Rezumat PDF

Structura
și dinamica spațiilor publice deschise. Proiecția acestora în peisajul urban din București
Stoian Daniela Rodica
CUPRINS
INTRODUCERE
I. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ȘI CONCEPTUALE

1.1. Spațiul public – peisajul – imaginea – identitatea
1.1.1 Spațiul public
1.1.2 Despre conceptul de peisaj
1.1.3 ”Identitatea” polisemantică
1.1.4 Imaginea urbană
1.1.5 Concluzii
1.2 Spațiul public în legislaţia românească
II. BUCUREȘTI CA ORGANISM URBAN
III. DINAMICA SPAȚIULUI PUBLIC DESCHIS AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

3.1 Spațiile publice bucureștene din 1700 până la domnia lui Carol I (1866)
3.2 Spațiile publice bucureștene de la Carol I (1866) până la sfârșitul celui de Al Doilea Război
Mondial (1945)
3.3 Spațiile publice în perioada comunistă
3.4 Starea actuală a spațiului public deschis
IV. FUNCȚIILE SPAȚIULUI PUBLIC DESCHIS
V. SPAȚIILE PUBLICE DESCHISE ÎN MUNICIPIUL BUCUREȘTI
5.1 Piața publică
5.1.1 Piețe publice centrale
5.1.2 Piețe publice – intersecții de circulație
5.1.3 Piețe publice memoriale sau cu monument
5.2 Zonele pietonale
5.3 Spațiile publice din zonele rezidențiale
1
Structura și dinamica spațiilor publice deschise. Proiecția acestora în peisajul urban din București
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Introducere
Fiecare individ, adesea fără a conştientiza, se foloseşte zilnic de spaţiile destinate publicului fie
pentru deplasare, aprovizionare, petrecerea timpului liber şi recreere, comunicare sau socializare. Spaţiul
public este, de altfel, o componentă esenţială a întregului urban, constituind baza de rezistenţă sau, altfel zis,
osatura oraşului. Oraşul modern nu poate exista fără spaţii publice, aşa cum nu poate exista nici fără spaţii
private. Intimitatea individuală este la fel de importantă ca şi posibilitatea de socializare, de interacţiune cu
alţi indivizi, de conştientizarea apartenenţei la un grup. Spaţiul public, constituie elementul primordial în
formarea imaginii şi a peisajului urban, stabileşte identitatea locului şi contribuie la aprecierea stării de bine
şi a calităţii vieţii.
Societatea umană la început de secol XXI se confruntă cu un conflict al importanţei spaţiului
public ca loc de convieţuire. O evidentă privatizare a vieţii, datorată evoluţiei tehnice rapide, pune la
încercare necesitatea spaţiului public ca atare. Acesta nu mai este înţeles ca loc de petrecere a timpului liber,
de recreere şi relaxare, de întâlnire şi schimb de păreri, opinii, întâmplări personale, ci strict ca o necesitate
în îndeplinirea unor activităţi obligatorii (deplasarea spre şcoală, facultate, servici, unităţi comerciale).
Activităţile dedicate recreeri sunt, cel puţin în oraşele mari, limitate la câteva spaţii publice, mai ales parcuri
şi zone pietonale atâta timp cât există nu numai fizic, ci şi prin calitatea acestora; spaţii semi-deschise
precum Mall-urile şi spaţii private dotate tehnic, capabile să insufle un grad ridicat de confort în
comunicaţia cu lumea exterioară.
Scopul lucrării de faţă este acela de a conştientiza importanţa spaţiului public în lumea
ştiinţifică, administrativă şi cotidiană din România. Analiza a pornit de la supoziția că spațiul public este
2
principala componentă în determinarea imaginii și identității urbane și deci a topofobiei și topofiliei pe de-o
parte și a relației dinte potențialul de dezvoltare și capacitatea de valorificare a spațiului public pe de alta.
Prin detalierea teoretică a spațiului public deschis și studiul de caz ales se dorește concretizarea analizelor
de acest gen și mai mult în literatura geografică românească. Principalele obiective avute în vedere pentru
atingerea scopului au fost:
- aprofundarea teoretică a conceptelor de spațiu public, imagine și identitate,
- clarificarea importanței dintre spațiul public – peisaj – imagine – identitate,
- structurarea spațiilor publice deschise în concordanță cu situația din București,
- evaluarea dinamicii spațiului public bucureștean deschis
- înțelegerea limitelor spațiului public și a relației privat-public,
- stabilirea problemelor actuale și căutarea unor soluții,
- consultarea actorilor principali în luarea unor decizii,
- valorificarea cunoașterii teoretice printr-un studiu de caz.
Noutatea științifică a lucrării constă în abordarea spațiului public din perspectivă sistemică și a
abordării interdisciplinare a acestei teme. Se pune astfel încă o piatră de temelie la cunoașterea spațiului
urban din perspectivă geografică. În literatura de specialitate geografică românească se poate vorbi de un
deficit a studiilor teoretice sau practice în ceea ce privește spațiul public deschis.
Studiul de față are o aplicabilitate de lungă durată prin valoarea sa teoretică și se dovedește
extrem de utilă în planificarea urbană locală prin valoarea sa experimentală. Informațiile prezentate pot fi
exploatate în luarea unor decizii la nivel administrativ local sau ca exemplu de bună practică la nivel
național. Din multitudinea de spații publice deschise analizate în detaliu au fost doar acelea care au o
utilizare puternică a societății, spații neglijate în lucrările geografiei urbane, respectiv: piețele publice,
spațiile publice deschide din zona rezidențială și spațiile pietonale.
Analiza este realizată din punct de vedere al pietonului, fiind actorul principal în reţeaua de
socializare şi ostracizat în ultima perioadă de timp în favoarea vehiculelor proprietate personală.
Lucrarea cuprinde în esenţă trei analize, pe de-o parte se vrea clarificarea teoretică a ceea ce
înseamnă spaţiul public şi înțelegerea acestuia sub semnul imaginii urbane, a peisajului urban şi identităţii
urbane; în al doilea rând s-a avut în vedere o analiză dinamicii spaţiului public bucureștean, căci, pentru a
înţelege fenomenelor actuale trebuie cunoscut fondul istoric de dezvoltare al acestuia. De altfel, fiecare
modificare a spaţiului public deschis se suprapune pe unul deja existent şi neluarea în considerare a acestui
factor poate avea urmări dramatice. Cea de-a treia analiză se îndreaptă spre un studiu al stării actuale a
3
spaţiului public din Bucureşti şi încearcă să sublinieze, aşa cum spuneam din perspectiva pietonului,
problemele cu care se confruntă acesta şi cum se răsfrânge asupra imaginii şi peisajului urban.
Rezultatele științifico-metodologice au fost prezentate în cadrul sesiunilor de comunicare,
simpozioanelor și a conferințelor naționale și internaționale oarecum: Conceptul de identitate urbană
(Sesiunea Anuală de Comunicări Științifice a Facultății de Geografie a Universității din București, 2008);
Inserția clădirilor înalte în structura și peisajul urban. Studiu de caz București (Sesiunea de Comunicări
Științifice a doctoranzilor, 2009); Communist public spaces in a capitalis city (Consorțiu European de
Cercetare 2H2S, 2010); Spațiile publice bucureștene în secolele XVIII și XIX (Sesiunea de Comunicări
Științifice a Doctoranzilor, 2010); Evoluția municipiului București. Analiza cartografică (Sesiunea
Științifică Internațională “Geografie și Educație”, 2010); cât și rezultate făcute cunoscut prin publicarea
unor articole în reviste de specialitate din țară și străinătate: Environmental pollution in functionally
restructured urban areas: case study – the city of Bucharest (Iranian Journal of Environmental Health
Science & Engineering, 2010); Inserția clădirilor înalte în structura si peisajul urban. Studiu de caz
București (Revista Școlii Doctorale ”Simion Mehedinți”, 2011); The Significance of Local and Regional
Identity or the Political, Economic, Social and Cultural Development in Border Areas (Identitäten und
Imaginationen der Bevölkerung in Grenzräumen, 2011).
Teza de Doctorat est îmbogățită cu fotografii, tabele, grafice, hărți și schițe pentru a sprijini
argumentația și o vizualizare cât mai clară a celor prezentate.
Lucrarea de față a fost realizată cu sprijinul proiectului de tip POSDRU:

Investește în oameni!
Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional
Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1 – „Educația și formarea profesională în sprijinul creșterii economice și dezvoltării
societății bazate pe cunoaștere”
Domeniul major de intervenție 1.5 – „Programe doctorale și postdoctorale în sprijinul cercetării”
Numărul de identificare al contractului: POSDRU/6/1.5/S/24
Titlul proiectului: „Suport financiar pentru studii doctorale privind complexitatea din natură, mediu și
societatea umană”
4
I. ASPECTE TEORETICO‐METODOLOGICE ȘI CONCEPTUALE

1.1. Spaţiul public – peisajul – imaginea – identitatea.
1.1.1 Spaţiul public

Spaţiul public urban a devenit un subiect cu un puternic caracter interdisciplinar dovedind o
largă varietate de moduri de interpretare şi analiză. Predominat filosofi, sociologi, psihologi dar şi geografi
îşi pun problema apariţiei, dezvoltării şi dispariţiei spaţiilor considerate publice. Arhitecţii, pe baza teoriilor
enunţate de cei enumeraţi mai înainte, critică elemente pozitive şi negative în organizarea lor, pun in
discuţie valoarea estetică şi peisagistică a acestora. Iată câteva direcţii de cercetare: dacă MURI G. şi
FRIEDRICH S. (2009), HERLYN U. at. al. (2003) sau APEL P. şi PACH R. (1997) apreciază spaţiul public
în funcţie de necesităţile şi dorinţele copiilor şi a tinerilor sau, sociologul BAHRDT (1988) analizează
spaţiul public, limitându-se la trotuare, zone pietonale şi pieţe, ca mediu de viaţă, oportunitate de
comunicare şi de respectare a normelor sociale, pe baza studiilor realizate de sociologi, şi nu numai
KLAMT M. (2007) dezvoltă teza importanţei spaţiului social şi psihologia comportamentală din spaţiului
public. Se vorbeşte de „recucerirea” spaţiului public (ESPUCHE A. G., 2000) sau se ajunge la extrema
„decăderii şi sfârşitul vieţii publice” (SENNETT R., 1983) fenomen ce ar avea la bază dezvoltarea în
defavoarea spaţiului public (SIEBEL W, 2003), sau poate este vorba doar de o nouă formă a spaţiului public
(CARR S. at. al. 1992). O altă temă abordată în lumea ştiinţifică este cea a „lipsei de funcţii”, a „pierderii de
funcţii” (HABERMANN-NIESS şi SELLE, 2008) în general sau a „pierderii de funcţii atribuite iniţial”
(FELDKELLER A., 1995) spaţiului respectiv. Din punct de vedere politic spaţiul public este un spaţiu al
diferenţierilor şi a conflictelor, aşa cum pretinde BAUHARD (2009). De alte multe ori în literatura
universală spaţiul public este analizat din două perspective diferite, pe de-o parte cea urbanistică, legată de
totalitatea elementelor fizico-materiale ale spaţiului public (D. FRICK, 2006), pe de altă parte de aspectele
psiho-sociale din acest cadru (BAHRDT H. P., 1988; KLAMT M. 2007).
Ca să revenim la sociologul german BAHRDT H.-P., şi să dezvoltăm interesanta sa concepţie,
remarcăm că acesta discută încă din 1988 de o diminuare a vieţii publice desfăşurată pe străzi şi în pieţe.
Elementele tehnice legate de modernizarea şi facilitarea deplasării pietonale prin semafoare, pasaje, scări
rulante, îl solicită atât de mult pe trecător încât nu mai are timp să perceapă şi să asimileze mediul
înconjurător. De asemenea sociologul susţine pierderea funcţiei tradiţionale a spaţiului public, cea de a te
plimba, de a hoinării pe străzi. (BAHRDT H. P., 1988) De altfel şi proporția dintre arterele de circulaţie şi
trotuar se schimbă în defavoarea comunicării şi a schimbului reciproc, adică a socializării. (ESPUCHE A.
G., 2000) Într-o altă lucrare remarcabilă a sa, sociologul consideră spațiul public o importantă componentă
în definirea orașului, prin polarizarea și împărțirea întregului într-un spațiu privat și unul public, două sfere
5
cu numeroase interacțiuni. Nu numărul populației ce trăiește într-un spațiu determină tipul de organizare
umană ci modul de viață și felul în care se comportă în acel mediu. (BAHRDT H.-P., 2006) De remarcat
este însă faptul că fiecare cultură în parte şi-a format o proprie concepţie despre ce înseamnă spaţiul public
şi balanţa acestuia cu spaţiul privat. Experienţa culturală, evoluţia tehnologică, schimbările în sistemul
politic sau economic, toate acestea elemente conduc la o diferenţiere şi particularizare a spaţiului public în
diferitele părţi ale lumii. (CARR S. şi colab., 1992)
Augustin IOAN (2007), arhitect contemporan român, face o distincţie între locul public – locul
unde vezi alţi oameni şi vrei să fi văzut – şi spaţiul public locul de întâlnire a oamenilor, amenajat şi
înfrumuseţat prin intervenţii arhitecturale şi urbanistice. De asemenea arhitectul susţine ipoteza că pentru a
avea viaţă publică, deci a te întâlnii cu alte persoane nu este neapărat nevoie de un spaţiu special amenajat.
Viaţa publică poate avea loc indiferent de existența sau inexistența unui cadru special. (IOAN A., 2007)
În fine, ne punem încă odată întrebarea: ce este spaţiul public?, este aşa cum spune într-o scurtă
frază CARR S. (1992, pp.3) „scena pe care se desfăşoară drama vieţii comune”, sau poate totuşi este vorba
de o complexitate mult prea mare, întrebarea rămânând fără un răspuns clar ca în aprecierile lui SELLE W.
(2004): „Unii denumesc (prin spaţiu public) pieţele, parcurile şi promenadele dintr-un oraş, care se află în
proprietate publică şi îngrijită, controlată şi a cărei răspundere este publică. Alţii îl văd mai degrabă din
perspectiva întrebuinţării şi consideră spaţiu public tot ce poate fi folosit public, indiferent în a cărei
proprietate se află. (...) Pentru unii sunt importante zonele centrale: zona pietonală, pasajele şi pieţele din
oraş. Alţii înclină spre spaţii „verzi”: parcuri, păduri orăşeneşti, lunca unui râu, malul unui lac, spaţii
virane. Iar alţii le consideră pe toate cele enunţate mai sus şi tot li se pare prea limitat. Pentru că lor le
lipsesc străzile – de la străduţă la autostradă –, locurile de parcare, staţiile mijloacelor de transport în
comun, şi aşa mai departe... Şi din alt punct de vedere sunt evidenţiate neclarităţi terminologice: prin uz
public se înţelege de obicei că este „oricui, oricând accesibil fără restricţii”. Dar cum rămâne cu spațiile
„deschise”, care se găsesc de exemplu în proprietatea publică,– precum spaţii ale unor clădiri publice
(şcoli, instituţii administrative, etc.) – dar care pot fi utilizate doar în anumite intervale orare şi/sau de
anumite grupuri? Cum rămâne cu spaţiile la care se percepe taxă de utilizare? (ca în cazul anumitor
parcări) Şi cum pot fi apreciate acele spaţii, care aparent par publice dar se află de fapt în proprietate
privată (gările şi o parte din zonele înconjurătoare acestora, pasaje, etc.)?”
1.1.2 Despre conceptul de peisaj

Etimologic termenul de ”peisaj” intră în limba uzuală românească din franțuzescul ”paysage”.
Noțiunea provine însă din neerlandezul ”landshap” transmis pe filieră anglo-saxonă și transformat în
landscape (engl.), Landschaft (ger.) sau landșaft (rom.). Compus din ”land”=pământ și
6
”schap„=corespunzător sufixului englezesc ”ship” noțiunea este folosită începând cu secolul al XVI-lea în
pictură, descriind înfățișarea unui spațiu sau reprezentarea unui scenariu. Dicționarul Explicativ Român
definește peisajul ca pe ”parte din natură care formează un ansamblu artistic și este prinsă dintr-o singură
privire; priveliște” sau ca pe un ”aspect propriu unui teritoriu oarecare, rezultând din combinarea
factorilor naturali cu factorii creați de om.” (DEX online) Termenul devine polisemantic atunci când este
adoptat și de alte științe conexe precum muzică și literatură, unde peisajul reprezintă un fragment ce descrie
natura. În arhitectură peisajul se referă atât la formele de relief dintr-un areal cât și la o scară mai mică, la
acel areal plantat din interiorul unei urbe, din aproprierea unei clădiri sau pavaje sau un parc.
(CHRISTENSEN A. J., 2005) În geografie noțiunea depășește sensul de simplă redare a unui fragment din
natură și exprimă în primul rând ”interacțiunea între componentele naturale dintr-un teritoriu sau între
acesta și acțiunea antropică asupra teritoriului respectiv” (ERDELI G. at. al., 1999) sau în geografia fizică
este vorba de o un fragment din geosferă cu caracter omogen și o dinamică accentuată a componentelor sale
(IELENICZ M. at. al., 2004). Peisajul reprezintă deci un ansamblu de elemente naturale sau antropice
captate la un moment dat de către un observator, acestea fiind influențate de trăsăturile concrete sau
abstracte ale arealului și de modul în care acesta este perceput.
Peisajul geografic. Introducerea termenului în geografie prin ”totalitatea caracteristicilor unui
fragment de pământ” îi este, de cele mai multe ori, atribuit geografului și naturalistului german Alexander
von HUMBOLD, (TUDORAN P., 1976; ELLENBERG H., 1990; DUMITRAȘCU M., 2006; CRĂCEA T.,
2008), fără ca această afirmație să poată fi identificată în lucrările omului de știință ca fiind definiția dată de
acesta peisajului (HARD G., 1970). Alții, precum BÜRGER îl consideră pe HOMMEIR premergător în
utilizarea noțiunii de landșaft în geografie, având înțelesul de porțiune din mediu văzut de către observator
dintr-un anumit punct (DONISĂ I., 1977) O însemnată contribuție o aduce geograful german Sigfried
PASSARGE prin promovarea peisajului ca fiind o importantă ramură a geografiei. Astfel ”Geografia
peisajului” (=Landschaftskunde, ger.) sau ”Știința peisajului” (=Landschaftskunde, ger.) este abordată și
detaliată în lucrările sale de referință precum: ”Grundlagen der Landschaftskunde”1, ”Die Landschaftsgürtel
der Erde”2, ”Stadtlandschaften der Erde”3, ”Vergleichende Landschaftskunde”4 ș.a. PASSARGE împarte
știința peisajului într-una comparativă și una spațială, unde cea comparativă are ca obiect de studiu peisajele
analizate individual și tipologizarea acestora, pe când obiectul de studiu al peisajului spațial îl reprezintă
ordinea de mărime. În literatura germană au participat la dezvoltarea conceptului de peisaj și Otto

1
”Bazele științei peisajului„, carte apărută în 1919-1920 la Hamburg,
2
„Centurile peisagistice ale Pământului„ carte apărută în 1923 la Breslau
3
”Peisaje urbane ale Pământului”, carte apărută în 1930, la Hamburg
4
”Studiu comparative al peisajului”
7
SCHLÜTER, Alfred HETTNER, Hans BOBEK, Josef SCHMITHÜSEN (JOHNSTON R.J. at. al., 2005,
DOLL J., 2004). Pentru literatura geografică americană un nume sonor în analiza morfologiei peisajului
(1925) este Carl SAUER. Acesta abordează problematica din perspectiva inter-relaționării dintre ființa
umană și mediu, punând accent asupra impactului asupra mediului în urma intervențiilor umane.
(JOHNSTON R. J. at. al., 2005) Citând din SAUER, geograful definește termenul de peisaj cum urmează:
”The term 'landscape' is proposed to denote the unit concept of
geography, to characterize the peculiarly geographic association of facts. ...
Landscape is the English equivalent of the term German geographers are using
largely, and strictly has the same meaning: a land shape, in which the process
of shaping is by no means thought of as simply physical. It may be defined,
therefore, as an area made up of a distinct association of forms, both physical
and cultural” (SAUER citat de LEIGHLY J., 1967, pag. 321)
Încercările de interpretare a noțiunii rămân nenumărate. Dacă A. ANSEL (citat de J. ALINDER

at. al., 1986) susține că peisajul nu este numai un loc, ci un eveniment, FORMAN R. și MICHEL G. (1986)
consideră peisajul mai de grabă o compoziție de clustere de sisteme ce interacționează și se repetă în forme
similare, fie că e vorba de modele, generate de procese la scări diferite în viziunea lui URBAN D. L. at. al.
(1987) sau un mozaic de ordinal kilometrilor în interiorul cărora reapar particularități ale ecosistemului local
și de exploatare a terenului (DARMSTAD W. E., OLSON J. D. şi FORMAN. T., 1996). Conceptul de
peisaj rămâne în geografia umană cât și cea fizică strâns legată de activitățile umane și este deci o
manifestație a relației dintre acesta și mediu (MARQUARDT şi CRUMLEY, 1987)
Peisajul urban. Dezvoltarea în mai multe direcții a științei peisajului urban conduce la
diversificarea metodelor de abordare. Geografii se preocupă pe de-o parte de aspectele ecologice si de
prezența elementelor naturale în cadrul urbei, pe de alta de elemente ce ajută în ridicarea calității vieții prin
analiza tipurilor de peisaje urbane. Specialiștii în planificare urbană și urbaniștii au în vizor istoricul
peisajului urban, dar și abordări de natură evolutivă a peisajelor urbane; arhitecții în schimb își îndreaptă
atenția asupra designului la scară mică.
Peisajul este însă mai mult de atât, aceste cuprinde nu numai spațiile verzi sau cele construite, ci
în mod special spațiile neconstruite din interiorul și din jurul unui oraș, în această categorie intrând străzile
și trotuarele, zonele pietonale, grădinile și parcurile, spațiile virane sau piețele publice. Fără îndoială, mai
mult ca în alte cazuri, aspectele vizuale sunt hotărâtoare în conturarea peisajului urban. Peisajul urban nu
poate deci exclude anumite elemente si scoate în evidență altele. Singurul lucru care poate fi luat in
considerare este faptul ca teritoriul unui oraș este de cele mai multe ori format dintr-un mozaic de peisaje.
8
1.1.3 „Identitatea” polisemantică

Elaborat de G. W. LEIBNIZ în logică, termenul este preluat cu mult interes de matematicieni5,
sociologi, psihologi şi mai târziu de arhitecţi, urbanişti, geografi şi geopoliticieni. Un interes aparte îl
exprimă renumiţi psihologi şi sociologi în anii `50-`60 ai secolului al XX-lea, teoriile elaborate de acestea
fiind premergătoare celor dezvoltate în ştiinţele anexe. Astfel, identitatea psihologică este văzută de Erik H.
Erikson6 ca pe stabilirea unei imagini de sine, aprecierea propriei persoane și relația eului cu alte persoane,
în timp ce Henri Tajfel7 consideră identitatea socială ca fiind apartenența persoanei ca membru la un
colectiv. O ipoteză mai recentă întâlnită în cele două domenii, apreciază orice individ ca fiind unic în felul
său. Având în vedere faptul că teoriile sunt complementare şi nu se anulează una pe cealaltă în momentul de
faţă noţiunea de „identitate” cunoaşte trei direcţii principale: 1. recunoașterea unui obiect din multitudinea
unui ansamblu de obiecte, respectiv prin recunoașterea de asemănări și deosebiri, 2. conștientizarea
individului, recunoașterea sinelui și a rolurilor și atributelor aferente, pe scurt faptul de a fi identic cu sine
însuşi (DEX online) 3. preferențierea sistematică a obiectelor și subiectelor din mediul înconjurător.
Concomitent se ajunge la concluzia că identitatea de sine nu este o unitate indivizibilă, ci din
potrivă se formează în timp prin acţiunea individului cu mediului înconjurător şi se bazează pe identitatea
colectivă. Individul trece prin faze ale identităţii colective în drumul său de a-şi contura biografia şi defini
apartenenţa ( SMITH D. şi WISTRICH E., 2007). Identitatea colectivă înseamnă în primul rând apartenenţa
la un grup dar şi capacitatea colectivităţii de a fi recunoscut ca şi grup. (SALANKI Z., 2002) Asta nu
exclude faptul că există indivizi ce se izolează de grupurile sociale, trăind o viaţă solitară, nici faptul că un
individ se poate identifica cu mai multe colectivități (în funcţie de profesie, sex, vârstă, dialect, etc.).
Pentru geografii români, identitatea este o componentă importantă în modelarea spaţială, dând
teritoriului o structură mozaicată, deci o diferenţiere de la unul la altul şi productivitate ridicată, o
productivitate nu numai din perspectivă economică ci prin identificarea valorilor perene ale spaţiului. În
funcţie de condiţiile politice sau economice, dinamica identităţii locale suferă adesea procese de alterare şi
de uniformizare. (IANOŞ I., STOIAN D., SCHVAB A., 2011). Astfel de aspecte au dus la numeroase
controverse legate de globalizare şi efectele negative ale acesteia asupra identităţii în general.

5
În matematică identitatea reprezintă o relatie de egalitate in care intervin elemente variabile, adevarata pentru orice valoare ale acestora
(Dictiona Enciclopedic Roman, 1964, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti sau Bobancu V. (1974), Dictionar de matematici generale,
Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti)
6
Erik H. Erikson este un renumit psiholog și psihiatru care a conturat teoria psihologiei sociale de dezvoltare și a pus bazele identității de sine și
a crizei de identitate. Printre cele mai valoroase lucrări se numără și „Identitatea. Tinerețea și criza“ (1968) și “Identitatea și ciclul vieții” (1959)
7
Henri Tajfel pune bazele identității sociale axându-se pe studii ale comportamentului individului într-un grup și ale grupului în sine. În 1974
publică articolul “Identitatea socială și comportamentul inter-colectiv”.
9
Identitatea urbană. Specialist în planificare teritorială, K. LYNCH consideră identitatea alături

de structură și sens componente ale imaginii unui mediu. ”O imagine folositoare necesită mai întâi o
identificare a unui obiect, ce îi permite să se diferențieze de alte obiecte și să-l perceapă ca pe un ”corp”
separat. Numim acest fenomen ”identitate” nu în sensul de a corespunde cu altceva, ci în sensul de
“individualitate” sau “totalitate”. În al doilea rând imaginea trebuie să aibă o legătură spațială sau
structurală a obiectului cu observatorul și cu alte obiecte. Și în cele din urmă obiectul trebuie să aibă
pentru observatori un anumit sens – fie practic sau sentimental”… (LYNCH K., 1989)
Oraşul de tip structuralist constituie o entitate dezvoltată în etape gradate, asigurând prin formă
cele mai bune condiţii în relaţie cu nivelul de dezvoltare al acestuia, această formă ducând la identitate prin
posibilitatea afirmării apartenenţei. (NIȚULESC D., 2001) Spre deosebire de modelul structuralist în care se
apreciază diversitatea, modelul funcționalist elimină toate formele urbei prin uniformizare şi standardizare.
Cu alte cuvinte în viziunea urbaniştilor identitate înseamnă diversitatea şi unicitatea spaţiului.
(GOLDSTEEN J., ELLIOT C., 1993; NIȚULESCU D., 2001) Astfel şi criza identitară este explicată prin
pierderea unicităţii şi a dimensiunii comunitare.
CRIZA DE IDENTITATE
Ignorarea aspectului de obiect
Disoluţia vieţii comunitare Ruperea comunităţii istorice
fizic al oraşului
dispariţia vieţii comunitare înlocuirea realităţii fizice cu o
ignorarea evoluţiei anterioare
integratoare schemă abstractă
înlocuirea structurii socio-
comunitare cu o formă globală tratarea exclusiv funcţională a
desconsiderarea patrimoniului
care dizolvă specificul şi oraşului
individualitatea
promovarea noului ca unica perceperea oraşului doar ca
soluţie fenomen economic, demografic
Tab. 3 Structura crizei identitare din perspectiva urbanistică, (după NIȚULESCU D., 2001)
O altă concepţie despre identitatea urbană este caracterizată prin legătura sinelui cu mediul
înconjurător, un sistem de percepţii conştiente şi inconştiente ale trecutului, prezentului şi viitorului.
(PROSHANSKY citat de OCAKCI M. şi SOUTHWORTH M., 1995) Individul este deci marcat de
structurile fizice de zi cu zi ale unei loc.
Identitatea urbană poate fi analizată din două perspective. Pe de-o parte de arhitecţi, urbanişti şi
planificatori, în care spaţiul construit are o mare importanţă în psihicul populaţiei, influenţând starea de
bine, pe de alta din perspectivă socio-psihologică şi comportamentală în care este analizată legătura
emoţională între individ şi loc. În timp ce unii cercetători subliniază importanţa identificării a ceva, alţii
accentuează ideea de identificare cu ceva.
10
1.1.4 Imaginea urbană

Imaginea, așa cum este definită în Dicționarul Explicativ Român, este reflectarea de tip senzorial
a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări. Imaginea urbană se
bazează în primul rând pe senzaţia perceptivă a unui individ, compusă atât din simţurile vizuale cât şi cele
auditive, olfactive şi tacite. Acumularea de informaţii duce în cele din urmă la crearea unor imagini mentale
asupra mediului înconjurător. Altfel zis “imaginea urbană este o realitate esenţializată la nivelul unui oraş,
filtrată de un subiect şi pusă în circulaţie sub formă de informaţie”. Şi mai mult de atât, “construcţia unei
imagini urbane este deosebit de complexă, bazată pe fluxurile create între doi poli: unul oraşul propriu-zis,
cu toată încărcătura sa extrem de diversificată, iar celălalt subiectul, cu particularităţile sale de percepţie,
interpretare şi participare. Între cei doi poli se creează fluxuri şi feed-back-uri, care, în final, precipită o
construcţie mentală, o imagine a oraşului respectiv.” (IANOŞ I., 2004, pag. 185)
Kevin LYNCH, profesor la Universitatea din Massachusetts, defineşte imaginea urbană în
memorabila sa lucrare “The image of the city” (1960) ca fiind rezultatul unui proces, ce are loc între
observator şi mediul înconjurător. Imaginile astfel create nu rămân neschimbate, ele se completează
permanent prin noi vizualizări. În cercetările sale, efectuate pe parcursul a mai multor ani (1954-1959) K.
LYNCH, aduce noi criterii în cercetarea urbanistică. Este cel care foloseşte pentru prima oară termeni ca
“întipărire”, “caracterul lizibil” şi “caracter imaginabil” în legătura cu valoarea posibilă pe care o au acestea
în raportul construirii şi reconstruirii noilor oraşe. În colaborare cu alţi cercetători analizează trei oraşe
americane (Boston, Los Angeles, Jersey City) cu structuri diferite utilizând metoda cercetării, a interviului,
a schiţei şi a descrierii. Din rezultatele obţinute ajunge la două concluzi: pe de-o parte identifică cinci
elemente esenţiale, care stau la baza formării imaginii urbane atât la persoanele care nu cunosc oraşul cât şi
la persoanele care-l cunosc: drumurile, limitele, zonele, punctele centrale, simbolurile; pe de altă parte
susţine faptul că reprezentările mentale corelate cu cele cinci elemente enumerate mai sus trebuie să dea noi
proporţii în proiectarea schiţelor urbanistice din viitor.
Având în vedere că la baza imaginii și respectiv imaginii urbane stă percepția, detalierea în
primul rând al acestui fenomen din perspectiva sociologică și psihologică este de la sine înțeleasă.
Percepţia socială reprezintă relaţionarea dintre realitatea obiectivă şi lumea imaginară a fiecărui
individ, fiind subliniat gradul ridicate de subiectivitate. În comparație cu percepția psihologică, ce abordează
subiectul din perspectivă neuropsihologică, percepția socială are la bază analiza produsului rezultat din
experienţe, atitudini, nevoi, sensibilităţile fizice şi emoţionale. Percepţia este dependentă deci, în mare
măsură, de experienţele noastre anterioare, cât şi de influenţa altor persoane asupra noastră sau a mediului
cultural. De asemenea, percepţia socială este un proces constructiv influenţat de stimuli interni (emoţii,
11
interese, cunoştinţe) şi de stimuli externi.8 Patru procese sunt esenţiale în formarea acesteia: senzaţia
senzorială, selecţia, organizarea şi clasificarea. Senzaţia senzorială se referă la recepţionarea informaţiilor
din mediul înconjurător prin văz, auz, gust, miros, simţul tactil. Dar nu toţi stimulii sunt recepţionaţi, ci doar
o anumită parte. Selecţia are ca principal obiectiv evitarea unei „suprasolicitări a capacităţii de prelucrare
a informaţiei de către individ” (FISCHER L., 2002, pag. 173), deci o triere a informaţiilor din mediul
înconjurător, principalele instrumente fiind atenţia şi concentrarea, ambele extrem de importante în sistemul
percepţional. Organizarea sau mai bine zis interpretarea unor fenomene neclare, cu mai multe înțelesuri,
difuze reprezintă următorul pas în percepția socială. În această etapă intervin cunoștințele acumulate până în
momentul respectiv, preconcepțiile, stereotipurile. Clasificarea înseamnă „atribuirea obiectelor observarea
unei categorii cognitive” (FISCHER L., 2002, pag. 180) În această etapă a procesului de percepție socială
se accentuează preconcepțiile. (FISCHER L., 2002) O perspectivă parţial modificată, în ceea ce privesc
procesele care stau la baza percepţiei, o întâlnim la Richard PIEPER (1979). Acesta din urmă, pe lângă
selecţie şi organizare,consideră necesare accentuarea prin care anumite elemente sunt mai puternic sesizate
decât altele şi habituarea, proces prin care obiectele şi fenomenele deja percepute rămân imprimate aşa
încât lumea să nu ni se pară în fiecare zi la fel de nouă.
Percepţia psihologică se bazează pe un proces dinamic format din impulsuri, procese de
prelucrare a informaţiei şi răspunsuri perceptuale. (GOLDSTEIN, 2008). Tot acest proces este descris prin
fenomene ce au loc la nivel neuropsihologic prin transmiterea de impulsuri la receptor, transducţia,
prelucrarea neuronală, percepţia, recunoaşterea, reacţia (acțiunea) şi cunoaşterea.
Transmiterea de impulsuri către receptori înseamnă de fapt acapararea unei imagini reflectată pe retina
umană9. Imaginea este formată de lumina reflectata cu intensitate diferită de obiectele înconjurătoare.10
Odată recepţionată, imaginea de pe retină este transformată printr-un proces denumit transducţie în signale
electromagnetice. Următorul pas îl constituie prelucrarea neuronală tradusă prin recepţionara impulsurilor
electromagnetice de către neuroni şi transmiterea acestora mai departe printr-un sistem complex de la ochi

8
Atât în percepţia socială cât şi în percepţia psihologică se vorbeşte de două procese esenţiale ce au loc în formarea percepţiei şi anume
percepţia top-down (perceptia indirecta) şi perceptia bottem-up (perceptia directa). Perceptia top-down are la baza interpretarea prin informatiile
și cunostintele deja acumulate până în momentul respectiv, în timp ce percepția bottem-up prin procesarea informațiilor acumulate prin simțurile
transmise creierului.
9
ţesut de 0,4 mm aflat în partea dorsală a globului ocular
10
Ochiul uman de formă sferică poate identifica prin intermediul intensităţii lumnii forme, mişcare sau culori. Lumina ce pătrunde prin partea
din faţă, numită cornee, trece prin iris şi cristalinul, care are funcţia unei lentile biconvexe şi este proiectată în final pe o membrană numită
retină.
12
la creier. Percepţia se formează atunci când impulsurile ajung în creier şi se leagă cu experienţe şi cunoştinţe
anterioare. Procesul se finalizează cu reacția față de obiectul sau mediul perceput.
II. BUCUREȘTI CA ORGANISM URBAN
Din punct de vedere sistemic spaţiul public deschis poate fi analizat ca un sistem spaţial în
cadrul unui sistem urban sau ca sistem social în care spaţiul public constituie cadrul de desfășurare sau
premiza structurilor sociale.
Sistemul, fie de natură spaţială sau socială, este format din elemente, atribuţii şi reţele. Pornind
de la definiţia geografului Eugen WIRTH în care „un sistem reprezintă totalitatea elementelor, iar între
elemente sau atributele acestora există relaţii de reciprocitate sau cel puţin aceste relaţii pot fi create”11
(WIRTH E., 1979, pag. 104) putem extrapola și ajunge la concluzia că, în cadrul spaţiul public deschis
elementele sunt reprezentate într-un sistem spaţial de străzi, trotuare, spaţiile verzi, pieţe, parcări, cursuri de
apă sau spații sacre, atributele sunt caracterizate prin suprafață, aspect, accesibilitate, iar relaţiile stau la
baza interconexiunilor fără de care fiecare element ar fi de sine stătător și în final nu s-ar putea dezvolta.
Relaţiile, primordiale în existenţa unui sistem, pot fi de subordonare sau de determinare fie între elementele
aceluiaşi sistem, fie cu mediul înconjurător. Iar prin mediul înconjurător se înţelege în cazul acesta
„totalitatea elementelor aflate în afara sistemului, care influenţează în orice fel sistemul, cât şi totalitatea
elementelor influenţate la rândul lor de sistem.”12 (WIRTH E., 1979, pag. 108). Anumite subsisteme pot
aparţine mai multor sisteme în același timp. Spre exemplu spaţiul verde, aparţine atât sistemului de spaţiu
public, cât și ecosistemului sau a sistemului socio-spaţial. Străzile reprezintă un element al sistemului de
spațiu public, dar și a sistemului de transporturi.
O altă abordare teoretică o întâlnim la Ioan IANOȘ (2000, pag. 15; 2004, pag. 4) în care orașul
este caracterizat ca fiind un „sistem termodinamic și informațional optimal deschis”, înțelegând prin
aceasta, că sistemul se află într-un permanent schimb de masă, energie și informație între componentele sale
și mediul înconjurător și că sistemul este dispus să perceapă schimbări la nivel de micro- și macrostructură.
O astfel de dispoziție și deschidere spre fluxul de informație, energie și masă variază, optimizând

11 „
Ein System ist eine Gesamtheit von Elementen, zwischen denen und zwischen deren Attributen engere wechselseitige Beziehungen
tatsaechlich bestehen oder gegebenenfalls hergestellt werden koenne”
12
„Unter Umgebung eines Systems versteht man die Menge aller derjenigen Elemente ausserhalb des Systems, welche das System in
irgendeiner Weise beeinflussen, sowie die analoge Menge aller Elemente, die von dem System beeinflusst werden.”
13
capacitatea de deschidere spre a proteja individualitatea sistemului. Același lucru se întâmplă și la nivelul
unei componente ale sistemului interurban, spațiile publice deschise funcționând pe existența unor inputuri
și outputuri, unui schimb permanent de informație, materie și energie, un schimb care se petrece și care are
efecte mai ales la nivelul psihicului uman. Ca și în cazul unui sistem de așezări intervențiile survenite asupra
unui component al sistemului spațiului public se resimte în tot acesta, asemenea undelor provocate la
aruncarea unei pietre în apă.
Spaţiul public este, prin urmare, un sistem dinamic, aflat într-un continuu proces de schimbare.
Mai concret, printr-un sistem dinamic, se înțelege o schimbare în timp a numărului de elemente, relații și
atribute. În caz contrar, adică atunci când într-un sistem intervin schimbări ale componentelor sistemului,
dar rămân din punct de vedere cantitativ aceleași, atunci se poate vorbi de un sistem stabil. În literatura de
specialitate se mai face diferențierea între sisteme stabile și sisteme labile. Un sistem stabil este caracterizat
prin capacitatea de a contracara sau a atenua intervențiile venite din exterior, în timp ce un sistem labil nu
are puterea de a se opune intervențiilor externe. Pe termen lung un sistem labil nu poate exista, mai ales dată
fiind complexitatea acestuia (WIRTH E., 1979; IANOȘ I., 2000). Pentru asigurarea continuității unui
sistem, stabilitatea este sprijinită și de flexibilitate sau capacitate de adaptare și de auto-organizare.
Prin capacitatea de adaptare se înțelege posibilitatea sistemului de a reacționa la schimbări
minore și majore și puterea de a recăpăta un echilibru în urma modificărilor survenite, în timp ce auto-
organizarea unui sistem reprezintă continua perfecționare a modului de structurare a unui sistem și a
componentelor acestuia, cât și perfecționarea relațiilor dintre elemente la nivel de sistem și de subsistem.
(IANOȘ I., 2004) Mai mult adaptarea reprezintă direcția pe care o acceptă sistemul în urma primirii unor
impulsuri externe. (WIRTH E., 1979)
În toată această constelație intră și feedbackul. În cazul sistemelor publice, cât și în alte tipuri de
sisteme asemănătoare, feedbackul face un rol important în procesul de dezvoltare și de auto-reglare.
Printr-o analogie între orașe și organismele vii putem constata un comportament asemănător dat
de evoluțiile stadiale de apariție (naștere) – evoluție (creștere) și degradare (îmbătrânire). (IANOȘ I., 2004)
cât și de specificul lor de a fi sisteme deschise care permit schimbul de energie, materie și informație. În
lumea științifică, analogia dintre organism și oraș este mai veche, primele însemnări în această privință
aparținând cercetătorilor precum Gaston Bardet, Marcel Poet sau Marc Emercy, idee preluată în anii 1960 și
de Le Corbusier (CRĂCIUN C., 2008)
Dinamica municipiului București. Succesiunea unor evenimente hotărâtoare de-a lungul

timpului, plasează municipiul București pe primul loc în ierarhia orașelor românești. Fie că este vorba de
numirea cetașii ca reședință domnească, fie că sistemul socialist de mai târziu provoacă însemnate
14
perturbații la nivelul structurii și morfologiei urbane, municipiul continuă să existe prin capacitatea sa de
auto-reglare. Plecând de la premiza că „așezarea umană, sub incidența a nenumărate forțe teritoriale,
cunoaște modificări permanente” (IANOȘ I., HUMEAU J.-B., 2000), de intensități diferite, Bucureștiul în
evoluția sa de peste 600 de ani a suferit transformări multiple. Pentru a evidenția intensitatea modificărilor
in timp, una din metodele cele mai apreciate este de a analiza raportul dintre potențialul de dezvoltare (Pd)
și capacitatea sa de valorificare (Cv). Astfel prin Pd se înțelege rezultatul unor elemente precum existența
unei infrastructuri, forță de muncă, resurse natural, spirit de inovație, etc., deci: Pd = f (i1, i2, i3, ... in), unde,
i1, i2, i3, ... in reprezintă diferite elemente majore ale potențialului de dezvoltare. Cv constituie la rândul său
potențialul de consum a resurselor naturale, umane, materiale ș. a. m. d., deci: Cv = f (j1, j2, j3, ... jn), unde,
j1, j2, j3, ... jn reprezintă componentele capacității de valorificare a potențialului de dezvoltare urbană.
(IANOȘ I., HUMEAU J.-B., 2000; IANOȘ I., 2004) Teoretic, relația dintre potențialul de dezvoltare și
capacitatea de valorificare se restrânge la trei situații: subunitar (Pd > Cv), atunci când există un potențial de
dezvoltare mai mare decât capacitatea de valorificare, creându-se astfel un stoc de resurse umane sau
materiale; echivalență (Pd = Cv) atunci când există un echilibru între relația Pd/Cv și supraunitare (Pd <
Cv), prin urmare o capacitate de valorificare peste potențialul uman și material.
Municipiul București a avut o evoluție spectaculoasa odată cu numirea sa ca reședință
domnească, dar mai ales după numirea sa în 1859 de capitală a Principatelor Române. Ambele decizii au
stat la baza creșterii atractivității comerciale și economice, provocând în același timp o imigrare a populației
dinspre zonele rurale spre oraș. Dezvoltarea rapidă pe verticală și orizontală a capitalei a avut și efecte
negative în organizarea spațiului, se remarcă astfel caracterul haotic de dezvoltare în morfologa urbană,
lipsa de control a construcțiilor în intravilan și extravilan. Câteva intervenții sunt totuși de remarcat în
special în perioada interbelică, precum sistematizarea urbei prin intervenții în structura tramei stradale
(alinierea, tăierea bulevardelor nord-sud, est-vest, repetate încercări de a delimita perimetrul construibil,
canalizarea Dâmboviței).
În perioada socialistă orașul suferă o intervenție brutală prin centralizarea tuturor activităților
decizionale și transformarea orașului într-un pol forțat de dezvoltare. Aglomerarea unităților industriale a
creat un deficit al capacității de valorificare ducând la migrarea unor importante mase muncitorești în
capitala dezvoltată artificial. Efectele intervențiilor au putut fi observat imediat după căderea regimului
totalitar, atunci când creșterea nenaturala a dus la o inversare a relației dintre potențialul de dezvoltare și
capacitatea de valorificare.
Bucureștiul rămâne polul dominant pe plan național și după 1989. Degradarea rapidă a
activităților industriale nu a însemnat o scădere a importanței polarizatoare. Adaptarea la noua situație prin
reprofilarea spre sectorul terțiar păstrează capitala pe primul loc în topul orașelor românești.
15
III. DINAMICA SPAȚIULUI PUBLIC DESCHIS AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI
3.1 Spațiile publice bucureștene din 1700 până la domnia lui Carol I (1866)
 Chiar dacă există în viața socială, spațiul public nu este perceput la fel de intens ca în zilele
noastre.
 Se acordă o atenție minimală îngrijirii și perfecționării spațiilor publice
 Pavarea străzilor cu bârne de lemn sau piatră de râu se realizează doar în partea centrala a
orașului, ca de altfel și iluminatul public.
 Piețele publice sunt în același timp și zone comerciale, intersecții ale unor căi de
comunicație majore, spații de socializare și morală socială.
 Primele grădini cu caracter public apar odată cu stabilirea Regulamentului Organic în 1931.
Până la acea vreme locurile de plimbare, grădinile și parcurile din incinta orașului
aparțineau fie familiei domnești, boierilor sau a mânăstirilor și bisericilor bucureștene. De
altfel orașul nu este încă dens clădit, casele populației de rând fiind înconjurate de curți de
flori, zarzavaturi, livezi sau vii. Pentru petrecerea în aer liber populația de rând preferă
spațiile din afara orașului precum Câmpia Filaret, Grădina Bellu, Câmpia Colentina, etc.
 Grădinile și parcurile amenajate odată cu Regulamentul Organic sunt de dimensiuni mici.
 Principala funcție a spațiilor verzi deschise nu era aceea de odihnă și recreere sau de nevoia
de a ieși dintr-un spațiu închis sau altfel zis evadarea în natură. Pentru cei înstăriți etalarea
în societate era extrem de importantă, ieșirile la “Șosea” și în grădinile cochet aranjate
reprezentând o adevărată paradă de trăsuri și rochii după ultima modă pariziană. La fel de
importante erau și evenimentele culturale, spectacolele de teatru, reprezentațiile artistice de
tot felul, muzica populară sau fanfara militară. Pentru populația clasei mijlocii și inferioară
altă funcție de socializare a spațiilor verzi o constituie serbarea evenimentelor prin dans,
muzică, mâncare tradițională.
 Se face o clară diferențiere a utilizării spațiilor verzi după rangul social.
 Spatiile verzi apar din inițiativa administrației orășenești sau prin darea în folosința a
moșiilor de către un boier.
16
3.2 Spaţiul public bucureştean de la Carol I (1866) până la sfârşitul celui de

al doilea război mondial (1945)
 Apar primele planuri de sistematizare.

 Numărul restrâns de parcuri cu dimensiuni mai mari (Cișmigiu, Grădina Botanică, Kiseleff,
Parcul Carol) sunt neîncăpătoare pentru întreaga populație bucureșteană.
 Se găsesc numeroase grădini de mici dimensiuni cu terase, restaurante sau băi, dar
 se păstrează pe alocuri livezile, viile și mai ales grădinile de flori și zarzavaturi.
 Creșterea rapida a numărului de locuitori și densificarea construcțiilor duce totuși la diminuarea
spatiilor verzi în zona centrală a capitalei.
 Un pas înainte îl constituie tăierea și alinierea a 9 importante bulevarde bucureștene: Universitate
– Cotroceni, Mărășești, Regina Maria, Carol – Pache Protopopescu, Schitu Măgureanu, Dimitrie
Golescu, Axa Nord – Sud, dublarea Căii Victoriei supraaglomerată, Mihai Bravu – Obor și
Dacia – Calea Griviței
 Se iau măsuri mai serioase în ceea ce privește limitarea comerțului ambulant și limitarea
negoțului în spații special amenajate.
 Este amenajat cursul Dâmboviței în interiorul orașului și curățate lacurile de pe Colentina
3.3 Spaţiile publice în perioada comunistă

 Fizionomia orașului București se schimbă radical prin intervențiile brutale în structura și
morfologia sa.
 Sunt accentuate rupturile fizionomice și funcționale ale capitalei.
 Spațiile publice capătă un nou sens prin reducerea locuințelor individuale înconjurate de grădini
și curți și înghesuirea populației în locuințe colective.
 Din punct de vedere edilitar, au loc transformări majore prin asfaltarea străzilor, dezvoltarea
canalizării, rețelei de energie electrică, apă curentă mai ales în zonele periferice ale orașului.
 Sunt amenajare vaste spații verzi în stil comunist
 În același timp fiind creare de noi piețe publice de interes politic.
17
3.4 Starea actuala a spațiului public deschis
Spațiile publice actuale se confruntă per ansamblu cu următoarele probleme majore:

 Utilizarea abuzivă
 Privatizarea
 Comercializarea
 Neglijarea
 Siguranța în spațiul public
 Poluarea cu noxe, poluarea fonică și poluarea vizuală
IV FUNCȚIILE SPAȚIULUI PUBLIC DESCHIS
Funcţia culturală este determinat în primul rând de activitățile cu caracter cultural, dar poate în
bună măsură fi influențat și de calitatea estetică a spaţiului, care impregnează imaginea oraşului şi joacă un
rol important în stabilirea identități sale. Prin spaţiul public și funcția culturală pe care o deține se oglindeşte
astfel societatea şi tipologia umană care locuieşte, munceşte şi se recreează în oraşul respectiv, calitate
adeseori metaforizat prin sintagme precum: „oglinda societăţii”, „chipul oraşului” (SELLE K., 2003) sau
chiar „demnitatea oraşului”. (SIEVERTS T. citat de REICHER C., et. al., 2009) Din perspectiva
planificatorilor urbani, amenajarea acestora depăşeşte banalul amplasării mobilierului urban sau punerea în
valoare a unor monumente, ci dezbat probleme legate de posibilitatea de adaptare rapidă a spaţiului de
interes comun la o societate dinamică, în continuă schimbare. Pe de altă parte evenimentele culturale și
spațiul public deschis își găsește în repetate rânduri numitor comun, căci încă din antichitate spectacolele
stradale și de piață sunt dedicate întregului public indiferent de pătura socială din care fac parte.
Funcţia socială, poate cea mai importantă şi transparentă funcţie a spaţiului public, se traduce
prin activităţi de grup precum comunicare, practicarea sportului, joaca, petrecerea timpului liber, întâlnirea,
schimbul de opinii, etc. De altfel, anumite grupuri sociale au în mod special nevoie de astfel de spații şi le
folosesc în repetate rânduri în scopuri de socializare şi petrecere a timpului liber: copii şi pensionarii; ne mai
vorbind de oamenii străzi pentru care spațiul public deschis reprezintă spațiul lor vital. Prin urmare, lipsa
unor locuri de joacă special amenajate pentru copii sunt înlocuite, cu joaca pe stradă, în curtea şcolii (atâta
timp cât este accesibilă şi în afara programului şcolar), spaţii virane sau maidane, grădina din faţa blocului
(atunci când există şi accesul este permis de asociaţia de locatari). Pensionarul, care beneficiază de mai mult
timp liber, dar cu un grad de mobilitate mai scăzut, necesită spații publice de recreere și comunicare în
18
imediata apropriere de casă: o bancă în fața blocului, un moment de repaus în părculețul de la capătul
străzii, o partidă de șah sau table cu un prieten sau vecin. Spațiul public deschis văzut din perspectiva
socială are și aspecte mai puțin plăcute, dezavantaje ce insuflă o oarecare repulsie față de acesta.
Criminalitatea, abuzul şi vandalismul sunt însă inevitabil componente neplăcute ale vieţii sociale pentru care
se caută în permanenţă soluţii. REICHER C. et. al. (2009) propun, spre exemplu, îmbunătăţirea iluminatului
public sau eliminarea grupurilor sociale marginalizate. Mai nou camerele de supraveghere împânzesc
orașele în speranța unui control mai aspru și diminuarea infracționalității. Tot o latură negativ a vieţii social
o reprezintă marginalizarea, fiind aici vorba de diferite grupuri şi situaţii: minorităţi, copii/oamenii străzii,
drogaţii. Şi aceste grupuri au nevoie şi utilizează frecvent spaţiile publice contribuind la formarea imagini
oraşului. Eforturile depuse in rezolvarea aspectelor negative, îmbunătățirea permanentă a spaţiilor publice
poate fi numai benefica ducând si la înăsprirea standardelor de calitate şi la ridicarea nivelul de trai.
Funcţia politică. Fireşte, au trecut de mult vremurile când opiniile şi ideile politice erau
aclamate în agora grecească şi forumul roman, dar asta nu înseamnă nici pe departe dispariţia vieţii politice
de pe străzi. Construcţia ideală a acestora rămâne ca un arhetip şi pentru planificările urbane ulterioare,
modificate în funcţie de mişcările socio-politice, (vezi Piaţa Revoluţiei, Piaţa Constituţiei). Manifestele
politice au luat alte forme şi nu din cauza unor schimbări survenite în spaţiile publice, ci datorită
schimbărilor evolutive ale comunităţii urbane, resursele mass-media jucând astfel un rol foarte important.
Prin deciziile politice se remarcă pe de-o parte implicarea partidelor în viaţa socială, cât şi interesul dat de
către partidul la putere pentru nevoile şi dorinţele populaţiei. Imaginea unei grupări politice este prin urmare
oglindită în măsurile şi proiectele adoptate spre a crea, îmbunătăţi şi îngrijii spațiile de uz comun. De altfel,
este şi cea mai bună carte de vizită a decidenţilor aflaţi în mandat de a arăta competenţa lor de administrare,
spaţiul public fiind utilizat zilnic de toţi cetăţenii oraşului, indiferent de vârstă, nivel educaţional, nivel
social sau statut profesional. Pe de altă parte, tocmai prin caracterul deschis publicului de masă, aceste spaţii
sunt folosite ca instrumente în promovarea sau criticarea unor idei politice prin manifestaţii, demonstraţii,
greve, discursuri, adunări etc. SIEBEL W. (2008) şi nu numai consideră că funcţia politică s-a diminuat în
ultima perioadă prin retragerea sa în sălile de conferinţă sau în mass-media. În schimb BAUHARD C.
(2009) remarca faptul ca in cadrul sistemelor politice democratice se vorbeşte adesea de probleme publice
dar nu şi de spaţiul public ca atare, concepţia de „public” având mai degrabă o conotaţie teoretică, o
construcţie mentală decât o realitate fizico-geografică.
Funcţia economică. Alături de cea socială şi politică, funcţia economică este esențială. În
orașele central și vest europene activitatea comercială desfăşurate preponderent pe străzi şi în pieţe sporadic
amenajate sunt treptat grupate şi „înmagazinate” dispărând din peisajul urban. În București chiar dacă are
loc un proces asemănător de eliminare a comerțului stradal, totuși el nu este eliminat în totalitate, mai ales
19
comerțul ambulant fiind prezent și astăzi în structura economică a orașului. Faţă de alte ţări europene, în
oraşele româneşti pieţele îşi menţine importanţa în aprovizionarea cu alimente de bază, se simte însă şi aici
o uşoară tendinţă de sufocate a lor prin marile centre comerciale. Totuși în București comerțul ambulant
legal sau ilegal este încă bine reprezentat în spațiile publice centre de polarizare cu trafic intens de pietoni,
cum ar fi piețele centrale, spațiile aferente piețelor agroalimentare, sau noduri de circulație precum guri de
metrou, stații de transport public comun.
Funcţia ecologică. Dezvoltarea durabilă a unui oraş implică inevitabil menţinerea în bună stare a
unui volum ridicat de spaţii verzi, fie ele reprezentate de parcuri, scuaruri, perdele naturale sau centura
verde a urbei. Emisiile nocive provin fie din emanaţiile de gaze de eşapament ale autovehicule, fie datorită
prezenţei unor centre industriale cu degajări de substanţe poluante aflate în incinta sau în apropierea
oraşului ce se răspândesc cu repeziciune. Mai ales pentru Bucureşti schimbările aproape radicale de la un
oraș cu caracter predominant industrial la cel de servicii exercită o presiune considerabilă asupra mediului.
Înlocuirea platformelor industriale cu centre comerciale imense, multe chiar în incinta oraşului, aprobarea
construirii unor clădiri înalte de birouri şi servicii duce la supraaglomerarea în trafic. (PEPTENATU D., et.
al., 2009) Sunt spațiile publice cele care trebuiesc ferite și îngrijite pentru ca viața în orașele mari să aibă o
calitate ridicata. Funcția ecologică a spațiului public este vizibilă nu numai prin cantitatea unor elemente cu
caracter de ameliorare a poluării, ci mai ales prin calitatea spațiilor cu funcție ecologică.
V. SPAȚIILE PUBLICE DESCHISE ÎN MUNICIPIUL BUCUREȘTI
Fără să ne dăm seama, spațiile publice au o valoare estetică, recreativă și socială foarte mare
pentru orașele ce doresc să asigure locuitorilor săi calitate ridicată a spațiului în care își desfășoară
activitățile. Spațiul public poate fi împărțit în trei mari categorii: 1. spații publice pentru activități necesare,
pe care suntem obligați să le folosim zilnic, indiferent de calitatea lor (străzi, piețe, stații, parcări); 2. spații
publice pentru activități opționale, incluzând aici pe cele de recreere. Aceste activități opționale necesită
totuși un anumit mobilier și o anumită amenajare urbană (bănci, fântâni, spații plantate, spații pietonale de o
calitate mai ridicată, terase). Chiar dacă sunt încadrate în categoria spațiilor publice pentru activități
opționale, utilizarea acestora denotă o viață socială puternică. Astfel deschiderea spre activități opționale
ajută starea generală de spirit și psihicul fiecărui orășan, constituind un atu în aprecierea calității vieții. De
altfel se poate observa că odată ce sunt facilitate astfel de activități opționale populația este dornică de a
participa la ele. (GHEL J., 1986) Analizând situația societății moderne, constatăm faptul că spațiul public nu
mai are ca principală funcție locul de întâlnire pentru discuții. În momentul de față spațiul public trebuie să
20
ofere mai mult decât un simplu loc de întâlnire, atractivitatea sa fiind influențată de oferta de activități
suplimentare. În special tinerii născuți într-o lume a comunicării rapide și necondiționate, cu o varietate
largă de activități casnice, poate fii ademenit cu greu să-și petreacă timpul în aer liber. La acest lucru se
adaugă posibilitatea de a parcurge distanțe mari în perioade foarte scurte de timp ceea ce ridică atrectivitatea
locurilor noi sau rar vizitate față de cele din jurul casei devenite neinteresante. 3. Spațiile publice pentru
activități sociale presupun încurajarea întâlnirilor între prieteni, cunoscuți, familie. Astfel de spații publice
pot fi localizate în cadrul zonelor rezidențiale (parcuri de joacă pentru copii, spații de petrecere a timpului
liber pentru adolescenți sau vârstnici) sau spatii amenajate în zona centrală (zone pietonale, terase, cafenele)
(GEHL J., HEAD L., 1998) sau în parcurile orășenești pentru orașele mici și mijlocii și parcurile de cartier
pentru orașele mari.
Inspirată și completată din lucrarea lui SCHNEIDER B. (2000) spațiul public deschis poate fi
clasificat și după următoarele aspecte:
1. Accesibilitatea subliniază ideea conducătoare că spațiul public este al oricui, oricând.
2. Permeabilitatea se referă în primul rând la posibilitatea de a te deplasa fără a întâlni obstacole,
de a străbate spațiul public fără dificultate și pe mai multe căi pentru a ajunge la țintă.
3. Orientarea / Lizibilitatea. Spațiul public trebuie să fie ușor lizibil nu numai pentru localnici, ci
și pentru vizitatori. Parcurgerea unui traseu fără senzația de a te afla într-un labirint sau nevoia
de a apela la direcționarea de către băștinași este un aspect de mult luat în considerare în țările
vest-europene și aproape absent în cele din est.
4. Coeziunea sau altfel zis coerența spațiului public este un aspect la fel de important. Acesta
susține ideea unității elementelor într-un sistem compact, fără întreruperi. Rețeaua de spații
publice este cu atât mai valoroasă cu cât în componența sa apar cât mai puține întreruperi.
5. Proporționalitatea. Spațiul public amenajat trebuie să respecte niște proporții optime legate de
mărime, distanță, formă, material utilizat (mobilier urban, vegetație, iluminatul, limitele
spațiului, etc.)
6. Atractivitate. Un spațiu public, chiar dacă face parte din categoria spațiilor necesare, trebuie să
fie atractiv, acest lucru fiind hotărâtor în starea de bine a populației, dar și în imaginea pozitivă
ce o reflectă asupra sa.
Nu toate spațiile publice deschise sunt utilizate cu aceeași intensitate. Cele mai frecventate sunt
cele necesare în îndeplinirea activităților zilnice, respectiv spațiile pietonale, trotuarele, fără de care
deplasarea în orașe ar fi extrem de dificilă, urmată de piețele publice centrale prin oferta de servicii și
21
produse aflate la îndemâna trecătorului. Spațiile publice rezidențiale, pe locul al trei în această
ierarhie, prezintă o importanță covârșitoare pentru anumite grupe de vârstă și sunt importante în
insuflarea unei stări de bine a locatarilor. Spațiile verzi, cu o importantă funcție ecologică este utilizată
de populația de toate vârstele, utilizarea acestor spații fiind însă condiționată de condițiile
metorologice. Spațiile virane își găsesc utilizarea în variate scopuri, precum terenuri de joacă, parcări
informale, spații în care se formează așa numitele ”slums”-uri, depozitarea gunoaielor. În fine utilizate
cel mai puțin sunt spațiile sacre, putându-se remarca o diferențiere a frecvenței dar și a modului de
utilizare în funcție de relige sau concepție socio-culturală. Per ansamblu spațiile sacre sunt vizitate de
către rude ale celor decedați, vizitatori sau turiști în cazul cimitirelor monument.
Prin studiul de față propunem o clasificare a spațiilor publice deschise după modul de utilizare a
terenurilor sau tipul de ocupare al acestuia într-un oraș. Prin urmare suprafața totală a unei urbe conține pe
de-o parte spații închise și pe de altă parte spații deschise. Spațiile deschise pot fi la rândul lor împărțite în
spații deschise aflate în proprietate publică și spații deschise aflate în proprietate privată. Dintre spațiile
publice deschise am individualizat pentru studiul de față spațiile cele mai apropiate de individ, cu un
important rol în activitățile zilnice și cu un puternic impact asupra imaginii urbane. Astfel au fost luate în
considerare șapte spații publice deschise principale, respectiv piața publică, spațiile publice din zona
rezidențială, spațiile pietonale, spații verzi, ape, spații sacre și spații virane.
5.1. Piaţa publică
Cunoscută încă din cele mai vechi timpuri sub denumirea de agora sau forum, piaţa se dezvoltă
în orașe sub forma unor spaţii deschise, uneori cu plantaţii ornamentale sau cu statui şi monumente. (DEX
online) Acest loc de întâlnire are, pe lângă caracterul de socializare, importanţă economică prin coagularea
ofertelor de servicii și produse şi importanţă politică prin capacitatea de polarizare a maselor și difuziei
opiniei publice.
Pieţele au luat naştere în centrul oraşului la întretăierea unor căi de comunicaţie majore şi deci de
schimb de mărfuri şi experienţă, devenind favorabile în evul mediu amenajării unor clădiri aparţinând
puterii dominante sau administrative. Amplasarea instituţiilor de interes comun şi a aparatului politic şi
administrativ în zona centrală a urbei rămâne şi în perioadele istorice antemergătoare valabilă. În fine
piețele publice constituie un important element în viața publică a fiecărui individ și este tratat cu deosebită
atenție de urbaniști, arhitecți, sociologi, economiști și geografi. Ca element esențial în viața urbană și pentru
a reda spiritul de viață publică, dar și pentru a proteja monumentele istorice din piețele publice centrale
22
numeroase orașe au optat pentru eliminarea circulației vehiculelor și transformarea zonei într-una pietonal
de odihnă și recreere.
Mai mult de atât piața centrala cât și alte piețe mai mici ale orașului constituie puncte de reper
pentru vizitatori și locuitori, este locul prin care se poate citi imaginea de ansamblu a orașului și modul de
viață a locuitorilor săi. Adesea piețele publice reprezintă simbolului unui oraș și contribuie la formarea
identității acesteia. Amintim aici: Piața Roșie, piața simbol a Moscovei și întregii Rusi, ce se dezvoltă din
secolul al XV-lea întâi ca piață de mărfuri, apoi ca loc de execuți, demonstrații sau parade, fiind martorul
unor imoprtante evenimente istorice la nivel național și global. Una din cele mai vaste și în același timp și
cele mai cunoscute piețe publice se află în Beijng. Cu o suprafață de 440,000 m2, Piața Tiananmen
constituie un simbol dual, odată ca marcă a ceea ce a fost dinastia chineză și Orașul Interzis, pe de alta a
puterii politice actuale prin manifestațiile și evenimentele politice ce au avut și au loc în această piață. În
Mexico City se remarcă Plaza de la Constitution, popular cunoscută și sub denumirea de Zocalo. Cu peste
57,000 m2 în piață au loc principalele sărbători naționale, precum paradele militare, sărbătoarea de
ceremoniere a independenței, sărbători religoase. Cele mai cunoscute piețe publice sau centre civice din
America de Nord sunt înglobate în parcuri vaste (Washington Square Park, New York City; Millenium
Park, Chicago; Place du Canada, Montreal). Această diferență în tipologie și structură se datorează istoriei
recente ale orașelor nord-americane și deci apariția lor în mod planificat. Spre deosebire de piețele publice
tradiționale cu o dominantă funcție economică și politică, piețele publice nord-americane promovează
activitățile culturale, turistice și de recreere. Orașele vechi ale Europei de Vest își au originea într-o piață
publică. Per ansamblu se poate observa o evoluție tipică a piețelor publice din orașele vest-europene, de la o
intersecție sau un nod de comunicații la desfacerea de produse, iar paralel cu aceasta dezvoltarea puterii în
stat.
În România cele mai renumite piețe publice apar în orașele medievale, find piețe apărute spontan,
dominate de instituții ale puterii conducătoare. Astfel amintim de Piața Sfatului din Brașov în centrul cărea
se afla primăria orașului, Piața Unirii din Cluj Napoca dominată de Biserica Sf. Mihail, Piața Unirii din
Timișoara.
Fiind centrul politic, economic, cultural, istoric și social al unui oraș se remarcă preocuparea din
cele mai vechi timpuri a analizei și conceperii modelului ideal al pieței publice. În 1527 Albrecht Dürer
vede în concepția sa idealistă a orașului, piața publică ocupă un vast spațiu în centrul localității. În jurul
acesteia sunt comasate unitățile cele mai importante: biserica, arsenalul, primăria sau depozitele de hrană.
(sursă: www.mediaarchitecture.at) Și în cazul arhitectului modern Le Corbusier, piața publică, de data
aceasta de dimensiuni mai reduse în comparație cu extinderea totală a orașului se află central, cu ideea de a
polariza zona adiacentă.
23
O diferențiere se poate nota nu numai în funcție de curente urbanistice, mediul istoric, politic și
cultural conduce la o diferențiere între piețele publice ale orașelor de tip american, european sau asiatic. În
orașele nord americane piețele publice au fost eliminate sau limitate ca existență, fiind înlocuite de ca spații
de socializare cu mallurile sau centrele comerciale de mari dimensiuni. De multe ori activitățile economice
sunt strict separate de cele recreative și de relaxare limitând posibilitatea de a combina activitățile
obligatorii cu cele opționale și cele rezultante. Orașele vest europene au realizat necesitatea unei vieți
sociale în interiorul orașului eliminând treptat traficul auto din centrul său și transformarea acestuia în zone
pietonale, comercial, de recreere și socializare. (GEHL J., 1998) În alte medii culturale piețele publice sunt
dominate de activități religioase, în special în țările din Orientul Mijlociu, de ideologii politice ca în cazul
țărilot comuniste asiatice sau de activități predominant comericale ca în cazul orașelor de pe continetul
african.
Dacă ne orientăm spre o caracterizare a piețelor publice bucureștene, observam că acestea diferă
față de cele ale orașelor vest-europene sau nord-americane. Caracteristica principala a piețelor publice
autohtone îl reprezintă nodul de comunicație, intersecția și mult mai puțin însușirea de zonă pietonală
destinată relaxării, rememorării sau ornării, socializării sau activităților culturale.
Pentru o mai bunnă înțelegere a ceea ce ieste piața publică și tipurile de piețe publice ce se
regăsesc în București trebuie subliniată diferența dintre o intersecție și o piață publică. În definiție,
intersecția reprezintă o întretăiere a două sau mai mult de două drumuri, iar piața publică este un loc liber în
interiorul unei urbe, înfrumusețată cu plantații și decorată cu monumente, cu multiple activități de
socializare. Ce se întâmplă atunci când cele două spații se suprapun? Este adevărat că o piață publică se
formează de cele mai multe ori la intersectarea unor importante căi de comunicație, și de aici putem trage
concluzia că piața publică este în același timp și o intersecție. Diferențierea se face totuși prin luarea în
considerare a funcțiilor primordiale. Piața publică este un loc de socializare și oferă deci activități
complementare acestei funcții, în timp ce intersecția este în primul rând un loc de tranzit, un nod de
comunicație pentru activitățile obligatorii, în perimetrul căreia pot fi regăsite unități prestatoare de produse
și servicii de necesitate primară. În majoritatea orașelor vest-europene, piața publică mai are atribuția de a fi
un spațiu dedicat exclusiv pietonilor, numai așa având loc importante schimburi sociale. Municipiul
București nu se poate laudă cu nici o piață publică înțeleasă strict ca loc de socializare. Fie acestea sunt
străpunse sau limitate de artere de circulație, fie au devenit în decursul ultimilor ani niște imense parcări în
aer liber.
Deosebire trebuie făcută și între piața memorială și intersecția cu monument. Amplasarea unui
monument la întretăierea unor căi de comunicație nu presupune transformarea acesteia într-o piață
memorială. Pentru a putea fi considerată astfel, amenajarea trebuie să permită trecătorului sau vizitatorului
24
un loc de repaus sau de contemplare a monumentului prin mobilier specific sau prin spatii verzi ce limitează
poluarea cu noxe, poluarea fonică și poluarea vizuală.
O altă situație este aceea în care intersecțiilor li se atribuie un nume, în memoria unei personalități
sau pentru a aduce omagii unei persoane, fără ca personalitatea sa aibă o legătura directa cu piața sau cu
orașul respectiv. Atribuirea de nume piețelor are ca scop secundar omagierii persoanei sau evenimentului și
acela de a mișca emoțional populația orașului. Însă atribuirea de nume unei intersecții nu o transformă
automat într-o piață memorială și mai puțin într-o piață publică.
În condițiile prezentate mai sus, se pune deci întrebară dacă la nivelul municipiului București se
mai poate vorbi de piață publică, un loc liber în interiorul orașului care să permită și să faciliteze activități
sociale și de socializare.
În cadrul analizei piețelor publice din București au fost luate în considerare și dezvoltate trei
categorii: 1. piețele publice centrale, 2. piețele publice – intersecții de circulație și 3. piețele publice
memoriale sau cu monument.
5.1.1 Piața publică centrală
Din dorința de a implica populația în luarea unor decizii ce-i privește în mod direct și pentru a
insufla analizei piețelor publice bucureștene un caracter cât mai obiectiv, am optat pentru realizarea unor
sondaj în rândul pietonilor. Sondajele au fost realizate în și despre piețele centrale ale capitalei, respectiv:
Piața Unirii, Piața Universității, Piața Romană, Piața Victoriei, Piața Charles de Gaulle, Piața Revoluției,
Piața Constituției, Piața Gării de Nord, Piața Obor și Piața Eroii Revoluției (aleasă ca piață centrală datorită
valorii simbolice recente) și prin intermediul surselor web, cumulând în total răspunsuri a 402 actori cu
domiciliul în București, având vârstă cuprinsă între 18 și 75 de ani și cu diferite nivele de educație.
Rezultatele sondajului vor fi detaliate și comentate în cadrul analizei fiecărei pieți, urmând ca rezultatele
generale să fi analizate în cele ce urmează.
Într-o primă fază a sondajului s-a dorit identificarea importanței spațiului public ca loc de
petrecere a timpului liber și nu numai ca scenă a activităților cotidiene obligatorii și necesare. În comparație
cu alte spații potențiale, piața publică este utilizată general rar până la moderat pentru activitățile opționale,
dar este favorizat față de spațiile semideschise de tip Mall. Mai des vizitate decât piețele publice sunt
parcurile, iar tendința cea mai mare este de a petrece timpul liber în afara Bucureștiului.
Viziunea populației asupra elementelor atractive și repulsive ale unei piețe publice este la fel de
importantă. Prin urmare utilizând atât metoda întrebărilor închise, cât și a celor deschise am obținut
25
următoarele rezultate: Importanța cea mai mare o au unitățile prestatoare de produse și servicii. Acest lucru
se datorează pe de-o parte necesităților zilnice aferente unei societăți de consum, cât și dorința fizică de a
avea la îndemână toate serviciile în a reduce timpul de deplasare. Tot aici intră și factorul recreativ dovedit
al shopingului pentru unele persoane (mai ales de sex feminin). Pe locul doi din punct de vedere al
atractivității se află spațiile verzi prezente în cazul Bucureștiului în puține piețe centrale, ca de exemplu
Piața Unirii, Piața Universității, Piața Victoriei prin prezența parcului Kiseleff și a spațiilor verzi aferente
muzeelor Antipa și de Geologie, Piața Charles de Gaulle prin prezența parcului național, Piața Gării de Nord
datorită Parcului Gării de Nord. Spațiile special amenajate pentru momentele de repaus sau de relaxare
concretizate prin mobilier urban de genul bănci, fântâni, cafenele, terase, pub-uri, etc. sunt clasate pe locul
al treilea. Ansamblul arhitectural are și el importanță, dar este evident surclasat de elementele de utilitate,
cele estetice fiind mai puțin apreciate. Prin analiza întrebărilor deschise putem observa importanța și altor
elemente: valoarea istorică, animația pentru unii, liniștea pentru alții sau accesibilitatea. Tot în cazul
întrebărilor deschise, o parte din cei chestionași consideră că nu există nimic ce i-ar putea atrage la o piață
publică.
Negativ sunt percepute în primul rând piețele publice fără spații verzi, în care predomină comerțul
ambulant și lipsite de locuri special amenajate pentru repaus. Cel mai puțin deranjează ansamblul
arhitectural, esteticul unei piețe. Răspunsurile obținute prin întrebarea deschisă ”Ce vă displace la o piață
publică?” vin în susținerea elementelor repulsive precum comerțul ambulant, lipsa locurilor de repaus și
suplimentează cu noi elemente precum aglomerația, traficul auto intens sau poluarea fonică și vizuală.
Piețele centrale Unirii, Universității și Victoriei nu numai că sunt cele mai frecventate piețe
bucureștene, într-o clasificare sintetică a lor sunt considerate și cele mai reprezentative atât la nivel de oraș,
cât și la nivel național. Piața Unirii este cunoscută prin funcția sa comercială, simbol al centrului de capitală
și având în același timp valoare istorică, Piața Universității ca pol al învățământului superior regional și
național, iar Piața Victoriei prin prezența Guvernului României și deci a simbolului politic ce-l deține.
Ierarhia reprezentativității la nivel de oraș și la nivel național se schimbă odată cu poziția a patra.
Piața Romană și Piața Charles de Gaulle aflate pe locurile patru și cinci în ierarhia la nivel de oraș pierd din
importanță la nivel național și ajung pe locurile șapte respectiv nouă din totalul de zece. În același timp
piețele Constituției și Revoluției mai puțin reprezentative în opinia populației la nivel de oraș, urcă la nivel
național pe locurile patru și cinci. Piața Gării de Nord își păstrează în ambele situația poziția în comparație
cu același tip de piață utilitară Obor, care urcă de pe ultimul loc la nivel de oraș pe locul șase la nivel
național. Această diferențiere poate fi pusă pe seama bogatului trecut istoric a pieței și târgului și a
26
calităților sale de centru comercial și de schimb de mărfuri pe care și la păstrat și în era modernă, față de
Piața Gării de Nord, a cărei funcție suportată de nodul feroviar este concurată de transportul auto personal și
public. Piața Eroii Revoluției nu pare a avea reprezentativitate crescută în nici una din cazuri. Evenimentele
din 1989 sunt mai bine păstrate în memoria populație prin Piețele Universitate (1 Decembrie 1989) sau Piața
Revoluției (Piața Senatului) acolo unde au avut loc evenimentul.
5.1.2 Piețe publice – intersecții de circulație
Așa cum am mai spus, piețele publice bucureștene au principala funcție de nod sau intersecție de
circulație. Activitățile de socializare, recreere sau cele politice și economice sunt secundare sau imposibil de
practicat în așa zisele piețe publice. Diferența dintre o piața publică și o intersecție o constituie posibilitatea
practicării unor activități sociale fie că ne referim la cele de repaus și întâlnire, fie că e vorba de activități
economice și comerciale. Pentru asta piața trebuie să aibă un minim de dotări precum spații verzi, bănci,
unități comerciale și de restaurație, un nivel cât mai coborât al zgomotului, al poluării cu noxe și al poluării
vizuale.
5.1.3 Piețe publice memoriale sau cu monumente
Piețele publice dețin în cele mai multe cazuri un nume în memoria unei personalități locale și
internaționale, a unor evenimente memoriale, clădiri reprezentative, sau pur și simplu își păstrează numele
din cele mai vechi timpuri chiar dacă își schimbă caracterul. Anumite piețe publice sunt ornate cu
monumente, îmbogățind nu numai vizual, cât și sentimental piața. Dar câte din acestea pot fi cu adevărat
considerate piețe memoriale?
Piața publică ar trebui să reprezinte un spațiu simbolic atunci, când acesta amintește de anumite
întâmplări sau să trezească un sentiment aparte.
Din cele câteva piețe cu monument din municipiul București, puține sunt cu adevărat amenajate
în memoria ceea ce trebuie să omagieze. În cele mai multe cazuri acestea sunt transformate în intersecții de
diferite mărimi, în funcție de traficul auto sau împânzite de mașini parcate în perimetrul acestora.
În cazul municipiului București putem vorbi de următoarele piețe cu monument: Piața Alexandru
Lahovari, Piața Arsenalului, unde se află în fața Hotelului Marriott Monumentul Eroilor luptători de la 13
Septembrie 1848, Piața Danny Huwe, cunoscută în popor drept Piața Răzoare, Piața Kogălniceanu, Piața
Leul cu Monumentul Eroilor Armei Geniu – Leu, Piața Operei, unde am putea lua în considerarea
27
Monumentul George Enescu, Pița Quito, Piața Rosetti, Piața Pache Protopopescu, Piața Simon Bolivar,
Piața Sf. Gheorghe, în incinta bisericii cu același nume veghează statuia întemeietorului acesteia,
domnitorului Constantin Brâncoveanu . În Piața Universității sunt amplasate renumitele statui ale
formatorilor învățământului românesc Gheorghe Lazăr, Spiru Haret, Ion Heliade Rădulescu și a
domnitorului Țării Românești și a Moldovei Mihai Viteazul (detaliate ceva mai sus). În Piața Spaniei se află
bustul scriitorului de origine spaniolă M. Cervantesc. În Piața Revoluției, de puțin timp a fost ridicată o
copie a fostei statui a lui Carol I încălecând, statuie ce a existat până la distrugerea sa de către comuniști în
același loc. Piața Emil Cioran nu este altceva decât o intersecție dintre strada Berzei și Știrbei Vodă,
intersecție afectată de construirea magistralei III nord-sud. Piața Corneliul Coposu este, ca și în cazul pieței
anterioare doar o intersecție cu circulație intensă ne având nici o legătură cu numele ce-l poartă. Statuia
politicanului Corneliu Coposu se află în imediata apropriere a bisericii Kretzulescu. Piața Nicolae Dabija (n.
1948) poartă numele istoricului, scriitorului și omului politic din Republica Moldova. Piața nu are nici un
mounment al personalității, ea este amenajată cu un loc de joacă pentru copii și locuri de parcare. Piața
George Enescu este împărțită în dopă părți. Pe de-o parte piața este compusă dintr-un scuar verde ce
completează clădirea Ateneului Român, în fața căreia se află statuia lui Mihai Eminescu, pe de alta o
parcare greu de traversat. Piața Haralambie Botescu (, acolo unde se afla și bustul doctorului ce a învins
epidemiile în timpul Primului Război Mondial. Lucrările de pe strada Buzești conduc la desființarea pieței și
la mutarea bustului. Ca și în alte cazuri Piața Jose Rizal nu este înzestrată și cu un monument al eroului
filipinez. Nici în Piața Tudor Mușatescu nu întâlnim vreun monument. În Piața Revoluției a fost ridicat în
memoria suferințelor poporului român din perioada socialistă, un monument modernist vehement criticat.
Piața Gării de Nord este ornată cu Monumentul Eroilor CFR, omagiind participarea angajaților CFR la
Primul Război Mondial.
Per ansamblu, în București, aceste monumente sunt prea puțin puse în valoare fie prin metode de
estetizare, fie prin amenajarea acestora ca reale spații memoriale, în care sunt susținute activități de
socializare, de recreere și petrecere a timpului liber.

5.2 Zonele pietonale
Apărut ca și concept încă din anii 50 ai secolului al XX-lea în țările Europei de Vest și în
America de Nord, fenomenul zonelor pietonale i-a amploare și crește în importanță direct proporțional cu
creșterea numărului de autovehicule în zona urbană și a problemelor aferente acestei creșteri.
28
Teoretizată relativ recent, zona pietonală nu și-a găsit încă o definiție unanim acceptată, dat
fiind și faptul unei varietăți bogate de a denumii acest tip de spațiu. Zonele pietonale sau spațiile libere de
autoturisme (engl.: car-free zones) sunt reglementate local, regional sau la nivel de stat, contribuind la
varietatea de tipuri. Un lucru îl au în comun și anume restricționarea totală sau parțială a autovehiculelor
în acest perimetru. În 2010 o echipă de cercetători (S. MELIA, et al., 2010) reușește o tipologizare a
dezvoltării zonelor cu accesul interzis/restricționat al autoturismelor. Aceștia identifică:
1. Modelul Vauban
Care se bazează pe modul de organizare al cartierului Vauban din Freiburg, Germania. În
această zonă rezidențială este permisă trecerea și staționarea autovehiculelor doar pentru aprovizionare
sau colectare și asta numai în perioadele zilei cu circulație pietonală scăzută. Riveranii, deținători ai unui
autoturism sunt nevoiți să-și lase autoturismele în parcările supraetajate, special amenajate de la periferie.
2. Modelul accesului limitat
Accesul vehiculelor este restricționat prin limite fizice (barieră, spații verzi). Zonele
rezidențiale pot fi penetrate doar în anumite situații, de regulă pentru asigurarea nevoilor principale. În
alte cazuri perimetrele rezidențiale sunt accesibile cu vehicule doar din exteriorul perimetrului.
3. Centrul pietonal
În cea de-a treia situație nu mai este vorba de zone rezidențiale noi, proiectate și dezvoltate ca
spații predominant pietonale, ci de cele mai multe ori sunt centre istorice, reorganizate pentru traficul
pietonal. O altă diferență s-ar traduce prin schimbarea de la funcția rezidențială, la cea comercială.
Aceeași autori (S. MELIA et al., 2010) subliniază deosebirea conceptuală dintre dezvoltarea
zonelor pietonale cu restricție totală a traficului auto și dezvoltarea zonelor pietonale cu acces moderat al
vehiculelor. Astfel, dacă în primul caz se vorbește de o dezvoltare în zona rezidențială sau zona cu
utilizare mixtă care în mod normal asigură un mediu adiacent lipsit de trafic, fără locuri de parcare sau cu
locuri de parcare limitate ca număr aflate în afara zonei rezidențiale, fiind proiectate pentru o viață fără
autovehicul, în cel de-al doilea caz este vorba de zone rezidențiale sau cu utilizare mixtă cu o ofertă
limitată de locuri de parcare și astfel proiectate încât să reducă uzul mașinilor de către rezidenți.
Având în vedere tipologizarea de mai sus și în urma observațiilor de teren realizate în orașele
românești și europene putem împărți zonele pietonale sau cu restricții ale autovehiculelor în funcție de
mai multe criterii:
1. suprafața ocupată (trotuare, stradă sau ansamblu de străzi, zonă a unui oraș, cartier sau oraș
întreg ca în cazul Veneției)
2. zona în cadrul unui oraș (central, periferic, de cartier)
29
3. perioada de timp (interval orar în timpul zilei, zile de weekend, sărbători)

4. funcția principală a zonei pietonale (comercială sau rezidențială)
5. gradul de restricționare a accesului cu vehicule motorizate și nemotorizate
6. gradul de integrare a zonei pietonale cu spațiul urban adiacent
7. modul de utilizare al zonelor pietonale
13
Din bogata literatură anglo-saxonă dedicată spațiilor pietonale ne oprim asupra lucrării
profesorului austriac emerit al Institutului de Management și Tehnică a Traficului Hermann
KNOFLACHER, în a cărui operă (1995) am putut identifica o minuțioasă detaliere și analiză a spațiilor
dedicate pietonilor și cicliștilor. Acesta detaliază printre altele avantajele și dezavantajele mersului pe jos
luând în calcul o serie întreagă de factori precum evoluția emisiilor de gaze nocive, viteza de deplasare,
consumul de energie, schimbul de informații, condițiile meteorologice, etc. Schematizate putem spune că,
reducerea numărului de mașini într-un spațiu conduce la salvarea unei suprafețe însemnate ocupate de
obicei de parcări, străzi și mobilier specific traficului și în același timp crește numărul de ore în mersul pe
jos și cu bicicleta. Împărțite în trei categorii majore: mediu, calitatea vieții și sănătate, printre avantajele
se numără diminuarea poluării cu noxe, reducerea poluării fonice, creșterea suprafețelor destinate spațiilor
verzi, creșterea numărului de spații deschise și astfel promovarea și sprijinirea activităților de socializare
și de interrelaționare, creșterea gradului de siguranță pentru toți indivizii, dar mai ales pentru grupa foarte
tânără și vârstnici, creșterea mișcării naturale și astfel prevenirea bolilor cauzate de sedentarism și a
bolilor sistemului respirator, îmbunătățirea stării de bine și a sănătății mentale. Fără îndoială se pot
identifica și dezavantaje ale acestui sistem precum expunerea la orice timp de vreme, ridicarea așteptărilor
estetice ale populației, creșterea timpului și scăderea vitezei de parcurgere a unui traseu, îngreunarea
aprovizionării și necesitatea unui mobilier special pentru zonele pietonale (locuri de stat jos / locuri de
repaus, cișmele / fântâni, amenajări pentru ciclism, amenajări pentru copii și persoanele vârstnice).
Pentru GEHL J. (2011) subliniază în cartea sa de renume mondial ”Viața între clădiri”
importanța mediului fizic în comunicarea interumană și dezvoltarea simțurilor de socializare. Printr-o
schiță simplă, dar sugestivă, exemplifică diferite situații în care contactele dintre oameni sunt împiedicate
de mediul construit. Astfel autorul vorbește de obstacole precum: pereți vs. lipsa pereților, distanțe mari

13
Crowford J. H., (2000) Carfree cities, International Books; Crowford J. H., (2009) Carfree Designe
Manual, International Books; Knoflacher H., (1996) Zur Harmonie von Stadt und Verkehr, Böhlau Verlag
Wien
30
vs. distanțe mici, viteze mari vs. viteze mici, niveluri multiple vs. un singur nivel, orientare spate la spate
vs. orientare față în față.
Bucureștiul nu se poate încă mândri cu un spațiu pietonal, proiectul ce prevede amenajarea centrului
istoric al Bucureștiului este departe de a fi finalizat. Printr-o colaborare privat-publică se are în vedere
reabilitarea până în 2011 a zonei vechi, cu tot flerul de odinioară îmbrăcat într-un voal modern prin
atribuirea de activități comerciale și de socializare. Obiectivele proiectului constau în modernizarea
infrastructurii publice (incluzând aici pavarea străzilor, alimentarea cu apă, canalizarea, rețeaua de gaze
naturale, energie termică, electrică și de telefonie), restricționarea autovehiculelor în acest perimetru,
favorizarea reabilitării construcțiilor (în special cele cu valoare istorică) și sporirea calității vieții și a stării
de bine pentru atracția unui număr mai mare de turiști și investitori.
Conform acestui proiect și a Institutului Național al Patrimoniului, Centrul Istoric este delimitat la
Nord de B-dul. Elisabeta (de la intersecția cu Calea Victoriei), B-dul. Carol (până la intersecția cu str.
Hristo Botev); la Est de str. Hristo Botev (de la intersecția cu B-dul. Carol până la intersecția cu B-dul.
Corneliu Coposu); la Sud de B-dul. Corneliu Coposu (de la intersecția cu str. Hristo Botev), Splaiul
Independenței (până la intersecția cu Calea Victoriei); la Vest de Calea Victoriei (de la intersecția cu
Splaiul Independenței până la intersecția cu Bd. Elisabeta).
5.3 Spații publice deschise din zona rezidențială
Puţini sunt conştienţi de faptul că spaţiile private şi semiprivate sunt doar nişte insule în marea de
spaţii publice. Evident aceste spaţii publice există în viaţa de zi cu zi şi sunt utilizate mai mult sau mai
puţin involuntar. Problematica spațiilor publice din zona rezidenţială a oraşelor mari din României este
foarte complexă. Complexitatea este dată de tipologia variată de spații rezidențiale în funcție de structura
ansamblurilor de locuire: unifamiliale sau locuințe colective, de valoarea imobiliară, de componența
etnică sau de gradul de modernizare. La acestea se adaugă factori de natură politică și administrativă,
respectiv de buna gospodărire a primarului și instituțiile adiacente, sau a legislației în vigoare cu privire la
domeniile de uz și de interes comun.
Pornind din nou de la clasificarea spațiilor publice de GEHL (1986), în cazul zonelor rezidențiale
putem vorbi de spații necesare (precum parcările, ghena de gunoi), spații de recreere și socializare
(locuri de joacă pentru copii, locuri de petrecere a timpului liber pentru tineri și bătrâni) și elemente de
estetică (amenajarea spațiilor verzi, aspectul fațadelor de blocuri).
31
Populația bucureșteană se confruntă cu următoarele dificultăți:

1. Problema parcărilor, sufocarea trotuarelor și a spațiilor libere cu mașini, pe de altă parte lipsa
unui număr suficient de mare pentru necesarul populației.
2. Starea generală de curățenie, respectiv gunoaiele aruncate în locuri neamenajate sau ghene de
gunoi insalubre, disconfortul creat prin mizeria lăsată de animalele fără stăpân.
3. Aspectul neîngrijit al spațiilor verzi, caracterizat de multe ori printr-o vegetație spontană
neîngrijită.
4. Risipa spațiilor prin neamenajarea celor virane
5. Aspectul fațadelor de bloc: a) fațade de bloc nerecondiționate, b) fațade de bloc recondiționate
fragmentar de către fiecare locuitor, c) fațade de bloc recondiționate într-un mod neplăcut din
punct de vedere vizual, d) fațade de blocuri încărcate cu reclame, e) fațade de blocuri
deteriorate prin grafit-uri, componente ale aparatelor de aer condiționat de apartament.
6. Lipsa locurilor de petrecere a timpului liber pentru toate vârstele sau amenajarea inadecvată a
acestora (în zone poluate fonic și cu noxe, aproape de artere de circulație reprezentând un
pericol pentru cei mici)
7. Siguranța în spațiile rezidențiale dată de iluminatul public defectuos și a câinilor fără stăpân.
8. Locuri de joacă pentru copii
Ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană și ca un fenomen normal într-o societate

dezvoltată, siguranța copiilor și a locurilor de joacă pentru copii este de la sine înțeles. O serie întreagă de
standarde și directive au făcut posibilă ridicarea interesului pentru siguranța celor mici în materie de
echipamente de joacă, materiale folosite în construirea acestora, analiza tipurilor de accidente posibile în
astfel de spații, amenajarea, accesul și locația spațiilor de joacă pentru copii.
În afară de elementele de siguranță enumerate mai sus, autoritățile angajate în amenajarea
spațiilor de joacă pentru copii trebuie să ia în considerare faptul că acestea nu sunt opționale, ci necesare,
chiar obligatorii în zonele rezidențiale. Dezvoltarea capacității de socializare, închegarea de relații,
dezvoltarea creativității și a spiritului de echipă se formează și în aceste spații special create.
CONCLUZII
32
În urma analizei teoretice și practice de detaliu, bazată pe studierea, înțelegerea și interpretarea

noțiunilor și conceptelor relevante, dar și pe baza colectării și a prelucrării datelor colectate putem
sublinia următoarele concluzii.
 Spațiile publice deschise diferă de momentul istoric pe scara timpului și implicit de contextul
politic, economic și social în care s-a format; cât și de deosebirile culturale, etnice sau
religioase și de gradul de dezvoltare tehnologică a unei societăți. Spațiul public actual este
astfel rezultatul factorilor multipli. De aceea mai ales în cazul orașelor mari, suprapunerea de
funcții într-un spațiu public este normal. Totuși, cinci tipuri principale ale spațiilor publice
deschise, și anume: funcția economică, socială, politică, ecologică și culturală. Pe lânga
acestea se disting funcții secundare specifice unui anumit spațiu public precum funcția de
recreere, relaxare și petrecere a timpului liber, funcția de deplasare și transport, funcția
turistică, etc.
 În special în cazul statelor dezvoltate, indiferent de gradul de tehnologizare, de evoluția unei

societăți moderne avansate în relații de socializare lipsite de contact direct, dezvoltarea
intensității și vitezei de deplasare, individul, component al unor grupuri sociale, are nevoie de
contact cu exteriorul.
 Cercetând spațiile publice per ansamblu putem observa o ciclicitate a interesului pentru
acestea. Cert este faptul că nici o societate nu se poate dezvolta sănătos fără spații publice
deschise practicabile pietonilor. Prin acest lucru subliniem importanța relațiilor interumane ce
se pot realiza doar în spații publice deschise. De astfel de interacțiuni au nevoie în special
copii pentru ași dezvolta abilitățile de comunicare, de lucru în echipă și creativitatea, cât și
bătrâni ce au la dispoziție timpul necesar de odihnă și recreere.
 Tipurile de spații publice deschise contribuie la separarea și în același timp promovarea unor
anumite tipuri de activități și de relații. Complexitatea acestor încrengături sunt vizibile mai
ales atunci când unul din elementele componente este neglijat. De aici, situația poate duce la
două scenarii. Pe de-o parte veriga lipsă este înlocuită prin improvizație, pe de alta aceasta
dispare de tot, provocând o ruptură a sistemului de spații publice. Idealul este atunci când
spațiile reușesc să se completeze reciproc, lucru ce nu poate fi realizat fără sprijinul
autorităților competente.
33
 Din observațiile realizate și exemplele de bună practică luate la cunoștință putem ajunge la
concluzia că intervenția autorităților are un rol hotărâto în crearea unui spațiu viabil pietonilor
și nu numai autoturismelor.
 Atractivitatea spațiului este dată de prezența unor evenimente, fiind în consecință acel loc în
care se întâmplă ceva, vezi alți oameni și te lași văzut.
 În urma observațiilor și discuțiilor avute pe marginea chestionarelor realizate în piețele

centrale ale Bucureștiului pot fii extrapolate atât aspecte pozitive, cât și aspecte negative legate
de curățenie, accesibilitate, facilități și amenajări în favoarea petrecerii timpului liber,
imaginea de ansamblu, dar și utilitatea acestora. Analiza detaliată a acestei problematici
conduce la o mai bună apreciere a mediului de viață urban, sprijinind în luarea deciziilor la
nivel local și regional.
 În timp ce anumite spații publice își păstrează funcția inițială, majoritatea se mulează în urma
schimbărilor de natură politică, economică sau socială, și încearcă să se adapteze noilor cerințe
și nevoi.
 Spațiul public deschis trebuie înțeles ca pe o componentă esențială în sistemul spațial urban,
având conexiuni complexe, relații de coordonare și subordonare.
 Rămâne deschisă problematica limitelor dintre spațiilor publice și cele private. Este evident că
nu există o delimitare clară vizibilă între aceste două medii, acestea adesea interferând, chiar
dacă prin lege și în planurile zonale limita fiecărui spațiu în parte este bine cunoscută. În
aceeași problematică intră și noile centre comerciale, private, dar date în utilizare publică.
 Bucureștiul se bucură de o gamă variată de spații publice deschise, majoritatea cu suprapuneri

de funcții. Dintre acestea enumerăm spațiile verzi, străzile și spațiile pietonale (trotuare), zone
pietonale (Centrul Vechi), spații virane, spații sacre, cursurile de apă, piețe publice, spații
publice deschise din zonele rezidențiale incluzând aici și locurile de joacă pentru copii,
parcări, spații pentru depozitarea deșeurilor menajere sau spații virane. Toate acestea compun
un sistem închegat cu o varietate foarte mare de relații și interacțiuni.
34
 Pentru o mai bună organizare și coordonare a proiectelor pe termen scurt și pe termen lung au
fost evaluate critic în special spațiile publice pietonale. Astfel s-a ajuns la concluzia că
municipiul București se confruntă cu utilizarea abuzivă, privatizarea, comercializarea,
siguranța, poluarea fonică, vizuală și cu noxe a spațiului public deschis. Toate acestea au
impact considerabil asupra fizicului și psihicului fiecărui individ cu domiciliul în București și
în special un impact vizual și de confort a vizitatorilor acestui oraș. Conștientizarea și
înțelegerea problemelor cu care se confruntă capitala țării este primul pas spre o societate
sănătoasă, ajutând în aceleași timp la ridicarea standardelor și calității vieții.
 Lucrarea de față deschide o paletă întreagă de noi subiecte ce merită a fii tratate și se dovedesc
a fi utile societății umane. Direcțiile de cercetare sunt multiple, spațiul public deschis putând
fii analizat din perspectivă sociologică, urbanistică, geografică sau economico-politică. De
asemenea, datorită varietății și extinderii însemnate a spațiilor publice deschise, fie la nivel
teoretic sau ca studiu de caz, tema rămâne deschisă aprofundărilor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 Alinder J., Szarkowski J., (1986), Ansel Adams: Classic Images, Little, Brown and Company, Boston
 Apel P., Pach R. (1997), Kinder planen mit: Stadtplanung unter einbeziehung von Kindern, LKD-
Verlag, Unna
 Bahrdt H.-P. (1988), Staedtische Lebensformen in Zukunft, în Die alte Stadt, 1/1988, pag. 68-82
 Bauhard C. (2009), Gleicheit – Differenz – Öffentlichkeit. Demokratie und öffentlicher Raum, în Die
alte Stadt, 4/2009
 Carr S. (1992), Public space, Cambridge University Press, Cambridge
 Christensen A. J. (2005), Dictionary of Landscape, Arhitecture and Construction, McGraw-Hill,
New York
 Crăcea T. (2008), Dinamica peisajului geografic reflectată în documentele cartografice în
Depresiunea Sibiului, Ed. Universității ”Lucian Blaga”, Sibiu
 Crowford
35
 Crăciun C. (2008), Metabolism urban. O abordare neconvențională a organismului urban, Editura

Universitară Ion Mincu, București
 Darmstad W. E., Olson J. D., Forman R. T. (1996), Landscape Ecology Principles in Landscape
Architecture and Land-Use Planning, Island Press, Washington DC
 Doll J. (2004), Landschaft und Kulturlandschaft. Begriffsentwicklung und Definition, Grin Verlag,
Norderstedt
 Donisă I., (1977), Bazele teoretice și metodologice ale geografiei, Editura Didactică și Pedagogică,
București
 Dumitrașcu M. (2006), Modificări ale peisajului în Câmpia Olteniei, Editura Academiei Române,
București
 Ellenberg Heinz (1990), Bauernhaus und Landschaft - in ökologischer und historischer Sicht, Verlag
Eugen Ulmer, Stuttgart,
 Erdeli G. și colab. (1999), Dicționar de geografie umană, Editura Corint, București
 Espuche A. G. (2000), Die Rückeroberung des öffentlichen Raums, în Topos, 33/2000, pag. 90-95
 Feldkeller A. (1995), Die zweckentfremdete Stadt. Wider die Zerstörung des öffentlichen Raums,
Campus Verlag, Frankfurt
 Fischer L., Wieswerder G. (2002), Grundlagen der Sozialpsyhologie, 2 Auflage, Oldenburg Verlag,
Muenchen Wien
 Forman R., Michel G. ( 1986), Landscape Ecology, Joyn Wiley and Sons, New York
 Frick D. (2006), Theorie des Städtebau. Zur baulich-räumlichen Organisation von Stadt, Ernst
Wasmuth Verlag, Tübingen
 Gehl J., Head L. (1998), The form and use of public space, European Transport Conference,
Loughborouh University, England
 Gehl J. (1986), Life between buildings. Using public space, Van Nostrand Reinhold Company, New
York
 Goldsteen J., Elliot C., (1993), Designing America: cerating urban identity, Van Nostard Reinhold
 Goldstein E. B. (2008), Wahrnehmungspsychologie. Der Grundkurs, 7 Auflage, Springer-Verlag,
Berlin Heidelberg
 Hard G. (1970), Die Landschaft der Sprache und die Landschaft der Geographen. Seminarische und
forschungslogische Studien, în Colloquium Geographicum, Bonn, Vol. 11
36
 Habermann-Niess K, Selle K. (2008) Was ist das Problem? Entleerung? Öffentliche Räume im
Quartier. Funktionsentleerte Reste, vernachlässigbare Größe oder unverzichtbare Voraussetzung fuer
das „Wohnen in der Stadt”,
 Herlym U., Seggern H. von, Heinyellmann C., Karow D. (2003), Jugentliche im öffentlichen Raum
der Stadt, Fuldauer Verlagsagentur, Fulda
 Ianoș I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, București
 Ianoş I. (2004), Dinamică urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban românesc, Editura Tehnică,
Bucureşti
 Ianoș I., Humeau J.-B. (2000), Teoria sistemelor de așezări umane, Editura Tehnică, București
 Ianoș I., Stoian D., Schvab A. (2011) The Significance of Local and Regional Identity for the
Political, Economic, Social and Cultural Development in Border Areas, în W. Heller, Identität und
Imaginationen der Bevölkerung in Grenzräumen, pag 57-69
 Ielenicz M. at. al. (2004), Dicționar de geografie fizică, Editura Corint, București
 Ioan A. (2007), The peculiar history of (post) communist public places and spaces: Bucharest as a
case study, în Stanilov K., Urban Form and Space Transformations in Central and Eastern Europe
after Socialism, GeoJournal Library, Vol. 92, pag. 301-312
 Johnston R.J. at. al. (2005) The Dictionary of Human Geography, Blackwell Publishing
 Klamt M. (2007), Verortete Normen. Öffentliche Räume, Normen, Kontrolle und Verhalten, VS-
Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden
 Knoflacher H. (1995), Fußgeher- und Fahrradverkehr. Böhlau, Wien/Köln/Weimar
 Leighly J. (1967) Land and Life: A Selection from the Writings of Carl Ortwin Sauer, University of
California Press, Berkeley
 Lynch K. (1960), The Imige of the City, M.I.T. Press & Harvard University Press, Cambridge
 Marquardt W. H., Crumley C. L. (1987), Regional dynamics: Burgundian landscapes in historical
perspectivs, Academic Press, San Diego
 Melia S. (2010), Carfree, low car – what's the difference? în World Transport Policy and Practive,
16(2), pag. 24-32
 Muri G., Friedrich S (2009), Stadt(t)räume – Alltagsräume? Jugendkulturen zwischen geplanter und
gelebter Urbanität, VS-Verlag fuer Sozialwissenschaften, Wiesbaden
 Nițulescu D., (2001), Amenajarea si planificarea orasului, conceptele esentiale ale dezvoltarii
comunitatilro urbane de locuire, in Perceptii ale problemelor sociale si programe de interventie in
Romania
37
 Ocakci M si Southworth M, 1995, Elements of Urban Identity: The Case of the Beykoz District of
Istambul, University of California at Berkely, Institute of Urban and Regional Developement
 Peptenatu D., Pintilii R., Drăghici C., Stoian D. (2010), Environmental pollution in functionally
restructed urban areas: Case study – the city of Buchareast, în Iran Journal of Environmental Health
Science and Engineering, Vol. 7, No. 1, pag. 87-96
 Pieper R. (1979), Soziologie im Städtebau. Eine Einführung für Arhiteckten, Stadtplaner,
Sozialwissenschaftler, Ferdinand Enke Verlag, Stuttgart
 Reicher C., Kemme T. (2009), Der oeffentliche Raum: Ideen - Konyepte – Projekte, Jovis, Berlin
 Salanki, Z., (2002), Conturarea unei identități rurale, în Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor
socio–umane, vol. 10, Academia Română,
 Schneider B. (2000), Die Stadt als System öffentlicher Räume, în Die kompakte Stadt, Campus
Verlag, Frankfurt/New York
 Selle K. (2003), Was ist los mit den öffentlichen Räumen? Analysen, Positionen, Konzepte,
Dortmunder Verlag für Bau- und Planungsliteratur, Aachen, Dortmund, Hannover
 Sennett R. (1983), Der Verfall und Ende des öffentlichen Lebens. Die Tyrannei der Identität, Fischer,
Frankfurt am Main
 Siebel W. (2008), Zum Wandel des oeffentlichen Raums, în Aus der Praxis, fuer die Praxis: Gute
Beispiele. Zukunfsweisende Konzepte fuer den oeffentlichen Raum. Dokumentation einer
Projektrecherche in Niedersachsen, Niedersächsisches Ministerium für Soziales, Frauen, Familie und
Gesundheit,
 Smith D., Wistrich E., (2007) Regional identity and diversity in Europe: experience in Wales, Silesia
and Flanders, Federal Trust of Education and Research, London
 Stoian D. (2006), Imaginea urbană. Studiu de caz a municipiului București, Lucrare de Licență -
manuscris
 Stoian D. (2008), Analiza geografică a spațiilor atractive și repulsive din București, Lucra de
Disertație – manuscris
 Stoian D. (2010), Inserția clădirilor înalte în structura și peisajul urban. Studiu de caz București, în
Revista Școlii Doctorale Simion Mehedinți, București
 Tudoran P. (1976), Peisajul geografic – sinteză a mediului înconjurător, în Buletinul Societății de
Științe Geografice din R. S. Română, Vol. IV, București
 Urban D. L., O`Neill R. V., Shugart H. H., (1987), Landscape ecology: a hierarchical perspective
can help scientists understand spatial patterns, în BioScience 37(2), pag. 119-127
38
 Wirth E. (1979), Theoretische Geographie. Grundzüge einer Theoretischen Kulturgeographie, B.G.

Teubner, Stuttgart
*** DEX online
39

Rezumat PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rezumat PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Structura

I. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ȘI CONCEPTUALE

1.1.1 Spațiul public

1.1.2 Despre conceptul de peisaj

1.1.3 ”Identitatea” polisemantică

1.1.4 Imaginea urbană

1.2 Spațiul public în legislaţia românească

II. BUCUREȘTI CA ORGANISM URBAN

III. DINAMICA SPAȚIULUI PUBLIC DESCHIS AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

3.3 Spațiile publice în perioada comunistă

3.4 Starea actuală a spațiului public deschis

IV. FUNCȚIILE SPAȚIULUI PUBLIC DESCHIS

V. SPAȚIILE PUBLICE DESCHISE ÎN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

5.1 Piața publică

5.1.1 Piețe publice centrale

5.1.2 Piețe publice – intersecții de circulație

5.1.3 Piețe publice memoriale sau cu monument

5.2 Zonele pietonale

5.3 Spațiile publice din zonele rezidențiale

Lucrarea de față a fost realizată cu sprijinul proiectului de tip POSDRU:

I. ASPECTE TEORETICO‐METODOLOGICE ȘI CONCEPTUALE

1.1.1 Spaţiul public

1.1.2 Despre conceptul de peisaj

Încercările de interpretare a noțiunii rămân nenumărate. Dacă A. ANSEL (citat de J. ALINDER

1.1.3 „Identitatea” polisemantică

Identitatea urbană. Specialist în planificare teritorială, K. LYNCH consideră identitatea alături

1.1.4 Imaginea urbană

II. BUCUREȘTI CA ORGANISM URBAN

Dinamica municipiului București. Succesiunea unor evenimente hotărâtoare de-a lungul

III. DINAMICA SPAȚIULUI PUBLIC DESCHIS AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

3.2 Spaţiul public bucureştean de la Carol I (1866) până la sfârşitul celui de

 Apar primele planuri de sistematizare.

3.3 Spaţiile publice în perioada comunistă

3.4 Starea actuala a spațiului public deschis

Spațiile publice actuale se confruntă per ansamblu cu următoarele probleme majore:

IV FUNCȚIILE SPAȚIULUI PUBLIC DESCHIS

V. SPAȚIILE PUBLICE DESCHISE ÎN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

5.1. Piaţa publică

5.1.1 Piața publică centrală

5.1.2 Piețe publice – intersecții de circulație

5.1.3 Piețe publice memoriale sau cu monumente

5.2 Zonele pietonale

3. perioada de timp (interval orar în timpul zilei, zile de weekend, sărbători)

5.3 Spații publice deschise din zona rezidențială

Populația bucureșteană se confruntă cu următoarele dificultăți:

Ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană și ca un fenomen normal într-o societate

În urma analizei teoretice și practice de detaliu, bazată pe studierea, înțelegerea și interpretarea

 În special în cazul statelor dezvoltate, indiferent de gradul de tehnologizare, de evoluția unei

 În urma observațiilor și discuțiilor avute pe marginea chestionarelor realizate în piețele

 Bucureștiul se bucură de o gamă variată de spații publice deschise, majoritatea cu suprapuneri

 Crăciun C. (2008), Metabolism urban. O abordare neconvențională a organismului urban, Editura

 Wirth E. (1979), Theoretische Geographie. Grundzüge einer Theoretischen Kulturgeographie, B.G.

S-ar putea să vă placă și