CHAPTER VI.

TONY, THE STRANGLER.

Tăcerea apăsătoare care a urmat după descoperirea căpitanului, a fost întreruptă de vocea lui John, care
mormăi:
"Să-l arunc peste bord acum?"
"Nu, nu. Așteaptă.Graba nu ajută la nimic. Și înafară de asta, vreau să-l interoghez mai întâi."
Apoi i-au turnat lui Nick niște brandy în gură pentru a-l trez. Acesta a deschis ochii și s-a uitat în jurul
lui. A văzut cinci bărbați care stăteau în cabină cu el și și-a dat seama instant că era prizonierul unor
gangsteri care nu ar fi ezitat nici o clipă să-l ucidă și, judecând după expresiile fețelor lor, nu mila a fost
cea care i-a împiedicat să facă acest lucru.
Ceea ce s-a întâmplat în continuare, confirmă faptul că a avut dreptate.
Căpitanul stătea cel mai aproape de el și Nick a observat că avea o expresie foarte dură.
El a observat, de asemenea, un alt lucru.
Bărbații erau așa de siguri de puterea lor și de faptul că loviturile lor sunt atît de dure, încât au
considerat că nu ar mai fi fost necesar să îl lege. Nici nu le trecea prin minte că un om ar putea scăpa în
condițiile în care e păzit de alți cinci.
"Cine ești tu?" întrebă căpitanul, rece.
"Asta mă întrebam și eu," replică Nick. "Mă simt cam confuz după lovitura la cap."
"Răspunde-mi!"
Vocea era rece și aspră, iar cererea a fost accentuată de lama strălucitoare a cuțitului care era ținut
amenințător în fața ochilor detectivului.
"Sunt doar un barcagiu", a declarat Nick, cu răceală.
"Lasă-mă să-ți reamintesc că nu suntem acum pe râul deschis și că acest obiect nu face zgomot. Ai fost
destul de curajos când știai că nu aș trage, dar îți promit că te voi tranșa acum, dacă îți mai bați joc de
noi.
Răspunde-mi, cine ești tu? "
"Sunt Billy-inundatul.Ați auzit de mine?"
"Nu ține vrăjeala asta la noi. Îl știm cu toții pe Billy."
"Îl știți, așa-i? Bine. Atunci ce mai vreți de la mine?"
"Numele tău?"
"Ei bine, păi vi l-am zis, nu?"
"Nu pe cel adevărat."
"Poate știți voi mai multe decît mine."
"De ce te-ai întors aici?"
"Oare de ce merg eu la orice ambarcațiune? Hm, spune!"
"Hai-hai! Nu te mai juca cu nervii noștri. Te-am prins, omule. Recuperatorii nu umblă deghizați cu peruci
și mustăți false."
"Nu?!"
"Ești polițist ."
"Asta sunt?"
"Și vrem să știi ce urmărești."
"Chiar vreți?"
"Da, asta vrem, nu suntem aici ca să ne distrăm."
"Nici eu."
"Atunci ce cauți?"
"Profit."
În timpul micii confruntări Nick a câștigat timp pentru a analiza forța bărbaților care îl țineau prizonier.
S-a gândit la o variantă prin care ar putea scăpa, având în vedere puterea și agilitatea lui, comparativ cu
cea a agresorilor. Era încă întins pe podea, dar asta nu conta în mod deosebit, pentru că mușchii lui erau
activi și s-ar fi putut ridica din acea poziție la fel de repede ca de pe un scaun.
Căpitanul și-a scos ceasul.
"Îți acord un minut pentru a te decide dacă vorbești sau mori," spuse el. "Pregătiți-vă cuțitele, băieți, și
când va expira timpul puteți să-i faceți felul acestui polițist nenorocit."
Cinci cuțite au răsărit în același timp.
"Cincisprezece secunde," spuse căpitanul.
Nick i-a privit pe rând pe toți încercând să-și dea seama, după expresia de pe fața lor, care dintre ei ar fi
atacat prima dată.
"Treizeci de secunde."
Totuși Nick rămase liniștit, în timp ce nelegiuiții păreau din ce în ce mai nerăbdători să-l atace și să-l
rupă în bucăți.
"Patruzeci și cinci de secunde."
Nu se mai auzea nimic altceva decât ticăitul ceasului pe care căpitanul îl ținea în mână.
"Cincizeci de secunde."
Atunci Nick acționă.
S-a ridicat în picioare ca un fulger.
Pumnul i-a țâșnit ca o ghiulea de tun, iar John, care se afla cu un pas fața celorlalți, a căzut pe spate ca
un taur răpus.
Cu strigăte ca de fiare sălbatice, ceilalți s-au năpustit înainte cu cuțitele ridicate și inimile criminale.
Dar, din nou, Nick a fost mai tare decât ei.
Piciorul i-a zburat în sus, lovind cuțitul din mâna celui mai fioros dintre ei. Pumnul care a urmat l-a lovit
în plin pe atacator, aruncându-l peste cel din spate, care fiind luat prin surprindere de situație, părea că
a devenit confuz.
Nick a profitat imediat de avantaul câștigat.
A sărit înainte și a confiscat cuțitul de la bărbatul pe care tocmai îl lovise. Apoi, cu o agilitate deosebită,
l-a ridicat pe acesta de pe podea, de parcă ar fi fost doar un bebeluș, și l-a aruncat direct către ceilalți.
Ghiuleaua umană a căzut peste ceilalți, astfel încât acum trei dintre bărbați erau puși la pământ ca și
cum ar fi fost secerați.
Al patrulea era căpitanul. S-a aruncat asupra lui Nick, de două ori mai furios, dânduși seama că îl are în
fața lui pe Nick Carter, celebrul detectiv.
Nick l-a întâmpinat însă la jumătatea drumului.
Cu o mișcare fulger a prins încheitura măinii acestuia și i-a luat cuțitul, apoi cu o forță deosebită i-a
răsucit brațul spre spate în timp ce căpitanul urla de durere.
Nick și-a încordat pumnul și l-a lovit pe căpitan drept în față.
Acum detectivul era cel care deținea controlul.
S-a întors și cu o mișcare rapidă s-a îndreptat spre ieșire.
Intrarea era blocată, dar forța lui și-a dovedit încă o dată valoarea.
Într-o clipă a deschis trapa și a ieșit afară în întunericul nopții, urmat de sunetul a două revolvere și
zumzetul gloanțelor care i-au zburat pe lângă urechi.
Dar nu l-au nimerit.
Noaptea era foarte întunecată, iar Nick a înaintat spre punte, ghemuindu-se apoi în spatele unei bărci
care era răsturnată acolo.
Bărbații s-au grabit spre punte, dornici să-l captureze.
Unul dintre ei, mai isteț, a apucat un felinar luminat și a început să lumineze cu el zona din jurul
ambarcațiunii în speranța că razele de lumină ar putea ajunge până la apă.
Bineînțeles că nu l-a putut găsi pe Nick acolo.
"E o adevărate teroare tipul ăsta, nu-i așa?"
"Întunericul nu-l încurcă cu nimic."
"Dar cine e el?"
"Ascultă la mine, Tony, există un singur om în New York care ar fi fost capabil să facă ce a făcut el și
acesta este diavolul numit Nick Carter."
"Ah! Micul uriaș."
"El e! și cu siguranță nu va renunța așa ușor."
Bărbatul numit Tony a chicotit încet.
"O sarcina în plus pentru mine, nu, Morgan?" spuse el; pe Nick l-a un fior rece când a perceput exaltarea
din vocea bărbatului.
"Da – pentru tine și ștreangul tău."
"Nu plec nicăieri fără ștreangul meu, Morgan. Timpul petrecut în India n-a fost degeaba și nu există
nimic mai palpitant decât un ștreang care lasă în urmă cadavre. Îți amintești de Red Mike?"
"Brrrr!" exclamă Morgan. "Mă îngrozești, Tony. Pot să înfing cuțitul într-un om sau să-l străpung cu un
glonț, dar când vine vorba să-l strâng de gât cu coarda până îi fac ochii să-i iasă din orbită și să-i atîrne
limba, asta nu-i de mine."
Un râs înfundat a fost răspunsul lui Tony, apoi oamenii au început să caute pe punte.
Dar l-au căutat fără prea mare tragere de inimă, neașteptându-se să-l găsească, deoarece credeau că
Nick a părăsit cu siguranță ambarcațiunea. Detectivului i-a fost astfel foarte ușor să se ferească de ochii
agresorilor.
Lumina emanată de felinar lumina doar zona în care era îndreptată și făcea ca întunericul din jur să fie
în contrast și mai mare.
Acest lucru îi oferea un avantaj foarte mare lui Nick, iar el a profitat din plin de asta.
Când a auzit primele cuvinte ale bărbaților în legătură cu uciderea el a devenit foarte interesat de
conversație și de remarcile ulterioare făcute de aceștia, fiindu-i evident faptul că Tony era un
ștrangulator.
Afirmațiile sale despre India, ca fiind locul unde a învățat ciudata arta de folosirea a acestei arme teribile
- ștreangul, aveau o însemnătate deosebită pentru Nick.
Toată lumea știa că cele mai periculoase secte criminale stau ascunse ca o pisică la pândă, fiind foarte
determinate în scopul lor si fatale ca mușcătura unei cobre.
Eugenie La Verde a fost ștrangulată până la moarte. Era oare posibil să existe vreo legătură între
uciderea ei și această bandă de nelegiuiți care și-au făcut din ambarcațiunea asta din New York locul lor
de întâlnire?
Să fi găsit oare Nick un indiciu referitor la crima din strada 47, chiar aici, în locul în care s-ar fi așteptat
cel mai puțin?
În orice caz, s-a gîndit să-l observe mai îndeaproape pe acest Tony și să afle care e scopul ascuns al
acestor cinci bărbați.

CHAPTER VII.
THE STRANGLER'S THREAT.
AMENINȚAREA ȘTRANGULATORULUI

După ce s-au asigurat că detectivul e de negăsit, cei trei bărbați, Tony, Morgan și complicele lor, Crofty,
s-au întors în cabină.
Nick le-a urmat îndeaproape și ajuns la ușa de intrare exact la timp pentru a auzi ce vorbesc ei.
"L-ați prins?" întrebă căpitanul când cei trei bărbați s-au întors de pe punte.
"A scăpat," replică Morgan, laconic.
"Cum?"
"A zburat, presupun. Nici urmă de el nicăieri."

"Uite!" zise căpitanul radicând brațul drept, pe care i-l rănise Nick în luptă. "Încheitura mea e ruptă.
Trebuie să plătească pentru asta. Știi cine era, Tony?"

"Mi-a spus Morgan."

"Și ce ți-a spus?"

"Că era micul uriaș."

"Are dreptate. N-avea cine să fie altcineva. Am auzit multe despre el, dar nu l-am mai vazut niciodată
până acum. "At my hands?"

Tony, el trebuie să moară."

"De mâinile mele?"

"Da."

"Când?"

"Cu cât mai repede, cu atât mai bine."

"Mâine, atunci."

"Bah! Dacă reușești să-l prinzi într-o săptămână, îți dau o mie de dolari."

"S-a făcut, căpitane. E un om mort. Ștreangul meu n-a ratat niciodată pînă acum. Mulți au pierit sub
strânsoarea mea, și oh, ce mult îmi place să-i văd cum se luptă pentru ultima suflare."

"Cum e vântul?" întrebă căpitanul, tăios.

"Nu bate deloc," replică Morgan. "Ploaia a căzut toată noaptea. N-am fi putut ajunge la cuib în noaptea
asta oricât am fi încercat."

"Atunci să mergem la țărm. Sindahr va fi acolo. Hai."

Nick atât a așteptat să audă, apoi a mers în grabă la barca lui și a dezlegat parâma.
În timp ce se îndepărta, auzea murmurul de voci ale bărbaților care ieșeau din cabină pe puntea
ambarcațiunii.

Soon there came a gentle splash in the water, and he knew that they had put the boat over the side-the very
one behind which he had hidden, when they were searching for him so eagerly.

That they had some rendezvous on shore near that point, Nick felt certain, and he resolved to follow them
at all risks.

Standing in the stern of his own boat with a single oar, he could force her through the water as silently as a
shadow, while he conjectured that they would row, and that he could thus follow the sound of their oars in
the water.

He was right.

They were soon in the boat and rowing rapidly away, while Nick followed them, sculling as fast as they
rowed. A long pier stretched far out into the bay, near by, and they made directly for it.
The noise made by their oars in the water ceased, and Nick paused, knowing that they had gone beneath
the pier.

Presently he sculled cautiously forward.

His boat touched the pier, and drawing in his oar, he used his hands upon the planking, to force his boat
ahead.

When far beneath the pier, he stopped and listened again.

The silence of death and the blackness of the Styx reigned supreme.

Cautiously Nick drew his little dark-lantern from his pocket, pressed the spring and opened the slide.

A ray of light shot out over the water.

The empty boat employed by the men in coming from the sloop was immediately before him, but the men
had disappeared.

The boat was fastened to a cross-beam of the pier, just where a crib was sunk into the water.

It was not likely that they had jumped into the river, and therefore it followed that there must be a way of
passing through the crib, or of reaching the dock from that point.

Nick pulled his boat forward.

He searched the crib and was examining it intently, when something, he knew not what, caused him to
turn his head suddenly.

The act saved his life.

There was a flash and a loud report, and a bullet whizzed past his ear.

Like a shot he turned and leaped toward the point from whence the flash had proceeded, for in that one
instant he had seen the dark form of a man.

He reached him and seized him in his iron grasp, but even as he did so, the man who had fired the shot
was endeavoring to escape.

They grappled just as he was balanced on the gunwale of the boat, and the next instant they were in the
river and floating away with the tide.

The struggle was short, for one man was no match for Nick.

As soon as they came to the surface, Nick twisted himself free from his opponent's grasp, and struck him a
violent blow in the face with his fist.

He would not have been rendered senseless more quickly if struck with a hammer, and Nick quietly swam
to the nearest wharf with his prisoner.

Having reached it, he pulled the fellow upon the planks, and then with all the expertness of a pickpocket,
searched him.
He found nothing of interest to him, and so left the man upon the dock, to revive as best he could, or to
stay there senseless until found. Nick, who was an extremely expert swimmer, again plunged boldly into
the water.

He headed straight for the pier where he had left his boat, and reached it without accident. Then he set out
at once for the pier where the boat had been procured, realizing that the men were too much on their guard
for him to learn more that night.

Once landed, he hurried to the ferry, crossed to New York, and took the elevated road.

His destination was the house in Forty-seventh street.

"It is my belief that these men know something about the death of Eugenie La Verde," he thought, "and
that Tony knows more of the particulars than the others."

"For the sake of the argument, I will premise that Tony went to the house on the night of the murder, and
that he strangled the girl with his cord.

"What was the motive for the crime, if he committed it?

"What did these men expect to gain by murdering a danseuse? Not money or jewels, certainly, for they left
both, to a considerable amount, on the bureau.

"How did they enter the house from the street, and how leave it?

"In what way is this captain, who is evidently an American, to be benefited by Eugenie's death?

"Those fellows are on their guard, now, They know that I am after them and they will be more than
ordinarily cautious, unless Tony succeeds in getting his deadly string around my neck!"

He was soon again in the house in Forty-seventh street, where the beautiful Eugenie La Verde had met her
sudden and mysterious fate.

When he entered, he went straight to Eugenie's room.

As he stood upon the threshold, he thought he heard a rustling noise not unlike that made by the dress of a
woman as she passed across a floor.

He paused suddenly and listened.

The noise came again.

Quickly he brought forth his little lantern, and touched the button, throwing a gleam of light into the
apartment.

From point to point he turned the ray of light, himself remaining standing in the door-way.

The room was empty.

A moment's search satisfied him on that point, but he was equally sure that he had heard something.

What?
Had a person been there when he stepped over the threshold? and if so, by what means had that person left
the room?

The noises that he had heard could not have been made by a rat, or a mouse.

If the room had been tenanted by a human being who wished to escape observation, why had that person
not gone while he was yet in the lower hall, instead of waiting until he stood upon the very threshold of
the room?

Perhaps the occupant of the apartment was sleeping when he entered, and did not rouse until the last
moment.

Wonderingly, Nick approached the bed, for he had a peculiar feeling that it was not a human being that
had been in the room when he entered, and yet his reason told him that it was.

Suddenly, having lighted the gas and turned toward the bed, he started.

Before him was the proof that somebody or something had been there since he had left the place.

He remembered perfectly how the pillows had been placed when he was there before, and now they were
differently located. One of them was near the foot of the bed and the other was on the floor.

Both were crushed, as though they had been used.