Secolul XX între democraţie şi totalitarism

Democraţia în secolul XX – Exemple de state cu regimuri democratice

(cu detalii despre prevederile constituţionale şi practicile democratice)

A. Anterior Celui de-al doilea rӑzboi mondial (perioada

interbelicӑ)

Germania (Republica de la Weimar; 1919-1933)

– Constituţie democraticӑ votatӑ de parlamentul de la Weimar, valabilӑ pânӑ la
instaurarea regimului totalitar nazist;
- sistem constituţional republican semiprezidenţial, în care puterea e împӑrţitӑ
între parlament, preşedinte şi guvern
- regim dominat de Partidul Liberal-Democrat, marcat de criza economicӑ
provocatӑ de Primul rӑzboi mondial şi de instabilitatea politicӑ şi socialӑ (greve,
demonstraţii, agitaţii etremiste – comuniştii şi naziştii)
- stat federal, Germania fiind împărțită în 17 landuri, care aveau fiecare
parlamentul reprezentativ local, precum și guvernul lor de land; landurile aveau
anumite prerogative în domeniul poliției, al cultelor, culturii și educației.
Instituțiile centrale (federale) erau:
 Legislativul federal = Reichstag, ales pentru 4 ani prin vot universal şi
proporţional;
 Legislativul landurilor = Reichsrat, camera superioarӑ a legislativului, formatӑ
din reprezentanţi ai landurilor aleşi prin vot universal, separat, de cetӑţenii
fiecӑrui land; Reichsratul se poate opune legilor Reichstagului
 Puterea executivӑ:
1. Preşedinte ales pe 7 ani prin vot universal; puterea constӑ în special în
numirea cancelarului şi posibilitatea de a dizolva Reichstagul; preşedintele putea
fi destituit de votul a 2/3 din parlamentari sau prin majoritate simplӑ într-un
referendum; dacӑ referendumul respinge destituirea, parlamentul este dizolvat
pentru noi alegeri parlamentare
- Preşedinţii Rep. de la Weimar au fost: Friedrich Ebert, ales în mod excepţional de Bundestag,
lua locul ca şef al statului ultimului împӑrat German, Wilhelm II Hohenzollern, abdicat în 1918;
lui Ebert i-a urmat, prin vot universal, Paul von Hindenburg, pânӑ la moartea sa în1934;
atunci, Parlamentul nazist a declarat vacant pe termen nelimitat postul de preşedinte.
2. Cancelarul şi miniştrii; iniţiazӑ legile, alӑturi de Reichstag; poate fi destituit
prin votul de neîcredere al Reichstagului
 B. Ulterior Celui de-al doilea rӑzboi mondial (perioada
postbelicӑ)

Franţa = Republicii a V-a, prin Constituţia votatӑ de Adunarea Naţionalӑ în 1958

- stat naţional-unitar centralizat; sistem constituţional republican
semiprezidenţial;
Puterea executivӑ:
1. Preşedintele este ales prin vot universal pe 7 ani (conf. referendumului din
1962 propus de preşedintele Charles de Gaulle).
 poate dizolva Adunarea Naţionalӑ
 are drept de veto limitat
 poate fi pus în situaţia de a coabita cu premierul, atunci când cei doi sunt din
partide aflate în opoziţie
 preşedintele numeşte premier liderul partidului câştigӑtor în alegerile
parlamentare (ţinute odatӑ la 5 ani)
 preşedintelui îi revin sarcini de politicӑ externӑ, iar premierului de politicӑ
internӑ;
2. Guvernul e rӑspunzӑtor în faţa parlamentului, şi poate fi destituit prin votul de
neîncredere al Parlamentului.
Puterea legislativӑ:
Parlamentul e format din Adunarea Naţionalӑ aleasӑ prin vot direct, şi din Senat,
camera superioarӑ, ales prin vot indirect, la nivel local.
Partidele care dominӑ alegerile în Franţa postbelicӑ sunt Partidul Socialist
(preşedintele Francois Mitterand) şi coaliţiile de dreapta (Jacques Chirac)
Franţa este membru fondator CECO (1951) şi NATO (1949, dar s-a retras din
structurile militare ale NATO din 1966)

C. Regimuri democratice neschimbate semnificativ de-a lungul

secolului XX

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (denumire valabilӑ şi azi, din
1801)
Sistemul politic britanic este unul bazat pe o constituţie nescrisӑ, nefiind codificat
într-un singur document, ci bazat pe un set de acte, începând cu Marea Cartӑ a
Libertӑţilor din 1215.
Ca formӑ de guvernӑmânt este o monarhie constituţionalӑ parlamentarӑ; stat
unitar(!), descentralizat din 1998, format din patru ţӑri constitutive - Anglia,
Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord (ultimele trei deţin autonomie legislativӑ şi
executivӑ din 1998, dar se supun şi guvernului central în probleme de interes
general), 14 teritorii de peste mӑri supuse guvernului central britanic şi trei
teritorii dependente de familia regalӑ (independente faţӑ de guvernul central
britanic)
Din 1931 (dupӑ Conferinţa de la Westminster) Regatul Unit face parte, alӑturi de
alte 15 state independente, din Comunitatea Naţiunilor (Commowealth of
Nations), al cӑror şef de stat ceremonial este monarhul britanic. În Regatul Unit
monarhul (Regina Elisabeta II Windsor) conduce personal, iar în celelalte 15
state are un guvernator regal ca reprezentant
Legislativul central: Parlament bicameral (creat în 1300):
Camera Comunelor, formatӑ din 650 de reprezentanţi ai ţӑrilor constitutive, aleşi
prin vot universal uninominal la 5 ani, câte un singur membru din fiecare
circumscripţie a Regatului.
Camera Lorzilor (a nobililor), superioarӑ, deţine un rol scӑzut în promovarea
legilor, conform Actului Parlamentului din 1911; în prezent (din 1999), Camera
Lorzilor este formatӑ în majoritate prin vot pentru un mandat unic de 15 ani şi în
minoritate (92 de membri) pe principiul ereditar numiţi de monarh; în prezent
se discutӑ reducerea numӑrului total de lorzi.
Sistemul parlamentar britanic este aplicat ca model în toate fostele colonii
britanice, fiind denumit sistemul Westminster (dupӑ denumirea Parlamentului de
la Londra). Specific acestui sistem este aşezarea faţӑ în faţӑ a parlamentarilor
puterii şi ai opoziţiei, de unde rezultӑ discuţii aprinse în plen. În sistemul
parlamentar impus de SUA sau Franţa, denumit şi vest-european, parlamentarii sunt dispuşi
în rânduri semicirculare, iar dezbaterile în plen sunt consensuale, rostul lor fiind votarea
versiunii finale a proiectelor de lege (adevӑratele dezbateri se desfӑşoarӑ în cadru restrâns în
comisiile parlamantare de specialitate)
Executivul central = Primul ministru şi cabinetul.
Primul ministru este numit de monarh din partidul care ajunge la, iar miniştrii
sunt numiţi de premier, confirmaţi de monarh. Primul ministru este
reprezentantul monarhului, de aceea cabinetul se mai numeşte Guvernul
Majestӑţii Sale Regale. Cabinetul este rӑspunzӑtor în faţa Camerei Comunelor,
care poate provoca destituirea cabinetului printr-o declaraţie de neîncredere; în
general, premierul guverneazӑ dintr-o poziţie de superioritate faţӑ de ceilalţi
miniştri şi faţӑ de colegii de partid, trebuid sӑ dovedeascӑ o personalitate
puternicӑ. Numai actele premierului care provoacӑ reacţia negativӑ a naţiunii
atrag dupӑ ele demisia Cabinetului. Acesta s-a întâmplat în 1956 cu Anthony
Eden pentru pierderea canalului Suez şi în 1990 cu Margaret Thatcher pentru
introducerea capitaţiei.
Principalele partide din Regatul Unit sunt Partidul Conservator (Winston
Churchill, Anthony Eden, Margaret Thatcher, David Cameron) şi Partidul Laburist
(Tony Blair)
Regatul Unit este membru fondator NATO (1949) şi membru UE din 1973, dar nu
a aderat la Sapţiul Schengen.