.

CONTACTELE APARATELOR ELECTRICE

Contactele AEC reprezintă locul de atingere dintre

două sau mai multe piese metalice, parcurse de un curent
electric. După cum s-a precizat anterior, v. Cap. 2.1.1.,
contactele electrice sunt componentele cele mai solicitate
din construcţia AE, atât datorită faptului că reprezintă o
“strangulare locală” a căii de curent, legătura electrică
realizându-se prin puncte elementare de contact, cât şi
datorită faptului că acestea sunt expuse unor solicitări
suplimentare, mecanice (ciocniri la închidere) , termice (prin
acţiunea arcului electric de comutaţie) etc. În plus contactele
electrice constituie elemente de rangul I în ansamblul AEC,
deoarece deteriorarea pieselor de contact face imposibilă
utilizarea ulterioară a acestora.

6.1. Clasificarea contactelor electrice. Forme

constructive de contacte electrice

Contactele electrice, considerate la modul general, pot

fi fixe sau mobile. Contactele fixe realizează de exemplu
legătura între două porţiuni ale căii de curent pentru un
sistem de distribuţie a energiei electrice. În acest sens ele
pot fi nedemontabile (realizate prin lipire – sudare), sau

demontabile, realizate ca îmbinări cu şuruburi sau cu cleme

elastice, v. Fig. 6.1.
Fig. 6.1: Contacte electrice fixe
 Contactele mobile la rândul lor pot fi contacte
glisante (alunecătoare), pentru care deplasarea relativă a
pieselor de contact nu realizează întreruperea circuitului, v.
Fig. 6.2, sau contacte mobile de comutaţie, utilizate frecvent
în construcţia AEC, v. Fig. 6.3.
Există o mare varietate de forme constructive de
contacte mobile de comutaţie, utilizate în construcţia AEC,
adaptate în fond unor cerinţe considerate prioritare dintre
cerinţele contradictorii impuse pentru a realiza un contact
electric de calitate, iar în Fig. 6.3 semnalăm contacte de tip
perie, contacte de tip cuţit, contacte de tip deget, contacte de
tip tulipă, contacte frontale şi chiar, frecvent utilizate în
ultimul timp, contacte metalo – lichide.
Tinând seama că legătura electrică dintre două piese
metalice de contact se realizează practic printr-un număr
finit de puncte elementare de contact, corespunzătoare
proeminenţelor microscopice ale suprafeţelor de contact,
pentru valori reduse ale curentului nominal se acceptă
contacte punctiforme, pentru valori mai mari ale acestuia se
utilizează contacte liniare, în timp ce în cazul curenţilor
nominali mari se asigură contacte de suprafaţă, eventual prin
divizarea pieselor de contact, a se vedea contactul de tip
tulipă de exemplu, Fig. 6.3.
 Fig. 6.2: Contacte electrice glisante

Fig. 6.3: Contacte electrice de comutaţie

Cerinţele principale impuse pentru realizarea

contactelor electrice ale AEC, sunt :
- realizarea unei legături electrice sigure, de calitate
şi de lungă durată între piesele de contact ;
- asigurarea unor fenomene minime de uzură a
pieselor de contact în funcţionare ;
 - evitarea unor fenomene de lipire-sudare a pieselor
de contact în timpul funcţionării ;
- efecte minime asupra pieselor de contact sub
acţiunea arcului electric de comutaţie.
Cum aceste cerinţe sunt adesea contradictorii,
realizarea unor contacte electrice de calitate pentru AEC
reprezintă adesea un compromis, ce ţine seama de
particularităţile funcţionale ale AE şi de parametrii săi
nominali. Astfel, de exemplu, pentru contactele
întrerupătoarelor automate de joasă tensiune de curenţi
nominali mari se acceptă specializarea funcţională a
diferitelor elemente componente ale pieselor de contact,
deosebind contact de rupere, contact intermediar şi contact
principal, ultimul caracterizat prin valori reduse ale
rezistenţei de contact ; această soluţie comportă şi adaptarea
mişcării pieselor de contact pentru a respecta ordinea
firească la conectare şi respectiv la deconectare, acţiunea
arcului electric de comutaţie referindu-se la contactele de
rupere, amplasate de obicei accesibil, uşor de schimbat, la
partea superioară a AE.
De asemenea, pentru întrerupătoarele de înaltă
tensiune cu comutaţie în vid, cum incinta vidată a camerei
de stingere are o durată de viaţă de (20 – 30) ani, se
apelează la construcţii speciale ale pieselor de contact, astfel
încât coloana de arc se manifestă « difuz » între piesele de
contact, fără a se acroşa într-un punct, ce ar deveni sursă de
vapori metalici pe de o parte, dar şi evitând formarea de
« cratere » ce ar favoriza amorsarea arcului electric la o
funcţionare ulterioară.
Mai explicit încă este compromisul acceptat pentru
întrerupătoarele de înaltă tensiune de tip IUP, contactul de
tip tulipă fiind realizat cu aliaje ce conţin W, care deşi cresc
valorile rezistenţei de contact, asigură o comportare mai
bună la acţiunea arcului electric de comutaţie. Se poate
afirma că nu dispunem de un material sau de o formă
constructivă pentru piesele de contact ale AEC care să
răspundă tuturor cerinţelor de performanţă impuse de buna
funcţionare a acestora în exploatare, numeroase cercetări,
mereu actuale, fiind dedicate acestui subiect.

6.2. Rezistenţa de contact. Componente şi factori

de influenţă

Pentru a pune în evidenţă rezistenţa de contact se

poate face un experiment simplu, v. Fig. 6.4 : se măsoară
rezistenţa unui conductor de secţiune constantă, pentru o
lungime dată, l, de valoare R ; se realizează o secţiune în
zona mediană a acestui conductor, după care se măsoară,

pentru aceeaşi lungime l, rezistenţa R*.

Fig. 6.4: Cu privire la rezistenţa de contact

Valoarea rezistenţei de contact, ce presupune o forţă

de apăsare între cele două porţiuni ale conductorului după
secţionare, va fi :
 Rc = R* - R .
(6.1)

Dacă se examinează la microscop două piese metalice

de contact se evidenţiază proeminenţe pe suprafaţa acestora,
legate de rugozitatea şi deci de gradul de prelucrare
mecanică a acestor suprafeţe, astfel încât legătura electrică
între piesele A şi B se realizează printr-un număr finit de

puncte elementare de contact, aşa cum se poate urmări în

Fig. 6.5.
Fig. 6.5: Puncte elementare Fig. 6.6: Contact
elementar
de contact sferic

În zona acestor puncte elementare de contact intervin

desigur creşteri fireşti ale densităţii de curent, deci solicitări
termice mai mari faţă de calea de curent masivă. Holm a
propus ipoteza, unanim acceptată, că toate aceste puncte
elementare de contact se comportă identic în funcţionarea
AE, astfel încât pentru o valoare Rc0 a rezistenţei contactului
elementar şi pentru n puncte elementare de contact,
rezistenţa de contact, Rc, devine :

R c0
Rc = .
n
(6.2)

Forma geometrică a contactelor elementare poate fi

diferită, dar se acceptă de obicei o formă geometrică
regulată, sferă de rază a, sau elipsoid de rotaţie. În cele ce
urmează vom considera doar contactul elementar de formă
sferică, de rezistenţă Rc0, ceea ce, după definirea numărului
de puncte elementare de contact, permite evaluarea
rezistenţei de contact, Rc, conform relaţiei (6.2).
Dacă se consideră un asemenea contact elementar de
formă sferică, de rază a, realizat între piesele metalice A şi
B, caracterizate prin valori ale rezistivităţii electrice ρA şi
respectiv ρB, v. Fig. 6.6, se evidenţiază două componente ale
rezistenţei acestuia, rezistenţa de stricţiune, datorată
strangulării locale a căii de curent, Rs0, şi rezistenţa
peliculară, Rp0, datorată peliculei de oxizi metalici, de
grosime infimă e drept, dar de rezistivitate electrică mult
mai mare ca a metalului piesei de contact, rezultând deci :

Rc 0 = Rs 0 + Rp 0 .
(6.3)

Pentru a evalua componenta de stricţiune a rezistenţei

contactului elementar, Rs0, se foloseşte metoda analogiei
electrostatice de exemplu, ce permite scrierea unei relaţii de
forma :
 R · C = ρ · ε0 ,
(6.4)

unde R este rezistenţa, C – capacitatea condensatorului

sferic de rază a, ρ – rezistivitatea electrică a materialului
piesei de contact, iar ε0 – permitivitatea electrică a mediului,
şi se acceptă ipotezele următoare :
- rezistivitatea electrică a materialului pieselor de
contact este constantă ;
- conductibilitatea termică a materialului în zona de
contact este infinită ;
- suprafeţele echipotenţiale reprezintă sfere
concentrice cu contactul elementar.
Capacitatea condensatorului sferic de rază a , având a
doua armătură la infinit, C, se calculează cu relaţia :

C = 4 · π · ε0 · a ,
(6.5)

astfel încât corespunzător piesei de contact A rezultă :

CA = 2 · π · ε0 · a ,
(6.6)

şi deci rezistenţa de stricţiune corespunzătoare piesei de

contact A, Rs0A, devine :

A
Rs0A = .
2 a
(6.7)
 Similar, rezistenţa de stricţiune corespunzătoare
contactului elementar pentru piesa de contact B, Rs0B, se
poate evalua cu relaţia :
B
Rs0B = ,
2 a
(6.8)

astfel încât rezistenţa de stricţiune a contactului elementar,

Rs0, va fi desigur :
 A  B
Rs0 = Rs0A + Rs0B = .
2 a
(6.9)

Deoarece în construcţia AEC se preferă utilizarea

aceluiaşi material pentru realizarea celor două piese de
contact, deci :

ρA = ρB = ρ ,
(6.10)

relaţia (6.9) se scrie sub forma cunoscută :


Rs0 = ,
 a
(6.11)

şi rezistenţa de stricţiune depinde deci de natura materialului

pieselor de contact (ρ), şi de raza a a contactului elementar.
În cazul unui contact elementar ce are forma unui elipsoid
de rotaţie, un raţionament similar permite evaluarea
rezistenţei de stricţiune a contactului elementar folosind o
expresie de forma :
 
Rs0* = .
2a
(6.12)

Pentru a evalua rezistenţa de stricţiune a contactului

elementar, trebuie cunoscut materialul utilizat pentru
realizarea pieselor de contact, şi apoi calculată raza
contactului elementar, a ; în acest scop se poate folosi de
exemplu relaţia lui Hertz, valabilă în domeniul deformaţiilor
elastice ale proeminenţelor microscopice ale suprafeţelor de
contact :

a 3 3Fc0
4  EA
 
1 2A 1 2B  1 1
 
EB  rA rB

1
,

(6.13)

unde Fc0 este forţa de apăsare corespunzătoare unui contact

elementar, σA şi σB – coeficienţii lui Poisson (de formă)
pentru piesele de contact, cu valori uzuale cuprinse între
(0,3 – 0,5), EA şi EB – modulele de elasticitate (ale lui
Young) corespunzătoare materialelor pieselor de contact (de
obicei utilizându-se acelaşi material), rA şi rB – razele de
curbură ale pieselor de contact. Pentru a se calcula forţa de
apăsare corespunzătoare contactului elementar, Fc0, se
consideră forţa totală de apăsare între piesele de contact, Fc
şi numărul punctelor elementare de contact, n, ce va fi
definit ulterior, rezultând deci :

Fc
Fc0 = .
n
(6.14)
 Raza a a contactului elementar se poate deci evalua
folosind o relaţie de forma :
a = k1 · 3 F c 0 ,
(6.15)

astfel încât rezistenţa de stricţiune corespunzătoare se scrie :

Rs0 = K · Fc0 – 1/3 .

(6.16)

O relaţie similară se obţine pentru rezistenţa de

stricţiune a contactului elementar dacă se consideră
« strivirea » proeminenţelor microscopice ale suprafeţelor
de contact, caracterizată prin coeficientul de strivire, σstr
(constantă fizică de material), astfel încât rezultă succesiv :

Fc0 şi 
a Rs0 = = K1· Fc0 -1/2 .
  str  a
(6.17)

Se poate deci accepta astfel o relaţie bine confirmată

experimental, pentru evaluarea rezistenţei de stricţiune a
contactului elementar, ce se scrie :

Rs0 = C · Fc0 -m ,
(6.18)

în care C şi m reprezintă constante depinzând de natura

materialului pieselor de contact, de forma pieselor de
contact, dar şi de gradul de prelucrare al suprafeţelor de
contact. Oricum se remarcă faptul că prin creşterea forţei de
apăsare dintre piesele de contact, rezistenţa de stricţiune a
contactului elementar scade, asigurându-se o mai bună
legătura electrică între acestea.
O a doua componentă a rezistenţei contactului
elementar o constituie rezistenţa peliculară, Rp0, datorată în
fapt peliculei de oxizi, de grosime foarte mică, δ (10-8 [m]),
dar de rezistivitate electrică ρp de ordinul a (105 – 108)
[Ω·m], astfel încât rezultă :

 p
Rp0 = .
 a 2
(6.19)

O relaţie mai simplă, bine confirmată experimental,

[12], [31], propune calculul rezistenţei peliculare a
contactului elementar, folosind expresia :

Rp0 = R SS2 ,
 a
(6.20)

unde valorile Rss depind de natura materialului pieselor de

contact şi de grosimea peliculei de oxizi ce acoperă
suprafaţa acestora. Desigur, prin întreţinerea corectă a
pieselor de contact se poate evita formarea acestei pelicule
de oxizi metalici, rezultând reducerea rezistenţei peliculare a
contactelor.
În plus, la închiderea contactelor AEC, se asigură o
« alunecare » la atingerea pieselor de contact, « fritting
mecanic », astfel încât componenta peliculară a rezistenţei
de contact devine nesemnificativă deoarece se realizează
astfel « autocurăţirea » pieselor de contact. În aceste
condiţii, pentru evaluarea rezistenţei contactului elementar,
Rc0, este unanim acceptată o relaţie de forma :

Rc0 = C0 · Fc0-m ,
(6.21)

ceea ce corespunde expresiei pentru calculul rezistenţei de

contact, Rc, v. rel. (6.2) :

Rc = C · Fc-m ,
(6.22)

punând în evidenţă în primul rând influenţa forţei de apăsare

între piesele de contact, Fc, aşa cum se poate urmări în Fig.
6.7.

Fig. 6.7: Influenţa forţei de apăsare asupra rezistenţei de contact

Se constată că valorile rezistenţei de contact, Rc, la

scăderea valorilor forţei de apăsare între piesele de contact,
Fc, sunt mai mici, ceea ce se poate explica prin deformaţiile
plastice, remanente, ale proeminenţelor microscopice ale
suprafeţelor pieselor de contact. De remarcat faptul că
pentru valori importante ale forţei de apăsare între piesele de
contact, valorile rezistenţei de contact rămân practic
constante, deci pentru a realiza construcţii reuşite ale AEC,
se poate defini un domeniu optim pentru forţa de apăsare Fc,
ceea ce se concretizează, în etapa de proiectare a contactelor
AE, prin adoptarea unor valori convenabile ale forţei
specifice de apăsare între piesele de contact, fsp[N/A], astfel
încât se obţine :

Fc = fsp · In ,
(6.23)

unde In reprezintă curentul nominal al AEC. Valorile forţei

specifice de apăsare între piesele de contact depind de
valoarea curentului nominal, v. Fig. 6.8, de natura
materialului pieselor de contact, dar şi de funcţionalitatea
AEC, fiind în mod obişnuit duble pentru piesele de contact
din cupru faţă de cele din argint (acoperite cu o peliculă fină
de argint).
Alţi factori ce influenţează valorile rezistenţei de
contact, Rc, ce nu intervin explicit în relatia (6.22), dar se
regăsesc în valorile constantelor C şi m, sunt :
- natura materialului pieselor de contact, de dorit de
rezistivitate electrică cât mai mică, deşi astfel
creşte riscul de a obţine lipirea-sudarea acestora la
deconectare, sau în cazul vibraţiilor în poziţia
« conectat », ce trebuiesc evitate ;
- forma geometrică a pieselor de contact ;
- gradul de prelucrare mecanică pieselor de contact,
(rugozitatea suprafeţelor acestora) ;
- temperatura pieselor de contact, mai ales în zona
punctelor elementare de contact.
 Fig. 6.8: Forţa specifică de apăsare pe contactul electric

Aspecte diferite intervin în cazul contactelor metalo-

lichide, utilizate în ultimul timp pentru realizarea unor AEC,
realizate între o piesă metalică de contact şi un lichid
conductor (mercur), când nu se mai pune problema forţei de
apăsare între piesele de contact ci aceea a densităţii de
curent, deci practic a suprafeţei de contact dintre metal şi
lichidul conductor. Funcţionarea acestor AE are la bază
modificarea nivelului lichidului conductor în interiorul
camerei de stingere, ce realizează închiderea sau
deschiderea contactelor.