1.

Niccolo Machiavelli – fondatorul filosofiei politice moderne

Organizarea statală, noțiunea de justiție, modul de constituire a societății – toate au fost teme dezbătute încă din
Grecia Antică. Cu toate acestea, abordarea a fost una mai mult teoretică și, mai ales, adesea utopică. Spre deosebire
de Republica lui Platon sau de Orașul lui Dumnezeu al Sfântului Augustin, Machiavelli (născut în 1469) dezvoltă cu
mult pragmatism tema principelui, în speță cum trebuie să acționeze acesta pentru a își maximiza succesul, punând
astfel bazele noțiunii moderne de știință politică.

Născut în Florența, în epoca înfloritoare a orașului, Machiavelli a fost influențat de renașterea spirituală a orașului,
dar și de turbulențele politice ale vremii, având un traseu sinusoidal, marcat de evoluția familiei Medici la nivel de
conducere statală. Acesta a trecut de la statutul unui om important în stat, la condamnat și exilat, apoi la deținător al
unui statut mediu și apoi la stadiul de recunoaștere post-mortem pentru lucrările sale. Desigur, cea mai cunoscută
opera a sa, Il Principe, este cea care l-a făcut celebru pe Machiavelli, dezvoltând idei despre pragmatismul politic și
despre faptul că scopul scuză mijloacele. Opera a fost scrisă în perioada de exil și a fost publicată după moartea
florentinului.

Percepția generală asupra operei lui Machiavelli se oprește adesea asupra noțiunii mai sus amintite, despre primatul
scopului. Care au fost însă ideile avansate de Machiavelli? Pe scurt, acestea se axează pe următoarele idei:
• Cel mai bine pentru un conducător este să fie temut și admirat, în același timp. Cum admirația autentică poate fi
atinsă foarte greu, principele este de preferat să fie temut;
• Princepele trebuie să învețe cum să nu fie bun și să folosească acest avantaj atunci când este necesar;
• Princepele trebuie să se prevaleze de principiul necesității, în fața adoptării unor metode considerate imorale;
• Deși deciziile politice trebuie să urmeze un set predefinit de reguli, flexibilitatea este o condiție esențială pentru
menținerea puterii;
• Cu cât controlul asupra unui stat este obținut mai greu, cu atât va fi menținut mai mult; un conducător care se
impune este mai temut decât unul ajuns în poziția respectivă pe baza eredității;
• Conducătorul nu trebuie să se limiteze doar la asigurarea securității statale, ci să țintească și gloria;
• Principele poate fi crud, atât timp cât utilizează acest atribut al său într-o manieră corespunzătoare;

De-a lungul carierei sale, Machiavelli a căutat să creeze un stat capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale
tratează principiile pe care este bazat un asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate
și menținute. În opera sa cea mai cunoscută, Principele (1513), descrie metodele prin care un principe poate dobândi
și menține puterea politică. Acest studiu, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor
conducători, precum Cesare Borgia, este bazat pe credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de
normele etice tradiționale: “Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers.
Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci
când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.” În viziunea sa, un
principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile
politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și
ale perioadelor anterioare.

În finalul operei sale, Machiavelli îndeamnă la eliberea Italiei de sub tirania cotropritorilor, sugerând modelul de
principe mai sus menționat pentru o nouă republică. Desigur, aceasta nu a fost singura operă de valoare a lui
Machiavelli, dar rămâne cea care a influențat cel mai mult filosofia politică și evoluția științelor politice. Un feroce
adversar al moderniștilor epocii, Machiavelli reușește să rămână un reprezentat al modernismului, la aproape 500 de
ani de la moartea sa, din 1527.

2.Thomas Morus, în engleză Thomas More, (n. 7 februarie 1478, Londra - d. 6 iulie 1535, Londra) a fost un
avocat, scriitor și om de stat englez, personalitate reprezentativă a umanismului din Europa. Pe durata vieții sale și-a
câștigat reputația de important erudit, ocupând mai multe posturi publice, incluzându-l pe acela de Lord Cancelar,
din 1529 până în 1532. Morus a introdus termenul de „utopie” (greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos - „loc
fericit”), numele dat de el unei națiuni insulare ideale, imaginare, a cărui sistem politic a fost descris în cartea lui,
publicată în 1516. Este cunoscut în special pentru refuzul său de a-l recunoaște pe Henric al VIII-lea drept cap al
Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunțe la principiile sale și la religia sa catolică, acel refuz având drept consecințe
terminarea carierei sale politice, închiderea sa în Turnul Londrei, și apoi executarea lui pentru înaltă trădare.
Utopia
În 1515 Morus a scris cea mai faimoasă și controversată operă a sa, De optimo statu rei publicae deque nova Utopia
("Despre cea mai bună formă de stat și despre noua Utopie", pe scurt: „Utopia”), un roman în care un călător
imaginar, Raphael Hythloday (al cărui prenume este o aluzie la Arhanghelul Rafael, purtătorul adevărului, și al cărui
nume înseamnă „cel care vorbește fără sens” în greacă), descrie organizarea politică a unei națiuni insulare
imaginare, Utopia (joc de cuvinte între grecul ou-topos, „niciun loc”, și eu-topos, „loc bun”) sieși și lui Peter Giles. În
această carte, orașul Amaurote este prezentat, printre altele, ca fiind „Cel mai valoros și mai demn”.

În opera sa, Morus contrastează viața socială contențioasă a statelor europene, cu aranjamentele sociale ordonate și
rezonabile ale Utopiei și ale ținuturilor din jurul ei (Tallstoria, Nolandia, și Aircastle). În Utopia, proprietatea privată
nu există, și se practică o toleranță religioasă aproape absolută. Mesajul principal al operei este necesitatea în primul
rând de ordine și disciplină, mai degrabă decât libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară, și foarte diferită
de ceea ce înțelegem astăzi prin libertate. Este o lume în care încercările de discutare a politicilor publice în afara
forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea.

Există o asemănare cu statul comunist imaginat de Karl Marx mai târziu, în ceea ce privește lipsa proprietății private,
dar în Utopia nu există ateismul considerat de Marx necesar. Mai mult, în Utopia există toleranță pentru diferite
practici religioase, dar nu pentru ateism. Asta deoarece Morus considera că dacă un om nu credea în Dumnezeu sau
într-un tip de viață după moarte, nu i se putea acorda încredere că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau
principii care să nu derive din propria persoană.

Este posibil că Morus a ales calea literaturii pentru a descrie o națiune imaginară, pentru a putea discuta liber
probleme politice controversate. Propria lui atitudine privind organizarea descrisă în carte a fost o temă îndelung
dezbătută. Deși pare greu de crezut că Morus, un credincios catolic, ar fi considerat Utopia un model concret de
reformare politică, unii critici au speculat că Morus și-a bazat cartea pe comunalismul monahal bazat pe
comunalismul biblic descris în Faptele Apostolilor. Datorită însăși naturii scrierilor lui Morus, este dificil uneori de
făcut diferența între pasajele în care autorul este satiric față de societate, de cele în care chiar descrie soluții care
corespund viziunii sale.

„Utopia” este considerată premergătoarea speciei utopiei literare, în care diferite „societăți ideale” sau orașe
perfecte sunt descrise mai mult sau mai puțin amănunțit de autor. Deși a fost o mișcare tipică Renașterii, bazată pe
redescoperirea conceptelor clasice de societate perfectă, precum în operele lui Platon și Aristotel, și combinată cu
finețea retorică a oratoriei epidictice a lui Cicero sau Quintilian, utopianismul a continuat și după intrarea în Epoca
Luminilor. Ediția originală includea detalii ale unui alfabet simetric inventat de Morus, numit desigur „alfabetul
utopic”. Acel alfabet a fost omis în edițiile posterioare, deși rămâne o încercare timpurie de criptografiere, și este
posibil să fi influențat dezvoltarea stenografiei. Având ca punct de plecare „Republica” lui Platon și romanul utopic
alexandrin, „Utopia” propune o formă de stat ideală, întrevăzută în spațiul exotic și fictiv al insulei Utopia,
anticipatoare a societății comuniste, în care proprietatea privată să fie desființată, valoarea individului fiind
determinată de valoarea muncii sale.

Polemici religioase

Utopia dovedește că pentru Morus obținerea armoniei și o ordine strict ierarhizată erau foarte importante. Toate
provocările la adresa uniformizării și ierarhizării erau considerate periculoase; în termeni practici cel mai mare
pericol, din punctul lui de vedere, era cel pe care îl presupuneau ereticii pentru credința stabilită. Pentru Morus cel
mai important lucru era menținerea unității creștinătății. Reforma luterană, care presupunea pericolul fragmentării
și discordiei, a fost pentru Morus ceva de temut.
Contraatacul său personal a fost declanșat într-o manieră tipică pentru un scriitor. L-a asistat pe regele Henric al VIII-
lea la scrierea „Apărării celor Șapte Taine”, un răspuns polemic la scrierea lui Luther „Despre captivitatea babiloniană
a Bisericii”. Când Luther a replicat cu Contra Henricum Regem Anglie, Morus a primit responsabilitatea de a formula
o contra-replică, ceea ce a și făcut în Responsio ad Lutherum. Aceste schimburi de replici mai degrabă violente l-au
determinat pe Morus să se apropie de formele de ordine și disciplină descrise în Utopia.

3.Jean Bodin (1530–1596) Jean Bodin (1529/1530-1596) este unul dintre marii teoreticieni politici ai secolului al
XVI-lea, acesta fiind înzestrat cu o capacitate intelectuală neobișnuită, ce i-a permis să fie avocat, economist și
filosof. Acesta rămâne un personaj extrem de interesant și, în parte controversat, anumite aspecte ale vieții sale
rămânând necunoscute, în timp ce, la nivel doctrinar, anumite afirmații i-au fost interpretate eronat, fiind
decontextualizate. Cea mai importantă lucrare a sa, Cele șase cărți ale Republicii, sintetizează foarte bine gândirea
renascentistă franceză despre politică și sistemul juridic. Cu o carieră politică sinusoidală, de la a fi deținut, la a
ajunge în anturajul regal și a fi apoi căzut în dizgrație, Bodin a încercat să militeze pentru pace. Astfel, deși catolic,
Bodin a susținut dialogul în timpul războaielor religioase din Franța de la acea vreme, fiind de părere că prin dialog s-
ar putePrincipala contribuție a lui Bodin în materie de filosofie politică este aceea de a introduce conceptul de
suverinate. Ideile majore ale lui Bodin se rezumă astfel:

-Suveranitatea este percepută ca fiind gradul cel mai înalt de putere în cadrul republicii asupra cetățenilor săi, însă
aceasta are un rol important și în afara republicii, în materie de război și de relații internaționale;

-Bodin face diferența dintre formele statului și formele de guvernământ, subliniind că, deși diferențiem monarhiile,
aristocrațiile și democrațiile, putem avea și monarhii aristocratice sau monarhii democratice;

-Filosoful francez face această remarcă pentru a diferenția, în special, monarhiile despotice de cele tiranice, afirmând
că despotismul este legal și uneori justificat, în timp ce tirania este mereu nejustificată și ilegală, făcând astfel
diferențierea între tratamentul aplicat unei populații în urma unor războaie juste sauinjuste;

-În definirea suveranității, Bodin folosește termenul de putere absolută, însă nu în modul de putere nemărginită (în
acceptațiunea modernă), ci o putere mărginită de dreptul natural și divin.

În contextul războaielor religioase din epocă, Bodin propune astfel puterea absolută (în sensul prezentat mai sus) a
monarhilor, ca și mijloc de a atinge pacea, fapt ce avea să îi atragă, parțial nemeritat, eticheta de susținător al
absolutismului. Bodin rămâne unul dintre marii erudiți ai secolului al XVI-lea, acesta tratând o varietate de subiecte,
inclusiv aspecte legate de îngeri, demoni sau vrăjitorie.