Pastelul : „Mezul iernei” de Vasile Alecsandri

Pastelul este o specie a genului liric în versuri, un tablou literar în

care se înfăţişează aspecte din natură--o privelişte, un eveniment sau un
fenomen al naturii-- de dimensiuni impresionante, în toată
complexitatea lor, fiind prezentate într-o anumită succesiune şi privite
ca un tot unitar, armonios. Cu ajutorul descrierii, poetul îşi comunică
propriile sentimente.
Creatorul speciei literare pastelul, în literatura română, a fost Vasile
Alecsandri. Poezia „Mezul iernei” de Vasile Alecsandri a fost publicată în
revista „Convorbiri literare” şi ea completează seria pastelurilor închinate de
poet anotimpului alb.
Poezia înfăţişează imaginea unei nopţi de iarnă, cu un ger cumplit.
„Mezul iernei” este în primul rând un pastel pentru că scriitorul descrie
aspecte din natură care compun un peisaj hibernal .Peisajul descris are
dimensiuni impresionante şi un caracter unitar. Vasile Alexandri creează
un tablou în versuri, prin intermediul căruia ne transmite şi propriile
sentimente produse de măreţia naturii. Poetul însuşi consideră această
descriere un tablou, dovadă exclamaţia sa din strofa a treia : „ O tablou
măreţ, fantastic!”
În strofa întâi este evocat şi descris gerul „amar, cumplit” al miezului
de iarnă. Datorită lui, natura se transformă complet, se pietrifică. Îngheţul a
cuprins chiar şi astrele şi cerul , orice urmă a vegetalului a dispărut fiind
înlocuită cu elementele din lumea minerală.. Astfel, stejarii „trăsnesc” în
păduri (imagine auditivă) stelele par îngheţate , „cerul pare oţelit” (imagine
vizuală), iar zăpada este asemănată cu un câmp „de diamanturi”, ce” scârţăie
sub picioare” (imagine auditivă).
În strofa a doua, măreţia naturii îl trimite cu gândul la imaginea unui
„templu maiestuos” al cărui element de bază este „bolta cerului senină”
sprijinită de „înaltele coloane”sugerate de fumurile albe ce „se ridică sub
văzduhul scânteios”. Aici luna îşi va aprinde „farul tainic de lumină” sporind
frumuseţea neclintită a peisajului.
În strofa următoare, cu sufletul plin de încântare în faţa solemnităţii
naturii, poetul exclamă : „ O ! tablou măreţ, fantastic”, ca apoi să evidenţieze
şi celelalte minunăţii ale acestui templu impresionant : miile de stele care
„ard ca vecinice făclii”, munţii care îi sunt altare” şi codrii prin care
„crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare”.
Senzaţia de neclintire , de încremenire, de pustietate şi tăcere
apăsătoare este reliefată în prima parte a strofei finale, unde „Totul e în
neclintire, fără viaţă, fără glas / Niciun zbor în atmosferă, pe zăpadă niciun
pas”
În final, însă , este sugerată viaţa prin apariţia unui lup „ce se alungă
după prada-i spăimântată” şi a cărui prezenţă dinamizează peisajul fără a
deranja armonia, grandoarea şi misterul său.
În faţa acestei măreţii a naturii, sentimentele de uimire, de admiraţie
nemărginită sunt exprimate prin propoziţii enunţiative, exclamative şi
interogative : „ În păduri trăsnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit! ” „O!
Tablou măreţ, fantastic !” „ Dar ce văd ?”.
Sentimentele sunt exprimate prin diferite figuri de stil : epitete („stele
argintii”, „vecinice făclii”, „note-ngrozitoare”), comparaţii ( „ard ca
vecinice făclii”, „fumuri ca înalte coloane” ), metafore („far tainic de
lumină”), personificari ( „luna îşi aprinde”) etc.
Prin sentimentele exprimate, prin dimensiunile peisajului, prin
unitatea tabloului şi prin succesiunea secvenţelor descriptive, poezia „Mezul
iernei” întruneşte trăsăturile unui tablou în versuri, ale unui pastel.