1

-XII-

GLOBALIZAREA

1. Introducere

Globalizarea este percepută, în esenţă, ca un proces de transformare prin unificare. Ca

factor de transformare, unificarea se realizează la nivele diverse si este de naturi diferite.
Altfel spus, realităţi manifeste în anume regiuni ale lumii ajung să exercite influenţe şi să aibă
un anume impact asupra altor regiuni. Mai presus de orice, fenomenul a fost, dintotdeauna,
reclamat de considerente şi factori de natură economică.

În principal, globalizarea are menirea de a genera bogăţie şi a asigura bunăstare. Scopul este
acela de a ridica standardul de viaţă în ţările sărace şi cele mai puţin dezvoltate pentru a le
aduce la standarde economice, sociale şi politice specifice contextelor moderne de dezvoltare.
În egală măsură, prin ridicarea standardelor economice, sociale şi administrative ale statelor
mai puţin dezvoltate, ţările bogate, promotoare ale globalizării au interesul de a spori numărul
puterea de absorbţie şi eficienţa pieţelor de desfacere la nivel mondial.

Potrivit acţiunilor întreprinse şi rezultatelor înregistrate până acum, principalele pârghii de

intervenţie au fost de natură economică, financiară şi administrativă, toate activate prin
intermediul unor structuri instituţionale generalizate la nivel internaţional. Câteva dintre
acestea:

- FMI, Fondul Monetar Internaţional (engl: IMF).

- BM, Banca Mondială (engl: WB).
- BERD, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (engl: EBRD).
- OMC, Organizaţia Mondială a Comerţului (engl: WTO).
- OCED, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (engl: OECD).
- OCEE, Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (engl. OEEC)
- AGCT, Acordul General pentru Comerţ şi Tarife (engl: GATT).
- ACLNA, Acordul de Comerţ Liber între Noua Zeelandă şi Australia (engl: NAFTA).
- ANASE, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (engl: ASEAN).
- PNUD, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (engl: UNDP).
- OMS, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (engl:WHO).
- ONUDI, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (eng. UNIDO).
- CNUCD Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (engl. UNCTAD).
- ONUESC, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (engl.
UNESCO).

Este incontestabil faptul că, în zilele noastre, globalizarea a devenit un curent şi un fenomen
ireversibil, care se desfăşoară în proces continuu, în ritmuri diferite şi cu forţă de impact şi
rezultate diferite.
 2
Pentru a încerca o listare (fără a o pretinde exhaustivă) a ţintelor pe care globalizarea şi le
propune, s-ar putea menţiona: eficienţă economică, productivitate sporită, dezvoltare
tehnologică, pieţe profitabile, schimburi comerciale libere, încurajarea investiţiilor, acces la
standarde superioare de educaţie şi pregătire profesională, mobilitatea indivizilor şi a forţei de
muncă, prosperitate socială. În egală măsură, globalizarea urmăreşte o scădere a numărului şi
a intensităţii conflictelor de orice natură la orice nivele, încurajarea democraţiei, libertate de
expresie, diplomaţie proactivă etc.

Cu toate acestea, după cum practica o dovedeşte pretutindeni, există încă puternice curente
pro şi contra globalizării şi a efectelor acesteia. Ele i-au divizat atât pe oamenii de rînd, cât şi
pe cercetători şi experţi în două grupuri distincte: cea a globofililor şi cea a globofobilor.
Reacţia a survenit, în special, datorită manierei în care structurile instituţionale din diverse ţări
ale lumii reacţionează faţă de fenomenul ca atare (Bourguignon şi Coyle, 1999). Drept
consecinţă, pare legitimă formularea unei aşa-zise argumentaţii pro, dar şi împotriva
globalizării. În fapt, nu avem de a face cu un fenomen nociv, ci doar cu expresia unui
mecanism democratic de prezentare şi susţinere de argumente, în urma căruia se speră ca
întreaga omenire să aibă de câştigat.

1.2. Globalizarea şi pieţele

Urmând descrierea făcută de un analist de marcă în domeniu, globalizarea, prin caracterul său
dinamic, este un proces de deschidere, de liberalizare şi integrare internaţională care se
realizează printr-o largă varietate de pieţe: de muncă, de bunuri, de capital, de tehnologie sau
servicii. (Guillermo de la Dehesa, 2007).

Prin forţe şi pârghii diverse, oamenii, contextele care-i găzduiesc şi în spaţiul cărora
performează tind să se unifice în jurul unor entităţi care să aibă numitori comuni la cât mai
multe nivele: social, economic, financiar, tehnologic, politic, legislativ cultural ş.a.m.d.
Fiecare dintre aceste nivele sau zone de impact evidenţiază caracteristici şi îşi exercită
influenţele prin logica unui concept comun - acela de piaţă. Spre exemplificare, câteva astfel
de pieţe şi avantajele lor ar fi:

 industrială = apariţia, la nivel mondial, a unui mare număr de pieţe de producţie care
indică sporirea accesului la produse străine, atât pentru consumatori cât şi pentru
producători;
 financiară = apariţia şi extinderea la scară mondială a pieţelor financiare şi accesul
facil la finanţările externe;
 economică = construirea unei pieţe comune, globale, bazată pe liberul schimb de
produse şi capital;
 informaţională = flux sporit de informaţii şi date între locaţii geografice aflate la
distanţe considerabile;
 tehnică = o cooperare mai eficientă, un schimb mai profitabil şi o implementare mai
fructuoasă a tehnologiilor de cele mai diverse feluri;
 transporturi şi infrastructură = proliferarea unor mijloace tot mai rapide,
confortabile şi eficiente de asigurare a mobilităţii oamenilor, bunurilor şi afacerilor, ca
generatoare de consecinţe benefice privind comerţul, lumea afacerilor, turismul,
extinderea bunurilor de consum etc.
 3
Desigur că enumerarea poate continua şi include şi alte elemente sau zone de intervenţie pe
care globalizarea le poate viza: politicul, socialul, culturalul, educaţia şi perfecţionarea
profesională, mediul ambiant şi ecologia, etica, sistemele legislative.

Pornind de la această condiţie esenţială, cea a pieţelor ca pietre de temelie ale existenţei
fenomenului globalizării, un interesant şi incitant subiect de cercetare l-ar putea constitui o
comparaţie între tendinţele ”globalizante” sesizabile în vremurile marilor imperii - cel roman
prin excelenţă - şi acelea resimţite în zilele noastre. Diferenţele sunt evidente; în esenţă, după
cum este de la sine înţeles, ele sunt motivate de statutul dezvoltării în ansamblu: tehnologii,
transporturi, viteză, mijloace şi procedee de comunicare, tehnologia informaţiei etc.

Este limpede faptul că, mai presus de orice, romanii aveau nevoie de resurse şi în mai mică
măsură de pieţe de desfacere. În primul rând era imperios necesară o aprovizionare
îndestulătoare şi ritmică cu produse şi alimente de bază. Desigur nu se poate nega faptul că
negoţul şi afacerile erau o necesitate pentru dezvoltarea societăţii şi în acele vremuri. Cu toate
acestea, ceea ce pentru romani era imperios necesar era asigurarea hranei şi distracţiei
(panem et circensem) pentru cetăţeni (linişte socială, adeziune şi forţă electorală) şi pentru
armate (disciplină, eficienţă, eliminarea revoltelor).

Aceste două ”ţinte” trebuiau bine întreţinute, mulţumite şi, implicit, tinute în frâu, fapt care nu
era interesant şi eficient dacă, în masă, ele ar fi fost angajate în economia de piaţă şi ar fi fost
instruiţi pentru a prolifera şi dezvolta pieţe de desfacere. Oricum, fenomenul putea cu greu
căpăta o anvergură de substanţă prin însuşi gradul scăzut al standardelor de dezvoltare a
tehnologiilor.

Prin comparaţie, nu se poate nega faptul că nicio economie modernă nu poate supravieţui şi
nu poate prospera numai pe baza resurselor. O bună motivaţie, în această privinţă este
furnizată de istoria şi evoluţia diferenţelor dintre economiile de producţie şi cele bazate pe
cunoştinţe şi informaţie, precum şi de tanziţia de la puterea ca forţă la cea a cunoaşterii şi a
informaţiei.

Este, în egală măsură, evident şi faptul că nicio economie modernă nu poate exista fără să fie
un actor implicat activ şi eficient la nivel mondial. Chiar dacă un anume stat dispune de
resurse dintre cele mai variate, în absenţa unor tehnologii adecvate şi competitive, şansele sale
de supravieţuire sunt minime. Acest lucru îi va afecta gama şi potenţialul exporturilor, rata
şomajului şi a angajării forţei de muncă şi, în ansamblu, bunăstarea socială.

Revenind la apariţia şi conturarea graduală a elementelor care ”clădesc” fenomenu

globalizării, o problemă centrală rămâne cea a consecinţelor şi impactului asupra viitorului
unei lumi globalizate. La o primă vedere, fiind atât de divers şi complex, bogat în variabile şi
interdependenţe, orice proces de unificare de o asemenea anvergură ar părea de nerealizat.
Dilema pare cu atât mai evidentă atunci când în ecuaţie intră culturile şi civilizaţiile şi ceea ce,
esenţialmente, le defineşte: diversitate, irepetabil, relativitate dar, mai ales, acea forţă
remanentă întruchipată de memoria oricărei culturi.

Pare evident că, fie şi parţial, diferenţele culturale nu pot scăpa efectelor globalizării. Nu
trebuie uitat că astfel de particularităţi se manifestă pe o plajă extinsă, pornind de la zone
restrânse (dar deloc neesenţiale) precum familia, şcoala sau locul de muncă, până la cele de
amplu spectru, precum societăţile sau naţiunile.

Având drept ţintă armonizarea, o lume globalizată va evidenţia schimbări majore, la oricare
dintre nivelele sau zonele deja trecute în revistă. Totuşi, dacă avem în vedere componentele
 4
majore de manifestare a culturilor (simboluri, practici, eroi, valori), este evident că
schimbările vor fi mai uşor de „acceptat” la nivelul practicilor sau chiar al ritualurilor. Acestea
ar putea să reacţioneze mai puţin ostil la acţiunile globalizante decât simbolurile şi, mai ales,
decât eroii sau valorile. Dintre toate, cele mai refractare la schimbări ― valorile ― vor
rămâne, mereu, acei apărători, bine definiţi genetic, ai specificităţilor oricărei culturi.

Dacă se aruncă o privire în timp, cu sute de ani în urmă, astfel de specificităţi ar fi fost mai
puţin important de descifrat şi de abordat, în măsura în care lucrurile se tranşau, în principal,
prin exercitarea puterii ca mecanism de control prin forţă. Evident, în zilele noastre asistăm la
o cu totul altă realitate.

Globalizarea rămâne un concept relativ facil şi confortabil de definit, dar cât se poate de
dificil în a fi prezis şi categorizat prin încadrări „curate” de tipul celor gometrice sau
matematice. Variabilele, care nu pot fi trecute cu vederea de nicio prognoză sau analiză de
caz, rămân cât se poate de stufoase şi complexe: direcţii de dezvoltare, schimbări sesizabile la
nivel de comunităţi şi societăţi, natura relaţiilor interumane sau interprofesionale etc. Orice
greşeală în această privinţă poate avea consecinţe nefaste, în special când, în oricare situaţie
sau tendinţă de globalizare, dimensiunea de evitare a nesiguranţei îşi cere drepturile (subiect
abordat într-o secţiune distinctă).

Oricum, realităţi incontestabile ne îndreptăţesc şi ne invită să nu mai privim globalizarea drept

„un avanpost prea îndepărtat” (a faraway pavillion). Argumentele pro, din ce în ce mai
evidente, aduc speranţa că omenirea va ajunge să populeze medii mai primitoare şi mai
profitabile şi va fi mai adăpostită de conflicte şi neînţelegeri de tot felul.

1.3. Drumul către globalizare

Este cât se poate de interesant de observat faptul că şi în vremea marilor imperii ale lumii,
unificări, dacă nu chiar faze incipiente de globalizare, au existat (desigur, în limitele
capacităţilor de acţiune şi influenţă ale fiecăruia dintre aceste imperii). Neîndoielnic, în acele
vremuri pârghia esenţială de realizare a unor astfel de realităţi era (cel puţin în fazele
incipiente) puterea exercitată prin forţă, în vreme ce puterea execitată prin cunoaştere a avut
efecte pregnant vizibile în etape ceva mai târzii. Pe fundalul acestei diferenţieri, progresul
tehnologic a avut întotdeauna o considerabilă greutate.

Procesul de tranziţie, in crescendo, de la puterea ca forţă la cea impusă prin cunoştinţe/

cunoaştere si, mai recent, prin informaţie, este sesizabilă în devenirea oricărei culturi sau
civilizaţii, acolo unde s-a putut vorbi de unificare şi globalizare.

Din nou, un exemplu grăitor ar fi, probabil, cel al Imperiului Roman, despre care adesea s-a
spus că ar putea fi considerat arhitectul primei Europe Unite în jurul strategicului bazin
mediteranean (Mare Nostrum). Într-adevăr, pentru considerabile perioade de timp, romanii au
reuşit să unifice, să administreze şi să guverneze o mare diversitate de popoare, de seminţii cu
cele mai diverse caracteristici culturale.

Mai mult decât alte imperii, romanii au reuşit să realizeze şi să lase posterităţii o uriaşă
moştenire de valoare. Reţeta reuşitei a fost, probabil, fericita combinaţie realizată între
exercitarea puterii ca forţă şi cea prin potenţialul de cunoştere. Prima pentru cucerire şi,
întrucâtva, pentru menţinerea ordinei, cea de a doua pentru guvernare şi administraţie, în
construcţia şi aplicarea cadrului legislativ, în promovarea educaţiei, a culturii şi, în ansamblu,
în oferta unui nivel de viaţă socială net superior restului lumii aşa-zis barbare.
 5

În această ordine de idei, atenţia s-ar cuveni îndreptată către câteva pârghii esenţiale de
acţiune care, în timp, au căpătat un adevărat statut de instituţii:

- cea a legiunii romane, în ansamblu şi a legionarului, în particular;

- codul de legi şi guvernarea prin lege;
- cetăţenia romană.

Structura militară a Romei antice, având la temelie inspirata legiune, aşa cum ea a fost gândită
şi pusă la lucru în teren, s-a dovedit a fi un excelent element globalizant. Prin arhitectura şi
strategiile sale de acţiune, armata romană a reuşit să atenueze considerabil tendinţele de
respingere şi să înlesnească acceptul şi impactul globalului asupra particularităţilor localului,
până şi în cele mai îndepărtate zone ale imperiului. Acea secţiune a armatei denumită
„Auxilia” (în bună măsură ceva similar cu Legiunea Străină din Franţa) a fost o adevărată
şcoală care pregătea obţinerea acelei răsplate mult râvnite datorită uriaşei sale valori de statut
social: cetăţenia romană.

Probabil că nu este deloc exagerat a se spune că legiunea romană şi legionarul au fost un

veritabil „guvern peripatetic”, o îngemănare de structuri administrative sau ministere
itinerante. Pe lângă actul de cucerire, legiunea trebuia să construiască, să administreze, să
apere, să educe, să aplice legi. Prin toate şi prin fiecare în parte, legiunea şi legionarul roman
erau permanenţi promotori şi ambasadori ai unei ordini şi civilizaţii de standard ridicat. Acest
cumul de funcţii contribuia, practic, şi la ridicarea valorii statutului de cetăţean al Romei, pe
care, după cum se cunoaşte, un soldat străin îl putea obţine numai după 25 de ani de serviciu
militar care, aşa cum s-a dovedit, nu-i pregătea pe indivizi doar pentru utilizarea puterii ca
forţă.

Prin urmare, cetăţenia romană nu a fost doar un simplu mănunchi de drepturi şi privilegii
oferite gratuit oricărui individ, ci un mecanism eficient de guvernare statală, de control intern,
dar şi de administrare a politicii externe prin deprinderi şi aptitudini îndelung formate. Aşa
cum a fost concepută, cetăţenia s-a dovedit un adevărat combustibil care alimenta şi activa
dezvoltarea societăţii şi posibila transformare a oricărui individ într-un actor social util şi de
standard superior.

La fel de interesant ar fi de observat cum, de-a lungul anilor, cercetarea a încercat să explice
maniera de transpunere în fapt a celor două accepţiuni ale puterii ― forţa şi
cunoaşterea/cunostinţele (ultima cuplată cu ştiinţa conducerii şi guvernării) ― în cazul celor
două mari şi însemnate imperii ale lumii antice: roman şi chinez. Aria de cercetare a fost şi
este extinsă, totuşi cel puţin două puncte de reper par a se fi dovedit definitorii.

În primul rând, factorul geografic şi structura populaţiilor care sălăşuiau pe acele meleaguri au
exercitat o influenţă hotărâtoare asupra viitoarei fizionomii a celor două imperii. Se poate,
astfel, argumenta că un imperiu chinez continental, deşi de o considerabilă întindere, dar
situat la o margine a lumii cunoscute ar fi fost mai uşor de construit şi administrat. Diferenţele
de substrat cultural, de un pregnant caracter zonal, nu au fost prea accentuate, fapt răsfrânt
atât asupra artei guvernării cât şi a configuraţiei moştenirii culturale.

Prin comparaţie, romanii a trebuit să facă faţă atât avantajelor cât şi dezavantajelor oferite de
bazinul mediteranean, pe atunci considerat, din multe puncte de vedere, adevăratul şi mult
râvnitul centru al lumii. Evident, acest context a impus o dinamică mult mai alertă şi cu mai
multe provocări care s-au cristalizat, mai întâi în arta guvernării şi, apoi, în forţa de a construi
şi impune o moştenire culturală îmbrăţişată de cea mai mare parte a lumii moderne.
 6

În al doilea rând, şi poate cel mai relevant factor, ar fi fost decis de „elementele constitutive”
reunite sub un centru unic de guvernare. Astfel, în vreme ce chinezii au avut de unificat
„ingrediente” relativ asemănătoare din punct de vedere cultural, romanii au reuşit să adune
laolaltă, să conducă şi să administreze un adevărat babilon de populaţii şi culturi. Nu mai e
nevoie de explicat, aici, dificultatea, dar şi arta de a pune în ecuaţie stadii diferite de
dezvoltare socială şi o multitudine de produse culturale, fiecare cu greutatea sa de sens şi
impact.

Moştenirile culturale ale popoarelor cucerite includeau, de la produse materiale, tradiţii şi

practici, la credinţe religioase eterogene, maniere diferite de adorare a eroilor sau de venerare
a zeităţilor. Fiecare dintre acestea trebuia evaluat şi pus în practică fără a se da naştere la
conflicte majore şi pentru a servi interesul general al mecanismelor de conducere şi
administrare ale imperiului.

Această structură eterogenă de popoare a reclamat un mecanism de conducere care nu a fost

necesar în cazul Imperiului Chinez, şi anume: codul unic de legi şi guvernarea prin lege şi
nu pe baza unui cod de precepte morale şi de comportament (vezi filozofia şi morala
propovăduită de confucianism). Legea unică, pentru Imperiul Roman a fost, necesarmente,
cheia de boltă a supravieţuirii, a durabilităţii şi a progresului.

Guvernarea prin LEGE şi nu guvernarea prin OM a constituit temelia structurii

administraţiei statale a Romei deşi, în cazul ambelor imperii, nu se poate contesta faptul că
personalităţile au avut, la rându-le, roluri cheie. Această deosebire esenţială între
mecanismele de guvernare ale celor două mari imperii a dat naştere şi a proiectat, peste
veacuri, două tradiţii intelectuale distincte, cea occidentală şi cea orientală, vizibile, profesate
şi actuale până în zilele noastre.

Această diferenţă şi-a lăsat amprenta pe majoritatea caracteristicilor şi specificităţilor ce au

dat fizionomia a două mari civilizaţii. Printre acestea, semnificativă este cea a manierei de
evitare a nesiguranţei şi de abordare a riscului si provocărilor (subiect ce va fi abordat într-o
secţiune ulterioară).

În aceeaşi ordine de idei este, din nou, fascinant de urmărit capacitatea de excepţie de care au
dat dovadă romanii atunci când au „împrumutat” şi „recontextualizat” moşteniri şi valori
culturale ale predecesorilor sau contemporanilor lor (popoare şi imperii precum arabii,
egiptenii, grecii, persanii etc.) şi cum au reuşit să le „pună pe piaţă” spre binele şi
prosperitatea imperiului: ştiinţă, tehnologie, inginerie, arhitectură, legislaţie, arte, filozofie,
literatură. Acest adevărat laborator în care s-a conturat şi consolidat o civilizaţie de mare
impact pentru lumea ce i-a urmat este o probă remarcabilă de a pune în practică puterea, dar
nu ca forţă primară, ci, mai ales, cea impusă prin capacitatea de cunoaştere, de acumulare de
cunoştinţe şi de dezvoltare a aptitudinilor necesare.

Impactul forţei exercitate prin cunoaştere este, fără îndoială, considerabil şi în cazul Chinei
antice. Totuşi, înclinăm să credem că, în timp, el s-a dovedit mai puţin tumultuos, de un
dinamism mai ponderat şi cu un caracter mai pregnant autarhic (influenţa îndelungă a
preceptelor morale, cu adevărat rang de religie, ale confucianismului).

Aceşti doi factori determinanţi de cauzalitate au furnizat considerabile explicaţii logice

privind devenirea, grandoarea şi mai ales longevitatea acestor două imperii. Nu mai puţin,
pentru întreaga omenire, amploarea şi substanţa moştenirii, care au trecut categoric testul
 7
timpului, rămân un capital inestimabil de valoare şi de formare a tuturor generaţiilor ce au
urmat.

În lumea antică, prin inteligenţă şi inovaţie tehnologică, nu numai romanii şi chinezii, dar şi
alţii precum grecii, egiptenii, fenicienii sau arabii au parcurs itinerarii relativ asemănătoare şi
au lăsat moşteniri culturale de necontestat ― desigur, cu diferenţele de substanţă şi impact
specifice momentului şi contextului istoric.

Alţii însă, precum mongolii, tătarii sau macedonenii sub Alexandru cel Mare, deşi au ajuns să
cucerească spaţii imense din Asia şi Europa, au luptat greu pentru a-şi menţine dominaţia şi
nu au lăsat prea mult în urma lor. Nu este decît o altă dovadă că iureşul puterii ca forţă are
viaţă scurtă şi face relativ puţin pentru ca o cultură sau o civilizaţie să se consolideze şi să
dăinuie. Aceste imperii au avut viaţă scurtă şi au lăsat posterităţii o moştenire, prin
comparaţie, nu foarte consistentă.

Aducând în discuţie progresul tehnologiei, apariţia şi utilizarea unor materiale de construcţie

mereu noi s-a dovedit a fi o altă legitimă contribuţie la progresul culturilor. Dacă în timpurile
marilor imperii mai ales piatra şi cărămida au deţinut o lungă supremaţie, fierul şi oţelul au
preluat ştafeta în epocile marilor colonizări de mai târziu (vezi epoca Angliei victoriene sau
perioada revoluţiilor industriale). Veacul a înaintat şi materiale de construcţie tot mai
sofisticate şi-au revendicat superioritatea: aliajele metalice de tot felul, ebonita, materialele
plastice şi cele ceramice, fibrele de sticlă şi cele optice etc. Evident şi necesar, asemenea
evoluţii au redus, gradual, supremaţia puterii ca forţă înlocuind-o cu cea a intelectului, a
cunoaşterii, a cunoştinţelor.

Din această perspectivă, lumea contemporană este martora unui permanent fenomen de
tranziţie şi schimbare care afectează toate economiile ţărilor dezvoltate. Clasicele economii de
producţie (care au apărut şi au constituit emblematica realizare a revoluţiilor industriale) sunt
treptat înlocuite de economiile bazate pe cunoaştere şi forţa informaţiei (engl: economies of
knowledge and information). Cu alte cuvinte, suntem cu toţii martori ai tranziţiei de la forţa
muşchilor la cea a creierului, de la giganticele platforme de industrie grea la computere şi
automatizări; pe scurt, de la economiile de tip „hardware” la cele de tip „software”.

Pe de altă parte, pieţele izolate şi restricţionate s-au extins sfidând hotare care, cu ani în urmă,
păreau de netrecut sau de neîncălcat. Între timp, forţa cunoşterii a presat dezvoltarea
tehnologică şi a consolidat legăturile dintre o altă pereche de factori: puterea şi pieţele.
Procesul a cunoscut un continuu traseu ascendent, dar la un ritm relativ încetinit. Deşi în
vremurile revoluţiilor industriale, pe tot cuprinsul Europei, tehnologia şi industriile au
cunoscut dezvoltări fară precedent, încă nu s-a putut vorbi despre o globalizare de felul celei
pe care o contemplăm şi trăim cu toţii, astăzi. Probabil, motivul este acela că încă lipsea un
element capital: viteza.

Câştigând în forţă şi eficienţă, viteza a devenit acel ingredient necesar care a condus la o aşa-
zisă contractare a lumii ca spaţiu şi, mai ales, ca timp (şi aici nu avem în vedere doar
turismul). Astăzi se poate ajunge de la un capăt la altul al lumii în ore, iar informaţia poate
atinge orice zonă a globului în secunde.

Prin numeroasele mijloace rapide de transport, calea către globalizare a devenit tot mai
lesnicioasă, pe uscat, pe mare sau prin aer. Aceste avantaje au uşurat mobilitatea persoanelor
şi bunurilor şi, mai relevant, mobilitatea forţei de muncă. Aceasta este o realitate de
necontestat, cea care a oferit indivizilor aparţinând diverselor culturi posibilitatea de a
 8
interacţiona în cele mai variate moduri: muncă, educaţie, schimburi de informaţie, comerţ,
cercetare, afaceri, activităţi de misionarism.

Viteza şi-a pus amprenta decisivă şi asupra lumii informaţiei, a procesării şi transmiterii de
date, cu acelaşi rezultate spectaculare ― dacă nu, uneori, chiar cu dramatice consecinţe
resimţite frecvent în lumea financiar-bancară sau în decizia politică. Pe rând, diversitatea
mijloacelor de comunicare a devenit, în sine, cheia de boltă pentru înlesnirea înţelegerii
dinamicii devenirii culturilor, dar şi a fenomenului globalizării.

Este cît se poate de clar că globalizarea nu este o invenţie modernă. Cu toate acestea, oricine
poate fi martorul şi poate resimţi impactul său ca fiind mult mai puternic în zilele noastre, în
special începând cu cea de a doua parte a secolului XIX (de la Dehesa, 2007).

Secolul XX şi-a făcut debutul cu integrarea pieţei globale dar, din nefericire, a înregistrat şi
acea tragică perioadă de regres care a culminat cu cele două războaie mondiale, cu Marea
Criză şi cu ascensiunea fascismului şi a comunismului. Globalizarea zilelor noastre este deja
în vârstă de 50 de ani şi evidenţiază caracteristici şi principii operaţionale din ce în ce mai
bine articulate. Consecinţele oricărui eşec, în stadiul actual al preogresului tehnic şi
tehnologic, dar şi al forţei de impact al informaţiei, ar fi greu de închipuit şi ne-ar îndrepta
către stadii contraproductive şi pericole greu de estimat: retragerea sau excluderea din
competiţia economică, renegarea regulilor şi mecanismelor economiei de piaţă, o altă
periculoasă etapă de competiţie militară, sau chiar devastatoare conflicte armate (de la
Dehesa, 2007). Pentru a realiza arhitectura unei globalizări profitabile pentru toţi, lumea are
nevoie de libertate: libertate de mişcare a indivizilor şi bunurilor, liber shimb, libertate de
expresie, absenţa discriminărilor în sistemele de taxare, în regulamentele vamale, o piaţă
liberă a muncii, libertate de investiţie etc.

1.4. Încurajăm sau încetinim procesul de globalizare?

Globalizarea şi memoria culturală

Răspunsurile la asemenea întrebări rezidă, în esenţă, în maniera în care elementul local este
afectat de cel global/globalizant. După cum istoria a dovedit, globalul a penetrat şi influenţat
localul în proces continuu şi în cele mai variate maniere. Putem încerca exemplificări care
dovedesc complexitatea procesului, dar şi faptul că generalizări tendenţioase şi verdicte
definitive ar fi pe cît de nepotrivite, pe atât de nedrepte.

Spre exemplu, produsele de artizanat ale amerindienilor (cu specific incontestabil local)
folosesc materiale care sunt, în bună măsură, fabricate în Europa şi, mai nou, în China:
pânzeturi, metale, vopseluri, mărgele de sticlă, sculuri de lână etc. Tradiţionala ghitară de oţel
din Hawai a fost, de fapt, inventată de un imigrant ceh care trăia în California. Culturi antice,
precum cea etruscă, sau a Romei antice combinau tot felul de influenţe greceşti sau orientale.

Neîndoielnic, asemenea exemple dovedesc caracterul profitabil, constructiv al globalizării.

Totuşi, mai ales în zilele noastre, când ne gîndim la uriaşa expansiune a kitsch-ului
(suveniruri, imitaţii, sau alte barbarisme artistice) sau ceea ce se numeşte „junk food” (în
special exploatată din perspective sau considerente aşa-zis turistice), balanţa înclină categoric
către consecinţele negative.

Pentu a echilibra exemplificarea, prezervarea zonei istorice a Williamsberg-ului colonial, în

statul Virginia, din SUA, reprezintă exact reversul medaliei. Fosta capitală a celei mai mari
 9
colonii britanice din America şi-a primit numele după William al III-lea al Angliei şi a fost
înfiinţată în 1699. Williamsburg, fondat pe vatra localităţii Jamestown din secolul al XVII-lea
este, acum, atât un impresionant muzeu în aer liber, dar şi un oraş viu şi funcţional cu
aproximativ 10.000 de rezidenţi. Meritoriu este faptul că aici totul este cât se poate de bine
apărat de orice fel de kitsch sau artefacte de duzină.

Administrat de o organizaţie de binefacere non-profit (the Colonial Williamsburg

Foundation), oraşul este condus de un primar, un consiliu de edili şi un administrator.

Localitatea-muzeu este locul unor remarcabile puneri în scenă (enactments) menite să ţină
trează memoria americanilor prin prezentarea celor mai variate „felii de istorie” care se doresc
să rămână parte vie a memoriei istorice şi culturale a oricărui american. În ultimă instanţă,
Williamsburg şi ceea ce el oferă este o perfectă simbioză între trecutul şi prezentul unei
stări de fapt, a unei identităţi.

Ca muzeu viu, dar şi ca o comunitate modernă funcţională, oraşul face posibil ca realităţi şi
structuri de organizare vechi de sute de ani (împreună cu oamenii care le pun în fapt) să
coexiste cu cele ale contemporaneităţii. Majoritatea instituţiilor operante în timpurile
coloniale au fost repuse în stare de funcţionare. Băcănia, fierăria, farmacia, brutăriile,
legătoria de carte, croitorul, peruchierul şi frizerul, şelarul, dogarul, tâmplarul sau birtul,
pentru a enumera doar câteva, sunt neschimbate ca înfăţişare, utilate şi deservite ca în timpul
erei coloniale.

Şi instituţiile vremii funţionează, evident simbolic: de la consiliul orăşenesc, la primărie,

tribunal, puşcărie, la armurăria sau secţia de poliţie. Aici totul a respectat îngheţarea ceasului
istoriei, materiale şi mărfuri având întocmai caracteristicile calitative şi de aspect ale epocii.
La fel este păstrată nealterată costumaţia şi atitudinea celor care deservesc diferitele negoţuri
şi servicii, uneltele, armele, procedeele şi tehnicile de lucru şi de producţie, comportamentul
în general. Grija pentru „sterilizarea atmosferei” de orice ingerinţă de contrafacere sau
denaturare a realităţii timpului merge până într-acolo încât, spre exemplu, pielea din care se
fac harnaşamentele este adusă din India. Motivul este acela că, din întreaga lume, doar într-o
anume zonă a Indiei se mai poate găsi asemenea materie primă „neviciată” de tot felul de
chimicale şi alte tratamente moderne!

Mai mult, peste veacuri, Williamsburg invită la reflecţie şi cu privire la felul în care apărarea
bunăstării şi drepturilor comunităţii şi a contribuabilului de rând era gândită şi aplicată. În
consecinţă, un astfel de principiu, considerat capital, a modelat atât cadrul legislativ cât şi
structurile de administraţie şi guvernare. Astfel, în pofida faptului că numărul populaţiei era
apreciabil, puşcăria oraşului avea numai două celule. De ce? Legislaţia vremii interzicea ca un
deţinut, indiferent de gravitatea delictului comis, să rămână în puşcărie mai mult de trei zile.
Motivul era simplu şi practic: întreţinerea sa acolo se făcea pe spezele contribuabilului, aşa că,
în cel mult trei zile, delincventul trebuia condamnat şi pedeapsa aplicată.

O atare optică, vizând prevenirea criminalităţii, a dus, implicit, la o simplificare spectaculară a

actului de justiţie. În funcţie de delict, existau doar trei tipuri de pedepse: biciuirea la stâlpul
infamiei, înfierarea şi spânzurarea, cu menţiunea că orice înfierat recidivist, chiar şi pentru un
nou delict minor, era direct spânzurat, fără judecată. Incredibil, dar o asemenea simplitate a
actului de justiţie a dus la o reducere a criminalităţii şi la o pace socială demnă de invidiat şi
pentru timpurile moderne.

În ansamblu, prin ceea ce comunică, Williamsburg rămîne o memorie vie, un element de

conştientizare a unui mesaj istoric dar, nu mai puţin, un semnal de alarmă vizavi de forţa
 10
remanentă pe care o evidenţiază orice cultură atunci cînd este pusă în faţa unei tendinţe
nediscriminatorii a unui act de globalizare văzut şi impus injust de la înălţimea unui „turn de
fildeş”.

Exemple cât se poate de sugestive sunt încă la îndemână. Să ne oprim asupra binecunoscutei
culturi a populaţiei Amish din statul Pennsylvania, S.U.A. sau, venind la noi în ţară, asupra
celei a comunităţii cazace din Sarighiol, aproape de lacul Razelm, în Dobrogea.

Acest ultim exemplu este un alt model, demn de invidiat, de conviţuire paşnică şi simbioză
între realităţile zilelor noastre şi prezervarea demnă a unei memorii culturale. Minoritatea
cazacilor din păstrează intact aproape totul. Atmosfera de acum 300 de ani se poate vedea în
practici, simboluri, tradiţii şi mai presus de orice, în păstrarea nealterată a limbii. În Sarighiol
nu se vorbeşte un dialect al limbii ruse ci relicva limbii cazacilor vorbită în zona Donului, cu
300 de ani în urmă.

Un alt argument de interes, prin varietate de zonă dar şi de substanţă, l-ar putea furniza orice
studiu pertinent şi bine argumentat al evoluţiei, ca importanţă economică şi socială, a pub-
ului britanic (cârciuma). Mai întâi este remarcabil de urmărit faptul că, prin întreaga sa
substanţă şi impact, cîrciuma britanică emană şocante asemănări cu baia romană; apoi, merită
de reţinut faptul că pub-ul britanic va rămâne o mărturie cât se poate de elocventă a relaţiei
dintre modernitate şi o identitate culturală.

Coborând, din nou, în adâncuri de istorie se pot găsi numeroase exemple de proastă
administrare a cuceririlor, însoţite de acţiuni de globalizare pripite şi lipsite de înţelepciune.
Pentru a puncta unul dintre ele, în această privinţă, ne-am putea opri asupra revoltei Icenilor
(populaţie din zona sud-estică a Britaniei romane) condusă de regina acestora Boudicca (după
decesul soţului său) în jurul anului 60 al erei noastre.

Revolta acestei populaţii locale aflate sub stăpânire romană nu a fost, în principal, declanşată
de motive legate de ocupaţia propriu-zisă (o mare parte din Britania acelor vremuri era deja
parte a imperiului), ci de faptul că icenii înstăriţi şi clasa conducătoare, în frunte cu regele
Prasutagus, au decis ca, după moartea acestuia, să lase moştenire imperiului toată averea
poporului. Mai mult, înainte de decesul lui Prasutagus, aceiaşi exponenţi ai clasei bogate, prin
acţiunile lor, au îmbrăţişat, în mare măsură şi prea repede, cultura Romei încercând să o
impună şi restului populaţiei autohtone. În nicio altă parte a Britaniei ocupate de romani,
vreun conducător local nu îndrăznise şi nu încercase să lase moştenire romanilor întreaga
cultură: ţara şi oamenii săi.

Actul nechibzuit al unui rege care a crezut că poate oferi poporului său linişte şi prosperitate
oferind cuceritorilor romani haina specificului cultural a primit o replică pe măsură. Omul de
rând nu a putut accepta un act de totală renunţare la esenţa culturii sale, transformată în obiect
de negoţ prin decizia unui conducător. O memorie culturală nu este o marfă şi, ca produs
şi avere a unei colectivităţi, nu poate fi niciodată la discreţia unui singur individ,
indiferent de puterea administrativă a acestuia.

Revolta, care a dat o lecţie atât stăpânitorilor cât şi celor stăpâniţi, a dovedit încă odată faptul
că nebănuita putere a memoriei unei culturi nu trebuie niciodată nesocotită. Sigur, cu mari
sacrificii din partea romanilor (unde s-a înregistrat şi o mare eroare de competenţă în actul de
conducere şi administrare a unei zone locale, autorul fiind guvernatorul Gaius Suetonius
Paulinus), revolta a fost brutal înăbuşită. Marea pierdere a fost, însă, aceea că vestigii de
inestimabilă valoare ale istoriei ocupaţiei romane în Britania au dispărut complet, în urma
 11
distrugerii totale a trei mari aşezări: Colchester (capitala provinciei ocupate), Lundinium
(„lăstarii” Londrei de astăzi) şi Verulamium (astăzi, oraşul St. Albans).

Mergând către vremurile noastre, cercetări de anvergură au indicat faptul că expansiunea, la

scară mondială, a fenomenului McDonald’s este un alt exemplu de globalizare ― dar, de data
aceasta, cu mai multe consecinţe negative decât pozitive.

Fenomenul McDonald’s poate fi asemuit cu o impunere, la nivel mondial, a unei culturi

materialiste de nevoi primare care, prin forţa sa de impact, tinde să dilueze specificităţi
naţionale şi culturale. Din această perspectivă el devine un element globalizant lipsit de
substanţă şi chiar nociv prin fetişul unei armonizări sau unificări false. Mai întâi, pentru faptul
că în niciuna dintre regiunile în care pătrunde acest lanţ imens de magazine „fast-food” nu
este purtător de specificităţi şi ingrediente culturale, aşa cum se pretinde a fi. Deşi
comercializează preparate alimentare care se doresc specifice unor anume regiuni ale globului
(clasicul hamburger sau hot-dog în America şi Europa, cârnaţi în Germania, falafel în Egipt
sau acelaşi burger pregătit cu fructe de mare în China şi alte ţări ale Asiei de Sud-Est),
singurul scop este purul profit, rapid şi facil. Mai mult, toate sunt socotite de forurile de
analiză a alimentaţiei şi de către nutriţioniştii de pretutindeni ca fiind cât se poate de
dăunătoare şi cauzatoare de dependenţe.

În ciuda unor lucruri pozitive, precum un ambient relativ plăcut şi bune condiţii de igienă,
McDonald’s cultivă un hazard alimentar, cultul deja blamatului „junk-food”, care, în ciuda
tuturor semnalelor de atenţionare, continuă să prospere şi să câştige teren.

Un exemplu similar dar, de data asta, cu impact la nivelul esteticului, spiritualului sau
comportamentului ar putea fi considerată industria de film a Hollywood-ului zilelor noastre.

Tot în zona lărgirii orizontului spiritual şi a capacităţii indivizilor de a percepe şi înţelege

specificităţi de ordin cultural, forţa de impact a limbii şi a actului de traducere rămân elemente
fundamentale în iniţierea şi devenirea oricăror tendinţe globalizante. Faptul că subiectul nu
este deloc de neglijat, o dovedesc ample analize ale exegeţilor în această privinţă. Cu titlu de
exerciţiu înclinăm către un nume de referinţă în domeniu, cel al lui Michael Cronin (profesor
şi cecetător de marcă în domeniul studiului traducerii). Pe lângă multiplele sale studii,
volumul”Translation and Globalization”(op. cit.) merită atenţia oricărei cercetări interesate
de actul traducerii într-o lume substanţial transformată datorită forţelor globalizării.

Cercetătorul atenţionează, cu mult profesionalism al argumentului pertinent, faptul că, pe

fundalul unui context al globalizării şi actul de traducere poate fi (funţie de capacităţile,
orizontul de cunoştinţe al traducătorului sau de contextul de piaţă) atât un element benefic, cât
şi unul contraproductiv. Oricum, traducerea şi traducătorul rămân veritabili mediatori în zona
multiculturalismului.

Deşi nu pare o zonă de prim interes şi necesitate, atunci când se vorbeşte de globalizare, actul
de traducere suportă, la rându-i, impactul şi consecinţele globalizării, care şi-a pus amprenta
atât asupra statutului traducerii, cât şi, implicit, a traducătorului. Iată doar câteva zone care
merită atenţie şi acţiune, în consecinţă:

- mai ales în practică nu trebuie ignorat faptul că traducerea se deosebeşte substanţial

de interpretare, atât prin rolul cât şi prin impactul său. În vreme ce prima trebuie să
aibă forţa de a introducere şi conştientiza anume specificităţi culturale, iar produsul
său să poată garanta continuitate cu proiecţie în timp, cea de a doua rămâne un
instrument de comunicare punctuală, de moment.
 12
- diversificarea mijloacelor şi practicilor de efectuare a traducerii.
- intensificarea actului de traducere ca ingredient esenţial al promovării diversităţii
culturale.
- plierea traducerii (formă şi conţinut) pe cererea şi oferta unei economii de piaţă
dinamice (ţinte din ce în ce mai numeroase şi diversificate).
- actul şi statutul traducerii influenţat de apariţia şi dezvoltarea unor instituţii şi
organizaţii multinaţionale, a automatizării (traducerea automată şi cea asistată de
computer) şi a forţei economice a anumitor limbi de largă circulaţie. În paralel, se cere
bine conştientizat şi analizat impactul acestor influenţe asupra intelectului şi a
gândirii.
- consecinţele unei transpuneri neadecvate a localului în sfera globalului.
- dezechilibrul generat de acelaşi efect al cererii şi ofertei în privinţa volumului de
traduceri literare si cel al traducerilor din zona domeniilor specializate (stiinţă,
economie, finanţe, politică, legislaţie, management).
- astfel de realităţi şi tendinţe semnalează o alarmantă fragilitate a ”ecosistemului
lingvistic” şi pierderi fără precedent la nivel de limbă (vocabular, intonaţie şi accent,
structuri gramaticale, stilistică, genuri de discurs, economia textului etc.) şi limbi
(ecchilibru interlingvistic la nivel global, şansele de supravieţuire ale limbilor
minoritare).

Cele amintite, cu titlu de exemplificare şi atenţionare indică necesitatea abordării practicii

traducerii cu mult discernământ şi profesionalism într-o lume globală, dar la fel de plină de
realităţi multiculturale şi multilingvistice.

In ciuda unor astfel de ”neajunsuri”, ritmurile rapide de dezvoltare, la nivel mondial fac din
globalizare un fenomen tot mai articulat şi inevitabil, cu avantaje care se speră să surmonteze
dezavantajele. Atunci când sunt implicate culturile, din păcate, globalizarea încă are multe
vulnerabilităţi şi consecinţe dintre cele mai impredictibile (Rodrik, 1997; Stiglitz, 2003; Wolf,
2004). Ca atare, pentru a oferi cîteva stimulente în vederea luării unei decizii corecte vom
prezenta două liste, una pro şi cealaltă contra fenomenului globalizării. Considerentele ce vor
urma (ca elemente ale unei liste oricând perfectibile) au fost selectate cu speranţa că vor fi
bune subiecte de reflecţie privind corecţii de abordare sau comportament, stimuli pentru o
justă înţelegere şi sporire a forţei prin cunoaştere şi de dobândire a unor cât mai eficiente
competenţe de interculturalism.

1.5. Argumente pro-globalizare

- un process continuu şi dinamic de liberalizare, deschidere şi cooperare internaţională;

- o tot mai eficientă interconectivitate, integrare şi interdependenţă în variate domenii;
- sporire a fluxului de circulaţie a bunurilor, serviciilor, comerţului, finanţelor şi
informaţiei;
- şansa de a avea acces sporit şi a simţi efectele benefice ale diversităţii, elementului
nou şi novator, în general;
- realizarea unor deziderate de factură şi interes public, precum: pacea globală, condiţii
de sănătate şi igienă la nivel global, conservarea mediului;
- globalizare înseamnă libertate: comerţ liber, acces liber şi condiţii nerestrictive pentru
investiţii şi capitalizare;
- o cale de diminuare a gradului de evitare a nesiguranţei;
- acces mai rapid şi facil la cunoaştere şi, implicit, şansa de a realiza o trecere cât mai
rapidă de la condiţia de putere ca forţă la cea a cunoaşterii şi a cunoştinţelor;
 13
- teren fertil pentru diseminarea principiilor democratice în cele mai variate zone ale
vieţii sociale şi încurajarea apariţiei unui cât mai mare număr de state de drept;
- dispariţia graduală a rigidităţii regimului frontierelor de stat;
- acces facil şi eficient la informaţie, în genere;
- avantaje, fără precedent, ale dezvoltării tehnologiilor: transporturi, producţie,
materiale de ultimă generaţie, tehnici de procesare (depozitarea şi refrigerarea, de
exemplu).;
- imensele beneficii ale WWW (reţeaua mondială de informare electronică) şi a altor
numeroase mijloace de circulaţie a informaţiilor;
- progresul spectacular al ştiinţei: medicină, biologie, chimie, fizică, cibernetică şi
automatizări, aeronautică etc.;
- profitabile schimburi de experienţă, cunoştinţe şi reduceri substanţiale ale costurilor, în
ansamblu;
- o mai bună gestionare a studiilor de caz, ajustare a tehnicilor şi strategiilor de
conducere (management) la toate nivelele necesare;
- reducerea, la minim posibil, a birocraţiei;
- eliminarea unor bariere precum cele legate de regimul taxelor, schimburilor
comerciale sau al procedurilor vamale;
- o mai mare ocazie pentru a „filtra” valorile culturale, sociale şi valorificarea celor mai
profitabile calităţi ale acestora;
- încurajarea şi ameliorarea comunicării prin învăţarea de limbi străine;
- eficientizarea aportului educaţiei şi asigurarea unui mediu adecvat pregătirii
profesionale şi oportunităţilor de angajare a forţei de muncă;
- reducerea nivelului sărăciei şi eliminarea anlfabetismului;
- securitate socială prin gestionarea corectă a cauzelor şi a efectelor fanatismului, a
naţionalismului excesiv, a xenofobiei, a fundamentalismului şi, mai ales, a
terorismului;
- un mai bun acces şi o mai eficientă exploatare a resurselor naturale ale întregii lumi, în
special a rezervelor energetice şi a surselor de apă;
- o mai bună conştientizare a importanţei protejării mediului, a reducerii poluării şi a
stopării încălzirii globale;
- mobilitate sporită a persoanelor şi la nivelul pieţei muncii;
- şanse sporite pentru o intervenţie rapidă în situaţii de necesitate: calamităţi naturale,
incendii, epidemii, accidente, furnizarea de ajutoare umanitare.

1.6. Argumente împotriva globalizării

- o posibilă erodare sau chiar pierdere a identităţilor şi suveranităţii naţionale, având

drept consecinţă o crescută rezistenţă faţă de orice schimbare, precum şi o exacerbare
a tendinţelor naţionaliste;
- consecinţele ciocnirii dintre elementele globalizante şi particularităţile locale;
- o ameninţare la adresa personalităţii comunităţilor şi a indivizilor;
- rezistenţa manifestată de memoria culturală faţă de tendinţe grăbite şi opace de
instituţionalizare nediferenţiată;
- schimbări la nivel de practici (obiceiuri, celebrări, comemorări, ritualuri) nu sunt bine
primite, situaţia devenind mult mai critică atunci când intră în discuţie eroi sau valori
specifice unei anume culturi;
- incompatibilităţi greu de depăşit şi amendat, datorită faptului că nu se acceptă ideea
potrivit căreia este necesar să „înveţi să te dezveţi” atunci când intră în discuţie mai
multe contexte culturale;
 14
- reticenţe vizavi de ingerinţe în cultura/specificitatea familiei, a principiilor de educaţie
sau a celor ce guvernează relaţii dintre indivizi;
- economiile neperformante sunt încă penalizate în loc să fie sprijinite;
- un ritm prea alert pe calea armonizării standardelor nu poate fi înţeles de anumite
culturi (nivel redus de cunoştinţe şi standarde de educaţie);
- existenţa unor discrepanţe majore între nivelele de bogăţie şi cele de sărăcie, fapt care
generează reticenţă şi atitudini defensive faţă de contacte interculturale sau cooperare
între state;
- incompatibilitea existentă între tendinţele, în creştere, de mobilitate profesională şi
liberă circulaţie a persoanelor, în contrast cu restricţiile vamale şi de frontieră încă
practicate de anumite state; consecinţele sunt cât se poate de contraproductive pentru
turism, educaţie, afaceri, schimburi comerciale, nivele ale şomajului, combaterea
criminalităţii şi a terorismului, a traficului ilegal de toate naturile etc.;
- maniera în care produsele şi practicile mediatice, precum şi impactul informaţional
afectează identităţile culturale; de multe ori, acestea continuă să fie percepute drept
agresare intelectuală sau educaţională;
- piaţa globală trebuie să rămână un concept economico-financiar şi administrativ, dar
nu unul cultural;
- pierderea locurilor de muncă în statele dezvoltate şi zonele urbane, ca urmare a
investiţiilor în ţările subdezvoltate, fapt dictat de costul redus al forţei de muncă
străine;
- înlocuirea produselor autohtone cu cele importate (o balanţă import-export nerealist
aplicată la realităţile unor anume ţări);
- în practică, sentimentul de inferioritate şi lipsă de consideraţie al opiniilor exprimate
de ţări mai puţin dezvoltate în raport cu cele dezvoltate sau marile puteri mondiale;
- aversiune faţă de abuzurile de putere manifestate şi profesate de bănci şi instituţii
financiare internaţionale;
- manipularea strategiilor de dezvoltare ale economiilor şi ale altor programe sociale, în
ţările sărace, prin intermediul împrumuturilor pe termen lung, de către instituţii
financiare internaţionale;
- o integrare în forţă, tendenţioasă şi nerealistă a globalului în elementul local/regional
(ex: reţele comerciale şi de supermagazine şi impactul acestora asupra micilor
producători şi comercianţi;
- orizonturi culturale periculos de înguste, imposibilitatea de a înţelege necesitatea
contactului intercultural, sau chiar a-l respinge datorită nivelelor scăzute de cunoştinţe
şi educaţie;
- globalizarea este, în principal, percepută ca un proces egoist şi acaparator şi nu ca o
ofertă altruistă şi benefică; cauze vizibile: degradarea mediului, distribuţia injustă a
bogăţiei, adâncirea decalajelor economice sau costurile umane generate de terorism,
alienare, respectarea doar în teorie a drepturilor cetăţeneşti etc.

1.6. Ce ar trebui făcut pentru o globalizare profitabilă pentru toţi?

Mai întâi, plecând de la conţinutul greu de semnificaţii al argumentelor pro şi contra, trebuie
acceptat, de către noi toţi, faptul că globalizarea este un fenomen ireversibil al epocii
moderne cu care orice individ se confruntă, pe care nimeni nu trebuie să-l ignore sau să-l
desconsidere şi în raport cu care toţi trebuie să fie conştienţi că implicarea este necesară şi
inevitabilă. Orice evadare de la o asemenea realitate aduce numai adversitate, frustrare,
experienţe dăunătoare.
 15
Ceea ce explică şi impulsionează, mai presus de orice, fenomenul globalizării este inevitabilul
progres al tehnologiei. Este un adevăr la care popoare şi comunităţi sunt martori dar, în egală
măsură, constructori şi beneficiari.

Globalizarea, pentru a face o comparaţie sugestivă, este un gen de mecanism sofisticat, creat
de om şi pe care omul este obligat să-l pună în funcţiune. Marele pericol apare acolo unde
putera mecanismului creat întrece capacitatea omului de a-l gestiona şi controla (vezi
regretabilul accident de la Cernobâl!). Prin urmare, reţeta succesului şi a securităţii indivizilor
şi comunităţilor rezidă în cunoaştere şi în arta şi ştiinţa conducerii, în management.

Făcând din nou referire la argumentaţia în favoarea şi cea împotriva globalizării, o concluzie
echilibrată credem că ar fi aceea că trebuie să fim oricând conştienţi că acesta este un
fenomen care, pe de o parte oferă, dar în egală măsură solicită sau revendică. Ca atare, din
partea oricui, fie aceştia simpli indivizi, cercetători, experţi sau politicieni, ar trebui făcut
efortul de a realiza cel puţin două deziderate:

- primul ar fi acela ca niciunul dintre încă existentele argumente pro-globalizare să nu

treacă în tabăra adversă, din cauza unor nepotrivite expertize, false proiectări de
scenarii, a unor strategii şi politici greşite şi a altor cauze de acelaşi gen;
- în al doilea rând, orice efort trebuie direcţionat către acele căi şi mijloace care ar putea
amenda, remedia şi, de dorit, muta orice argumentaţie de tip contra globalizare în zona
celeilalte.

Luând în consideraţie cele expuse, vom selecta câteva dintre concluziile şi aşa-zisele
obligativităţi pe care cercetători de renume în domeniul globalizării le propun pentru a se
putea realiza un parcurs profitabil şi lipsit de conflicte (Stiglitz, 2008; de la Dehesa, 2007).

- o coordonare şi evaluare (management) atentă şi realistă a impactului globalului

asupra localului, a ciocnirilor dintre fenomenele globalizante şi memoriile culturale.
Aici nu trebuie trecut cu vederea faptul că orice cultură nu este definită exclusiv prin
produse materiale, ci şi prin valori, principii de etică sau alte zone de mare
sensibilitate. În această privinţă, problema ridicată de Samuel Huntington (Huntington,
1996) cere atenţie. Huntington pleacă de la premisa că, în zilele noastre, originea
conflictelor într-o lume globalizată nu este de natură economică sau ideologică, ci una
profund culturală. Argumentele unei atari poziţii au fost deja trecute în revistă.

- o democratizare reală a globalizării prin intermediul unor instituţii democratice

consolidate şi bine articulate pe obiectul de intervenţie al fiecăreia. Principala menire a
acestora trebuie să fie aceea de eliminare a tensiunilor de orice natură. Aici, o viaţă a
societăţii bazată pe ceea ce se numeşte democraţie participativă şi politică publică
(discuţii şi dezbateri angajate de factorii de decizie din stat cu un public ce provine din
cele mai diverse zone ale socialului, înaintea punerii în aplicare a oricăror decizii ale
actului de guvernare) este mai mult decât benefică.

- eliminarea deficitului democratic în instituţiile internaţionale (vezi: Stiglitz, 2008).

Aici, câteva dintre punctele esenţiale de reper enumerate de cercetător ar fi:

 modificarea structurii votului în cadrul Fondului Monetar Internaţional şi al Băncii

Mondiale prin sporirea cuantumului de decizie pentru ţările în curs de dezvoltare:
 modificarea ponderii reprezentării statelor în forurile internaţionale, prin extinderea
numărului de ministere participante (nu numai economie şi finanţe):
 16
 o revizuire a aşa-zisului contract social global, menit să creeze baze mai echitabile în
relaţia dintre statele dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate, ambele grupe, în fapt,
grupând locuitori ai aceleiaşi planete: sume corecte plătibile în schimbul resurselor
naturale, politici ale datoriilor şi împrumuturilor, amestecul în viaţa social-politică a
democraţiilor incipiente, politici de protecţie a mediului ş.a.m.d.
 o mai onestă transparenţă şi posibilitatea de a se susţine puncte de vedere diferite în
cadrul întrunirilor la nivel internaţional;
 participare crescută a reprezentanţilor ţărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare la
actul decizional convenit la nivel internaţional;
 proceduri juridice mai eficiente care se pot realiza prin înfiinţarea unui forum
internaţional cu prerogative de monitorizare şi aplicare a unui cadru legislativ de
cuprindere internaţională; înfiinţarea unui tribunal internaţional al cărui domeniu de
competenţă şi responsabilitate trebuie să fie atestarea legalităţii acordurilor
internaţionale de orice natură (inclusiv cele regionale sau bilaterale) precum şi
împiedicarea fragmentării sistemului comercial şi financiar global potrivit unor
interese zonale;
 globalizarea nu trebuie abordată şi privită în termeni de „alb – negru”, ci ca un
complex de factori, realităţi, efecte, consecinţe etc.

- o mai bună integrare a pieţelor de muncă, libera circulaţie a capitalului şi liberarizarea

schimburilor. O necesitate reclamată de faptul că, în ultimii ani, se asistă la
accentuarea discrepanţelor dintre statele dezvoltate si cele în curs de dezvoltare, fapt
care genereaza disfunţii de substanţă la nivel de produs intern brut (PIB).

- promovarea comerţului internaţional ca element real de progres. Nivelul de educaţie,

de expertiză şi profesionalism trebuie să devină mai categoric pentru industriile care se
dezvoltă decât în cazul celor care înregistrează un curs descendent.

- dezvoltarea tehnologiilor şi a telecomunicaţiilor a dovedit cert faptul că societăţile

globalizate sunt mult mai bine integrate şi, în consecinţă, pieţele (finanţe sau comerţ)
pot integra mai rapid atât producătorii cât şi consumatorii.

- instituţii internaţionale şi corporaţii multinaţionale capabile să fie flexibile şi bine

articulate pe analiza caracteristicilor locale atunci când acestea sunt vizate de acţiuni
globalizante. Aici, bine monitorizate trebuie să fie cheltuielile, proprietatea
intelectuală, competiţia, mediul, sănătatea, educaţia, traficul ilegal de orice natură,
terorismul, proliferarea armamentelor.

- extinderea, diversificarea şi ridicarea calităţii programelor educaţionale, de cercetare şi

pregătire profesională, ca singure soluţii pentru creşterea productivităţii şi a bunăstării
sociale şi pentru reducerea costurilor.

- găsirea celor mai bune căi şi mijloace de promovare a multiculturalismului şi nu a

peneplenizării culturilor; a nu urmări un astfel de deziderat înseamnă a anihila
personalitatea, a robotiza şi a egaliza indivizii ca entitătăţi.

Parcurgînd un astfel de „referat de necesitate”, pentru a încheia pe o notă de sugestie, am

putea compara orice construcţie globalizantă cu aceea a unei case. Doar utilizarea de
materiale de construcţie, mecanisme şi tehnologie de ultimă generaţie nu va conduce,
neapărat, un rezultat dorit. Pentru a se ajunge la edificiul proiectat este nevoie de o optică
 17
globală, de clarviziune, flexibilitate, de răbdare. Nu sunt suficiente numai materialele, chiar de
cea mai bună calitate, ci şi un proiect bine motivat prin situaţii şi analize de caz.

Prin extrapolare, pentru cei ce nu înţeleg sau nu doresc să înţeleagă globalizarea prin prisma
dezideratelor punctate, înseamnă că nu se poate înţelege un lucru cât se poate de elementar:
nimeni nu poate să şi mănânce dar să şi păstreze o prăjitură, în acelaşi timp !

-----.-----