoidală (Incisura etmoidalis) este o scobitură mare în formă

de „U”, cu concavitatea posterioră. Poartă acest nume datorită faptului
ca în ea patrunde o parte din osul etmoid.
 Ramura transversală a acestui „U” răspunde porțiunii nazale,altfel spus
porțiunea nazală se gasește anterior de incizura etmoidală. De o parte și
de alta a incizurii etmoidale se gasește cate o lamă osoasă orizontală
care reprezintă porțiunea orbitală propriuzisă a frontalului.
 Ramurile laterale ale scobiturii etmoidale conțin semiceleule, care pe
craniul articulat sunt completate de semicelulele corespunzatoare
etmoidului, formând cămăruțe închise pneumatice (Celullae
ethmoidales). Printre aceste semicelule se găsesc 2 orificii, care fac sa
comunice cavitatea neurocraniului cu orbitele: gaura etmoidală
anterioară (Foramen ethmoidale anterius) și gaura etmoidală
posterioară (Foramen ethmoidale posterius),prin care trec vasele si
nervii omonimi (ramuri din artera si spre vena oftalmică si din nervul
oftalmic).

Porțiunea orbitară

Situate de o parte și de alta a scobiturii etmoidale, se găsesc cele doua lame osoase
care formează porțiunile orbitare ale osului frontal. Aceste lame au forma
triunghiulară și prezintă:

 O față inferioară, orbitară (Facies orbitalis), concavă și netedă, ce ia

parte la formarea bolții orbitei. În partea ei cea mai laterală există o
mică depresiune, numită fosa glandei lacrimale (Fossa glandulae
lacrimalis), delimitată anterior de marginea orbitară ascuțită a
procesului zigomatic al osului frontal. în această fosă este situată
glanda lacrimala. În partea antero-medială se gasește de asemenea o o
mică depresiune, nimită foseta trohleară (Fovea trochlearis) care are în
partea ei laterală o mică apofiză inconstantă denumită spina trohleară
(Spina trochlearis), ambele servesc la fixarea scripetelui mușchiului
oblic superior al ochiului.
 O față superioară, cerebrală, convexă și neregulată, presărată cu
numeroase întiparituri ale circumvoluțiilor (girilor) lobului frontal al
creierului, numite impresiuni digitiforme (impressiones digitatate), ce
sunt delimitatate prin niște ridicaturi, denumite juga cerebralia, care
corespund șanturilor dintre girusurile creierului. Tot pe această față se
găsesc lateral sanțurile arteriale (sulci arterioris) ale ramurilor arterei
meningee mijloci si ale arterei meningee anterioare
  O margine anterioară, care se confundă cu marginea spraorbitară a
porțiunii solzoase.
 O margine medială ce corespunde scobiturii etmoidale și mărginește
semicelulele și găurile etmoidale.
 O margine posterioară care se articulează cu aripa mica a sfenoidului
prin sutura sfenofrontala.

Porțiunea nazală

 Este situată anterior de incizura etmoidala, între porțiunile orbitale ale

osului. Este constituită de o suprafață neregulată, dințată. Pe linia
mediană prezintă o proeminență orientată inferior numită spina nazală
(Spina nasalis), care se articulează anterior cu cele 2 oase nazale (fiind
sprijin pentru acestea) și cu procesul frontal al maxilei. Posterior,
spina, se articulează cu lama perpendiculară a etmoidului.
 Marginea anterioară, neregulată, a porțiunii nazale se numește margine
nazală (Margo nasalis). Aci se articulează extremitățile superioare ale
oaselor nazale și procesele frontale ale maxilelor. Articulația dintre
frontal și oasele nazale costituie punctul antropometric nazion.

Conformația interioară

 Frontalul este alcătuit ca și celelalte oase ale bolții craniului din două
lame: lama interioară (Lamina interna) și lama exterioară (Lamina
externa) de os compact, iar între ele se gasește os spongios numit
diploe (Diploe).
 În grosimea osului frontal, între cele două margini supraorbitare (la
nivelul glabelei) și deasupra rădăcinii nasului, a nazionului, este sapată
o cavitate pneumatică, asimetrică, de întindere și volum variabil,
desparțită în două caviatați printr-un sept osos (Septum intersinuale
frontale), care de cele mai multe ori nu se gasește situat median, ci
deviat, este sinusul frontal. Acest sinus se deschide în meatul mijlociu
al cavitații nazale sub cornetul mijlociu al osului etmoid printr-un
canal, numit canalul fronto-nazal, al cărui orificiu (Apertura sinus
frontalis) se găsește la baza sinusului. Prin acest canal, mucoasa
sinusului se continuă cu mucoasa foselor nazale favorizând
transmiterea proceselor inflamatorii în ambele sensuri (determinând
uneori sinuzita frontală).
 Osul frontal este un os de membrană, a cărui osificare începe spre
sfarșitul lunii a doua intrauterine prin două puncte de osificare, care
apar în dreptul tuberelor frontale și cuprind osul divergent. Mai apar
puncte de osificare accesori în procesele zigomatice și spina nazală sau
în partea posterioară a porțiunilor orbitare. Sinusul frontal se ivește
către sfârșitul primului an de viața, ajungând la marimea unui bob de
mazare de abia la vârsta de 6 ani si dezvoltat în întregime începând de
la vârsta de 12 ani, cateodată abia la 20 de ani, marimea lui fiind
variabilă, crescând la bătrânețe (după unii anatomisti).
Osul parietal
Bregma Șanțul sinusului sagital superior Șanțul sinusului sigmoidian

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Oasele craniului (în paranteză numele latin):

1. Osul frontal (Os frontale)
2. Osul parietal (Os parietale)
3. Osul nazal (Os nasale)
4. Osul etmoid (Os ethmoidale)
5. Osul lacrimal (Os lacrimale)
6. Osul sfenoid (Os sphenoidale)
7. Osul occipital (Os occipitale)
8. Osul temporal (Os temporale)
9. Osul zigomatic (Os zygomaticum)
10. Osul maxilar (Maxilla)
11. Mandibula (Mandibula)

Osul parietal sau parietalul (Os parietale) este un os pereche și aparține exclusiv
calvariei (bolții craniului), este așezat între osul frontal și occipital, deasupra osului
temporal. Osul parietal are o formă patrulateră neregulată, curbată și prezintă 2 fețe
(externă, internă), 4 margini (frontală, sagitală, occipitală, solzoasă) și 4 unghiuri
(frontal, occipital, sfenoidal, mastoidian). Se articulează cu osul frontal, occipital,
sfenoid, temporal, parietalul de partea opusă.

Fețele
Fața externă

Fața externă sau fața exocraniană (Facies externa ossis parietalis), este convexă și
netedă. Are la mijloc o proeminență rotunjită - eminența sau tuberozitatea parietală
(Tuber parietale), care corespunde de obicei punctului lățimii maxime a craniului.
Sub tuberozitatea parietală se află două linii semicirculare: linia temporală
superioară (Linea temporalis superior ossis parietalis) și linia temporală inferioară
(Linea temporalis inferior ossis parietalis). Pe linia temporală superioară se inseră
fascia temporală (Fascia temporalis). Pe linia temporală inferioară se inseră mușchiul
temporal (Musculus temporalis). Deasupra liniei temporale superioare se află
aponevroza epicranienă (Galea aponeurotica). Sub linia temporală inferioară se află
fosa temporală. Posterior aproape de marginea sagitală (superioară) a osului parietal
se află o gaura inconstantă - gaura parietală (Foramen parietale) prin care trece vena
emisară parietală (Santorini) (Vena emissaria parietalis).

Fața internă

 Fața internă sau fața endocraniană (Facies interna ossis parietalis) este
concavă. Pe ea se află impresiuni digitiforme (Impressiones digitatae),
eminențe mamilare, și o serie de șanțuri arteriale (Sulci arteriosi) ale
arterelor meningiene, printre care se evidențiază cea a arterei meningee
mijlocii și a venelor sale însoțitoare (Sulcus arteriae meningeae mediae).
Șanțuri arteriale pornesc de la unghiul antero-inferior (sfenoidal) și porțiunea
posterioară a marginii inferioare (solzoasă) și au o direcție ascendentă.
 Pe fața internă, lângă unghiul mastoidian se află un șanț adânc - șanțul
sinusului sigmoidian al osului parietal (Sulcus sinus sigmoidei ossis
parietalis) care anterior trece în șanțul sinusului sigmoidian al osului temporal
(Sulcus sinus sigmoidei ossis temporalis) de pe mastoida osului temporal, iar
posterior trece în șanțul sinusului transvers (Sulcus sinus transversi) de pe osul
occipital.
 Un semișanț se află de-a lungul marginii superioare (sagitale), care împreună
cu cel de pe partea opusă, formează șanțul sinusului sagital superior (Sulcus
sinus sagittalis superioris), în care se află sinusul sagital superior (Sinus
sagittalis superior). Pe marginile șanțului sinusului sagital superior se atașează
coasa creierului (Falx cerebri).
 Șanțul sinusului sagital superior este mărginit de numeroase foveole
granulare (Foveolae granulares) – mici fosete ce adăpostesc granulațiile
arahnoidiene Pacchioni, acestea sunt mai pronunțate la persoanele în vârstă.
 În treimea posterioară a șanțului sagital se află orificiul intern al găurii
parietale (Foramen parietale), prin care trece vena emisară parietală
(Santorini) (Vena emissaria parietalis) și o ramură din artera occipitală
(Arteria occipitalis).

Marginile
Marginea sagitală

Marginea superioară sau sagitală (Margo sagittalis ossis parietalis) este groasă,
dințată și cea mai lungă; se întinde de la bregma la lambda și se articulează cu cea de
partea opusă, formând sutura sagitală (Sutura sagittalis).
***Bregma (Bregma) este un punct craniometric situat la joncțiunea între sutura
sagitală (Sutura sagittalis) situată între cele două oase parietale și sutura coronală
(Sutura coronalis) situată între osul frontal și cele două oase parietale. La fetus și nou-
născut bregma este ocupată de fontanela anterioară.

[Greaca: bregma = vârful capului]

Marginea solzoasă

Marginea inferioară sau solzoasă (Margo squamosus). Porțiunea anterioară a

marginii este scurtă, subțire și trunchiată, oblică la exterior și acoperită în parte de
aripile mari ale sfenoidului, și se articulează cu marginea superioară (parietală) a
aripilor mari a sfenoidului, formând sutura sfenoparietală (Sutura sphenoparietalis).
Porțiunea mijlocie a marginii inferioare este concavă și acoperită în parte de solzul
temporalului, cu care se articulează, formând sutura solzoasă (Sutura squamosa
cranii). Porțiunea posterioară a marginii inferioare este scurtă, groasă și dințată și se
articulează cu procesul mastoidian al osului temporal, formând sutura
parietomastoidiană (Sutura parietomastoidea).

Marginea frontală

Marginea anterioară sau frontală (Margo frontalis) este foarte dințată; se

articulează cu marginea parietală a solzului frontalului, cu care formează o jumătate a
suturei coronare (Sutura coronalis).

Marginea occipitală

Marginea posterioară sau occipitală (Margo occipitalis) este foate dințată și se

articulează cu solzul occipitalului, formând o jumătate a suturei lambdoide (Sutura
lambdoidea).

Unghiurile
Unghiul frontal

Unghiul antero-superior sau frontal (Angulus frontalis) are aproximativ 90°, și este
situat la bregma, unde sutura coronală se intersectează cu sutura sagitală, aici se află
fontanela anterioară la nou-născuți.

Unghiul sfenoidal

Unghiul antero-inferior sau sfenoidal (Angulus sphenoidalis) este situat între osul
frontal, aripile mari ale sfenoidului și osul parietal. Osul frontal, parietal, sfenoid și
temporal se unesc de obicei la pterion, unde se află fontanela sfenoidală la nou-născut.
Unghiul mastoidian

Unghiul postero-inferior sau mastoidian (Angulus mastoideus) este bont, se

ariculează cu osul ocipital și temporal în zona asterionului, unde se află fontanela
mastoidiană la nou-născut.

Unghiul occipital

Unghiul postero-superior sau occipital (Angulus occipitalis) este rotunjit, situat pe

lambda care este punctul de întâlnire a suturii sagitale și lambdoide; aici se află
fontanela posterioară la nou-născut.

Osificare
Bibliografie
 Victor Papilian. Anatomia omului. Ediția a XII-a. 2006

Oasele viscerocraniului
 Osul lacrimal (2 oase)
 Osul nazal (2 oase)
 Cornetele nazale inferioare (2 oase)
 Vomerul (1 os)
 Osul maxilar (2 oase)
 Osul palatin (2 oase)
 Osul zigomatic (2 oase)
 Mandibula (1 os)

Coloana vertebrală

Este alcătuită din 33-34 de vertebre:

 Vertebre cervicale: 7 (prima atlas, a doua axis)

 Vertebre toracice: 12
 Vertebre lombare: 5
 Vertebre sacrale: 5 unite, formând osul sacru
 Vertebre coccigiene: 4-5 unite între ele

Cutia toracică

 Vertebrele toracale 12
 Stern
 Coaste

Bazinul
  Osul coxal 2 oase unite anterior între ele formând simfiza pubiană
 Osul sacru 5 vertebre sacrale unite între ele și articulate lateral cu
oasele coxale

Membrele superioare

 Humerus
 Radius
 Cubitus (Ulna)
 Oase carpiene
 Oase metacarpiene
 Falange

Membrele inferioare

 Femur
 Rotulă (Patelă)
 Tibie
 Peroneu (Fibula)
 Oase tarsiene
 Oase metatarsiene
 Falange

Boli ale oaselor

 Deformarile: pot apărea la nivelul oricarui component al sistemului osos. Cele
mai des întâlnite sunt cele de la nivelul coloanei vertebrale: cifoza, lordoza și
scolioza.
o Cifoza reprezintă o exagerare a curburii coloanei vertebrale la nivel
toracal și sacral. Privită în plan sagital, concavitatea va privii anterior.
o Lordoza reprezintă o exagerare a curburii coloanei vertebrale la nivel
cervical sau lombar. Privită în plan sagital, concavitatea va privii
posterior.
o Scolioza reprezintă o exagerare a curburii laterale a coloanei vertebrale
putând apărea la orice nivel al acesteia. Privită în plan frontal, curbura
va avea o direcție laterală (stânga sau dreapta).

 Fracturile: se definesc ca o întrerupere a continuității anatomice a unui os. De

regulă survin în urma traumatismelor, dar și în cazul unor deficiente
hormonale sau boli, când pot fi spontane.

 Entorsele: se definesc prin alungirea ligamentelor componente ale unei

articulații precum și a ligamentelor de vecinătate. Pot avea diverse grade de
gravitate. Se asociază frecvent cu sinovitele.

 Luxațile: se definesc ca fiind dislocarea elementelor componente ale unei

articulații, în special a suprafețelor de articulație. Cele mai frecvente fiind
luxațile articulaților umărului și genunchiului.
 Artritele: se definesc ca fiind afecțiuni articulare având ca simptom edemul,
inflamația și durerea. Se cunosc peste 50 de afecțiuni articulare, numite pe larg
"boli reumatismale". Cauzele celor mai multe artrite sunt necunoscute, dar
multe dintre ele survin pe seama unor traumatisme sau procese infecțioase.