MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
PROBLEME METODOLOGICE
ALE EXPERTIZEI JUDICIARE
(Ciclul II)

AUTORI:
Nicolae URSU
dr. în drept, conf. univ.
Angela CUCIURCA
dr. în drept, conf. univ.

Total ore 150

Contact direct: 50
Lucru individual:100
Forma de evaluare: examen
Nr. de credite: 5

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013
TEMA 1. NOŢIUNEA DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ

1. NOŢIUNEA DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ

Consideraţii istorice privind expertizele ca mijloc de probă

Problema istoricului instituţiei expertizei o vom aborda referindu-ne în special la datele
informative ce par mai semnificative în anumite state ale lumii, în special în cele europene.
Expertiza - ca mijloc de probă - are o veche tradiţie, încă din antichitate întâlnindu-se unele
aspecte, limitate, ale unora dintre formele de expertize.
Cele mai vechi date există în legătură cu expertiza medicală, care era întâlnită îa toate
popoarele, în sensul că erau consultaţi medici şi moaşe, în calitate de specialişti în cursul
desfăşurării procesului penal.
În dreptul roman, expertiza,s-a folosit la început mai rar, totuşi există date care dovedesc
solicitarea cercetărilor unor specialişti în rezolvarea cauzelor judiciare.
Astfel, cunoscutele leges regiae precedau examinarea cadavrelor de către medici, iar
„Digestiile lui Justinian", socoteau medicii mai importanţi decât martorii.
De asemenea, tot la romani era cunoscută expertiza psihiatrică, în acest sens este concludentă
„Legea celor 12 table", care,în partea referitoare la „tutela smintiţilor", prevedea obligaţia
stabilirii gradului de iresponsabilitate a individului cercetat de către un om de ştiinţă.
De asemenea, la romani întâlnim şa expertiza tehnică folosită în rezolvarea problemelor de
grăniţuire prin intermediul unor ingineri hotarnici numiţi mensores, precum şî expertiza scrisului
şi expertiza cu caracter agricol efectuată de experţii grădinari.
Date despre expertiză găsim şi în dreptul cutumiar francez, expertiza medicală fiind folosită ca
mijloc de probă în faţa Curţii cu juri. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, expertul apare tot mai
des în procesul penal.
În anul 1845 apare primul tratat de medicină legală, iar reglementarea corectă şi exactă a
expertizei medico-legale s-a făcut în anul 1875.
Atât în Franţa cât şi în alte state precum:Germania, Anglia, Austria, Rusia, Elveţia, Belgia,
S.U.A., China, existau prevederi legale referitoare la diferite forme de expertize ca: expertiza
medicală, psihiatrică, toxicologică, tehnică, contabilă, artistică, filatelică.
Un exemplu concludent îl constituie faptul că în anul 1248 a apărut în China primul tratat de
medicină legală în care sunt analizate moartea prin strangulare, avortul, leziunile, intoxicaţiile,
precum şi moartea survenită în cursul tratamentului medical prin acupunctura, tratatul numindu-
se Hei Yuan Lu.
Aici găsim indicaţii interesante cu privire la metodele de cercetare a cadavrelor, diversitatea
rănilor în funcţie de obiectul care a servit Ia producerea lor, stabilirea faptului dacă moartea s-a
produs prin înec sau nu.

Noţiunea de expertiză
Cum argumentam anterior, organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le
pot rezolva singure, pentru acestea fiind necesare cunoştinţele unor specialişti din domeniile
ştiinţei, tehnicii, artei etc.
În acest sens, legea le permite pentru descoperirea adevărului, în unele situaţii chiar Ie obligă,
să recurgă Ia concursul specialiştilor.
Astfel că, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organele
judiciare au nevoie de părerea unor persoane care au cunoştinţe de specialitate, vor numi unul
sau mai mulţi experţi, stabilind în acelaşi timp problemele nelămurite asupra cărora aceştia
trebuie să se pronunţe.
Aceste activităţi, desfăşurate de specialişti, sunt denumite în actele normative prin noţiunea
(termenul) de expertize.
Datorită raptului că se desfăşoară în cadrul unui proces, ele sunt reglementate de legiuitor sub
denumirea de expertize judiciare.
2
 Noţiunea de expertiză precum şi de expert,denumire dată persoanei desemnate cu efectuarea
acesteia îşi au originea în limba latină unde experior înseamnă a încerca, a dovedi,iar
expertus,cel care are experienţă, care încearcă sau care a probat.
În literatura juridică din ţara noastră cât şi din alte ţări, s-au formulat diferite definiţii ale
expertizei ca mijloc de probă, dar în ultimă analiză expertiza poate fi denumită ca fiind
activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în
cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi,
activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acest, nu poate singur să
lămurească respectiva împrejurare de fapt.

Obiectul expetrizei
Termenul de obiect al expertizei ar mai multe înţelesuri, putându-se referi la:
-obiectul expertizei în înţelesul ei;
-obiectul propriu-zis, material, care examinează în cadrul expertizei;
-obiectul raportului de expertiză, adică obiectivele unui caz concret de expertiză, concretizată
prin întrebările puse de organul judiciar expertului, la care acesta trebuie răspundă.
Cunoaşterea obiectului expertizei are o mare importanţă, atât teoretică, cât şi practică.
Necunoaşterea exactă a obiectului expertizei face ca unele organe de urmărire penală şi instanţe
de judecată să nu se orienteze correct în situaţia în care dispun efectuarea unei expertize, pentru
că nu întotdeauna se cunoaşte obiectul fiecărui gen de expertiză judiciară (medico-legală,
criminalistică, tehnică, contabilă sau al fiecărui gen de expertiză criminalistică (expertiza
documentelor - grafică, de tehnica actelor, traseologjcă, fizico-chimică şi altele).
Tot datorită necunoaşterii obiectul expertizei se ajunge în situaţia confundării expertizei cu
diverse acţiuni pur procesuale(de exemplu, experiment lîn cadrul anchetei), a dispunerii sau
respingerii neîntemeiate a expertizei, la înlocuirea acesteia cu alte modalităţi de cunoaştere a
opiniei unor specialişti (de exemplu, solicitarea" unei constatări tehnico-ştiinţifice său a unui
simplu aviz tehnic).
Organul judiciar poate cere expertului numai opinii ce sunt de competenţa acestuia şi privesc
stricta sa specialitate. Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea
procesuală unde este stipulată motivaţia generală a dispunerii unei expertize, şi anume: „când
pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor
specialişti" (art. 201 Cod procedură penală) şi „cînd pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări
ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert" (art. 116 Cod
procedura penală).
În consecinţă, obiectul expertizei, fiind legat nemijlocit de cel al probaţiunii, îl constituie
lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Deci, obiectul expertizei reclamă o anume competenţă (ştiinţifică, tehnică sau de altă natură)
în afară de cea juridică, care îi revine în exclusivitate organului de urmărire penală şi instanţei de
judecată.
Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei concură diferite genuri de expertiză
judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaştem obiectul specific al fiecăreia dintre
ele precum şi obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune
problema stabilirii unor fapte şi împrejurări de fond, spre exemplu:
-obiectul material al expertizei medico-Iegale îl constituie, în principal, corpul uman (stabilirea
cauzei şi datei morţii, stabilirea sănătăţii psihice, examinarea secreţiilor biologice, a părului etc.);
-obiectele expertizei tehnice sunt, în genere, maşinile, instalaţiile, materiile prime sau produsele
finite, construcţiile de toate genurile etc.;
-obiectele expertizei contabile sunt documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor şi
valorilor;
-obiectele materiale ale expertizei criminalistice sunt cele pe care se află urmele,obiectele
folosite la săvârşirea infracţiunii,înscrisurile, armele de foc (de mână) şi muniţiile, unele

3
accesorii ale mijloacelor de transport, diferite materiale (solide, lichide,gazoase), produse
industriale, meşteşugăreşti etc.
Pentru fiecare fel de expertiză judiciară metodele de cercetare sunt proprii, ordinea şi
condiţiile de aplicare fiind reglementate de legea procesuală penală şi civilă, spre deosebire de
expertizele extrajudiciare, care nu au ca ţel stabilirea unor fapte probante în cadrul activităţii
organelor judiciare" (expertiza capacităţii de muncă, de verificare a calităţii unor produse,
expertiza filatelică, artistică privind autenticitatea operelor de artă, expertiza pietrelor preţioase
etc.).
Datorită faptului că diferite genuri de expertiză judiciară folosesc datel aceloraşi domenii
ştiinţifice, unele organe de urmărire penală şi instanţe de judecată,confrundând metodele de
examinare cu obiectul expertizei, dispun efectuarea, de exemplu, unei expertise criminalistice,
când în realitate problemele de rezolvat revin expertizei tehnice, ori celei medico-Iegale, sau
sunt de competenţa altor organe.
Distincţia dintre expertizele judiciare are relevanţă şi în cazul în care, în privinţa unui obiect
material se pot efectua două sau mai multe expertize de genuri diferite sau o expertiză complexă
la care să participe specialişti diferiţi. De exemplu un expert criminalist şi un expert medico-
legal pot efectua o expertiză complexă pentru astabili distanţa de tragere în raport de
urmele,împuşcăturii dîn jurul orificiului de intrare a cartuşului în veşmintele şî corpul victimei:
Obiectul unei expertize judiciare se determină şi în funcţie de obiectul fiecărui gen de
expertiză. De exemplu, în cazul ex pertizei criminalistice obiectul îl constituie examinarea
urmelor în sens larg, a mijloacelor materiale de probă, precum şi metodele tehnico-ştiînţifice.
utilizate, având ca scop principal identificarea.
Particularitatea obiectului expertizei constă în aceea că el poartă îndeosebi asupra urmelor de
toate genurile, produse cu prilejul comiterii faptelor penale şi că, în majoritatea cazurilor, se
urmăreşte identificarea obiectelor şi a persoanelor.
Compararea, reprezintă metoda preponderenţă de examinare. O altă particularitate se referă la
obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema stabilirii
unor fapte şi împrejurări de fapt.
Obiectul fiecărui gen de expertiză criminalistică subliniază specificul acesteia: Astfel:
- expertiza documentelor are ca obiect identificarea persoanei după scrisul de mână; stabilirea
falsului material în acte, identificarea maşinii "de scris, a ştampilei etc.
- expertiza traseologică inclusiv datiloscopică, are ca obiect identificarea persoanei şi a
obiectelor creatoare de urme;
-expertiza balistică are ca obiect identificarea armei cu care s-a tras şi stabilirea condiţiilor de
tragere (direcţie, distanţă, starea de funcţionare a armei etc.);
-expertiza fizico-chimică are ca obiect stabilirea caracteristicilor şi naturii diverselor materiale şi
substanţe, având ca scop principal identificarea sau stabilirea apartenenţei lorgenerice.
Specificul expertizei criminalistice şi al obiectului acesteia se; degajă şi din împrejurarea că
ea nu este legată de un anumit domeniu ştiinţific cum sunt, de exemplu, expertiza medico-legală
care este legată de ştiinţele medicale, expertiza contabilă legată de ştiinţele economice, iar
expertiza tehnică de ştiinţele tehnice şi naturale. Expertiza criminalistică se bazează pe diverse
domenii ale ştiinţei şi tehnicii, spre exemplu, examinarea scrisului implică cunoştinţe de
anatomie, fiziologie, psihologie lingvistică.
Întreaga problematică a obiectului oricărui gen de expertiză judiciara se concentrează în actul
dispunerii acestui mijloc de probă de către organul judiciar, adică în obiectul concret al unei
expertize, şi anume în întrebările la care urmează să răspundă expertul, întrebări din care rezultă
implicit genul de expertiză.
Aceasta este faza în care se constată dacă opţiunea organului judiciar în privinţaobiectului
expertizei este cea corectă, dacă organul sau expertul desemnat cu efectuarea lucrării este cel
competent să rezolve problemele de specialitate ale cauzei. Şi tot acum apar şi erorile în ce
priveşte confundarea competenţelor.

4
 În lucrarea de faţă vom încerca să delimităm fiecare fel de expertiză în funcţie de specificul
obiectului său cu întrebarile aferente, tocmai pentru a evita confuziile la care am făcut referire.

Importanţa expertizelor
Având în vedere faptul că o instanţă judecătorească este obligată să stăruie prin toate
mijloacele legale să cunoască adevărul, a fost consacrată calea solicitării opiniei unor specialişti
în diferite domenii ale ştiinţei, tehnicii, artei etc., dispunându-se în acest sens efectuarea unei
expertize.
Instanţele judecătoreşti, având la îndemână rapoartele de expertiză tehnică,medicală, contabilă,
criminalistică, artistică etc., se pot documenta în mod ştiinţific, ajungând în ultimă analiză la
descoperirea adevărului obiectiv pe o cale sigură.
Astfel că, în Codul de procedură penală, în enumerarea pe care o face art. 64 - mijloacele de
probă - se află şi expertizele.
Înscrierea expertizelor în Codul de procedură penală demonstrează în mod evident importanţa
ce li se acordă prin admiterea utilizării acestora în activitatea de probaţiune judiciară.
Întrucât expertizele folosesc date ştiinţifice pentru dovedirea împrejurărilor de fapt şi care sunt
efectuate de specialişti cu pregătire superioară, mai ales cu o competentă deosebită, ele constituie
o garanţie importantă a obiectivitătii probaţiunii.
Mai mult decât atât, ele exercită o influenţă favorabilă asupra activităţii organelor judiciare
prin contribuţia pe саrе о aduc la rezolvarea rapidă şi obiectivă a cauzelor.
Tot în această idee, legiuitorul a prevăzut în anumite situaţii obligativitatea pentru organele
judiciare de a recurge la expertize, precum şi tendinţa de oficializare a acestui mijloc de probă
care este încredinţat spre efectuare unor instituţii specializate, în care funcţionează profesionişti
de înaltă calificare.

2. STATUTUL PROCESUAL AL SPECIALISTULUI ŞI EXPERTULUI JUDICIAR

Noţiunea de expert
Termenul de „expert” se foloseşte în vorbirea curentă pentru a desemna o persoană care prin
pregătirea şi experienţa sa într-un anumit domeniu poate înţelege şi rezolva cele mai complexe şi
dificile probleme din domeniul respectiv.
În acest sens putem defini expertul ca fiind persoana care are cunoştinţe de specialitate într-un
domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei şi care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri
chestiuni care în procesul Judiciar necesită asemenea cunoştinţe.
Expertul este persoana care datorită calităţilor proprii şi a unei bogate experienţe, prin
cunoştinţe ,şi priceperi vaste, are o indubitabilă abilitate într-un anumit domeniu, dispunând
astfel de o bază temeinică în vederea emiterii unei concluzii într-un anumit domeniu. În baza
cunoştinţelor sale de specialitate, el îşi formează convingeri proprii, desprinse de orice influenţă
externă.
Expertul este un auxiliar al justiţiei, dar un consultant autorizat care ajută organul judiciar să
lămurească împrejurări de fapt necesare soluţionării cauzei. În acest sens, el trebuie să-şi
îndeplinească misiunea solicitată, cu conştiinciozitate şi obiectivitate, să dovedească un rol activ,
constând în sesizarea tuturor problemelor ce trebuie clarificate în cauza respectivă.
Conform art.88 CPPRM expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în
cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care,
aplicînd cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă
rapoarte în baza acestora.
Expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca expert în probleme
juridice.
Expertul este obligat:

5
 1) să facă în raportul său concluzii obiective şi întemeiate asupra întrebărilor ce i se pun, să
delimiteze concluziile făcute în baza programelor computerizate sau a literaturii de specialitate
care nu au fost verificate de el;
2) să refuze de a face concluzii dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui de
specialitate sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziţie nu sînt suficiente pentru prezentarea
concluziilor, comunicînd în scris despre aceasta organului sau instanţei care a dispus expertiza,
cu indicarea motivelor respective;
3) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a fi prezentat
participanţilor la acţiunea procesuală, precum şi pentru a da explicaţii pe marginea concluziilor
date în scris;
4) să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documentele ce confirmă calificarea
lui specială, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa pentru darea concluziilor
respective;
5) să comunice, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, precum şi a părţilor în
şedinţa de judecată, despre experienţa sa profesională şi despre relaţiile sale cu persoanele
participante în cauza dată;
6) în caz de participare la efectuarea acţiunii procesuale, să nu părăsească locul efectuării
acesteia fără permisiunea organului care o efectuează, precum şi şedinţa de judecată fără
permisiunea preşedintelui şedinţei;
7) să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
9) să nu divulge circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării
expertizei sau în urma participării la şedinţa de judecată închisă, inclusiv circumstanţele ce se
referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum cele care constituie secret de stat,
secret comercial sau alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false, expertul poartă răspundere în
conformitate cu art.312 din CP RM.
Expertul are dreptul:
1) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei;
2) să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare necesare pentru prezentarea
concluziilor;
3) să participe, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte
acţiuni procesuale ce ţin de obiectul expertizei, să pună întrebări persoanelor audiate cu
participarea lui;
4) să prezinte concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la alte circumstanţe ce ţin
de competenţa sa şi care au fost constatate în urma investigaţiilor efectuate;
5) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care el a participat şi să ceară
includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;
6) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul penal în
cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală sau ale instanţei;
7) să primească recompensă pentru lucrul efectuat.
Expertul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

Articolul 89 CPP RM prevede recuzarea expertului.

Persoana nu poate lua parte la proces în calitate de expert:
1) dacă există circumstanţe prevăzute la art.33, ale cărui prevederi se aplică în mod
corespunzător;
2) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă de persoana care
efectuează urmărirea penală, de judecător sau de vreuna din părţile la proces ori, după caz, de
reprezentanţii lor;

6
 3) dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti;
4) dacă a efectuat în cauza respectivă o revizie sau alte acţiuni de control, rezultatele cărora
au servit temei pentru pornirea procesului penal;
5) dacă a participat în calitate de specialist în acest proces, cu excepţia cazurilor de
participare a medicului legist la examinarea exterioară a cadavrului şi a cazurilor de participare a
specialiştilor în materie la cercetarea exploziilor şi la demontarea dispozitivelor explozive;
6) dacă se constată incompetenţa ei.
Participarea anterioară a persoanei în calitate de expert nu este un obstacol care exclude
participarea ei ulterioară în aceeaşi calitate în procedura dată, cu excepţia cazurilor în care
expertiza se efectuează repetat în legătură cu apariţia îndoielilor în privinţa veridicităţii
concluziilor din raport.
Recuzarea expertului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă şi hotărîrea
asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

Conform articolului 87 CPP RM specialistul este persoana chemată pentru a participa la

efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată
în rezultatele procesului penal. Cererea organului de urmărire penală sau a instanţei cu privire la
chemarea specialistului este obligatorie pentru conducătorul întreprinderii, instituţiei sau
organizaţiei în care activează specialistul.
Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru acordarea
ajutorului necesar organului de urmărire penală sau instanţei. Opinia expusă de specialist nu
substituie concluzia expertului.
Specialistul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca specialist în
probleme juridice.
Înainte de începerea acţiunii procesuale la care participă specialistul, organul de urmărire
penală sau instanţa stabileşte identitatea şi competenţa specialistului, domiciliul lui, precum şi în
ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi
obligaţiile şi îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea de a-şi îndeplini obligaţiile.
Aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective şi se certifică prin semnătura
specialistului.
Specialistul este obligat:
1) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) să prezinte organului de urmărire penală documentele ce confirmă calificarea lui de
specialist respectiv, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca
specialist;
3) să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre
experienţa sa în domeniu şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza penală
respectivă;
4) să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale sau în şedinţa de judecată atîta timp cît este
necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist şi să nu părăsească fără permisiune locul
efectuării acţiunii procesuale respective sau şedinţa de judecată;
5) să aplice toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului
care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea
mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert, să
dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională;
6) să facă concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală;
7) să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală;
8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
9) să confirme, prin semnătură, mersul, conţinutul şi rezultatele acţiunii procesuale la care a
participat, precum şi caracterul complet şi exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii
respective;
10) să nu divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării
7
acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de
familie, precum şi cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informaţii oficiale
cu accesibilitate limitată.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în
conformitate cu art.312 din CP RM.
Specialistul are dreptul:
1) să ia cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, de materialele
cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală respectivă pentru a formula o
concluzie adecvată, să ceară completarea materialelor şi datelor puse la dispoziţie pentru darea
concluziei;
2) să-i atenţioneze pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea, ridicarea şi
păstrarea obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice şi
programelor computerizate, să dea explicaţii referitor la chestiunile ce ţin de competenţa sa
profesională;
3) să facă obiecţii, care vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective,
referitor la descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi să dea alte explicaţii
conform competenţei sale profesionale;
4) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi să ceară
completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;
5) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
6) să primească recompensă pentru lucrul efectuat.
Specialistul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.
Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului,
traducătorului conform prevederilor art.33 CPP RM, care se aplică în mod corespunzător.
Atât Codul de procedură civilă cât şi cel de procedură penală, nu conţin dispoziţii exprese în
privinţa condiţiilor cerute pentru a fi expert, totuşi, din ansamblul prevederilor legale care
reglementează expertiza rezultă că prima condiţie care se cere unei persoane pentru a fi abilitată
ca expert este aceea de a avea pregătirea de specialitate în domeniul care interesează cauza şi, nu
în ultimul rând, lucrul cel mai important este acela ca persoană-numită expert să fie
interesată de soluţionarea cauzei.
În acest sens, calificarea şi obiectivitatea asigură veridicitatea concluziilor pe care expertul Ie
formulează la încheierea lucrării, aceste două condiţii presupunând şi capacitatea de a fi expert.
În afara cunoştinţelor de specialitate, expertul mai trebuie să dovedească pasiune şi interes
pentru achiziţionarea noutăţilor şi descoperirilor ştiinţifice, tehnice, din domeniul în care s-a
consacrat profesional.
Mai scoatem în evidenţă faptul că atunci când expertul dovedeşte lipsă de obiectivitate, el
poate fi înlocuit ca urmare a incapacităţii sau incompatibilităţii.
Incapacitatea constă în interdicţia impusă de lege unor persoane de a fi numite experţi. Ea
poate fi absolută, în sensul că cel incapabil nu poate efectua nici o expertiză în nici o cauză, sau
relativă, în sensul că cel incapabil nu poate efectua o expertiză într-un caz concret, de unde
deducem concluzia că incapacitatea este raportată numai Ia o expertiză anume.
Codul de procedură civilă al României prevede expres lа-articolul-203 cazurile de incapacitate
absolută: „nu vor fi numiţi experţi minorii şi interzişii, faliţii şi cei condamnaţi", adică „cei
condamnaţi pentru crimă sau pentru delicte de fals, furt, înşelăciune, abuz de încredere, mărturii
mincinoase, infracţiuni contra bunelor moravuri, vagabondaj, abuz de putere, speculă ilicită,
sabotaj economic, dare sau luare de mită, trafic de influenţă, delapidare, rupere de sigilii, delicte
contra siguranţei interioare şi exterioare a statului, calomnie sau denunţare calomnioasă".
Prevederile art.116-126 din procedură penală al României, nu conţin nici o reglementare
expresă privind incapacitatea de a fi expert, dar aceasta nu poate conduce la concluzia că în
materie penală nu ar exista cazuri de incapacitate. Astfel că, prin legi speciale se face o limitare a

8
persoanelor care pot fi numite ca experţi, organul judiciar fiind obligat să numească experţi
numai dintre cei indicaţi.
Exemple:
-cererea de punere sub interdicţie, pentru rezolvarea căreia este necesară luarea părerii unei
comisii formate din medici specialişti psihiatri;
-expertizele contabile care nu se pot efectua decât de experţi contabili recomandaţi de către
Biroul de expertize contabile.
Incompatibilitatea unei persoane de a fi expert, reprezintă situaţia în care o persoană, deşi are
capacitatea generală de a fi expert nu are exerciţiul ei, fie dîn cauza calităţii sale funcţionale, fie
din cauza poziţiei sale procesuale.
Calitatea funcţională reprezintă acele persoane care îndeplinesc în cauza respectivă lucrări
legate de funcţia lor oficială (judecătorul, procurorul care pune concluzii în instanţă, apărătorul).
În acest sens sunt edificatoare prevederile art.48,50,51,52 şi53 CPP al României.
Artr.54-alin (1) CPP al României stipulează „Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea
de martor în aceeaşi cauză. Calitatea de martor are întâietate".
De asemenea, sunt incompatibili de a fi experţi, din cauza poziţiei lor procesuale:inculpatul,
partea vătămată, părţile în procesul civil.
În anumite situaţii, efectuarea expertizei nu poate fi realizată decât de anumite persoane, aşa
cum este cazul experţilor tehnici, contabili sau din anumite instituţii specializate cum sunt
Institutul şi Laboratoarele de medicină legală.
Drepturile şi obligaţiile experţilor conform prevederilor Decretului 79/1971 al României: din
momentul în care expertul a fost numit de organul judiciar, acesta are îndatorirea de a-şi aduce
contribuţia la aflarea adevărului.
Referitor Ia drepturile expertului care efectuează expertiza, ele rezultă atât din prevederile
Codului de procedură penală cât şi din prevederile altor acte normative precum şi din practica
judiciară.
Astfel, art. 88 Cod procedură penală al României stipulează dreptul expertului de a lua
cunoştinţă de materialul dosarului, precum şi de a cere lămuriri organului de urmărire penală sau
instanţei de judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei.
De asemenea, expertul mai are dreptul de a cere părţilor explicaţiile ce îi sunt necesare pentru
efectuarea expertizei, dar cu încuviinţarea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată.
Alt drept al expertului este şi acela prin care poate să-şi aleagă în mod liber metoda de lucru
specifică pregătirii sale. În acest sens, art. 261 Cod penal al României prevede pedepsirea
încercării de a determina expertul prin constrângere ori corupere de a formula anumite
concluzii: Tot astfel art:266 alin. 2 Cod penal al României prevede că se pepseşte folosîrea
promisiunii,ameninţari sau aviolenţelor faţă de expert.
Din art.127 CPP al României reiese dreptul expertului de a i se prezenta scriptele de
comparaţie în funcţie de obiectul expertizei şi de problemele care urmează a fi lămurite.
Conform prevederilor art. 33 din Decretul 79/1971 al României, experţii tehnici sau contabili
au dreptul să ceară scoaterea lor din evidenţa experţilor.
În situaţia în care sunt numiţi, doi sau mai mulţi experţi, aceştia au dreptul să se consulte şi să-
şi formuleze opiniile, ori să-şi motiveze opiniile personale în raportul de expertiză (când sunt
păreri diferite).
Dispoziţiile legale în vigoare prevăd că expertul are dreptul la remunerare pentru munca
prestată precum şi la decontarea cheltuielilor efectuate în timpul executării expertizei.
În privinţa obligaţiilor experţilor, aceştia trebuie să se prezinte la solicitarea organelor
judiciare şi să se documenteze prin studierea dosarului precum şi prin solicitarea de lămuriri
organelor judiciare cât şi părţilor. Cu ocazia efectuării expertizei, experţii trebuie să manifeste
un rol activ, adică, în baza pregătirii lor, să precizeze că mai sunt şi alte probleme sau aspecte
care trebuie lămurite şi pe care organele judiciare nu le-au sesizat.

9
 De asemenea, au obligaţia să aducă la cunoştinţa organelor judiciare diferite aspecte rezultate
pe parcursul efectuării expertizei şi care pot ajuta Ia lămurirea împrejurărilor specifice cauzei
cercetate sau aflate în curs de judecare.
O altă obligaţie este aceea de a depune lucrarea efectuată la data stabilită de organele judiciare.
Atunci când experţilor li se cere să completeze sau să refacă expertiza, ei sunt obligaţi la acest
lucru, precum şi să se prezinte pentra a da explicaţii suplirnentare în faţa organului judiciar.
Completările aduse expertizei sunt consemnate într-un supliment de expertiză.
Conform prevederilor Decretului nr.79/1971 al României, experţii au obligaţia de a păstra
secretul profesional, obligaţie stipulată expres şi în Codul privind conduita etică şi profesională a
experţilor contabili şi contabililor autorizaţi.
Şi nu în ultimul rând, dispoziţiile art 260 Cod penal al României, referitoare la mărturia
rnincinoasă, sunt aplicabile şi experţilor, ui situaţiile în care aceştia fac afirmaţii mincinoase sau
mi spun tot ceea ce ştiu privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi prin
ordonanţă sau prin rezoluţie motivată.
Răspunderea experţilor
Expertul poate fi tras la răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale profesionale, astfel
că, legiuitorul a prevăzut diferite sancţiuni care pot avea caracter administrativ, disciplinar, civil
sau penal.
Pentru neprezentarea expertului, legal citat, la chemarea organului judiciar, refuzul nejustificat
al acestuia de a efectua expertiza, nedepunerea raportului de expertiză la termen, neprezentarea
expertului lа chemarea organelor judiciare pentra a da lămuriri, obţinerea de profituri necuvenite,
prevederile art.312 CP RM şi art. 198 şi 199 CPP al Românie sunt precise în acest sens.
Dacă se constată în sarcina expertului fapte de natură penală, se va proceda Ia sancţiuni
conform Codului penal. Astfel, dacă expertul va pretinde sau va primi mai mult decât taxa legal
stabilită, fapta va fi tratată ca luare de mită (art. 333 CP RM) sau primire de foloase necuvenite
(art. 256 CP al României).
Expertul care face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ceea ce ştie privitor la împrejurările
asupra cărora a fost întrebat, va răspunde-penal pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă
(art.312 CP RM).
Precizare. Experţii nu vor răspunde pentru simplele erori de fapt sau anumite inexactităţi
cuprinse în raportul de expertiză, dacă se constată că au fost de bună credinţă.
Dacă concluziile expertului sunt determinate de o vină penală, acesta va răspunde conform
prevederilor Codului penal.
Dacă concluziile sunt greşite datorită lipsei de competenţă sau superficialităţii expertului, nu
va răspunde penal, ci disciplinar sau administrativ.
Expertul contabil va răspunde şi civil, având- în vedere prevederile contractului încheiat cu
părţile.

10
TEMA 2. CLASIFICAREA EXPERTIZELOR JUDICIARE

1. NOŢIUNI GENERALE REFERITOR LA CLASIFICAREA EXPERTIZELOR

JUDICIARE

Complexitatea problemelor care apar într-o cauză penală, pentru a căror rezolvare se poate
ordona efectuarea expertizei se referă Ia cele mai variate domenii. În acest sens, expertiza este
ordonată pentru a ajuta la soluţionarea-completă şi în acelaşi timp a cauzelor penale.
În literatura de specialitate autorii folosesc diferite criterii de clasificare a expertizelor printre
care: natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză, modul în care legea
reglementează necesitatea efectuării expertizei, modul de desemnare a experţilor, modul de
organizare a expertizelor.
Cel mai potrivit criteriu de clasificare a expertizelor îl constituie domeniul de aplicare a
expertizei, natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză. În acest sens, expertizele
cele mai frecvent dispuse de organele judiciare sunt:
-expertizele tehnice;
-expertizele medicale;
-expertizele contabile;
-expertizele criminalistice.
După modul de dispunere a lor, expertizele pot fi facultative când sunt dispuse la cererea
părţilor şi când organul judiciar socoteşte că expertiza este necesară pentru clarificarea
problemelor în cauza respectivă şi obligatorii, atunci când legea prevede expres (conform art.
143 Cod procedură penală) expertiza psihiatrică este obligatorie.

2. REPARTIZAREA EXPERTIZELOR ÎN CATEGORII. CRITERIILE DE GRUPARE.

Expertizele tehnice

Au fost cunoscute la romani şi erau folosite pentru rezolvarea problemelor legate de terenuri,
în sensul că judecătorul trebuia să trimită experţi la faţa locului pentru măsurărea fondului
respective.
În Franţa acest gen de expertiză este semnalat mai târziu, comparativ cu expertiza medicală.
Astfel că, vechiul drept franc prevedea folosirea experţilor pentru evaluarea imobilelor provenite
din donaţii sau în imobilelor copiilor minori ai căror părinţi aveau dreptul de folosînţă sau in
cazul сlădirilor care erau ameninţate cu ruinarea.
Expertizele tehnice au ca obiect aflarea unui complex de probleme cu caract tehnic şi care, la
rândul lor, pot fi de multe feluri: tehnico-ştiinţifice, mecanic tehnologice etc.
Expertizele tehnice sunt des folosite cauzele judiciare în care se pun probleme de construcţii,
transporturi, incendii, de protecţia muncii, accidente de circulaţie etc. precum pentru evaluarea
bunurilor şi formarea lot rilor în caz de partaj judiciar.
Mai precizăm faptul că expertizele tehnice, datorită complexităţii problemei supuse
examinării, se efectuează în strânsă legătură, se completează, cu expertizele contabile, conomice,
medicale sau de alt gen, căpătând acest mod un caracter complex.
În legătură cu acest aspect, recent Guvernul României a emis Ordonanţa nr. din 21 ianuarie
2000 publicată în Monitor oficial al României nr. 26 din 25 ianuarij 2000, privind organizarea
activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară.

Expertizele medicale
Expertizele medicale constau în folosirea datelor ştiinţei medicale pentru lămurirea unor fapte
sau împrejurări necesare soluţionării cauzei, având o largă aplicabilitate ca mijloc de probă.
Cele mai frecvente forme de expertiză nedicală utilizate în practică sunt expertizele medico-
legale, folosite pentru examinarea spectelor legate de cauza morţii, de vătămarea integrităţii
11
corporale a persoanei, de determinarea grupei de sânge, de stabilirea filiaţiei şi medico-legale
psihiatrice.
Mai subliniem faptul că din categoria expertizelor medicale mai fac parte şi cele toxicologice,
veterinare, sanitar alimentare.

Expertizele contabile
Ele constau în cercetarea situaţiei economice a unor societăţi, a concordanţei dintre
documentele primare de evidenţă contabilă şi realitate, fiind des utilizate în materie civilă,
penală sau comercială.

Expertizele criminalistice
Reprezintă alături de expertizele medico-legale, contabile şi tehnice, unul din cele mai
importanţe mijloace de probă puse Ia dispoziţia organelor judiciare, esenţa lor constând în
efectuarea de către persoane' competente a unor examinări speciale pentru obţinerea de date
faptice, care au o importanţă probantă în cauză.
Este cunoscut faptul că expertiza criminalistică are, între altele, menirea de a examina
comparativ caractensticile concrete ale obiectelor studiate, în vederea stabilirii identităţii sau
apartenenţei de gen ori a provenienţei comune, de a releva urmele materiale ale
infracţiunii,stabilirea condiţiilor şi cauzelor nemijlocite care au dus la formarea acestora,
mecanismul de formare a urmelor şi altele.
Expertizele criminalistice au largi aplicaţii în procesul penal, dar se utilizează şi în procesul
civil.

3. GENURILE EXPERTIZEI CRIMINALISTICE

Din examinarea practicii instanţelor judecătoreşti, rezultă că cele mai frecvente expertize
criminalistice efectuate privesc următoarele domenii:
1)expertiza criminalistică a scrisului şi a documentelor;
2)expertiza tehnică a actelor;
3)expertiza urmelor digitale,palmare şi plantare;
4) expertiza bancnotelor, monedelor metalice, titlurilor de credit public, cecurilor,precum şi a
titlurilor de orice fel pentru efectuarea plăţilor;
5)expertiza urmelor lăsate de fiinţe şi obiecte;
6)expertiza armelor de foc şi a muniţiilor;
7)expertiza urmelor biologice;
8)expertiza fizico-chimică a probelor materiale;
9)expertiza accidentelor de trafic;
10)expertiza exploziilor, incendiilor şi a accidentelor de muncă;
11)expertiza portretului robot (vorbit);
12)expertiza vocii şi a vorbirii;
13)expertiza fotografiilor şi înregistrărilor video.

12
TEMA 3. DISPUNEREA ŞI EFECTUAREA EXPERTIZEI JUDICIARE

1. EXPERTIZA JUDICIARĂ O FORMĂ DISTINCTĂ DE CUNOAŞTERE A

FAPTELOR ŞI ÎMPREJURĂRILOR DE FAPT ÎN PROCESUL PENAL

Cum argumentam anterior, organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le
pot rezolva singure, pentru acestea fiind necesare cunoştinţele unor specialişti din domeniile
ştiinţei, tehnicii, artei etc.
În acest sens, legea le permite pentru descoperirea adevărului, în unele situaţii chiar Ie obligă,
să recurgă Ia concursul specialiştilor.
Astfel că, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organele
judiciare au nevoie de părerea unor persoane care au cunoştinţe de specialitate, vor numi unul
sau mai mulţi experţi, stabilind în acelaşi timp problemele nelămurite asupra cărora aceştia
trebuie să se pronunţe.
Aceste activităţi, desfăşurate de specialişti, sunt denumite în actele normative prin noţiunea
(termenul) de expertize.
Datorită raptului că se desfăşoară în cadrul unui proces, ele sunt reglementate de legiuitor sub
denumirea de expertize judiciare.
Noţiunea de expertiză precum şi de expert,denumire dată persoanei desemnate cu efectuarea
acesteia îşi au originea în limba latină unde experior înseamnă a încerca, a dovedi,iar
expertus,cel care are experienţă, care încearcă sau care a probat.
În literatura juridică din ţara noastră cât şi din alte ţări, s-au formulat diferite definiţii ale
expertizei ca mijloc de probă, dar în ultimă analiză expertiza poate fi denumită ca fiind
activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în
cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi,
activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acest, nu poate singur să
lămurească respectiva împrejurare de fapt.

2. DETERMINAREA OBIECTELOR EXPERTIZEI, A PERSOANELOR,

SOLUŢIONAREA CĂRORA NECESITĂ CUNOŞTINŢE SPECIALE

Termenul de obiect al expertizei ar mai multe înţelesuri, putându-se referi la:

-obiectul expertizei în înţelesul ei;
-obiectul propriu-zis, material, care examinează în cadrul expertizei;
-obiectul raportului de expertiză, adică obiectivele unui caz concret de expertiză, concretizată
prin întrebările puse de organul judiciar expertului, la care acesta trebuie răspundă.
Cunoaşterea obiectului expertizei are o mare importanţă, atât teoretică, cât şi practică.
Necunoaşterea exactă a obiectului expertizei face ca unele organe de urmărire penală şi instanţe
de judecată să nu se orienteze correct în situaţia în care dispun efectuarea unei expertize, pentru
că nu întotdeauna se cunoaşte obiectul fiecărui gen de expertiză judiciară (medico-legală,
criminalistică, tehnică, contabilă sau al fiecărui gen de expertiză criminalistică (expertiza
documentelor - grafică, de tehnica actelor, traseologjcă, fizico-chimică şi altele).
Tot datorită necunoaşterii obiectul expertizei se ajunge în situaţia confundării expertizei cu
diverse acţiuni pur procesuale(de exemplu, experiment lîn cadrul anchetei), a dispunerii sau
respingerii neîntemeiate a expertizei, la înlocuirea acesteia cu alte modalităţi de cunoaştere a
opiniei unor specialişti (de exemplu, solicitarea" unei constatări tehnico-ştiinţifice său a unui
simplu aviz tehnic).
Organul judiciar poate cere expertului numai opinii ce sunt de competenţa acestuia şi privesc
stricta sa specialitate. Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea
procesuală unde este stipulată motivaţia generală a dispunerii unei expertize, şi anume: „când
pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor
specialişti" (art. 201 Cod procedură penală) şi „cînd pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări
13
ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert" (art. 116 Cod
procedura penală).
În consecinţă, obiectul expertizei, fiind legat nemijlocit de cel al probaţiunii, îl constituie
lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Deci, obiectul expertizei reclamă o anume competenţă (ştiinţifică, tehnică sau de altă natură)
în afară de cea juridică, care îi revine în exclusivitate organului de urmărire penală şi instanţei de
judecată.
Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei concură diferite genuri de expertiză
judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaştem obiectul specific al fiecăreia dintre
ele precum şi obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune
problema stabilirii unor fapte şi împrejurări de fond, spre exemplu:
-obiectul material al expertizei medico-Iegale îl constituie, în principal, corpul uman (stabilirea
cauzei şi datei morţii, stabilirea sănătăţii psihice, examinarea secreţiilor biologice, a părului etc.);
-obiectele expertizei tehnice sunt, în genere, maşinile, instalaţiile, materiile prime sau produsele
finite, construcţiile de toate genurile etc.;
-obiectele expertizei contabile sunt documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor şi
valorilor;
-obiectele materiale ale expertizei criminalistice sunt cele pe care se află urmele,obiectele
folosite la săvârşirea infracţiunii,înscrisurile, armele de foc (de mână) şi muniţiile, unele
accesorii ale mijloacelor de transport, diferite materiale (solide, lichide,gazoase), produse
industriale, meşteşugăreşti etc.
Pentru fiecare fel de expertiză judiciară metodele de cercetare sunt proprii, ordinea şi
condiţiile de aplicare fiind reglementate de legea procesuală penală şi civilă, spre deosebire de
expertizele extrajudiciare, care nu au ca ţel stabilirea unor fapte probante în cadrul activităţii
organelor judiciare" (expertiza capacităţii de muncă, de verificare a calităţii unor produse,
expertiza filatelică, artistică privind autenticitatea operelor de artă, expertiza pietrelor preţioase
etc.).
Datorită faptului că diferite genuri de expertiză judiciară folosesc datel aceloraşi domenii
ştiinţifice, unele organe de urmărire penală şi instanţe de judecată,confrundând metodele de
examinare cu obiectul expertizei, dispun efectuarea, de exemplu, unei expertise criminalistice,
când în realitate problemele de rezolvat revin expertizei tehnice, ori celei medico-Iegale, sau
sunt de competenţa altor organe.
Distincţia dintre expertizele judiciare are relevanţă şi în cazul în care, în privinţa unui obiect
material se pot efectua două sau mai multe expertize de genuri diferite sau o expertiză complexă
la care să participe specialişti diferiţi. De exemplu un expert criminalist şi un expert medico-
legal pot efectua o expertiză complexă pentru astabili distanţa de tragere în raport de
urmele,împuşcăturii dîn jurul orificiului de intrare a cartuşului în veşmintele şî corpul victimei:
Obiectul unei expertize judiciare se determină şi în funcţie de obiectul fiecărui gen de
expertiză. De exemplu, în cazul ex pertizei criminalistice obiectul îl constituie examinarea
urmelor în sens larg, a mijloacelor materiale de probă, precum şi metodele tehnico-ştiînţifice.
utilizate, având ca scop principal identificarea.
Particularitatea obiectului expertizei constă în aceea că el poartă îndeosebi asupra urmelor de
toate genurile, produse cu prilejul comiterii faptelor penale şi că, în majoritatea cazurilor, se
urmăreşte identificarea obiectelor şi a persoanelor.
Compararea, reprezintă metoda preponderenţă de examinare. O altă particularitate se referă la
obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema stabilirii
unor fapte şi împrejurări de fapt.
Obiectul fiecărui gen de expertiză criminalistică subliniază specificul acesteia: Astfel:
- expertiza documentelor are ca obiect identificarea persoanei după scrisul de mână; stabilirea
falsului material în acte, identificarea maşinii "de scris, a ştampilei etc.
- expertiza traseologică inclusiv datiloscopică, are ca obiect identificarea persoanei şi a
obiectelor creatoare de urme;
14
-expertiza balistică are ca obiect identificarea armei cu care s-a tras şi stabilirea condiţiilor de
tragere (direcţie, distanţă, starea de funcţionare a armei etc.);
-expertiza fizico-chimică are ca obiect stabilirea caracteristicilor şi naturii diverselor materiale şi
substanţe, având ca scop principal identificarea sau stabilirea apartenenţei lorgenerice.
Specificul expertizei criminalistice şi al obiectului acesteia se; degajă şi din împrejurarea că
ea nu este legată de un anumit domeniu ştiinţific cum sunt, de exemplu, expertiza medico-legală
care este legată de ştiinţele medicale, expertiza contabilă legată de ştiinţele economice, iar
expertiza tehnică de ştiinţele tehnice şi naturale. Expertiza criminalistică se bazează pe diverse
domenii ale ştiinţei şi tehnicii, spre exemplu, examinarea scrisului implică cunoştinţe de
anatomie, fiziologie, psihologie lingvistică.
Întreaga problematică a obiectului oricărui gen de expertiză judiciara se concentrează în actul
dispunerii acestui mijloc de probă de către organul judiciar, adică în obiectul concret al unei
expertize, şi anume în întrebările la care urmează să răspundă expertul, întrebări din care rezultă
implicit genul de expertiză.
Aceasta este faza în care se constată dacă opţiunea organului judiciar în privinţaobiectului
expertizei este cea corectă, dacă organul sau expertul desemnat cu efectuarea lucrării este cel
competent să rezolve problemele de specialitate ale cauzei. Şi tot acum apar şi erorile în ce
priveşte confundarea competenţelor.
În lucrarea de faţă vom încerca să delimităm fiecare fel de expertiză în funcţie de specificul
obiectului său cu întrebarile aferente, tocmai pentru a evita confuziile la care am făcut referire.

3. PREGĂTIREA MATERIALELOR NECESARE EFECTUĂRII EXPERTIZEI

Pregătirea în vederea dispunerii expertizelor impune desfăşurarea mai multor activităţi.

Acestea sunt:
Analiza necesităţii şi utilităţii dispunerii expertizei.
Unul dintre principiile care stau la baza cercetării criminalistice este şi acela potrivit căruia
orice activitate ilicită se consumă în timp şt spaţiu şi lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată
şi anume că nu există infracţiune perfectă.
Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atât timp cât nu au fost
analizate, interpretate şi valorificate pentru deţinerea unui maxim de date menite să contribuie la
clarificarea diferitelor împrejurări referitoare la condiţiile în care a fost săvârşită infracţiunea,
făptuitori etc., în scopul aflării adevărului.
Pentru valorificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă,în scopul arătat, sunt necesare
cunoştinţe de specialitate şi mijloace tehnice adecvate, pe care organele judiciare, oricât ar fi de
dotate, nu le posedă.
În vederea dispunerii expertizei, organele judiciare trebuie să procedeze la o analiză temeinică
a necesităţii şi utilităţii acestora, spre a nu se recurge la concursul specialiştilor decât arunci
când pot contribui, la lămurirea unor fapte sau stări de fapt care prezintă importanţă pentru
cauză, respectiv pentru aflarea adevărului.
Pentru a se asigura valorificarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă, prin
expertize, organele judiciare trebuie să cunoască şi să analizeze întregul material existent în
dosarul cauzei şi numai pe această bază să se pronunţe asupra necesităţii şi utilităţii recurgerii la
specialişti.
În literatura de specialitate s-a subliniat de mult faptul că prin intermediul expertizei judiciare
se poate trece de la posibilitatea cunoaşterii la cunoaşterea propriu-zisă controlabilă cu ajutorul
mijloacelor puse Ia dispoziţie de ştiinţă (Ch. Lagneau).
Referitor la locul expertizei în numeroase clasificări ale probelor, discuţiile au fost
contradictorii. Unii specialişti, susţinând că toate probele folosite în procesul penal sunt directe,
au considerat concluziile experţilor ca o probă directă, alţii le-au apreciat drept complement al
unei probe.

15
 Potrivit prevederilor Codului de procedură penală al României, expertiza constituie mijloc de
probă, cuploare probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă, printre care am enumera atât
constatarea tehnico-ştiinţifică, cât şi cea medico-legală.
Expertiza contribuie, deci la aflarea adevărului, cu privire la existenţa sau inexistenţa
infracţiunii, la persoana care a săvârşit-o, precum şi la alte împrejurări necesare pentru corecta
soluţionare a cauzei.
Elemente de probă îndoielnice ori simple indicii pot, prin efectuarea expertizei, să fie reţinute
ca probe temeinice ori înlăturate ca fiind fără valoare.
Dispunerea expertizei poate fi realizată, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cea de
judecată, în cadrul activităţii de administrare şi verificare a probelor necesare pentru dovedirea
existenţei infracţiunii şi identificarea făptuitorului.
Pentru a dispune efectuarea unei expertize, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
trebuie să constate prezenţa cumulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu sunt valorificate
îndeajuns şi împrejurarea că pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoştinţelor unor
specialişti.
În situaţia în care sunt întrunite cele două cerinţe exprese ale legii, organul judiciar dispune
efectuarea expertizei chiar dacă judecătorii sau persoanele care efectuează urmărirea au unele
cunoştinţe în specialitatea respectivă, în alt mod, s-ar aduce o gravă încălcare a garanţiilor
procesuale ale părţilor, deoarece acestea nu ar putea discuta, liber şi critic concluziile de
specialitate, când ele ar aparţine persoanei care efectuează urmărirea penală sau participă la
judecată.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, constatând existenţa condiţiilor arătate,
sunt obligate să dispună efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unor, concluzii
certe , în raport cu materialul documentar care poate fi pus Ia dispoziţia experţilor ori în raport cu
nivelul dezvoltării ştiinţei şi a posibilităţilor tehnice existente în domeniul respectiva.

Pregătirea materialelor care vor fi supuse examinărilor

Pregătind urmele şi mijloacele materiale de probă care trebuie să fie trimise pentru expertiză,
organul de urmărire penală trebuie să verifice autenticitatea şi utilitatea acestora.
Verificând materialele care urmează a fi supuse (examinării de către experţi sau specialişti,
organul care dispune lucrarea tre buie să urmărească şi să se asigure că în procesul descoperii şi
în speciali al ridicării lor, au respectete regulilecriminalistice pentru ca ele să nu-şi modifice
caracteristicile şi proprietăţile.
De asemenea, se impune a se verifica dacă acestea au fost descries corect în procesul verbal
încheiat cu ocazia ridicării lor.
Urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului
sau ridicate cu alte prilejuri trebuie descrise amănunţit în procesul-verbal, pentru a putea fi
identificate. Astfel că,o urmă, un mijloc material de probă ce nu au fost menţionate în procesul-
verbal prin care au fost ridicate nu au relevanţă procesuaIă nu pot fi trimise la expertiză.
Enumerarea şi descrierea lor trebuie să fie amănunţite pentru a putea fi reccunoscute.
Organul judiciar care dispune expertiza este obligat să efectueze un studiu amănunţit: al
urmelor şi mijloacelor materiale de probă pentru a se familiariza cuspecificul lor, în scopul
stabilirii materialelor de comparaţie ce: trebuie să fie pregătite şi formulării corecte a -tuturor
întrebărilor la care urmează să răspundă specialiştii.
De asemenea, este deosebit de important ca specialiştilor să li se pună la dispoziţie materiale
de calitate bună, prin urmare ele trebuind săfie verificate sub raportul calităţii şi utilităţii lor
pentru executarea lucrării. Calitatea precară a materialelor destinate expertizei riscă să ducă Ia
formularea unor concluzii eronate, fără valoare pentru cauză.
Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative şi suficienţe din punct de vedere
cantitativ şi calitativ. La dispoziţia experţilor sau specialiştilor se pun toate materialele, obiectele
de care au nevoie pentru, a executa în cele mai bune condiţii lucrarea: Atunci când se dispune o
nouă expertiză, organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile delicte care vor face
16
obiectul ei, spre a constata dacă acestea nu au suferit modificări în cursul primei examinări,
modificări ce I-ar putea,induce în еrоагеpe expert, iar în caz afirmativ, să aprecieze materialelor
de comparaţie care să fie puse la dispoziţia specialiştilor împreună cu urmele şi mijloacele
materiale de probă, de exemplu,în cazul expertizei grafice' şi al expertizei tehnice a
documentelor.
În privinţa materialelor de comparaţie, celui ce dispune expertiza îi revin o serie de obligaţii,
printre care le subliniem pe următoarele:-să confrunte datele privind materialele de comparaţie
specificate în procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării lor cu obiectele înseşi;
-în raport cu situatia respectivă,poate să prezinte materialele de comparaţie persoanelor de la
care provin pentru a fi identificate;
-să verifice dacă probele de comparaţie au fost ridicate cu respectarea regulilor criminalistice;
-să verifice procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării materialelor de comparaţie şi dacă
acestea sunt corect descrise.
De asemenea, trebuie să urmărească dacă materialele de comparaţie sunt suficiente, deoarece
concluziile expertului pot fi considerate fundamentate numai dacă ele se bazează pe studiul unui
număr cât mai mare de probe de comparaţie.
În marea majoritate a cazurilor penntru expertiza grafică la; dispoziţia expertului se pun
numai probe experimentale în baza cărora acesta formulează concluzii categorice (pozitive sau
negative). Însă, singure, probele experimentale sunt insuficiente pentru ca pe ele să fie
fundamentată expertiza. Este necesar, pentru ca materialele de comparaţie să fie considerate
suficiente, ca, alături de ele, să figureze probe de scris libere, adică, create într-o perioadă
apropiată de data săvârşirii faptei.
De asemenea, trebuie să se aprecieze dacă materialele de comparaţie sunt utile. Cu ocazia
aprecierii utilităţii materialelor de comparaţie, organul de urmărire penală trebuie săs tabilească
dacă materialul de comparaţie provine din aceeaşi perioadă când s-a creat, respectiv redactat
înscrisul corp delict;
-dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict (data, perioada redactării
înscrisului) până la data luării probelor de comparaţie poate influenta rezultatul expertizei;
- dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări, de la data săvârşirii faptei până la
data expertizei şi dacă aceste modificări Ie fac ori nu inutile;
-dacă materialele pentru comparaţie au fost obţinute în limita posibilităţii, în condiţii
asemănătoare cu cele,în care au fost create corpurile delicte.
Totodată, trebuie luate măsuri pentru ca materialele trimise pentru expertiză să nu-şi schimbe
proprietăţile fizice sau chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau intenţionat. Aceasta
presupune ambalarea, etichetarea şi sigilarea lor corectă.
Nu în toate cazurile organele de urmărire penală care dispun expertiza trebuie să procure
materialele pentru comparaţie, dimotrivă, în cazul expertizei balistice, acestora le este interzisă
efectuarea de trageri experi mentale în vederea obţinerii de modele tip de comparat ori pentru a
se constata starea de funcţionare a armei .Armele se trimit în mod obligatoriu descărcate şi bine
ambalate în lăzi sau cutii sigilate, urmând ca tragerile experimentale să fie executate de către
specialişti.

Formularea întrebărilor
Această activitate se realizează în raport cu obiectul expertizei şi cu posibilităţile tehnico-
ştiinţifice existente.
La formularea întrebărilor este necesar sâ se ţină seama de cerinţele pe care trebuie să Ie
îndeplinească acestea:
1)să se refere la obiectul expertizei şi la pregătirea expertului sau specialistului;
2)să fie clare şi precise pentru a da posibilitatea expertului ori specialistului să înţeleagă sarcinile
care-i revin.
3)să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert (pozitiv sau negativ);
4)să aibă o legătură logică între ele;
17
5)să nu solicite expertul să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică, forme de vinovăţie ori
să-1 oblige să rezolve sarcini care intră în competenţa organului de urmărire penală cum ar fi
ridicări de înscrisuri, ascultări, reconstituiri, cercetări la faţa locului etc.

4. ALEGEREA INSTITUŢIEI SAU A EXPERTULUI PENTRU EFECTUAREA

EXPERTIZEI. SUBIECŢII OFICIALI AI EXPERTIZEI JUDICIARE.

Atunci când expertiza se efectuează într-o instituţie de specialitate, cum este cazul
expertizelor criminalistice, medico-legale, organul judiciar se adresează acesteia, urmând ca
stabilirea experţilor, specialiştilor, să o facă conducătorul unităţii respective.
În cazul expertizelor contabile şi tehnice, experţii care vor efectua lucrarea sunt numiţi de
către organul judiciar. În acest scop, organul judiciar se adresează Serviciului central pentru
expertize contabile Biroului central pentru expertize tehnice sau Biroului local pentru expertize
contabile, solicitând recomandarea experţilor care să execute lucrarea. Dintre cei recomandaţi,
sunt numiţi unul sau mai mulţi experţi, în funcţie de complexitatea problemelor ce fac obiectul
expertizei, ale căror nume sunt comunicate instituţiei care i-a recomandat.
În alegerea experţilor, organul judiciar trebuie să se orienteze asupra persoanelor care, pe
lângă pregătirea de specialitate, au şi o bogată practică în materie şi să evite numirea experţilor
din rândul specialiştilor care fac parte din personalul unde a fost săvârşită infracţiunea.
După numirea experţilor, în situaţiile menţionate, organul judiciar cheamă experţii şi părţile şi
Ie face cunoscut obiectul expertizei, precum şt întrebările la care aceştia trebuie să răspundă. De
asemenea, aduce la cunoştinţa părţilor că au dreptul să facă observaţii cu privire la întrebările
formulate, că pot cere modificarea sau completarea lor şi recomandă câte un expert care să
participe Ia efectuarea expertizei, exceptând cazurile când lucrarea urmează a se realiza în
instituţiile de specialitate.

Emiterea actului prin care se dispune efectuarea lucrării

Conform art. 142 CPP RM xpertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea,
clarificarea sau evaluarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală
sînt necesare cunoştinţe specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte
domenii. Posedarea unor asemenea cunoştinţe specializate de către persoana care efectuează
urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea
expertizei se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de
judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală.
Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sînt în drept să înainteze cerere despre
efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opinia lor, vor putea fi utilizate
în apărarea intereselor lor. Raportul expertului care a efectuat expertiza la cererea părţilor se
prezintă organului de urmărire penală, se anexează la materialele cauzei penale şi urmează a fi
apreciată o dată cu alte probe.
În calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţele necesare pentru
a prezenta concluzii care se referă la circumstanţele apărute în legătură cu cauza penală şi care
pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală.
Fiecare dintre părţi are dreptul să recomande un expert pentru a participa cu drepturi depline
la efectuarea expertizei.

Cazurile cînd efectuarea expertizei este obligatorie( art. 143 CPP RM )

Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea:
1) cauzei morţii;
2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;
3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazurile în care apar
îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător
drepturile şi interesele legitime în procesul penal;
18
 31) stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de
tortură, tratamente inumane sau degradante;
4) vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în cazurile în care această
circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta lipsesc sau
prezintă dubiu;
5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii
lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii
despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza
hotărîrii în cauza dată;
6) altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
Plata expertizelor judiciare efectuate în cazurile prevăzute la alin. (1) se face din contul
mijloacelor bugetului de stat.

Procedura de dispunere a efectuării expertizei ( art. 144 CPP RM )

Considerînd că este necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, prin
ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei. În ordonanţă
sau în încheiere se indică: cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile pentru care se dispune
expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu menţiunea cînd şi
în ce împrejurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea
instituţiei de expertiză, numele şi prenumele persoanei căreia i se pune în sarcină efectuarea
expertizei.
Cererea de solicitare a efectuării expertizei se formulează în scris, cu indicarea faptelor şi
împrejurărilor supuse constatării şi a obiectelor, materialelor care trebuie investigate de
expert.
Ordonanţa sau încheierea de dispunere a efectuării expertizei este obligatorie pentru
instituţia sau persoana care urmează să efectueze expertize.
La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se remite
lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt prezentate, la cererea
lor, de către organul de urmărire penală. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal
conform prevederilor art. 260 şi 261.
Bănuitul, învinuitul sau partea vătămată poate solicita organului de urmărire penală sau,
după caz, procurorului dispunerea efectuării expertizei. Refuzul de dispunere a efectuării
expertizei poate fi contestat în modul stabilit de prezentul cod.

Acţiuni premergătoare efectuării expertizei( art. 145 CPP RM)

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea
expertizei, citează părţile şi expertul desemnat pentru a li se aduce la cunoştinţă obiectul
expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri, pentru a li se explica dreptul de
a face observaţii cu privire la aceste întrebări şi de a cere modificarea sau completarea lor.
Totodată, părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea a cîte un expert recomandat de
fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei. În acest caz, se întocmeşte un
proces-verbal.
După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi expert, organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată fixează termenul efectuării expertizei, informîndu-l, totodată, pe
expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.

Expertiza în comisie (art. 145 CPP RM)

Expertizele cu un grad sporit de complexitate se efectuează de o comisie din cîţiva experţi
de aceeaşi specializare sau, după caz, de specializări diferite. La cererea părţilor, în componenţa
comisiei de experţi pot fi incluşi experţii invitaţi (recomandaţi) de ele.
Dacă sînt experţi de aceeaşi specializare, membrii comisiei se consultă între ei şi, ajungînd la
o opinie comună, întocmesc un raport unic, pe care îl semnează fiecare. Dacă între experţi există
19
dezacord, fiecare dintre ei prezintă cîte un raport separat cu privire la toate întrebările sau numai
cu privire la întrebările pe marginea cărora există dezacord.
Dacă membrii comisiei sînt experţi de specializări diferite, la efectuarea expertizei se aplică
prevederile referitoare la expertiza complexă.
Cerinţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată ca expertiza să fie efectuată
de o comisie de experţi este obligatorie pentru şeful instituţiei de expertiză, precum şi pentru
experţii desemnaţi. Dacă expertiza este pusă în sarcina instituţiei de expertiză şi conducătorul,
analizînd complexitatea investigaţiilor ce urmează a fi efectuate, consideră că este necesară o
expertiză în comisie, acesta comunică organului de urmărire penală sau instanţei de judecată
propunerea de dispunere a efectuării expertizei.

Expertiza complexă (art. 147 CPP RM)

În cazul în care constatarea vreunei circumstanţe ce poate avea importanţă probatorie în cauza
penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite domenii, se dispune
expertiza complexă.
În cazul torturii, efectuarea expertizei complexe, cu operarea examinării medico-legale,
psihologice şi, după caz, a altor forme de examinare, este obligatorie.
În baza totalităţii datelor constatate în cadrul expertizei complexe, experţii, în limitele
competenţei lor, formulează concluzii despre circumstanţele pentru constatarea cărora a fost
dispusă expertiza.
Expertul nu are dreptul să semneze acea parte a raportului de expertiză complexă ce nu ţine de
competenţa sa.

Expertiza suplimentară şi expertiza repetată ( art. 148 CPP RM)

Dacă organul de urmărire penală care a dispus efectuarea expertizei, la invocare de către una
dintre părţi sau din oficiu, ori instanţa de judecată, la cererea uneia dintre părţi, constată că
raportul expertului nu este complet, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea
expertului, se dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi expert sau de către
un alt expert.
Dacă concluziile expertului sînt neclare, contradictorii, neîntemeiate, dacă există îndoieli în
privinţa lor şi aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului sau dacă a fost
încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei expertize
repetate de către un alt expert sau alţi experţi. La efectuarea expertizei repetate se poate pune şi
chestiunea autenticităţii metodelor utilizate anterior. Primul expert poate participa la efectuarea
expertizei respective pentru a da explicaţii, însă nu poate participa la efectuarea investigaţiilor şi
la finalizarea concluziilor.
În ordonanţă sau în încheierea prin care s-a dispus efectuarea expertizei suplimentare sau
repetate trebuie să fie concretizate motivele dispunerii ei.

Efectuarea expertizei în instituţia de expertiză ( art. 149 CPP RM)

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată expediază conducătorului instituţiei de
expertiză actul de dispunere a efectuării expertizei, obiectele şi materialele respective, iar în
cazurile necesare, şi materialele cauzei penale. Expertiza se efectuează de către acel expert al
instituţiei care este indicat în ordonanţă sau încheiere. Dacă expertul concret nu este indicat,
conducătorul instituţiei de expertiză numeşte expertul şi despre aceasta comunică organului care
a dispus expertiza.
Dacă expertiza se efectuează din iniţiativa şi pe contul părţilor, ele prezintă conducătorului
instituţiei de expertiză lista întrebărilor, obiectele şi materialele pentru a efectua investigaţii.
Părţile pot indica în cererea de solicitare a efectuării expertizei numele şi prenumele expertului.
Conducătorul instituţiei de expertiză explică expertului drepturile şi obligaţiile lui, prevăzute
în art.88 CPP RM, şi îl previne de răspunderea, conform art.312 din Codul penal, pentru
prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, organizează efectuarea expertizei, asigură
20
păstrarea obiectelor prezentate pentru investigaţii, fixează termenele efectuării expertizei.
Conducătorul instituţiei de expertiză nu are dreptul să dea indicaţii care ar determina cursul şi
conţinutul investigaţiei.

Efectuarea expertizei în afara instituţie de expertiză (art. 150 CPP RM)

În caz de efectuare a expertizei în afara instituţiei de expertiză, organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată, după întocmirea ordonanţei sau încheierii prin care se dispune expertiza,
invită persoana desemnată pentru efectuarea ei pentru a se informa cu privire la competenţa ei,
pentru a constata în ce relaţii se află această persoană cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea
vătămată şi cu alte părţi, pentru a se convinge că nu există temeiuri pentru recuzarea acesteia.
Organul care a dispus expertiza înmînează expertului ordonanţa sau încheierea prin care se
dispune expertiza, explică drepturile şi obligaţiile, prevăzute în art.88 CPP RM şi îl previne de
răspunderea, conform art.312 din Codul penal, pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor
concluzii false. Acestea se consemnează în ordonanţa sau în încheierea prin care s-a dispus
expertiza şi se confirmă prin semnătura expertului. În acelaşi mod se fixează declaraţiile şi
cererile expertului. Despre respingerea cererii expertului, organul care a dispus expertiza
întocmeşte o ordonanţă sau o încheiere motivată.
Organul de urmărire penală este obligat să asigure prezentarea la expert a bănuitului,
învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, martorului dacă apare necesitatea de a efectua
cercetarea corporală sau a examina starea lor psihică ori prezenţa lor este necesară la efectuarea
expertizei.

Internarea în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei ( art. 152)

Dacă pentru efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice apare necesitatea unei
supravegheri îndelungate, bănuitul, învinuitul, inculpatul poate fi internat într-o instituţie
medicală. Despre aceasta se consemnează în ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus
expertiza.
Internarea bănuitului, învinuitului în instituţia medicală pentru efectuarea expertizelor indicate
în alin.(1) se admite cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza demersului procurorului, în
conformitate cu art.305. Încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea internării poate
fi atacată cu recurs în condiţiile art.311.
Dacă necesitatea internării în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei a apărut în
procesul judecării cauzei, încheierea despre aceasta o adoptă instanţa de judecată conform
cererilor înaintate de părţi, expert sau din oficiu.
Demersul procurorului de solicitare a internării într-o instituţie medicală pentru efectuarea
expertizei sau cererile părţilor ori ale expertului depuse în acest sens trebuie să cuprindă, după
caz, menţiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează urmărirea penală, încadrarea juridică a
faptei; faptele şi împrejurările din care rezultă îndoiala asupra stării de responsabilitate a
bănuitului, învinuitului sau inculpatului, motivarea necesităţii de luare a măsurii de internare şi
motivarea proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit.
Internarea bănuitului într-o instituţie medicală, pentru efectuarea expertizei în condiţii de
staţionar, se dispune pentru o durată de pînă la 10 zile cu posibilitatea prelungirii, în caz de
necesitate, la demersul procurorului, de către judecătorul de instrucţie, după punerea sub
învinuire.
Internarea învinuitului într-o instituţie medicală, pentru efectuarea expertizei în condiţii de
staţionar, se dispune pentru o durată de pînă la 30 de zile.
Prelungirea internării învinuitului în instituţia medicală, pentru efectuarea expertizei în
condiţii de staţionar, poate fi dispusă de către judecătorul de instrucţie pînă la 6 luni, la demersul
procurorului prezentat în temeiul cererii motivate în scris a medicului care se confruntă cu
dificultăţi la efectuarea expertizei şi are nevoie de timp suplimentar pentru aceasta. Fiecare
prelungire nu poate depăşi 30 de zile.

21
 Bănuitul, învinuitul internat într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei în condiţii
de staţionar, apărătorul sau reprezentantul pot ataca încheierea judecătorului de instrucţie privind
aplicarea ori prelungirea internării sau pot solicita efectuarea expertizei în condiţii de ambulator
în termen de 3 zile de la data adoptării. Dispoziţiile art.311 şi 312 se aplică în mod
corespunzător.
În cazul în care bănuitul, învinuitul este arestat preventiv, transferul acestuia pentru efectuarea
expertizei medicale în condiţii de staţionar, se dispune la demersul procurorului cu autorizaţia
judecătorului de instrucţie.
Audierea expertului (art. 153)
În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficienţe, pentru înlăturarea
cărora nu sînt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza metodele
aplicate de către expert sau unele noţiuni, organul de urmărire penală este în drept să audieze
expertul, respectîndu-se prevederile art.105-109
Audierea expertului nu se admite pînă la prezentarea raportului şi cercetarea acestuia.

22
TEMA 4. RAPORTUL DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ

1. STRUCTURA RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ

După efectuarea investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte în scris un raport, pe care îl

semnează şi aplică ştampila.
În raportul de expertiză se indică: cînd, unde şi cine (numele, prenumele, studiile, pecialitatea)
a efectuat expertiza; faptul informării expertului despre răspunderea penală pentru prezentarea cu
bună ştiinţă a unor concluzii false; titlul, gradul ştiinţific şi, după caz, funcţia persoanei care a
efectuat expertiza; actul prin care s-a dispus efectuarea expertizei; persoanele care au asistat la
efectuarea expertizei; materialele utilizate de către expert, investigaţiile efectuate, operaţiunile de
efectuare a expertizei, metodele, programele şi echipamentele utilizate; întrebările adresate
expertului; concluziile la întrebări. Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată
circumstanţe ce prezintă interes pentru cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări,
el are dreptul să le menţioneze în raportul său.
La raportul expertului se anexează corpurile delicte, probele grafice, alte materiale, rămase
după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi grafice ce confirmă concluziile
expertului.
În raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau la
unele întrebări ce au fost puse dacă materialele prezentate nu au fost suficiente sau întrebările
formulate nu ţin de competenţa expertului, ori nivelul ştiinţei şi practica expertizelor nu permit
de a răspunde la întrebările puse.
Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-verbal
de audiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la primirea lor de către
organul de urmărire penală, părţilor în proces care au dreptul să dea explicaţii, să facă obiecţii,
precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua expertiza
suplimentară ori o expertiză repetată. Executarea acestor acţiuni se consemnează într-un proces-
verbal.

2. CONCLUZIILE EXPERTULUI. FORMELE DE CONCLUZII ÎN RAPORTUL DE

EXPERTIZĂ

Pentru fixarea în dosar şi folosirea ulterioară în calitate de probe, legislatorul a stabilit şi o

ordine procesuală de finisare a rezultatelor cercetărilor de expertiză: concluziile - efectuate de
către expert care pot fi puse la dispoziţia organului de urmărire penală şi instanţei judiciare
numai sub formă de raport scris- act procesual. În raportul de expertiză expertul face concluzii,
descrie faptele şi procesul de examinare.
În general, concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebarea organului de urmărire
penală şi instanţa de judecată, opinia sa cu privire la problema identităţii, bazată pe evaluarea
personală a constatărilor făcute.

Concluziile categorice
Constau într-un răspuns categoric (pozitiv sau negativ) fără echivoc. Identitatea confirmată de
concluzia pozitivă înseamnă transformarea posibilităţii în realitate, materializarea unei stări
virtuale. Identitatea infirmată de concluzia negativă înseamnă constatarea incompatibilităţii. De
asemenea, concluzia categorică este aplicabilă nu numai identificării individuale, ci şi celei
generice.
De exemplu, în criminalistică concluzia categorica este formulată prin expresii de genul:
„Testamentul... a fost scris, datat şi semnat de ...”; „Impresîunea digitală relevată pe geamul
spart, a fost lăsată de degetul mare de Ia mâna dreaptă a numitului...”; „Proiectilul extras din
corpul victimei a fost tras cu arma marca... seria...”.

23
 Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului, de unde şi denumirea de
concluzii certe. Ele exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate
Ia obiectul expertizat şi la urma mcriminată este irepetabilă la alte obiecte, este unică, sau,
dimpotrivă, că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale, că ele
nu se explică prin intervenţia unor factori modificatori şi ca atare identitatea se exclude.
Prin certitudine înţelegem „o stare a conştiinţei individuale care se crede în posesia adevărului,
eroarea şi îndoiala fiind excluse" sau, altfel spus, o stare de spirit intelectuală şi afectivă constând
într-o adeziune totală, lipsită de orice îndoială, în ce priveşte ideea adevărului sau folosului unei
judecăţi, a existenţei sau inexistenţei unei stări de lucruri".
Certitudinea concluziilor categorice reprezintă un sentiment de convingere, o certitudine
interioară, personală. De cele mai multe ort, adevărul concluziei categorice corespunde
adevărului obiectiv, ele fiind sinonime, dar pot fi şi diferite, adică „adevărul" concluziei să fie
eronat. Principalele cauze de eroare provin din aprecierea greşită a asemănărilor şi deosebirilor,
confundarea proprietăţilor necesare cu cele accidentale, ignorarea împrejurărilor legate de
formarea urmelor, insuficienţa materialului de comparaţie, absolutizarea datelor obţinute prin
analize fizîco-chimice sau pur şi simplu, din faptul că concluzia nu decurge realmente din,
constatări, ci din aparenta relaţie de identitate (error non sequitur).
De asemenea, nu este exclusă nici situaţia inversă, adică concluzie dedusă, corect, dar din
premise greşite.
Exemplu: se indică eronat de către organul judiciar ca specimenul de scris care urmează a fî
comparat cu textul în litigiu ar proveni de la „Popescu" când, de fapt, el aparţine lui Popescu
junior".
Concluzia expertului nu trebuie să fie categorică doar ca formulare, dar şi veridică în conţinut
Veridicitatea ei urmează a fi stabilită de organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe
administrate în cauză.
Concluziile de probabilitate
Ele reprezintă o părere dirijată în sens afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert, adică,
atunci când ansamblul caracteristicilor nu este strict individual, subzistă posibilitatea apariţiei
sale şi la alte obiecte de acelaşi gen.
În cazul concluziilor probabile, expertul exprimă nu certitudinea, ci probabilitatea,
presupunerea asupra unui anumit fapt. Caracterul probabil al concluziilor unor expertize poate fi
consecinţa fie a unor factori cu caracter obiectiv, cum ar fi: lipsa unor metode de cercetare
adecvate problemei ştiinţifice ori tehnice care se ridică în cauza respectivă, insuficienţa
imprimării unor caracteristici pe obiectul supus expertizei, volumul redus al materialului de
examinat etc., fie a unor factori ţinând de fixarea şi transportul defectuos al materialului
probator, deficienţa în cercetarea locului faptei, minusuri în obţinerea materialelor pentru
comparaţie.
Concluziile de probabilitate nu trebuiesă fie respinse pe motiv că nu ar fi folositoare pentru
soluţionarea cauzei. Aceasta se explică prin faptul că pot apărea situaţii când institute de
cercetări, laboratoare de expertiză sau experţi de înaltă calificare profesională, deşi dovedesc
pricepere şi multă conştiinciozitate, totuşi să nu poată formula un răspuns categoric la întrebările
care le-au fost adresate, din cauza unor controverse ivite în ramura ştiinţei respective, din
cauza,inexistentei unor metode ştiinţifice adecvate specificului problemei ce set cercetează sau
din lipsa unor caracteristici sau proprietăţi de identificare la proba în litigiu pusă Ia dispoziţie.
În cazurile în care probabilitatea concluziilor este determinată de factori obiectivi, ele nu
trebuie să fie respinse, deoarece, ca şi cele certe, acestea exprimă o apreciere a expertului asupra
veridicităţii faptelor, creând prin aceasta obligaţia verificării presupunerilor expertului, ceea ce
nu poate avea decât o contribuţie pozitivă în soluţionarea cauzei, prezentându-se ca o etapă a
procesului de aflare a adevărului cu privire la anumite fapte ori împrejurări. Atunci când sunt
bine motivate, concluziiIem de probabilitate ajută organul judiciar să elaboreze diferite versiunii
care să deschidă noi perspective în desfăşurarea cercetărilor ulterioare.

24
 Valoarea concluziilor probabile se datorează faptului că la baza lor stau întodeauna date
faptice certe, stabilite într-un mod care, însă, nu a îngăduit o certitudine.
O problemă aparte ar constitui-o con-cluziile de asemănare care se formulează uneori pe baza
urmelor-materie. Acestea pot crea confuzii în practica organelor judiciare, deoarece există
pericolul ca ele să fie interpretate ca fiind cert positive. Exemplu: „Elementele spectrochimice
ale peliculei de vopsea ridicate de la locul accidentului de circulaţie şi cele ale probei de
comparaţie recoltate de pe autoturismul Dacia 1310, nr. B-03-MKA, se aseamănă", această
concluzie este de probabilitate şi deci trebuie apreciată ca atare.
Organele judiciare trebuie să facă deosebire între concluziile de probabilitate -care pot avea o
anumită consecinţă juridică şi situaţiile când experţii nu au formulat concluziile pe bază de date
ştiinţifice şi raţionamente precise, ci au făcut o simplă aprecieresubiectivă, caz în care avizul lor
DU are nici valoare.
Concluziile constatării sau expertizei medico-legale pot fi şi provizorii bazate exclusive pe
datele care se desprind direct din lucrările efectuate şi devin definitive,atunci cînd cuprind şi
interpretarea aprofundatăa datelor obţonute prin cercetările de laborator.
Atunci când organul judiciar solicit concluzii provizorii, în cazul expertizei medico-Iegale,
acestea se înaintează imediat sau în cel mult trei zile după efectuarea lucrării, termenul de
depunere a raportului cu concluzii definitive neputând depăşi în cazul expertizei medico-legale
mai mult de şase săptămâni şi fiind aprobat de organul care a dispus efectuarea expertizei, la
cererea experţilor.

Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei

Criminalistica,la felca şi alte ştiinţe,prezintă unele limite de cunoaştere, care pe planul
expertizei, se,manifestă în imposibilitatea rezolvări problemelor solicitate de organul judiciar.
Există situaţii în care stabilirea sau infirmarea identităţii nu este posibilă, nici macăr cu
probabilitate: Nu rare sunt situaţiile cînd se trimit spre examinare impresiuni digitale îmbâcsite,
în care nu se pot distinge detaliile, sau când acestea sunt reduse numeric; la fel când o urmă
de instrument de spargere, de încălţăminte, de anvelopă este incompletă sau neclară.
De asemenea, vechimea materialelor de scriere şi în consecinţă data întocmirii unui act, nu se
poate determina, pentru că până în prezent nu au fost stabilite legităţi ale schimbărilor în timp a
materialelor respective. In cazul semnăturilor imitate sau copiate, precum şi în cel al unor
modificări de cifre, cuvinte sau de semnături extrem de simplificate, autorul grafismului nu poate
fi .identificat, deoarece nu se întrunesc suficiente grafisme de identificare.
În practică apar şi alte situaţii, când expertul nu poate răspunde la întrebările organului judiciar
datorită faptului că obiectele în litigiu urmele traseologjce reduse, impresiunile de ştampilă
neclare ş.a. nu conţin destule elemente pe baza cărora să se formuleze concluzii de identitate.
În mod curent, imposibilitatea rezolvării problemei se exprimă, concluzia raportului de
expertiză prin formula: Nu se poate stabili .Precizăm că acest „nu se poate” vizează
imposibilitatea dării unui răspuns la întrebarea pusă de organul judiciar.
La prima vedere, concluzia de: Nu se poate stabili pare să fie inutilă. Este adevărat că ele
reprezintă o limită în examenele de identificare, dar ele au însă meritul că lămuresc în mod
categoric imposibilitatea formulării unei concluzii într-o anumită problemă, altfel spus „dacă nu
se poate, nu se poate". Imposibilitatea trebuie explicată (demonstrată) temeinic.
În cazurile de n.s.p. (adică de nu se poate stabili) cum o denumesc codificat experţii, este
indicat să se întocmească raport de expertiză şi să se renunţe la practica de a răspunde organului
judiciar printr-o simplă adresă cuprinzând numai concluzia de n.s.p.
Raportul de expertiză trebuie să ofere organului judiciar cât şî părţilor în proces explicaţii
detaliate asupra cauzelor care au determinat imposibilitatea formulării unei concluzii certe.
Concluzia de “n.s.p.” nu trebuie privită ca un refuz al expertului de a rezolva problemele şi
nici că acestea ar depăşi competenţa sa profesională.

25
 În cazul expertizei contabile, deşi raportul este verificat şi avizat de Biroul local pentru
expertizele contabile înainte de a fi predat organului judiciar care a dispus efectuarea lucrării,
totuşi avizul dat nu-1 obligă să acorde concluziilor primite o forţă probantă absolută.

26
TEMA 5. METODELE DE VERIFICARE ŞI APRECIERE A RAPORTULUI DE
EXPERTIZĂ

1. METODELE DE VERIFICARE ŞI APRECIERE A RAPOARTELOR DE

EXPERTIZĂ

Verificarea formală comportă controlul respectării normelor procedurale prevăzute în materia

expertizei.
Pentru aceasta se examinează modul cum a fost numit expertul şi dacă nu există motive de
recuzare în sarcina sa, care să nu fi fost evidenţiate. în cadrul acestei verificări se reexaminează
calificarea expertului şi comportamentul său. Expertul trebuie să corespundă atât unor cerinţe de
competenţă profesională, cât şi unor exigenţe morale, toate aceste elemente contând pentru
evaluarea concluziilor formulate. în literatura juridică s-a subliniat în mod deosebit însemnătatea
cunoaşterii valorii etico-psihologtce a expertului, pentru a aprecia credibilitatea concluziilor sale
sub aspectul obiectivitătii.
Tot în cadrul verificării formale, organul judiciar urmăreşte dacă în raport este cuprinsă
descrierea clară a expertizei efectuate. Se mai urmăreşte dacă s-a răspuns Ia toate întrebările
adresate expertului şi dacă răspunsurile formulate sunt complete, dacă părţile au fost citate, în
care legea prevede expres această obligaţie, precum şi dacă raportul este datat şi semnat de
expert (experţi), dacă opiniile separate sunt consemnate în raport.
Diferitele deficienţe constatate în cadrul acestei verificări formale pot antrena consecinţe
diferite, ca: înlăturarea expertizei, restituirea raportului pentru unele completări ori datare şi
semnare, dispunerea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertise.
Verificarea conţinutului raportului se face pentru a stabili dacă corespunde exgenţelor de ordin
ştiinţific şi logic şi dacă este suficient de documentat.
Într-un astfel de cadru, se examinează în primul rând, dacă expertul a folosit pentru
investigaţiile sale toate materialele avute la dispoziţie, condiţie deosebit de importantă, a i cărei
nemdeplinire duce la desfiinţarea hotărarii judecătoreşti deficitare sub acest aspect.
De asemenea, într-o primă ordine, se verifică şi condiţiile în care expertul a efectuat
cercetările, spre a se stabili dacă acestea i-au permis rezolvarea problemelor pentru care a fost
investit.
Se verifică metodele de lucru folosite de experţi în cadrul investigaţiilor de specialitate pe care
le-au întreprins, urmărindu-se dacă s-au utilizat metodele şi datele cele mai noi şi adecvate ale
ştiinţei, tehnicii ori artei respective.
Cu acest prilej, organul judiciar trebuie să aibă în vedere dacă datele ştiinţifice pe care se
sprijină concluziile, oferă în domeniul cercetat elemente sigure de judecată sau numai simple
ipoteze.
Condiţia esenţială pentru ca organul judiciar să poată face aceste verificări о constituie
motivarea temeinică de către expert a concluziilor formulate.
În cadrul acestei verificări se au în i vedere raţionamentele prezentate, respectiv, dacă între
cercetările întreprinse şi concluzii există sensul logic necesar, observându-se dacă s-a ajuns la
înţelegerea justă a aptelor, care necesită o explicaţie ştiinţifică. În acest sens, trebuie să ,şe
verifice şi dacă răspunsurile experţilor Ia diversele întrebări nu se contrazic, iar în cazul în care
sunt mai mulţiexperţi, dacă toţi au aceeaşi opinie ori dacă există păreri diferite şi acestea sunt
motivate.
Organul judiciar trebuie să tină seamă în formarea convingerii intime de natura concluziilor
formulate (certe, probabile sau de imposibilitate).
Numai după verificarea formală şi substanţială a raportului, organul judiciar procedează la
aprecierea concluziilor expertizei.

27
2. APRECIEREA RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ CE PRESUPUNE DETERMINAREA
PERTENENŢEI ŞI ADMISIBILITĂŢII FAPTELOR CONSTANTE DE EXPERT

La aprecierea concluziilor trebuie avut în vedere faptul că ele nu sunt imperative, nici chiar
atunci când toţi experţii au ajuns la aceleaşi concluzii, întrucât, potrivit legu, acest mijloc de
probă nu are forţă doveditoare absolută, cî poate servi ca temei la soluţionarea cauzei numai dacă
organul judiciar s-a convins de exactitatea concluziilor emise. De aceea, concluziile expertizei
trebuie apreciate critic, la fel ca şi celelalte probe şi numai în coroborare cu întregul material
administrat în cauză.
Pe baza examinării multilaterale, complete şi obiective a tuturor probelor cauzei în ansamblu
lor, organul judiciar va da soluţia, conducându-se după lege şi potrivit cerinţelor conştiinţei
juridice.
Trebuie reţinut faptul că expertiza nu este un mijloc de probă ca şi celelalte, întrucât
fundamentul său ştiinţific îi conferă o trăsătură specială, ce obligă organul judiciar, în cazul în
care nu îşî însuşeşte, concluziile acesteia, să-şi motiveze într-un mod deosebit dezacordul.
Dacă organul judiciar este suveran în a-şi însuşi sau respinge concluziile expertizei, nu trebuie
omis faptul că opţiunea sa nu poate fî arbitrară, ci ea trebuie să se bazeze pe cercetările ştiinţifice
făcute de un alt institut, laborator sau expert.
Atunci când au fost efectuate mai multe expertize, nu se poate soluţiona cauza pe baza mediei
concluziilor formulate, întrucât fiecare expertiză are individualitatea sa, concluziile ei exprimând
o anumită opinie ştiinţifică.
După gradul de certitudine al părerii expertului şi în funcţie de posibilităţile reale de rezolvare
din punct de vedere tehnic se pot distinge următoarele categorii de concluzii:
1) concluzii categorice (certe);
2)concluzii de probabilitate;
3)concluzii de imposibilitate a rezolvării problemei (n.s.p.).
În general, concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebarea organului judiciar, opinia sa
cu privire la problema identităţii, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute.
Concluziile categorice
Constau într-un răspuns categoric (pozitiv sau negativ) fără echivoc. Identitatea confirmată de
concluzia pozitivă înseamnă transformarea posibilităţii în realitate, materializarea unei stări
virtuale. Identitatea infirmată de concluzia negativă înseamnă constatarea incompatibilităţii. De
asemenea, concluzia categorică este aplicabilă nu numai identificării individuale, ci şi celei
generice.
De exemplu, în criminalistică concluzia categorica este formulată prin expresii de genul:
„Testamentul... a fost scris, datat şi semnat de ...”; „Impresîunea digitală relevată pe geamul
spart, a fost lăsată de degetul mare de Ia mâna dreaptă a numitului...”; „Proiectilul extras din
corpul victimei a fost tras cu arma marca... seria...”.
Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului, de unde şi denumirea de
concluzii certe. Ele exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate
Ia obiectul expertizat şi la urma mcriminată este irepetabilă la alte obiecte, este unică, sau,
dimpotrivă, că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale, că ele
nu se explică prin intervenţia unor factori modificatori şi ca atare identitatea se exclude.
Prin certitudine înţelegem „o stare a conştiinţei individuale care se crede în posesia adevărului,
eroarea şi îndoiala fiind excluse” sau, altfel spus, o stare de spirit intelectuală şi afectivă constând
într-o adeziune totală, lipsită de orice îndoială, în ce priveşte ideea adevărului sau folosului unei
judecăţi, a existenţei sau inexistenţei unei stări de lucruri”.
Certitudinea concluziilor categorice reprezintă un sentiment de convingere, o certitudine
interioară, personală. De cele mai multe ort, adevărul concluziei categorice corespunde
adevărului obiectiv, ele fiind sinonime, dar pot fi şi diferite, adică „adevărul” concluziei să fie
eronat. Principalele cauze de eroare provin din aprecierea greşită a asemănărilor şi deosebirilor,
confundarea proprietăţilor necesare cu cele accidentale, ignorarea împrejurărilor legate de
28
formarea urmelor, insuficienţa materialului de comparaţie, absolutizarea datelor obţinute prin
analize fizîco-chimice sau pur şi simplu, din faptul că concluzia nu decurge realmente din,
constatări, ci din aparenta relaţie de identitate (error non sequitur).
De asemenea, nu este exclusă nici situaţia inversă, adică concluzie dedusă, corect, dar din
premise greşite.
Exemplu: se indică eronat de către organul judiciar ca specimenul de scris care urmează a fî
comparat cu textul în litigiu ar proveni de la „Popescu” când, de fapt, el aparţine lui Popescu
junior”.
Concluzia expertului nu trebuie să fie categorică doar ca formulare, dar şi veridică în conţinut
Veridicitatea ei urmează a fi stabilită de organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe
administrate în cauză.
Concluziile de probabilitate
Ele reprezintă o părere dirijată în sens afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert, adică,
atunci când ansamblul caracteristicilor nu este strict individual, subzistă posibilitatea apariţiei
sale şi la alte obiecte de acelaşi gen.
În cazul concluziilor probabile, expertul exprimă nu certitudinea, ci probabilitatea,
presupunerea asupra unui anumit fapt. Caracterul probabil al concluziilor unor expertize poate fi
consecinţa fie a unor factori cu caracter obiectiv, cum ar fi: lipsa unor metode de cercetare
adecvate problemei ştiinţifice ori tehnice care se ridică în cauza respectivă, insuficienţa
imprimării unor caracteristici pe obiectul supus expertizei, volumul redus al materialului de
examinat etc., fie a unor factori ţinând de fixarea şi transportul defectuos al materialului
probator, deficienţa în cercetarea locului faptei, minusuri în obţinerea materialelor pentru
comparaţie.
Concluziile de probabilitate nu trebuiesă fie respinse pe motiv că nu ar fi folositoare pentru
soluţionarea cauzei. Aceasta se explică prin faptul că pot apărea situaţii când institute de
cercetări, laboratoare de expertiză sau experţi de înaltă calificare profesională, deşi dovedesc
pricepere şi multă conştiinciozitate, totuşi să nu poată formula un răspuns categoric la întrebările
care le-au fost adresate, din cauza unor controverse ivite în ramura ştiinţei respective, din
cauza,inexistentei unor metode ştiinţifice adecvate specificului problemei ce set cercetează sau
din lipsa unor caracteristici sau proprietăţi de identificare la proba în litigiu pusă Ia dispoziţie.
În cazurile în care probabilitatea concluziilor este determinată de factori obiectivi, ele nu
trebuie să fie respinse, deoarece, ca şi cele certe, acestea exprimă o apreciere a expertului asupra
veridicităţii faptelor, creând prin aceasta obligaţia verificării presupunerilor expertului, ceea ce
nu poate avea decât o contribuţie pozitivă în soluţionarea cauzei, prezentându-se ca o etapă a
procesului de aflare a adevărului cu privire la anumite fapte ori împrejurări. Atunci când sunt
bine motivate, concluziiIem de probabilitate ajută organul judiciar să elaboreze diferite versiunii
care să deschidă noi perspective în desfăşurarea cercetărilor ulterioare.
Valoarea concluziilor probabile se datorează faptului că la baza lor stau întodeauna date
faptice certe, stabilite într-un mod care, însă, nu a îngăduit o certitudine.
O problemă aparte ar constitui-o con-cluziile de asemănare care se formulează uneori pe baza
urmelor-materie. Acestea pot crea confuzii în practica organelor judiciare, deoarece există
pericolul ca ele să fie interpretate ca fiind cert positive. Exemplu: „Elementele spectrochimice
ale peliculei de vopsea ridicate de la locul accidentului de circulaţie şi cele ale probei de
comparaţie recoltate de pe autoturismul Dacia 1310, nr. B-03-MKA, se aseamănă", această
concluzie este de probabilitate şi deci trebuie apreciată ca atare.
Organele judiciare trebuie să facă deosebire între concluziile de probabilitate care pot avea o
anumită consecinţă juridică şi situaţiile când experţii nu au formulat concluziile pe bază de date
ştiinţifice şi raţionamente precise, ci au făcut o simplă aprecieresubiectivă, caz în care avizul lor
DU are nici valoare.
Concluziile constatării sau expertizei medico-legale pot fi şi provizorii bazate exclusive pe
datele care se desprind direct din lucrările efectuate şi devin definitive,atunci cînd cuprind şi
interpretarea aprofundatăa datelor obţonute prin cercetările de laborator.
29
 Atunci când organul judiciar solicit concluzii provizorii, în cazul expertizei medico-legale,
acestea se înaintează imediat sau în cel mult trei zile după efectuarea lucrării, termenul de
depunere a raportului cu concluzii definitive neputând depăşi în cazul expertizei medico-legale
mai mult de şase săptămâni şi fiind aprobat de organul care a dispus efectuarea expertizei, la
cererea experţilor.

Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei

Criminalistica,la felca şi alte ştiinţe,prezintă unele limite de cunoaştere, care pe planul
expertizei, se,manifestă în imposibilitatea rezolvări problemelor solicitate de organul judiciar.
Există situaţii în care stabilirea sau infirmarea identităţii nu este posibilă, nici macăr cu
probabilitate: Nu rare sunt situaţiile cînd se trimit spre examinare impresiuni digitale
îmbâcsite, în care nu se pot distinge detaliile, sau când acestea sunt reduse numeric; la fel
când o urmă de instrument de spargere, de încălţăminte, de anvelopă este incompletă sau
neclară.
De asemenea, vechimea materialelor de scriere şi în consecinţă data întocmirii unui act, nu se
poate determina, pentru că până în prezent nu au fost stabilite legităţi ale schimbărilor în timp a
materialelor respective. In cazul semnăturilor imitate sau copiate, precum şi în cel al unor
modificări de cifre, cuvinte sau de semnături extrem de simplificate, autorul grafismului nu poate
fi .identificat, deoarece nu se întrunesc suficiente grafisme de identificare.
În practică apar şi alte situaţii, când expertul nu poate răspunde la întrebările organului judiciar
datorită faptului că obiectele în litigiu urmele traseologjce reduse, impresiunile de ştampilă
neclare ş.a. nu conţin destule elemente pe baza cărora să se formuleze concluzii de identitate.
În mod curent, imposibilitatea rezolvării problemei se exprimă , concluzia raportului de
expertiză prin formula: Nu se poate stabili .Precizăm că acest „nu se poate" vizează
imposibilitatea dării unui răspuns Ia întrebarea pusă de organul judiciar.
La prima vedere, concluzia de: Nu se poate stabili pare să fie inutilă. Este adevărat că ele
reprezintă o limită în examenele de identificare, dar ele au însă meritul că lămuresc în mod
categoric imposibilitatea formulării unei concluzii într-o anumită problemă, altfel spus „dacă nu
se poate, nu se poate". Imposibilitatea trebuie explicată (demonstrată) temeinic.
În cazurile de n.s.p. (adică de nu se poate stabili) cum o denumesc codificat experţii, este
indicat să se întocmească raport de expertiză şi să se renunţe la practica de a răspunde organului
judiciar printr-o simplă adresă cuprinzând numai concluzia de n.s.p.
Raportul de expertiză trebuie să ofere organului judiciar cât şî părţilor în proces explicaţii
detaliate asupra cauzelor care au determinat imposibilitatea formulării unei concluzii certe.
Concluzia de ,n.s.p." nu trebuie privită ca un refuz al expertului de a rezolva problemele şi
nici că acestea ar depăşi competenţa sa profesională.
În cazul expertizei contabile, deşi raportul este verificat şi avizat de Biroul local pentru
expertizele contabile înainte de a fi predat organului judiciar care a dispus efectuarea lucrării,
totuşi avizul dat nu-1 obligă să acorde concluziilor primite o forţă probantă absolută.

3. VALOAREA PROBANTĂ A EXPERTIZELOR CA MIJLOC DE PROBA ÎN

PROCESUL PENAL

Expertizei, ca mijloc de probă, i se acordă o mare importanţă în procesul penal întrucât este
fundamentată pe o cercetare ştiinţifică efectuată de persoane competente.
În acelaşi timp însă, dreptul românesc, în care funcţionează principiul liberei aprecieri a
probelor, nu recunoaşte vreo ierarhizare a mijloacelor de probă, adică acordarea vreunei
preferinţe prestabilite cu privire la valoarea lor, neadminţându-se existenţa unor mijloace de
probă care să fie cu anticipaţie „mai bune" sau „mai putin bune”, iar organele judiciare au
obligaţia ca în fiecare cauză concretă să verifice valoarea mijloacelor de probă folosite în cauza
respectivă.
30
 Ca urmare, expertizei, deşi in abstracta i se acordă o deosebită autoritate dat fiind
fundamentul său ştiinţific, în mod practic este considerată ca oricare alt mijloc de probă nefiindu-
i, deci, recunoscută o forţă probantă absolută, cî concluziile expertului sunt lăsate la aprecierea
liberă a organului judiciar, conform principiului aprecierii probelor potrivit intimei convingeri a
judecătorului, bazată pe conştiinţa sa juridică.
Este unanim acceptat că expertizele reprezintă mijlocul de probă în care, cu privire la anumite
aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale sau civile, sunt expuse opiniile unor
specialişti care dovedesc respect faţă de adevăr şi obiectivitate ştiinţifică şi de aceea ele produc,
de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le conţin. Este posibil însă ca uneori,
aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, fie datorită lipsurilor în pregătire, fie datorită
altor cauze şi, în consecinţă, valoarea lor probatorie este validată prin apreciere în întreg
ansamblul probelor existente în cauză.
Organele judiciare sunt legate de constatările de fapt ale experţilor, ca de exemplu, data
raportului de expertiză, arătarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor şi susţinerile acestora
făcute în prezenţa experţilor.
Toate aceste menţiuni din raportul de expertiză fac dovada până la înscrierea în fals, deoarece
experţii au lucrat în calitate de delegaţi ai organelor judiciare. Organele judiciare nu sunt însă
legate de concluziile raportului de expertiză care constituie numai elemente de convingere, lăsate
la libera lor aprecierei.
Ca şi celelalte probe, concluziile ex-pertului trebuie apreciate în mod critic. Aprecierea
propriu-zisă a expertizei trebuie precedată de o amănunţită verificare, atât a formelor
procedurale, cât şi a conţinu-tului. Această verificare trebuie să privească respectarea condiţiilor
necesare efectuării expertizei, dacă s-au cercetat toate problemele stabilite de organul judiciar,
dacă au fost folosite .pentru investigare toate mate-rialele necesare şi pe care expertul le-a avut la
dispoziţie, toate metodele şi datele noi din domeniul respectiv al ştiinţei sau tehnicii, dacă
examinările corespund exigenţelor de ordin ştiinţific şi logic, dacă există concordanţă între
concluziile expertului şi rezultatele examinării şi, în fine, dacă s-a răspuns la toate întrebările
formulate.
Trecând la aprecierea propriu-zisă a concluziilor expertizei, organul judiciar trebuie să
pornească de la faptul că aceste concluzii nu sunt imperative şi organul judiciar are facultatea, în
virtutea dreptului său la liberă apreciere a probelor, de a lua sau nu în considerare concluziile,
raportului de expertiză,indiferent de faptul că expertiza a fost efectuată de unul sau mai mulţi
experţi care au avut sau nu o opinie comună.
Organele judiciare în activitatea lor de apreciere a expertizei trebuie să stabilească faptul că
opinia expertului este categorică sau aproximativă, deci dacă raportul de expertiză cuprinde
concluzii categorice, certe sau probabile, precum şî faptul dacă expertul a ajuns la concluzii pe
bază de date ştiinţifice şi raţionamente precise sau a făcut o simplă apreciere subiectivă.
În situaţia în care expertul nu a ajuns la o soluţie categorică, în problemele cercetate, părerea
majoritară exprimată în literatura de specialitate a fost aceea că astfel de concluzii probabile ale
expertului au valoarea lor, deoarece nu exclud posibilitatea existenţei unei situaţii de fapt şi, deci,
ele pot fi luate în considerare, au forţă probatorie în măsura în care sunt confirmate de celelalte
probe administrate în cauză.
Acest mod de abordare a problemei concluziilor probabile ale expertului îl considerăm cel mai
realist, mai ales că pot exista situaţii în care expertul nu poate ajunge la nici o concluzie şi de
aceea trebuie luat în considerare că în cazul concluziilor probabile expertul reuşeşte, totuşi, să
ajungă la m concluzie care se bazează pe date faptice stabilite în mod concret şi obiectiv şi pe ai
motivaţie ştiinţifică a situaţiilor care nu aut îngăduit o certitudine.
Suntem, de acord şi cu punctul de vedere potrivit căruia în locul unor concluzia categorice, dar
nefundamentate ştiinţific, sunt preferabile concluziile probabile bazate pe date obiectiv stabilite,
întărite însă de celelalte probe administrate în cauză.

31
 Pe de altă parte, considerăm că în situaţia în care expertul nu ajunge la concluzii pe bază de
date ştiinţifice şi raţionamente precise, ci face o simplă apreciere subiectivă, expertiza nu are
valoare probantă şi, deci, nu poate fi luată în considerare.
Concluziile neargumentate ale unor expertize nu pot să constituie temeiul convingerii
organelor judiciare şi a solutiei date în cauză, impunându-se completarea acesteia sau, după caz,
efectuarea unei noi expertise , cu precizarea că atât suplimentul de expertiză, cât şi noua
expertiză pot să fie dispuse de organele judiciare din oficiu sau la cererea părţii nemulţumite de
concluziile raportului de expertiză.
Când s-au administrat două expertize contradictorii, organul judiciar nu poate să procedeze la
efectuarea unei medii aritmetice, ci trebuie să accepte motivat una dintre expertize pe care o
consideră mai fundamentată sub aspect ştiinţific, mai concordantă cu realitatea şi care se
coroborează cu probele din dosar.
Atât în procesul penal, cât şi în procesul civil, raportul de expertiză este supus discuţiei
contradictorii a părţilor, ceea ce, pe de o parte, reprezintă o aplicare a principiului
contradictorialităţii, iar, pe de altă parte, în numeroase situaţii, constituie un real ajutor dat
organului judiciar în aprecierea corectă a concluziilor experţilor, întrucât cu această ocazie
părţile pot releva unele elemente esenţiale pentru activitatea organelor judiciare de apreciere a
expertizei.
Având în vedere fundamentul său ştiinţific, expertiza constituie, totuşi, un mijloc de probă cu
o importanţă deosebită în activitatea de probaţiune şi, de aceea, organul judiciar este obligat ca în
situaţia în care nu-şi însuşeşte concluziile acesteia să-şi motiveze temeinic, convingător, această
atitudine.
În practică, deficienţe ale organelor judiciare în activitatea de verificare a expertizelor au
determinat în unele situaţii supraaprecierea valorii probante a concluziilor expertului, ceea ce a
condus la soluţii eronate, iar m alte situaţii au determinat subestimarea valorii probante a acestui
mijloc de probă, ceea ce a avut, de asemenea, drept consecinţă adoptarea de soluţii eronate. '
Referitor la puterea doveditoare a expertizei, în practica judiciară s-au dat soluţii care au
conturat atât punctul de vedere potrivit căruia organul judiciar întemeindu-şi soluţia pe
concluziile expertizei, pe care le consideră convingătoare, nu înseamnă că şi-a delegat dreptul
său de apreciere expertului, cat şi punctul de vedere potrivit căruia expertiza nu are o forţă
probantă deosebită.
Astfel, în practica judiciară s-a stabilit că, în cazul în care analiza comparativă a grupelor
sanguine exclude pe pârât de la paternitate, în timp ce celelalte probe sunt total opuse, instanţa de
judecată, dacă are îndoieli cu privire la certitudinea rezultatului expertizei, va trebui să dispună,
fie în baza cererii părţilor, fie din oficiu, o nouă expertiză.
S-a stabilit, de asemenea, că în situaţia în care din examenul de laborator rezultă un
coeficient de alcool în sânge sub 1 %, instanţa trebuie să ţină seama şi de rezultatul examenului
clinic efectuat inculpatului, putând dispune în completarea acestor dovezi, administrarea oricăror
probe legale pentru a stabili exact dacă inculpatul a fost sau nu în stare de ebrietate în momentul
în care a condus autoturismul pe drumul public, iar în lipsa probelor ştiinţifice, instanţa poate
stabili starea de ebrietate prin orice probe legale.
În literatura juridică s-a susţinut, cu justificat temei, că judecătorul, ca de altfel şi organul de
urmărire penală, trebuie considerat „expertul experţilor", nu în sensul că ar avea o competenţă
tehnică superioară aceleia a experţilor, ci în sensul că are capacitatea de a cenzura şi evalua
concluziile experţilor în raport cu obiectul probei şi cu scopul procesului.
S-a susţinut, de asemenea, în literatura juridică, susţinere ia care ne raliem, că „tendinţa de
continuă creştere a oficializării expertizei judiciare nu impietează asupra forţei sale probante şi
asupra posibilităţilor de liberă' apreciere a raportului de expertiză din partea organelor judiciare.
Concluzionăm cu privire la forţa probantă a expertizei că aceasta reprezintă, atât în procesul
civil, cât şi în procesul penal, un mijloc de probă important, care, de regulă, exercită o influenţă
însemnată şi favorabilă asupra activităţii organelor judiciare, iară a | constitui însă un mijloc de

32
probă privilegiat, fără a avea o forţă probantă absolută şi, deci, fără a limita libertatea de
apreciere a organelor judiciare.
Forţa probantă a expertizei trebuie validată de organele judiciare prin aprecierea concluziilor
sale în întreg ansamblul probelor administrate în cauză şi numai în măsura în care concluziile
expertizei sunt fundamentate ştiinţific şi se coroborează cu celelalte probe existente în cauză,
concordând astfel cu realitatea, expertiza se va putea impune organelor judiciare ca un mijloc
convingător de probă care poate fi avut în vedere Ia adoptarea soluţiei în cauza supusă judecării.

33
REFERINŢE BIBILIOGRAFICE

I. Acte normative:
1. Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico ştiinţifice şi medico-legale
Nr.377-XVI din 29.12.05 în vigoare 10.02.06.
2. Hotărîrea guvernului RM cu privire la Institutul Republican de Expertiză Judiciară şi
Criminalistică de pe lîngă Ministerul Justiţiei, regulamentul, aprobat prin Hotărîrea
guvernului RM Nr. 512 din 21.06.2001, Monitorul Oficial Nr. 68-71/542 din 29.06.2001.
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie 2003.

II. Manuale, monografii, lucrări, ghiduri:

1. Аверянова. Судебная экспертиза. Курс общей теорию. –Москва.: Изд-во Норма, 2009.
2. Doraş S. G. Организация производство судебной экспертизы.- Chişinău, 1986.
3. Dumitrescu. Curs de tehnică criminalistică. Vol.1.- Bucureşti.: Ed. Şcoala de ofiţeri a
Ministerului de Interne, 1991.
4. Doraş S.G. Criminalistica. Vol. I, Tehnica criminalistică.- Chişinău.: Ştiinţa, 1996.
5. Golubenco G. H. Criminalistica.- Chişinău, 2008.
6. Gheorghiţă M. Ghid de expertize judiciare.- Chişinău, 2005.
7. Demcenco M.M. (manuscris).Probleme metodologice ale expertizei judiciare: a)
clasificarea expertizelor judiciare. b) dispunerea şi efectuarea expertizelor judiciare. c)
verificarea şi aprecierea raporturilor de expertiză.
8. Россинская Е.Р. Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном,
административном и уголовном пройессе. – Москва.: Изд-во Норма, 2009.
9. Правовые и методологические проблемы судебной экспертизы. Сборник. – Москва.:
Труды ВНИИСЭ, 1974.

34