ABATORUL FERICIRII

Paul Chetreanu-Don
Când societatea devine un abator, fericirii îi rămâne doar să fie tranșată
 Acesta nu este un volum de poezii
.............................................................................................................................
Acesta este o

Antipoezie
Într-o

Antiartă
Cu un

Antilirism
Și o

Antirimă
Având un

Antivers
Și o

Antiestetică
Cu un

Deprimism necrofil
Pentru o societate

Antiumană
.............................................................................................................
El este o poezie ruptă-n optzeci de bucăți
 Abatorul fericirii

Se nasc cadavrele din carnea putrezită a mizeriei emoționale

În ABATOR se taie fericirea în bucăți de plumb depresogene

Preadamiții își pierd în animale ultima fărâmă de credință

Iar în nocturnul epifan al vieții, creaturile își urlă moartea-n chin.

Se atârnă în cârlige ruginite nemurirea ultimei cine de taină

Unde sângele se bea din pocalul abisal al finitudinii eterne

Hrănind infernul presupus al vieții cu carnea veștedă din vid.

În farfurii se gustă dulce, avorturi din comoara conștiinței,

Se gustă oamenii între ei, tăind din sufletele zeilor apuși

Bucăți din frageda necrofilie, unde saliva se scurgea în conflagrații

Și ambrozia de fiere își scaldă înțelepciunea în nihilul șoptit

Iar în constructul ființei se gangrena un carnivor lihnit de moarte.

Prin minte mai atârnă doar cadavre încolțite de pofta muribundă

Ce umple demonii lăuntrici în faze neuitate ale crimelor pasionale

Sufletul lăsat în sanatoriu, se umple și el doar de-o boală necurabilă

Și în inimă se naște ura infinită din abisul defect al maternității.

Naștem doar fiii morți ai propriei goliciuni transpusă în nulitate

Pierduți în umbra vieții ne ofilim creația avortată în coșciug

Ca niște leșuri transcendente prelinse într-un altar sub flăcări

 Iar fericirea absorbită în ABATOR, vomează fierea omului modern.

Adesea ochii nu se mai zăreau în mintea absorbită de destin,

Un chip confuz își dilata conturul în neființa suferindă din suflet

Ce se lăsa sfâșiată fără milă spre momentul prezent nemuritor

În care filele deteriorate ale vieții se descompuneau în versuri...

Cartea existenței se degradează în fața tehnologiei înmărmuritoare

Pe paginile ABATORULUI mai rămân... urme ale picurilor de sânge coagulat

Vărsați în urma chinului perpetuu de a fi om în convalescență

Ce astăzi își pierde esența sub granitului golului neîntrerupt.

Nu se mai caută biofilul, în suflet domnește un necrofil care sabota

Atras de ispita obiectuală a neființei încoronate cu aurul efemer

Ce stăpânește în gheara ei de demon un totalitar neintrigant

Care se încarnează ca o lepră în conturul uman pierdut în amintiri.

Spre bani se îndreaptă lumea, spre o pierzanie în nefericirea puterii,

Se scurge pe pământul otrăvit căderea demonului nevăzut în minte

Iar printre norii întunecați ai vieții furtunoase cade fulgerul nocturn.

Ființa stă goală, fără leac, fără sens, pierdută-n lumea corporațiilor.

Și-apoi din timpul nerămas al vieții limitate în universul catastrofic

Cu lăcomie își agață ființa în disperarea înlocuitoare de nimic

Pierzându-se în firele de nisip ale morții nerăbdătoare în catastif

Unde, în final, așteaptă o ultimă trezire la viața cea pierdută.

ABATORUL iubește mai mult obiectul decât omul pe care l-a pierdut
 Tu ființa goală în viață, obiect în devenirea golului din tine

Pierdută în lăcomia nemărginitei marginalități a sufletului

Ce boală mai nocivă și mai impersonală decât să fii neom?

Ce sânge e mai sacru și mai impersonal decât să fii neomul?

În hăul adormirii, în recele cămin din interiorul necioplit

Un sterp necontenit al existenței, se naște în natura nefirească

Iar legea firii moare, pierdută îi este esența muritoare,

Străpuns e universul de gloanțele fără de fondul plumburiu

Croindu-și abisul în ființă , în sufletul pierdut și în gândul nenăscut

Iar existența se golește de mirare în fragedul mormânt neastupat.

În ochii orbi ai sorții, muțenia se naște în netrăirea colosală a vieții

Autizarea e totul și nimic, ce odată a mai fost în viața canceroasă

Prefabricatul om, se naște ca o clonă transcendentală a ființei

Formând din avortoni o colonie demnă doar de o moarte

A ultimei robotizări deliberate a ființei autohtone pierdute

Ce a ajuns să fie în viață o fiară pe cale de dispariție eternă.

În atelierul minții, uneltele își sparg cu ură visarea cosmologică

Prevăzând pentru o clipă gravă, eterna tristă destrămare din ABATOR.

Sufletele de plastic, plutesc în râul poluat de grijile interioare

Ca niște pești cu burta la soare, ce își ard solzii emoționali.

Apa vitală nu mai e vie, viața e mai moartă decât moartea,

Iar inima putrezește între betoanele criminale ale naturii...

 Pe pământ am avut de toate, acum rămân doar firimituri,

Frânturi mici ale unui întreg, care se fisurează tot mai goale

Și tot mai singure, într-un univers pierdut al minții alunecoase

Unde omul își bate ciocanul indiferentismului de nicovala timpului

Înroșită de duritatea rutinantă în care omul și complace ființa pierdută.

Timpul ofilit se pierde printre degetele îmbătrânite ale nihilului,

Tot mai pustie, ființa își creează ultimul abis întunecat al nemuririi

Chiar dacă lumina se va aprinde, întunericul nu va dispărea complet,

El acaparând într-o ultimă beznă nemărginită a destinului evaporat

Gramele de umanitate presărate peste omenirea pierdută în prezent.

Praful uitării mai bate peste umerii îngreunați ai finitudinii

Apăsarea grea și nedefinită a confuzei perpetue terestre....

Orologiile stricate stagnează muțenia absorbită de răceala moartă

Printre care se scurg gramele împovărătoare ale trăirii rămase.

Se zbat constelațiile haotice în poienițe depersonalizate de viață

Unde ființa devine o supernovă pe propria cale a imploziei definitive

Distrugându-și ultimul indiferentism incandescent al ABATORULUI fericirii.

Nu se mai nasc emoții, moartea pasională și-a făcut cămin în suflet,

Amorțit într-o totalitate apartenența în vidul neclintit al vieții.

Stagnează totul ca o piatră mortuară învechită de absență

Sub care, viețuitoarele moarte își zvârcolesc lumina pierdută

Trezind în întuneric, o licărire vagă de fermentație interioară.

 Pământul sterp, fără de ființe, umplut acuma de roboți căzuți

Își frânge în inimă pumnalul canceros, apoi devine și el mort.

Fără de viață, nu mai suntem... fără ecou rămânem vidul complet

Și în capătul nocturn al zilei trecute ne umplem sufletul de venin

Otrăvind greutatea ființei cu ușurătatea neînsuflețită de necrofilie.

Întotdeauna, atras de lumina luminatoare a ABATORULUI, omul se va prăji

Ca un bec ars spre propria cunoaștere pierdută în distrugere.

Dubiul neîntrerupt va naște doar întrebări inutile și pierdute

Care vor reclădi aceeași incertitudine bolnavă neacceptată

Care își dezvoltă tentaculele scurte, acaparând angoasa abisală

Al ultimului respir chinuit din gura obosită de aer evaporat.

Sufocare ființei pierdute nu mai reprezintă un dacă ci un când,

Culminând în coronamentul fierbinte al riscului pierdut al deveniri.

Ucigașii metamorfozei incestuoase, șed mulțumiți în jilțul machiavelic

Hrănindu-și fără de fond, vanitățile din cataclismele morbide strangulate

A unei ființe pierdute în eterul efemer al credinței dispărute,

În spatele căreia altarele se prăbușesc în groapa nemărginită

A apăsării sufletești interminabile din pieptul îmbătrânit și gol

Care se gârbovea satanic în buncărele morții ascunse în minte

Unde oasele uitate și îngălbenite ale cadavrelor dizolvate în temporalitate

Își croiau duritatea nedorită față de sensul existenței umane.

Apune tot mai des, sufletul sub soarele sleit de puterile slăbite
 În nopțile pline de insomnii dure, umbrele reînviate strivesc

Pământul obosit și neînsuflețit al ABATORULUI crea golul interior vast

Unde abisurile reci și nerăbdătoare își deschid hăul interminabil

Al nemărginitei suferințe din egocentricul fisurat din existență

Absorbind ca un burete halucinațiile inocente ale viitorului.

Ochii triști, se sting ca o flacără din lacrimile durerii neîntrerupte

Pe când din gândurile inimii înlăcrimate în pierzanie izvorăsc

Cascade abundente și neobosite ale zbuciumului perpetuu

În care omul disociat își îneacă inevitabilul și concretul dezolant

Într-o magnitudine nelimitată a chinului universal în cosmos.

Răbdând adesea, într-un alint matern, boala vieții, cea de a fi.

Tăcerea moartă, zilnică, călăuzește sufletul slăbit în luptă

Și îmbracă aura confuză dezlănțuită în nimicul cotropitor

Înghețând esența ființei neființe, într-un mutism achinetic

Unde liniștea se instalează peste nemurirea nepăsătoare

Într-o clipă statornică și rece, a unei veșnicii ucise în cap

Al ultimului sarcofag neprețuit al identității pierdute în social

Sub care zace neclintit în criptă, spiritul societății noastre.

Călăul insensibil nu mai sperie interiorul mort al omului din ABATOR,

Căderea definitivă a trupului sleit, e doar o piatră bolnăvicioasă

Aruncată în lacul pierdut în orbire al unei lumi nemiloase.

Boala concretă a indiferentismului viu se răspândește ca o ciumă

 Peste trupurile încarnate în roboții autizați din devenirea sufletului

Căci nicio lumină nocturnă nu mai pâlpâie în obscurul aplatizat

Lăsând întunericul acaparator să se instaleze în universul mintal.

Nesimțitoarea lumea, străbate fulgerul scurt al timpului grăbit

Care trăsnește cu răgazul nedomolit al depresiei universale

Ultimele fibre adormite ale texturii sentimentale umane.

Rigizi ca fierul ruginit, ființele își bat ciocanul existențial tocit

De nicovala incurbată și înroșită a morții revendicative din abator

Ce-și cere ultimul drept de a omorî ceea ce este deja mort,

Și a moșteni, prin testamentul nescris al vieții pierdute

Bunurile goale cuvenite unei vieți petrecute în moartea vie.

Se scurge timpul prin venele atrofiate ale vieții satanizate de eu

Lovindu-se de același baraj al indiferentismului încătușat din ABATOR

Construit pentru iluzia stabilității efemere a pușcăriei emoționale.

Blocajele sentimentale se răspândesc în corpul învechit de timp

Somatizând în agonie ultimele puseuri false ale trezirii la viață.

Ființa tremură în nihilismul conturat al muririi hiperbolizate

Vibrând în culmea durerii, chinul nemărginit al minții psihotice

Care orbea privirea stigmatizată de ego-uri într-un gol catatonic

Al unei autizări tranșante din anestezia emoțională dureroasă.

Mintea, golită de minte, se împovărează cu sufletul sterp în vid

Într-o călătorie pe viață, congelându-și nimicnicia mărunțită

 Pentru scutul protector al neființei în fața existenței transcendentale.

Pe crucile rănite nu mai sunt Isuși, în mormintele convalescente

Domnește aerul statornic al inexistenței înflorite în coșciugul cast

Iar în viață, moartea își extinde împărăția regală ca un conchistador

Peste miile de suflete suferinde abolite în dorința siguranței neavute

Căci tot ce-i sigur este moartea... pentru a fi sigur e necesar să mori.

În decontul dezechilibrat al cheltuielilor vieții creditară față de moarte

Spiritele prăbușite în cavouri își instalau neființa granulară în cenușă

Absorbind din indigoul trecutului, prezentul trecător al înfățișării bătrâne.

Omul, cel ce nu mai există, decola spre nadir cu sufletul dezgolit de vină

Spre destinația neființei tranzitorii, unde pierderea făpturii dezumanizate

Era un simplu firesc din ABATORUL vietăților încoronate cu moartea interioară.

S-a tras linia finală a notei de plată existențiale... viața îi e datoare morții

Cu toate epitetele patetice și metaforele penibile ale sincronizării idei de a trăi

Și își face credit pe termen definit în universul inhalator de noxele omului

Pentru a mai irosi inutilitatea omului de mai fi în propriul deconstructivism

Lăsând ca și girant în abatorul fericirii, suferința eternă și inconfundabilă

Cu care moarte se mai joacă în himerele ludice existențiale ale vieții

Condiționând trăitul cu zbuciumul autentic perceput ca fiind necesar existării.

Liniștea naște doar tăceri abisale ce gâdilă bietul suflet tocit degeaba

Învelind învelișul protector al templului în ruina șlefuită din piept

În fâșii dizgrațioase ce își smulg urâțenia din narcisismul primitiv

Și dezvoltă neîncetat monștrii psihopați ai cotidianului înconjurător.

Degeaba se mai văd ziduri din cumpăna sorții risipite în agonie

Căci zidirea emoțională peticea hârtoapele cadavrului viu

În epave scufundate în agonia mării existențiale moarte

Amintind de întunericul profund al miresmei îmbătrânirii

Ce inhala putrefacția vivisecției tranșate a ABATORULUI uman.

Modul fatal de a trăi își trage cortina teatrală catifelată

Ascunzând conflictele bazale a viețuirii transgeneraționale

Ce își îngroapă actul final al scenei necesare a morții

Sub renașterile disperării miraculoase ale unui avort nereușit

Sângerând mistuitoarea abordare a tablourilor nedeslușite

Într-o singurătate a cărei file din cartea transcendentală

Rămâne albă, croșetând nimicul cu fibre ale necrofiliei iubitoare

În ființa năpăstuită de nenoroc care aruncă zarurile în incertitudine,

Într-un abis viitor decadent a cărui finalități va naște anticriști.

O Dimineață călduroasă în viață a unui trup rece și stins din ABATOR

Frământa stigmatele copleșitoare a unei fericiri sub lupa suicidară

Ce stropea cuibul neînsuflețit al ființei cu flăcări solare criminale

Într-un accident dorit al învierii asfaltate sub credința incriminatorie

Sub care Dumnezeu își acoperea sânii căzuți cu palmele lui Iuda

Lăsându-și nimfele trădării să impregneze chemarea pământului

Asemeni unei biografii împrumutate a unei epopei însângerate

 Unde crimele jucau șah cu victimele de pe tabla existențială.

Justiția se servea la prânzul fără taină dintr-un pocal infectat

Din care oamenii își beau dreptatea legată la ochii sfidători

Ingurgitând strania metamorfoză a adevărului care înjunghia

Toate străfundurile pornografice ale nedreptății accentuate.

Demiurgii își râd creația la masa rotundă a nemuririi sexuale

Privind cu sadism zbaterea nedescifrată a ființei prostituate

Ce se instala în aura sufletească ca o piatră de mormânt

Care era cărată de conștiința slăbită de golul incomensurabil

Unde eliberarea devenea un monument unic al fantasmei

Pierzându-și libertatea într-un țel inutil al deznodământului

Fiind legat ca un nod gordian de inima suferindă în atârnătoare.

Patimile soarelui orbitor al universului înlăcrimat din vis

Transpar agonic în cânturile înălțătoare ale tainicului chin

Ce își spală puritatea infinitul în jocurile cumințeniei negrăite

Unde zâmbetul deshumat, e decimat de mângâierea înflăcărată

Și tremura secătuit sub ochii limpezi ai nimicului trădător

Strălucind evantaiul firii pierdută în asfințitul cosmogonic

Sub umbrele ridate din tristețea tristeților din firmament.

Întregul infinit năvălește ca o avalanșă dezorganizată

Peste firimiturile descendente ale efemerității atrăgătoare

Îndrumând abisalul sonar al sufletului legat de durere

 Într-o capsulă imaginativă a brizelor nocturne și evanescente

Dezrobind sclavagismul geometric al lumânării stinse în ABATOR

Cu ceara călduroasă a nihilismului final al unui răsărit.

Apune trupul sub un spirit îmbrăcat cu cuvinte goale

Pâlpâind reflexiile sufletelor libere într-o fereastră spre infern

Unde secretele liniștitoare ard rând pe rând în criptă

Lăsând transhumanța existențială să fie cotropită de abisul

Care abandona în convertire dispersia schizofreniei spre infinit.

Existența plasticizată a prezentului înghite fărâmele emoționale

Ce se spânzurau necontenit în scutecele păcatului pierzaniei

Golindu-se de zbaterea învinsă în cazanele abisale ale unei regăsiri

Care nu își mai avea sensul în finitul contemporan înconjurător.

Înfășat în nihilism, omul își părăsește ușile interioare închise

Deschizându-și cărarea spre groapă goală căzută din cer

Unde inima moartă își mai poate pulsa necrofilia amăgitoare

Transformându-și atracția mortuară în părăsirea maternității

Călduroase ale sufletului sufocat de menghina temporară.

Întunericul se instalează tacit în fotoliul mortuar al ABATORULUI

Lăsându-și harul dezinhibat să fie strivit de bolovanul vremurilor

Care creștea un făt inutil al unei maturități premature

Părăsind pierzania redusă la tăcerea ritmurilor monotoniei,

Ale repetitivității dimineților moarte din sufletul golit.

 Vina rămâne doar o toamnă ce își scutură frunzele conștiinței,

În parcurile pustii ale societății absorbite de obiectualizare

Unde ființa privește fixată și stupefiată de criptologie

Distrugerea porților închise spre iadul interior al existenței.

Pasărea de pradă gustă din exodul inteligenței deșirate,

Sezonul vânătorilor de bani, a început în sufletul fără esență,

Bătrânețea demodată și uitată își gustă ieșirea din coșciug

Creând o alterare veștejită a ultimelor nemuriri de apăsare.

Uciderea tainelor manifeste, termină amorul pierdut în dileme

Construind molozul gândurilor răscolite în tomberonul emoțional

Ce se revarsă ca o rezonanță transcendentală apusă în netrăire

Asupra luminii dumnezeiești inscripționate pe o rană deschisă.

Înnebunirea devine doar o apologie a sufletului optimist

Suferind patetic sub propria umbră a pielii goale și reci din ABATOR

Care ofilea respirația impregnată de izul mirositor al apusului sufletesc

În care existența își schimbă năravul într-o spirală abruptă

Ce alunecă prin coborârea ființei în infernul înstrăinării complete

A unei fascinații introspective din ultimului monolog absent.

Așteptarea își deschide brațele de granit a înghețării antarctice

Primind moartea în palmele de marmură a vieții amuțite

Iar șezătoarea sofisticată orbește într-un blestem străvechi

Al vanității umane fără cusur în fața fructului oprit din Eden.

 Inima smulsă din piept sub formă de granit neprelucrat

Atârnă fragil pe firul insipid al creației nihiliste globalizate

Pendulând în dubiul balanței dezechilibrate a existenței asasinate.

Îmbuibați de moartea necruțătoare, oamenii se îneacă în sânge

Savurând ardoarea gustului diavolului umilit în coșciugul prenupțial

Întorcând sabia răstignirii în fracția cu necunoscute ale eternității.

Putreziciunea ultimelor leșuri, se lasă ciugulită de corbii apocalipsei

Hrănind zeul arzător al urii față de Dumnezeul omorât de Nietzsche

Plătind cu exasperarea dezintegrării o pagina goală a testamentului.

Mizeria mângâietoare de cadavre afective, reteza capul celui pur

Înrudind inocența cu dragostea dezgustătoare vomată de moarte

În care fierea bilei negre trezește veștejitul vierme din somn.

Hrana din ABATORUL cadaveric e doar o eternă reîntoarcere la nimic

Care umple burțile cotropite de preaplinul superficialității actuale

Domnind într-un contra catharsis al posibilei viețuiri pierdute.

Visele inutile ale morții dure lezează realitatea nemișcată

Lăsând urme vizibile în fisurile apărute ale percepției crăpate.

Cerul își mai caută umbra pierdută în noaptea dezvirginării

Dezlegând somnul insomniilor la o pace neostoită în ABATOR

În care miopia obișnuinței crește un astigmatism sufletesc

Orbind privirea legănată de depărtările morbide ale finitului.

Totul stă nemișcat, ca o paralizie cerebrală acerbă a gândirii

 Care se demențiază într-o uitare neverosimilă a memoriei

Răsuflate în necropsia adevărului pierdut din existență

Omorând mituri inexistente ale legendelor prizoniere în inconștient.

Pe frunte rămân doar cutele create de îngrijorarea neliniștită

Mintea e goală, pierdut e mecanismul personal de dezvoltare

Căci ariile monstruoase ale virtualului impregnat în helixul uman,

Într-un univers fără capete identitare ale unui sine solidificat

Care transcend autizarea morbidă a ființei inutilă și moartă

Spre o goliciune nimicnicitoare a propriei personalități

Eliberând și dezrădăcinând omul de chinul de crea gânduri

Și de a se autodefinii pe sine, într-o colonie a simetriei repetitive.

Predispoziția omului la calamități sufletești ireversibile

Se încheie într-un cutremur provocat de zeii infernului mintal

Ce își deschideau porțile iadului lăuntric pentru a absorbii

Și pune capăt nemulțumirilor eterne a ființei care își spune om.

Ard sufletele absorbite de petrolul cancerigen al bogăției

Sinucigându-și ultimele redute ale moralității care a ajuns

Să devină goană neistovitoare a pumnalului otrăvitor al avuției

Ce se înfige cu mâna lui Brutus în propriul destin autoimpus

Într-o incandescență în care omul își dă ca jertfă propria ființă

Pentru grinzile exotice ale obiectelor neînsuflețite de trăire

Sub care omenirea își îngroapă psihoza colectivă a capitalismului

 Sanatorizându-și substanțele firii esențiale în obiceiul însingurat

Al golului fără alte înțelesuri ascunse în nimicnicia ABATORULUI

Creând un regat împodobit cu un imperativ categoric necrofil

Care ghidează marșul soldatului din armata de tinichea a existenței

Spre despărțirea neiertătoare de sâmburele emoțional îngropat.

Răbdarea nerostită morții nu mai era îndeajuns pentru vii,

Zâmbetul ei machiavelic, se îndreaptă spre liniștea viețuitoare

Complicând echilibrul sterp al indiferentismului atotputernic

Sub care ființele anxioase și-au construit un șanț din siguranță.

Cutremurul existențial dureros al rânjetului fatidic apocaliptic

Fisura în profunzime stabilitatea moartă a muribunzilor decimați

Deformând într-o psihoză acută contururile fragede înnăscute

Ale sufletelor fantomatice pierdute-n dizolvarea eternului ABATOR

Ce se revărsa ca o furtună amenințătoare a interminabilului

Asupra rădăcinilor legendelor fericirii existențiale dispărute.

Timpul nerăbdător aleargă pe lângă viețuitoarele raționale

Grăbindu-se spre linia de finiș fixă a terminării viețuirii

Unde așteaptă mormanele moarte de suflete singuratice

Ale oamenilor amuțiți, ce încă stau neclintiți în viața stagnată.

Se soarbe în suflet aerul inconfundabil al leșurilor strivite,

Omul se târăște ca o reptilă otrăvitoare spre propriul finit

Rupându-și temerile înfășurate în sânge din sicriul lucios afară

 Iar din branula înfiptă în minte curge doar nihil în ABATOR.

Fierberea morții transformă refulările în îmbrățișări sanguine

Care curgeau prin golurile interioare ale sufletului spânzurat

Pe o pistă strălucitoare unde avioanele iubirii în prăbușire

Cădeau ca o cometă în profunzimea adâncită a gândirii seci

Lăsând cratere de suferință în percepția învinsă a speranței,

Spulberând secundele trecătoare al trecătorului livid de așteptări

În particule minuscule ale unei existențe amanetate pe un chilipir

Ce se prizau în nările necrofile ale unei dependențe mortuare

Apăsate lent de granitul incapacității infernale față de timp

În care ființa pălea drogată, privind propriul nimic în ochi.

Privirea își pierde esența, pe gât stătea un corp golit de ardere,

Măștile de oxigen erau ciuruite de gloanțele disperării mortale

Iar în plămâni, groparii pregăteau locul tumorilor maligne

Ce străbăteau infernul personal dintr-un sicriu în altul.

În plimbarea confuză a eului descarcerat în existența ABATORULUI

Pasul pierdut al identității evaporate se împiedică repetitiv de o

Virgulă destabilizantă a unei suferințe nemărginite din univers,

Împiedicând o posibilă existență lina a unei forme moarte

Spre o dezvoltare armonică în beatitudinea depresivă reconfortantă.

Fără de sens, această inutilă plimbare existențială obositoare

E îngreunată de martorii stabili ai anesteziei emoționale

 Care veghează static superbia nimicniciei incomensurabile

Într-o dinamică legendară a eroului închis între pereții interiori.

Accentul decadent nu mai cade decât pe finalul timpuriu al vieții

Unde moartea sugrumă ultimul vers al epopei lirice apuse

Într-o sufocare diabolică a unui poem închis de un șarpe

Ce își căpăta muzicalitatea poetică rănită în urletul final

Al unei disperări schizofrenice din interiorul ființei veștejite

Care își transforma putrefacția emoțională în chinul de a trăi.

Apusul calm descărna leșurile atârnate în apusul vieții

Încrezând deculpablizarea mângâierilor nevrotice ale minții

Și deșertăciunii aprinse a străinului străveziu al eliberării.

Cărbunele cunoașterii zbura peste suprafața netedă a emoțiilor

Trăgând identitatea otrăvită spre străfundurile prețioase ale morții

Ce săpa lumina nervurilor nocturne cu o gheară de demoni,

Îngropând nepăstratele slăbiciuni ale firii dezintegrate

Sub ABATORUL plumburiu a greutății îndepărtării de sine.

Prea multe vieți se lasă scufundate în oceanul superficialității

Înecând grobianismul arămiu al sufletelor pierdute în ușurare

Ce crea ființei zborul ușor al inutilității personale tacite

Spre culmile infinite a nedorinței evaporării existențiale.

Nici destinul nu mai înhamă caii călăuzirii la căruța existenței

El rămânând un spectator tăcut la teatrul tragic al ființei

 Ce se joacă pe scena difuză a pierderii în goana după bani

Unde diavolul privește alături de dumnezeul amuzat

Disperarea efemerității umane în hăul dezumanizant

Al fiecărei ființe, în propriile particule ale vanității și puterii.

Seceta emoționala din ființele seci provoacă fisuri adânci

În pământul nefertil al inimii ce stă să crape peste abis.

Apele tulbure ale gândurilor infectate de vid își croiau

Pe fundul nemărginit al albiei existențiale drumul anevoios

Spre finalitatea inevitabilă a deșertăciunii postmoderne

Unde nihilul grandoman absorbea ca un vacuum magnetic

Cadavrele luciferice care mai străbat agonic în ABATOR

Căile întortocheate ale existenței deșertului pământesc

Unde firele de nisip aspre ale timpului, total dezlănțuit,

Plutesc demonic în atmosfera intoxicată a morbidului

Rătăcind seva pulsională acidă în haosul nedeterminat

A unei cosmogonii cruciale metamorfozate în inutilitate,

În punctiforma goală a nimicului indiferent transparent.

Arid și rece se încleștează colții cancerigeni ai sufletului

Stabilizând incertitudinea convalescentă a vieții cotidiene

Într-o repetitivitate astronomică a aceluiași siamez nimic.

Liniștea globală din cer se coboară peste pământul zgomotos,

Azurul senin este infectat de poluarea mortuară umană care

 Umple preaplinul plămânilor necrozați ai ființei criminale

Care își inspiră profundul propriei creații autodistrugătoare

Condamnându-și într-o inconștiență propria existența la finitudine.

Omul s-a transformat în călăul neiertător al propriei planete

Sub care își întinde spre infinit gâtul intoxicat și predispus

La lama ombilicală a propriului suicid comun necruțător.

Sub destinul nevoiași al morții iminente agățat pe cruce

Ființa își agonisește în zadarul perpetuu dorința malignă

De a-și deteriora ambiția crudă spre iluzia puterii convalescente

În care își scunde ca într-un secret războinicul îndreptat spre sine

În luptă donquijotească ridicolă cu timpul existențial scurs

Trezindu-și din morminte psihopatia înnăscută din patologie,

Spre care își aruncă armele blestemate ale subconștientului

Într-un fapt simplist și mort, lipsit de conștiința de a fi uman

Exterminându-și făptura hiperbolică creată în dezagreabilitate

Ca rămășițe cinerare a urmelor antropologice rămase în ABATOR

Din sclavagismul care își este sieși sclavul propriei firi diabolice.

Îndemnul existenței profită de inima înțepenită în timp

Slobozind conjugările existențiale aruncate la întâmplare

Peste tăcerea interioară a unei umbre strivite de propriul trup.

Fiecare bătaie de ceas era o pledoarie a neuitării din ABATOR

Aruncată în minciuna profană secretă a alintului viețuirii

 În spatele căruia, rănile se îmbăiau într-un puroi emoțional

Absorbind septicemia de a coexista într-o greață metafizica

Care deschide leziunile astupate în inconștient spre acceptare.

Sacrificiile de a exista erau aruncate în exodul vulnerabilității

Părăsind permutările fermentate ale temperaturii sufletești

Ce ardea ca un rug expus durerii din inimile cromatice pierdute

Lăsând ascensiunea atașamentului să fie îmbrățișată de nihil

Iar fibrele încâlcite ale ființei călăuzeau despărțirile în geamăt

Spre pustietatea plânsă a unui amurg decăzut în neîmblânzire.

Fiarele din iadul interior ridicau amărăciunea spre infernul viu

Unde originile prometeice decădeau ca eroii din lupta pierdută

Limpezind conștiința îmbolnăvită de nepăsarea în rarefiere

Ca o epidemie cronică ce împânzește sufletele prădătoare

În cohortele de kevlar a sensibilității bolnăvicioase sadice.

Deșertul satanic umplut de cruci reîncarnate ale ABATORULUI

Împânzește fatidic spiritul libertății pierdut în compasiune

Extinzându-și pustietatea stelară a unei cosmogonii agonizante

Peste monotonia neregulată a infinitului ramificat al ființei.

Rutina cotidiană este doar un pendul nemișcat al timpului

Ce își pendulează indecizia dubitativă într-un indiferentism

Însingurând toamna baladelor depresogene din univers

În ritmurile moarte ale ultimului dans statuar din viață,

 Al unui apus singular în lumina sufletească întunecată

Care își pierdea lirismul unei uverturi a gândurilor secrete.

Groparul își arunca ultima lopată golită de tristețea dură,

În universul acoperit de neînțelesuri fracturate ale datului

Care așteaptă în biblioteca amintirilor din testamentul nescris

O ultimă locomotivă stricată a idealizării vieții în nemurire.

Pe continentul pateticului interior redus la tăcerea ABATORULUI

Insulele pierdute în însingurarea emoțiilor scufundate în nihil

Creșteau subit nivelul lacrimilor abundente spre o înecare

A croiului armonios al speranței fără parfumul împlinirii.

Corăbiile rătăcite se prăbușesc în colțurile negativismului

Devenind adesea ruine neexplorate ale nimicului rigidizat

În care omul își caută privirea ochilor pierduți în orizont

Sub dunele infinite ale propriei autodistructivități create.

Eroul nepăsător fumează lasciv o iarbă psihedelică expirată

Amuțindu-și calm propria înfrânare înghețată a desfrâului

Într-o catatonie voluptoasă a insatisfacției existențiale.

Căderea liberă a nostalgiei amărăciunii prinsă în idealizare

Răstignește dur dorul existențial pe un piedestal plictisit

Lăsând stele implodate ale închipuirii supernovei distruse

Să își roage în zădărnicie umila bolnăviciune inscripționată

Sub unicul stigmat amenințător al iluminării: uitarea de sine.

 Cântecul de sirenă a morții străpungea fragila carcasă a inimii

Fisurând ultimele forme de dragoste ce secătuiau pământul

Într-o retrospectivă a îmbătrânirii grotești dispărute în ABATOR

Ce se depozita în pivnița prăfuită a subconștientului obosit

Ca o statuie învechită a unei istorii nepovestite din antichitatea

Unei vieți ce se ascundea sub rațiunea nihilistă a unui gol interior.

Portretul psihic arăta doar anestezia emoțional dureroasă

Care cugeta în zădărnicie sensul lungilor absențe identitare

Ce mistuiau mișelește ieșirea în afara decorului cotidian pârjolit

Într-o pâlpâitură a unor zvârcoliri vremelnice ale unui oftat

Din sfera interminabilă a tristeții ascunse de percepția rațională

Ce vâslea pe o mare infinită spre orizontul indiferentismului,

Șovăind pe valurile neașteptate ale unei tulburări disociative

În care mareele emoționale se delimitau de gândirea fumegândă

Spre o eră glaciară a sufletului încătușat în lanțurile mintale

Prevestind o înghețarea absolută a ființei într-o atemporalitate

Unde scurgerea neîntreruptă a timpului lichefiat de paradox

Nu mai atingea în nici un fel tâmpla angoasată a psihismului

Lăsând neînvinsul om, să fie învins de propriul dor interior.

Doliul melancolic al selecției naturale decise de neființă

Metamorfoza diabolic nașterea domnului într-o crimă rece

A furtului culpei de a exista în despărțirea de arhetipurile date.

 Ruperea de neființă trezea dezamăgirea sângerândă a umanității

Străpungând grumazul amputat de picăturile de viață lucide

Ce intoxicau venele alterate ale goliciunii sterpe din trupul mort

În care golurile de aer creau o ușurătate neînsuflețită a ABATORULUI.

Stâncile emoționale se prăbușeau în rarefierea cuvântărilor,

În pieptul smuls din nebunia marginală a catastrofei cardinale

Unde zbuciumul copt al divinității mânjea cu logosuri invizibile

Confuzia cuceririi abisale a minții dezgolite de păcatele originare

Într-un prizonierat incandescent al firii fluide care se scurge în nimic.

Dependența de nefericire torcea în brațele chinuitoare ale morții

Ascultând cu stetoscopul ultimele pulsații ale timpului încercănat

Ce își găsea triumful propriei decimări în nevroza cataclismică fadă,

Într-o pace nedescoperită a mormântului îndopat cu stupefiante.

Așteptările sunt amorțite în cazemata rigidă a cetății identității

Unde șuieratul ființei mai străbate urechile asurzite din ABATOR...

Lângă catargele rupte ale tăcerii veșnice a timpului criptat

Se dezgroapă inutil parfumul mucegăit al unui leș uitat în viață

Care își înșela propriile eresuri uscate ale sufletului costeliv.

Rătăcitoarele gânduri se zbat după gratiile libertății neavute

Intonând revolta dezrădăcinată a asprului nimic conviețuitor

Ce tresărea ca un frison cutremurător al goliciunii neomenești

Unde omul își gusta funcționalitatea focului stins al inimii ucise.

 În ultima cameră secătuită de albul și negrul incolor al inimii

Pereții pictați cu tablouri din suferința catalizatoare a existenței

Își făceau inventarul în scrisorile nescrise fără vreun destinatar.

Abandonul părea ultima resursă cristalină spre efectul eliberator

Care putea soluționa posibila iluzie a existenței netrăite în pustiu

Ca o secure de vânătoare care acoperea mintea lobotomizată,

Crăpând vreascurile neurologice rupte de trunchiul personalității

Veștejind ființa îmbătrânită într-o inutilitate cumplită alzheimeriană

Ce uita de războiul rece al antagonismului nașterii cu moartea

Creând păcatul transcendent al ultimei ființe rămase în univers.

Epigramele scurte ale sufletului rănit se pierdeau în stratosferă

Tranșând vivisecția transculturală interioară la dispersia fatală

Care trezea mila cataclismică față de fugarii înrobiți la viața terminată

Ca un contrariu față de un înger iobag în rai care a fost eliberat.

Leziunile multiple ale căderii în infinitul sec al neființei sacre

Dezvolta amărăciunea durerii interzise față de sinele dezarmat

Ce transcende aripile rupte ale dezvoltării involutive umane

Într-un zbor târât al unui vierme metamorfozat în omul

Din ABATORUL anevoios al existenței brutale și sugrumante

Unde, în abisurile nemărginite, rugurile arse ale fericirii neverosimile

Aprind iadul terestru într-un schimb letal al doliului complicat

Spre o naștere a tragediei infime din deprimarea realistă eternă

 Ce se stabilizează în univers ca o piatră mortuară peste mormânt

Apăsându-și greutatea dependenței acaparatoare de nimicnicie

Peste sufletul confuz al unei arderi interioare platonicizată în zadar

Care mustește sadic în mocirla dezgustătoare a propriei incapacități

De a-și rupe plumbul ghiulelei prizonieratului intern cuprins de frică

Față de nemărginita suferință a realității ascunsă în idealizările moarte.

Printre aburii coborâți din oboseala melancoliei străvezii din ABATOR

Se mai zărește rareori câte un licărit semnificativ de însingurare

Care se transpune în organism ca o aură a unui stadiu terminal

Peste imaginile prăfuite și șterse din muzeul antic al deșertăciunii

Unde oamenii zdrobiți privesc cu o moarte goală din sufletul vidat

Tablourile fără rame pictate cu sângele uscat vărsat de nihilism

Isteria nevrotică care nu mai aude decât în ecoul vag și pierdut

Al glasului mut al suferinței neoprite ale umanității dezorganizate

Care își pierde rezonanța goliciunii printre arbuștii ofiliți ai depresiei

Ca o simfonie în Do major care își încheie partitura învechită a ființei

Într-un manifest testamentar care absolutiza tăcerea chinuitoare

În care omul atârnă în ultimul ștreang claustrofob al societății

De ultima notă muzicală a sunetului grav al octavei morții.

Blestemul cel mai roditor al unui surogat anonim păgân

Sugruma răzvrătirea pulsională a întregului mister flegmatic

Zburând în întrebări ce scormoneau cu târnăcoape emoționale

 Circumvoluțiunile sufletului supraîncărcat de vini neconvenționale

Ce cloceau ca o fecale în razele soarelui arzător al conștiinței

Dezgustând inefabilitatea pieritoare a sacului golit de dorințe

Ce mustea pe fundul ființei ca un abis fermecător al existenței

Într-o sevă anticristică a unei mănăstiri prăbușite în necredință

Care venea în întâmpinarea închipuirilor astrale cosmogonice

Ca o singurătate tristă părăsită în defileul timpului deblocat

Care își descoperea sufletul de craniile omorâte ale ființei năucite.

Valurile furiei își deschideau tâmplele galopante al dezmierdării

Călăuzind tipologiile pustii ale golului interior din fantasmele reci

În vibrațiile solitudinii bântuite de amintirile negre ale atașamentului

Ce își rupea veacurile abstracte al nemuririi ciobite de sclavagism

Ca un complex freudian înnăscut al unui Titanic scufundat în ființă

Sub apele apăsătoare ale suferinței ascunse în creștetul ABATORULUI

Unde tornadele existențiale absorbeau chinul nemărginit al vieții

Într-o clepsidră fisurată a unui infinit efemer al dezadaptării

Umplând lacuna interioară cu un alt nimic al iluziei sensului pierdut.

Martorii dezbrăcați de vina complicității crimei primordiale

Priveau agonizați vidul psihopat al ochilor goliți de culpabilizare

Trezind adâncul sufletesc la moartea lăuntrică neînsuflețită.

Crima este doar o normalitate a goliciunii sufletești captivante

Ce transcende peste generațiile sărutate de buzele nihilului

 În care avortonii vii fumează marijuană înecate de nimic,

Îmbrățișând satisfacția non sensului înhumat în cataplexie.

Tranșarea intrinsecă a ființei se spăla de păcatele originare

În comoara veștejitului mormânt al vieții tâlhărite de strigoi.

Sfârșitul nerăbdător așteaptă în liniștea seculară a ABATORULUI

Ciolanele putrezite din cadavre ale sufletului descompus

Ce își întinde capcana învolburată a amenințării finalității

În fatalitatea neiertătoare a destinului ciobit de cotropitori

Care își instalau nemernicia năvălirii pustietății peste spirit

Așternând fatidic un praf sălbatic peste rădăcinile atrofiate

Iar în ceasul de datini al aceluiași mecanism stricat al vieții era:

O crimă naște o altă crimă spre o altă crimă în inima unei crime.

Ziua de ieri aștepta ziua de azi sperând ca ziua de mâine din ABATOR

Să petecească geometria procrastinării cu o dată a expirării

Iar ultimele amânări ale trăiri într-o implusivitate compulsivă

Să abrutizeze procesul de coagulare a ființei cu nimicul.

Absența se curbează demodat într-o înmulțire a golului

Ce stagnează în captivitatea temporală a găuri interioare

Unde reperele se absorb sub o sugativă infernală a nimicului

Umplând hârtia emoțională a inimii cu o suferință malignă

Care împânzește venele tulburate cu microfobia existențială

De a fi impurificat de haosul ramificat al ființei în univers.

 Hârtoapele interioare conduc la o anevoioasă existență moartă

Ca un drum cast și fără de sens, cu căderi libere spre nimic,

Unde infinitul dumnezeiesc zâmbește din propriul coșciug împlinit

Spre coada sfârșită a unei rotunjimi pătrățoase difuzate în neant

Care descoperă curba temporală nefinită a schizofreniei colorate

Într-un sanatoriu social al plictisului cotidian eliberator.

Reportofonul smerit al neființei tranzitorii sacadate de trăire

Înregistra ultimele tăceri ale vieții pierdute amintirile vagi...

Sensul se dispersează în bucăți transparente ale conceptualizării,

Ale unei dileme prizoniere în abisul gândirii confidențiale însingurate

Care dezvoltă un sevraj cutremurător de fisuri Dasein-ului risipit.

Lumina închisă și umbra deschisă adorm din crăpătura din ființă

Răzbunând anestezia din venele inscripționate pe sufletul ABATORULUI

Spre un adânc care așteaptă într-un final căderea conglomeratului

Și îmbrățișează apologia culminantă a avortonului din interior

Degustând fătul mort din rărunchiul visceral și pătrunzător

Al necesității inexistenței adormită în scena existențială plată

Unde secvențele morții repetitive se derulează sub graba timpului

Ca o cinematografie pornografică fără protagoniști ai prostituției

Ce lăsa amfiteatrul existențial al tainei ascunse în goliciune,

Cu spectatorii erecți față de nimicul perpetuu și încântător

Într-un moment mort al imposibilității sexuale impotente.

 În șubrezirea caligrafică a sufletului din ABATOR, diagnosticarea iubirii

Se făcea de doctorul depresiei ce interna inimile îmbolnăvite de Tinder

Care erau folosite pentru obiectualizare ființei în sexualitatea crudă.

Pe secție nu mai sunt paturi libere care să găzduiască tristețea platonică,

Este o coadă infernală la spitalul inimilor rănite din internetul mort,

Cu toții își scurg seva propriei anihilări de pe fundurile melancoliei

Încercând să se îndoape cu pastile pentru uitarea propriului eu,

Să își distrugă anii interiorizați în neacceptarea nihilismului puritan

În spatele căruia se ascunde esența inegalabilă de a fi viu în viață.

Doar oameni morți, atât se mai plimbă pe cărările existențiale

Sufletele pierdute în tehnologia catatonică a dezvoltării ființei

Ce bombardează mintea cu informații degenerate de inutilitate.

Cuprinși de goliciune, se cască un abis imens între ființă și eu

Înstrăinând omul modern de rădăcinile bazalelor ancestrale

Care își pierdea esența coagulată a vieții printre microcipuri

Iar inima uitată, era lăsată la periferia unei demențe incurabile

Ce își consuma fad fantezia în speranța unui tratament curativ

Însă gloanțele fatale ale dependenței pătrundeau în același zid

Al unei societăți moarte, tranchilizate de medicamente spre eliberare.

Paturile albe de spital se umpleau de crima sentimentelor

Ce dezrobea creierul infectat de legămintele terestre greoaie

Rupând cămășile de forță din supradoza crematorică a morții

 Pe când halatele doctoricești stăteau neputincioase în secție

Privind dezlânarea existențială cum se dezintegrează lent

Până în măduva canceroasă a condamnării la neîmpăcare.

Ospiciile își flutură pereții împânziți de mucegaiul uman din ABATOR

Prin fereastră se mai zărește soarele obosit și stins al vieții

Care apune peste imperiul mumificat al societății transparente

Prin care oamenii fără cap își plimbă în confuzie trupul slăbit

Peste pământul arid al inimii ce mustea în putrefacția naivității

De unde pierzania nemuritoare își electrizează seva avidă de putere

Părăsind umanul din om spre deznodăminte oarbe ale dispariției.

Păsările negre și mute își zboară ultimele aripi ale libertății sure

Trăind grobianismul umbros al trupurilor arse de chinul efemer

Iar în iarna străvezie a gerului liniștit din pieptul înlănțuit de vină

Ninge cu visele spulberate a unei dragoste de viață ce nu mai simte.

În ABATOR negarea oricărei morți investighează blocajul îngreunat

Al suicidului ființei în fața finitudinii temporale concrete.

Amânarea trecutului pal se transpunea într-o boală stagnantă

A unei ferestre arse în jihad care aprindea libertatea sfâșiată

Într-un incendiu celest stins cu apele curgătoare ale tristeții.

Dragostea urnei cinerare devenea o bifurcație al propriul sânge

Ce răstignea fațada învechită a catedralei mintale dărâmate

Unde turnurile conștiinței abandonate creează un vacuum interior

 Fără arme de protecție ale castei existențiale prăbușite în nimic

Lăsând în viață pulsiunea cotropitoare să fure comorile ascunse

De propria percepție intangibilă a caracterului neînsuflețit

Într-o vărsare de sânge a cruciadelor funebre, a complicatului nimic.

Goliciunea sarcastică se lasă mângâiată de labirintul lipsit de minotaur

În care durerea uscată a vidului fictiv se rătăcește într-un viciu

Care vicia simetria opacă a psihozei marginale dezintegrate

Unde fericirea trecătoare lucea pe partea întunecată a lunii

Care ascundea lehamitea flămândă a ființei moarte din cetate.

Totul stă bine așezat precum ștreangul pe un gât solidificat,

Lumina ochilor morți ocolește insesizabila fire nomadă din vizor

Pe când pupilele stigmatizate stau sufocate în sadismul circular

Care iubește disperarea gândului săpat în mustul negru depresiv.

Viața rămâne suspendată în paranteze ca o supoziție reflexivă

Lăsând pastila de umor a ironiei să intre în viziunile astigmatice

Unde limpezirea de existență se curăța de trăirea conglomeratului

Ca un tablou înviat la moarte care se cufundată în terebentină.

Nimicurile înșelătoare a ipocriziei împărțită în doliul complexității

Zac în ABATOR ca un vânt îmbâcsit de lepra obosită a iubirii provizorie

Amenințând complicitatea neîntâmplărilor dorite ale sufletului

Cu mușcăturile vagi ale șarpelui din Eden ce cicatrizau conștiința.

Zădărnicia tristeților demente uita de suferința instalată în paradis

 Părăsind ceasul întârziat într-o adormire ploioasă nejustificată

Care ruginea trecerea cameleonică a unei singurătăți impurificate

Până când eroda ultima încăpere părăsită a sufletului care a abdicat.

Uneori începuturile devin niște martiri cataplexici ai finitudinii

Pomenind neîncrezătoarea convalescența eternă a existenței

Care se amestecă în separare cu un foc al lumânări stinse în interior

Fără vreun fitil înlăcrimat a vreunei despărțiri de sine coerente.

Noaptea mușcă din tăcerea instalată în vidul întunericului,

Stafiile crimelor pluteau printre sufletele ruinate ale templului

Traversând utopia umbrelor martire din monumentele arheologice

Ale vieții care stătea dărâmată într-o dărăpănătură luciferică

Și dorea un contur materializat al unei morți ce cerșea suflete.

În cimitirul dorințelor, voluptățile tulburătoare ale altruismului

Străbăteau periodic undele resimțibile a ecoului surd al morții

Ce încredința furtuni neputincioase cadavrelor eliberate de chin

Pentru o transformare neprihănită a realității invizibile din ABATOR

Spre antidoturile inutile a unei brize adormite în racla mucegăită

Unde leșurile își aeriseau pudoarea morții în putrefacția eternă

Lăsând cuțitele îmbrățișărilor tandre să taie nostalgia în bucățile

Unei despărțiri efemere care s-a îngălbenit în propria boală

Ca un microb fatidic din groapa unei suferințe nepăsătoare

La propria suferință de a-și suferi lumina îndurerată din întuneric

 A unei speranțe tranzitorie cotropită de un fascicul biofil

Ce îmbătrânea sub lama de topor a unui călău existențial

Care obosise în așteptarea deșartă a unor visuri neîmplinite.

Prin lanurile existențiale ale suferinței lipită de țărâna parafilică

Oamenii se mișcă cu sufletul desculț al voaiorismului necrofil

Înțepându-și scopofilia finitudinii chinuită în apăsarea eternă,

În acele existențiale infectate de Sida-ul algoritmic al vieții

Ce își pierde logica virusului în fața sperietorilor de ciori umane

De pe o cruce răstignită în inima asexualizată a mixoscopiei însalivată.

Atârnă norii grei peste conștiința încețoșată de instinctul reprimat

Sub tumultul bolnăvicios al maladiei identitare a sexualității

Ce își sfârșește privirea în ospiciul malformat al trans-generațiilor

Dintr-o orchestră Farinelli a unei tulburări de gen a ABATORULUI

Unde sunetele polifoniei sexuale se pierdeau tăcute în liniștea

Care se întindea peste deșertul organelor genitale a vidului interior

În care oazele fericirii își fac apariția în Black Room-urile dezgustătoare

A unei Fata Morgana creată de către îngrețoșarea de propriul id

Mulțumindu-și inconștiența discernământului distrus în inuman

În spatele căruia, nefericirea își prinde rădăcinile sexualității.

Bezna sexuală din vârful piscului lacrimilor vărsate în zadar

Cobora peste cărările nesemnalizate ale existenței bisexuale

Întunecând privirea plină de viziuni alunecoase în vaginuri

 În racla interioară a dispariției tainelor plutite într-un travaliu.

În noapte, sunetele străbat Calea Lactee a emoțiilor pelviene

Tresărind în fiorurile zdruncinătoare ale unei furtuni de ejaculare

Care se liniștește în peisajul mort al adormirii unui falus impotent

Peticind suferința cu bucăți de carne din indiferentismul frigidității.

Razele luminii de ieri nu mai străbat înnorarea sigilată vaginală

A unui trup golit de efemerul apăsător al sensului clitoridian

Strângându-și agonic într-o scrumieră plină de mucuri de suferință

Ce își păstrează noaptea dezvirginării în amintiri stigmatizante.

Nimic nu se mai poate culege din rodul procreări homosexuale

Ființa sta neomologată pe o piatră cusută de priviri surprinse în excitație

Care se adâncește în pământul stratificat al sufletului secat de pulsiuni

Ca o corabie umplută cu sclavi care ajunge la ultimul mal din viață.

Firul epic al epopeii demonice purificate de nimicul sexualizării

Se taie singur de febrilul călător spre infinit sugrumat de anorgasmie

Încropind limpezirea unui destin scufundat în uitarea disfuncțiilor sexuale

Sub clopotul răpus al unui uter abandonat de credința maternă în ABATOR.

Copitele cailor sălbatici arau pământurile sufletești însângerate

Risipind în van posibila bucurie sub ochii satisfăcuți ai morții,

Nocturnul de patimi aprinse stăpânea lanurile infinitei suferințe

Care eliberau opreliștile stigmatizante ale frigului palpabil

Grăbind timpul obosit să își care povara julită de săbii tăcute

 În ultima neîmplinire a toamnei adormită în absentism.

Străina eliberare a ecoului aripilor răpuse pe transsexuali

Creta cu venele ființei în ceasul târziu al rapsodiei tragice

Creând în lut un testament al însingurării sexuale străvechi

Unde râpa lăuntrică a durerii resuscitată la viața flămândă

Postea ascensiunea amăgitoare într-o închinare de pahar.

Temnițele izvoarelor din fericirea pierdută stau inundate de vină

Nostalgiile își strecoară oglinzile persistente ale narcisismului

Umbrind densitatea secundelor rămase cu metafizica absurdă

Ce crea din împrăștierea sentimentelor risipite un haos mișcător

Al unor nisipuri care absorbeau deșertul întins al sufletelor

Iar în ABATOR omul mai călca alături de proprii șerpi veninoși.

Nopțile însingurate priveau sârguința nedumerită a loteriei vieții

Ce își amâna pustiul dezlegat de datini în închinarea nedeterminată

Ocrotind punctul pătrunzător nimicul ABATORULUI golit de descoperiri

Peste care simbolurile vătămate ale unei tăceri apăsate de moarte

Interpretau neliniștea angoasantă a unei încremeniri camuflate

În spatele căreia se ascundeau umbrele jungiene ale personalității

Ce își cereau dreptul de a evada din pușcăria supraconștientului colectiv

Care arunca lopeți pline de conștiință peste sfera pulsionalității.

Confesările psihoterapeutice abstractizau recviemul interior al ființei

Ca un tranșeu ce rumega ostentativ menstruația abundentă a minții

 A unei vieți absorbite în anorexia trăirii ce se dizolva tacit pe sine

Într-un suicid lent al bolii întunecate din văzduhurile bazale

Creându-și unu cuib înfierbântat în brațele nihilismului realității.

Neființele se împădureau de neomul de pe soclul conformismului

Abandonând continuu perisabilitatea firească a degradării ființei

Într-o smerenie penibilă a unei parașutări a sinelui în ABATOR

La marginea căruia stafiile martirilor își varsă lacrimile false

Rânjind diabolic la decăderea neverosimilă a omului părăsit

Într-o casă de toleranță unde matroana biciuia putrefacția conștiinței

Într-o banalitate clădită de dumnezeul sadic al universului

Care își masturba falusul pe epidemia anorganică a viețuirii.

În fuga excesivă a drumurilor inițiatice pierdute în decorul obtuz

Străfundul ABATORULUI uman își murea apăsarea împovărată

Chemând inutil adâncul existențial spre sufletele vândute în șanț

Unde alcoolicii își pierd conștiința într-o marginalizare tăcută

Al unui crepuscul dispărut în fanta inimi din carapacea opacă.

Șanțurile adâncite ale ființei tăiau splendoarea bogățiilor iluminate

Prin care curge în graba fluidității timpului întârziat al trăirii

Îmbrățișând cu buzele gândul seninătății dezlegate de culpă,

Cuvintele firave ale unei îmbătrâniri premature de sine din nimic

Care descifra firele neuronale în bucăți triste ale însingurării

Pe care omul își construia lent castelul identității pierdute

 Cu turnuri de apărare construite din indiferentismul plat

Al unei monotonii ancorate în robotizarea excesivă a ființei

Mecanizând rotițele ceasului existențial al infinitului tranșant

Într-o rigiditate crispată a unui autosabotaj bolnăvicios

Ce prevestea de zori cronica unei morți anunțate în destin

Înainte de trecerea omului în neființa sfârșeniei sacrificate

Sub care universul își deschidea sufletul nesătul de sacrificii

Absorbind rămășițele rarefiate ale emoțiilor de pe pământ.

Străfundul granitului interior își murea apăsarea împovărată,

Răspunsul viciat al ființei la chinul viețuirii rămânea fără răspuns

Care își urla culmile abisale ale disperării extraconjugale firești

Creând legământul unei căsătorii pe moarte cu ființa în ABATOR.

Prințesa zăcământului durerii fugea din coșciugul călduros

Spre un nimic înfrigurat în care își pierdea pantoful fermecat

Al propriei neființei într-un gol al infernului infidelității

Unde Hades își viola virginitatea gustoasă a fericirii regăsite în rai

Abuzându-și cu sadism sufletul întunericului pur și luminos

Cu spermatozoidul dezgustător al posibilității unei procreări.

Dezgustul plutea în univers într-o inautenticitate cosmogonică

A chipurilor ascunse în spatele măștilor unor roluri proaste,

Ce își străbăteau haotic jocul actoricesc pe o scenă dărăpănată

Iar spectatorii invizibili ai existenței rânjeau cu falsitatea clasică

 La unui act penibil al vieții omului în existența fără oameni.

Prostul gust devenise o normalitate globală a firii sociale actuale

Într-un inconștient colectiv pierdut în spațiul dintre ființa și om

Atunci când creatorul meschin stă cu mâinile încrucișate și secătuit

Privind cu indiferentism prăbușirea umanității de pe pământ.

Doliul convalescenței inumane a rămas singura iubire resimțibilă

În inima în care se învârtea pumnalul dureros al suferinței

Răsucind neîntrerupt tremurul chinuitor al amintirilor traumatice

În care înmormântările timpurii înfrigurate ale ființei pierdute

Aprindeau satanic lampioanele stinse în angoasă existențială

Ca o oază al unui deșert emoțional ce se încleșta în noduri seci

Care ascundeau paginile negre și nescrise ale testamentului

Ce încheia în fatalitate cartea vieții cu o necunoscută lizibilă.

Mirajul fantasmagoric al apusului dezvăluia scrisorile nescrise

Din pivnița lăuntrică a ABATORULUI care încarcera un destin mort

Unde strigoii nopții contaminante își scoteau irișii din orbită

Aruncându-și în neant privirea absorbită către nimicul palid

Exersând într-o repetitivitate amploarea destinației pierdute

Cu lumina intrinsecă a impurificării întunericului viu.

Într-o febra tifoidă a marilor căutări pierdute în orizonturi

Moartea își gătea ultimul mic dejun îmbătrânit al trezirii la viață

Cu rețeta savuroasă a unei alchimii vrăjitorești a vieții pierdute

 Aruncând oamenii căzuți din raiul respingător al lui dumnezeu

În ciorba mortuară de unde se gusta mai savuros nimicul.

Acoperișul blestemat al umanității condamnată la viețuire

Se apăsa pe zidurile nihilismului creat de străfundul plat al omului

Urmând să strivească martirizarea existențială a victimizării

Sub ruinele contaminate de sacrificiul inutilității de a supraviețui

Printre care învechitele leșurile sincere stagnează în stigmatizare

Ultimele definiții neortodoxe ale absenței materiei fără sens.

Adevărul pierdut se va sculpta în inimile oxidate de minciuni

Care vor pune stăpânire pe tăcerea universală a haosului din ABATOR

Ca o verigă transculturală ruptă din lanțul sălbăticiri instinctuale

Unde ființa își va cloci coloana vertebrală deșirată a caracterului

În acidul de fiere al dezgustului antimetafizic internalizat.

În adâncurile ființări, inscripțiile hârjolite pe constipația vieții

Își vor insera hieroglifele bizare ale țărmurilor virgine

De unde va izvorî sângele dezvirginării impurificate a nucleului

Inundând extazul vibrant al deșertăciunii profane din biblie

Care își pierdea rodul funcționalității într-o armonie dezacordată

Cu ființa, umplând abisurile dezlânate ale nihilismului libertin

Ca un patos erotic al unei nopți sugrumate de sexualitatea moartă

În care hoiturile pulsionale își împerecheau murirea sentimentală

Procreând repetitiv convingerile impure în stadiul fetal al minții.

 Ferestrele mirării sufletești se deschideau fatidic către cer

Spre ultimele redute contaminate ale pulsiunii de a trăi

Dezgropând vidul emoțional din sfidarea biofilă constrânsă.

Singurătatea devenise un manifest canceros al ipocriziei

Sub care gândul controlator își juca dominarea agnostică

Ciobind goliciunea muribundă de sensibilitatea unui ascet

Care stătea strânsă într-un coșciug microscopic al durerii

Acoperind cu lehamite lașitatea înspăimântată a riscului

Unde omul solitar își crea propria amânare a existenței

Trecând cu clasica ignorare pe lângă ștearsa pustietate a firii

Spre un culcuș glaciar al complacerii în hăul din ABATOR.

EKG-ul arăta doar o linie plată a aceluiași nimic cotropitor

Ce stabiliza lipsa de leac a incertitudinii într-o raclă interioară,

Pe când extrasistolele emoționale erau abandonate și pierdute

Într-un aparat stricat al mecanismului vitalității șubrezit de timp

Și în blânda înserare a stingerii existențiale din rărunchiul fad

Anxietatea de moarte trezea viața baricadată în temnița cadaverică

Ca o sentință umilitoare al chinului nedorit înfipt în epicentru.

Sufletul stă descusut lângă lampa de noapte scurtcircuitată

Lăsând disparițiile misterioase să își ia cusurul firesc al firii...

Fluturii grăbiți de metamorfoza spre moartea subită din ABATOR

Își izbeau propriul cataclism de prăpastia existenței marginale,

Identitatea se împodobea cu golurile astupate de arta de a ucide,

Idolii apuși din minte se răsturnau în propriul sicriu al idealizării

Unde capătul ființei neterminate își termina închiderea de cerc

Într-o reîncarnare necunoscută în tremurul căminului pierdut

Care stătea în așteptare, abandonat de lacrimi austere și singure,

Într-un abis efemer al nefericirii dependente de a se prăbușii dorit

În propriile ruine îngropate ale pivniței subconștientului morbid.

Picur cu picur, tinerețea mușcă din gustul îmbătrânirii aplatizante

Umplându-și stomacul de erodarea pierderilor incontrolabile

Care creșteau neîntrerupt dureroasa neputință a dezvoltării morții

Într-un interior scarificat care se degrada fără voia nimănui.

Acceptarea necondiționată devenise un defect al pierderii de sine,

Armele luptei pierdute se lăsau atârnate în cuiul indiferenței

Iar ființa dezumanizată privea catatonia scenariului predeterminat

Al unui vieți bulimice și lipsită de putere în fața morții firești.

Starea difuză de agregat a fericirii constrânse devenise lichidă...

Printre degetele degerate și neputincioase ale inimii stupefiate

Sufletul gârbovit nu își mai găsea hidratarea vitală necesară

Însetându-se de sacrificiul transpus în dorința de a dori din piept

Căci fluiditatea existențială trecătoare plecase spre infinitul cirotic.

În periferia existențială rău famată a speranței alungate în infern

Ostracismul personal autoindus era doar o formă defensivă

 De a face față inutil fantomelor cârpite ale fericirii desăvârșite

Care erau pierdute adesea printre cadavrele regești ale depresiei

Unde spiritul uman distilat își plimba vitraliul id-ului interior

Într-un supliciu chinuitor și machiavelic al coborâri spre iad.

Viciul lacrimilor interminabile era în dependența față de suferință

Zâmbind înfățișarea indecentă a comorilor ascunse în contradicții

Care sărutau cadavrele nocturne al insomniilor revendicative

Pe fruntea ridată a regretatului din altarul mortuar contemporan.

Trecere prin ABATORUL meschin rămânea forma masochismului suprem

Ce se ancora în portul pustiu al iluzoriului rai al fericirii contrafăcute

Ca o corabie mincinoasă gata de navigare pe mările existențiale

Umplute de furtunile care prevestesc propria scufundare lentă

Sabotată de adâncurile misterioase ale identității incomplete.

Frumusețile grețoase ale vieții trecătoare se înfig în hexagrama iudaică

Lăsând în lumina rugăciunii retarde eternitatea în sângele holocaustului

Care influența ABATORUL în cugetările neîntrerupte ale unei svastica rupte

Pe care Dumnezeu atârna agățat în piroanele sadice ale ateismului.

Credința obscură devenise o brumă seacă, nehidratată pentru pământ

Care se evapora în gânduri ca un praf al unor timpuri străvechi

Rămânând într-o cutie închisă a anticristului dintr-un destin nihilist

Ce închidea cu tăcere scurt metrajul unei vieți risipite în întrebări.

Retorica repetată a convingerilor sublime se cățăra pe vârfurile grijilor

Purtând agonicul monolog fără răspunsuri în oglinda cerului apăsător

Care prevestea refugiul uitării într-un amurg interior al eternității

Unde diminețile geroase nu își mai deschideau ochii îngreunați de gol

Pentru a putea vizualiza datinile masacrului pierzaniei de sine

Cum se instalează flămând în serenada mortuară a unui Gaudeamus

Care își lua ultimul rămas bun după absolvirea de plumb a vieții

Lăsând încărcătura interioară să dispară într-o inefabilitate a uitării,

A unei pierderi transcendentale a fibrelor identității moarte.

Furtunile agnostice ale interiorului învingeau freamătul cosmic

Care zguduia cerul iluminat de tristețile înserării ale zeităților adormite

Unde demonii neliniștiți din ABATOR își făceau apariția perfidă

Printre gândurile convalescente ale tăcerii mortuare din interior.

Esența risipită a cuvintelor era ciupită de durerea lichefiată a identității

Care fisura portretul din tabloul învins al sinelui meditativ în chin

Crescând amețitor torentul castrator al sufletului răpus în sânge

Unde suspinul epuizat își mai lua gurile de aer ale amurgului

Respirând greoi propriul apus în cugetările divine ale nihilului

Ce punea stăpânire pe naivitatea monologului interior abrupt.

Deconstruire dezintegrării lua o traiectorie a unei căderi firești

Care demola subtil membrana fragilă a depersonalizări meschine

Lăsând ființa într-o râpă adâncită al unui abandon existențial

Prin care curgeau neîntreruptele fluvii ale lacrimilor vărsate în stomac

 Creând un surogat închipuit al unei vieți pustiite în macabrul orb

Ce defrișa sinistru pădurile rigide ale principiilor caracteriale frivole

Pe unde tornada intransigentă a morții trecea peste acest deșert creat

Fără scrupulul de a mai putea omorî nimic din ceea ce deja e mort.

Sărutul morții lugubru se întorcea în ochii întristați ai făpturii

Zidind dezagreabila lumină a ploilor de flăcări plânse în indefinit

În spatele cocârjat al nemuririi amintirilor din eternitatea uscată.

Zborul divinității dezgolite al veșniciei anterioare din Eden-ul pierdut

Plutea ca o pană răpciugoasă a gândurilor trântite în obscurul rigid,

Prin universul pierdut al unei autobiografii scrise în graba tulburată

Care își scria cuprinzătoarele regrete amenințătoare ale trecutului

Pe o piatră degradată de mormânt, micșorată de infimitatea ființei.

Carnea putrezită de pe oasele oamenilor din ABATORUL fericirii perimat

Impurifica rănile absorbite de melancoliile din stupoarea tristeții

Lăsând izolarea contaminată a singurătății dezvoltată în infinit

Să împânzească bazinul mortuar din amintirea absentă a minții

Revărsându-se într-un desfrâu fatidic peste interiorul bombardat

De vinile atotputernice și neiertătoare ale păcatului ancestral

Care preacurveau în infidelitate neliniștea totalitară a sufletului

Într-o existență extenuată care își purta stigmatul hidos

Pe bolta răstignită din rărunchiul cuprins de depresia îmblânzită

Unde ființa ostenită de luptă își dăruia necondiționat lumină

 Pentru ineluctabilul întuneric etern al negurii conștiinței corupte

Înfigând imoralitatea angoasei într-o suliță neiertătoare a morții.

Poarta demodată cu vedere spre suflet se închidea în durere,

În interiorul ruginit rămânea doar dorul unui obscur personal

Care dezvolta metamorfoza propriei bezne dezlipită de lume

Înghițind abuzul ultimelor raze palide ale luminii pierdute

Cu care ființa cadaverică se mai conecta cu ABATORUL mort

Pierdut din crepusculul sufletului prin neopritele dezamăgiri.

Condamnarea la singurătatea devenea o stare continuă a normalului

În care mintea bulversată se bătea frontal de pereții învechiți

Ai propriilor mecanisme înfricoșătoare față de maladia suferinței

Omorându-și dependența propriul dor malefic al gregarului stins

Într-un pustiu molipsitor al izolării afective infinite trăite gol

Unde nici măcar glasul urletului chinuitor nu se lovea de vrun zid

Pentru ca ecoul pustietății să dea un răspuns deșertăciunii.

Veșnicia chinuitoare a destinului se apasă pe busola interioară

Strivind cu mărimea stelară magnetul sensului pierdut al vieții

Lăsând făptura debusolată într-o confuzie a propriului univers

Unde se mișcă în lentoare ca un titirez cu imboldul durerii

Creând senzația subtilă a unei libertăți personale ușurătoare

Care bătea pasul inextirpabil pe același punct infim și neclintit

Al indiferenței umane generalizate față de umanitatea stinsă.

 Se înalță greu cerul închis și gol, izbucnind din mintea psihotică,

Strecurând șerpi întunecați printre nopțile interioare ale ABATORULUI

Unde amărăciunea îngreunată în fața depresiei campată în suflet

Dezrobea sclavagismul fericirii de pe podișul tăcerii pecetluite

Care îngreuna plecare anevoioasă spre o lume mai însingurată de fel

A unei polisemantici sufletești străbătute de nimicul cotropitor

Fisurând paradisul deznădăjduit al ființei în disocieri paradoxale

Ale unei ruperi cronice gravitaționale a ființei de profunzime

Receptând un microcosmos abisal înecat de lacrimi sfărmate

Care își cereau șopronul îndrăzneț al agoniei imaginare bizare

A unei mări tulburate umplută de ruine unde urmau să se baptizeze

Spre o convertire anticristă divine a unei rătăciri ambigue

Compunând în erezie enunțuri cristalizate în minciuna perpetuă

Care îi vulnerabiliza circumferința propriei emisfere depresive

Cu o nedomesticire de safir a morții nepotrivite în vidul interior

Împrăștiind rezoluțiile însingurării în nepotriviri temporale reci

Care stigmatizau efemera trece prin linia întreruptă a vieții

Trezind metamorfoza existențială implodată spre iadul revoltat

Unde flăcările stinse din sufletul pulsional al omului strivit

Își ardeau Tanatos-ul incandescent într-un moment interminabil.

Fotosinteza beznei renașterii chinuitoare creștea întunericul în om...

Muțenii stranii și monstruoase rămâneau în anticamera sufletului

 Mimând erecția marii absențe a umbrei dispărute în vidul fleașc

Ce năștea redundantul sentiment ciocnit de zidul răcelii din ABATOR

Într-un spațiul infim al unei îmbrățișări topite în căldura nemuritoare

Pierzându-și silueta pornografică atemporală a atașamentului evaporat.

Dezrădăcinarea organelor sexuale mineraliza trecutul inversat pe conflicte

Nimicnicind convingerile tabu ale sexualității îngropate sub sihăstrie

Ce își pregăteau desprinderea furioasă pe daturile nedorite sexuale

Lăsând existența să plutească în vidul infinit al libertății gândirii

Fără vreo cale de întoarcere spre planeta cordonului ombilical.

Realitatea e doar o falsă percepție a unui subiectivism ignorant

Visele derapate umpleau locul gol instalat în coșul din piept

Ce tăia legământul necrofil al ființei cu oamenii obiectualizați

În fascii deșirate a unei deconstrucții identitare catastrofice

Care creșteau o avalanșă sadică peste sufletul sufocat de libertate

Sedimentând fără răbdare speranțele inutile ale propriilor scopuri

Într-un mormânt întredeschis al demonilor neînvinși în luptă

Ce degustau dezintegrarea placentei psihotice a minții năruite

Cu pofta lacomă a unei lumi marginale în credințele străvechi

Lăsând în paragină rugăciunile să curgă într-un torent al suferinței.

Zilele de astăzi nu se mai calculează cu firescul zilelor de ieri,

Timpul agonisit în muncă pălește într-un abis al infinitului pierdut

Tremurând în agonie freamătul plăcut al zbuciumului finalității

 Unde continua nepăsare alungită devenea un bătrân înțelept

Ce sfătuia în șoaptă prezentul fără barbă printre stolurile furate

A unei faceri nedumnezeiești repetitive a lumii postmoderne.

În lumina rătăcită printre ferestrele orbite de încețoșarea ființei

Globul din pieptul aplatizat stătea nemișcat asemeni unui granit

Ce trasa definirea lumii cotidiene într-o schemă algoritmică

A unor lecții kantiene predeterminate de angoasa perpetuă

Care hrăneau în cușcă veșnicia incontrolabilă a neîntoarcerii

Într-o eternă reîntoarcere a aceleiași clipe prezente pierdute

Ce își rostea rugăciunea catatonică adormită în inconștient

Unde visele ABATORULUI cădeau unul după celălalt într-un neant

Lăsând porțile castelului părăsit închise spre viitorul devastator.

Apocalipsa anticipatoare devenise un moment așteptat cu drag

Ce își încheia romanul sângeros al omenirii într-un simplu punct

Ostracizând în temnița sufletească a ființei nihilismul binevoitor

Care încearcă să ajute să se accepte mai ușor și mai pragmatic

Neputința ființei în fața destinului predeterminat al morții.

Infinitele promisiuni ale tinereții se spulberau de prezent,

Spirala înălțătoare a dezvoltării cobora pe șira spinări a realismului

Căci strălucirea fadă a vreunui succes durează clipe minuscule,

Apoi revine calvarul terestru spre care ne îndreptăm ființarea

În care multiplul lui zero va fi întotdeauna același zero barat.

 Creierul de statuie, abia că mai dă semne de vreun sufletism

În închisoarea materială în care ființa a devenit o profesie

Lăsând amurgul sensului să apună în inima stearpă din ABATOR

Care nu își mai înțelege unicul rost de a pulsa în chinul din cârlig,

Căci gândurile performanței spre materialul infect al banilor

Pulsa redutele rămase a concentrării inutilității spre avuție.

În timp ce ființa deține, ea nu se mai deține pe ea, pierdută,

Se spulberă între zidurile labirintice ale dependenței obiectuale

Care își oftează încâlceala influențată de mass-media-ul patologic,

Unde ochiul atotvăzător se pierde și se transpune în agonie

În inhalația cancerigenă a cumplitei amăgiri a constructului personal

Ce se absoarbe de limitele impuse ale unei libertăți capitaliste

Căci ființa nu mai există... ea e rodul constructului social manipulat,

Al robotizării permanentizate ce devoră posibilitatea de a fi.

Între două goluri ale morții se derulează existența în ABATOR,

Din abis în abis ființa se întoarce înapoi la matca siguranței

Redevenind nimicul care a fost odată ca o atracție nietzscheană

Spre a trăi o eternă reîntoarcere al aceluiași nimic într-un vid

Al reîncarnării în nimicul care se metamorfoza într-un nou nimic.

Se nasc găuri în suflet care atrag forța gravitațională gravă

A nimicului ce se întindea asemeni unei plase de siguranță

Sub infinita incertitudinea a unei existențe alertate de vid

 Care lasă ființa speriată într-o insensibilitate incomensurabilă

Ca cea a unui cascador pe sârma subțire a demersului vieții

Gata să cadă în adâncurile nemărginite ale unui abis cuprinzător

Ce începea încet să se oglindească în sufletul siamez al abisului

Ca o reflexie cutremurătoare a unei identități de gemeni similari

Care își hrăneau mintea din aceeași placentă otrăvită cu nimic.

La facerea lumii, golul privea în convalescență nașterea nimicului

Răbdând suferința creatoare a nihilismului instalat în inimă

Ca o plagă a sincerității în fața unui amor fati permanentizat

Ce își descumpănea tragedia primitivă în rolul antichității filozofice

Lăsând adevărul să își extindă plaja goală a concretitudinii

Pe care omul călca desculț pe același sol infertil pentru viață

Al daturilor nedorite în universul tragic al viului din cosmosul mort.

Clepsidra eternă a existenței se întorcea din nou pe dosul gol,

Timpul își răsucea pumnalul dur în sufletele angoasate de moarte

Adâncind convalescența veșnicei scurgeri în amintirile copleșitoare

Care se încheagă ca un cheag de sânge rece în venele speriate

Obturând fluiditatea gândurilor trăibile spre sufletul îndurerat

Care rămânea abandonat de posibilitatea unei finitudini grăbite.

Respirul obosit își trăgea draperiile însângerate ale nemuririi,

În inima potolită tresăreau glasurile uitate ale infernului din trecut

Readucând chinul nașterii primordiale în câmpul conștiinței prezente...

 Urletul durerii e semnul sănătății și a ideației de a rezida în viață

Astfel că, chinul devenea singurul motor necesar trăirii autentice

Pentru ruginirea interminabilă a treceri anilor risipiți pe nimicuri

Care stăteau în sângele înfrângerii în lupta cu demonii neliniștii

Exprimând tăcerea inegalabilă al plictisului repetitiv al viețuirii

Unde omul curios își pierdea răspunsul negăsit la existența complexă

Sub boala îmbătrânirii ancorată într-un destin supraomenesc...

Totul trece, toate trec, trecerea-i un necesar al normalității vieții

Ce lasă libertatea dinamici obligatorie să curgă lin în enormitate,

Într-un lac mort umplut de suflete pierdute în speranța cancerigenă

Care clocotea în întrebările ruminației agasante fără de răspunsuri

Într-o apă nepotabilă a incertitudinii care hrănea vietatea ABATORULUI.

Din fântâna tristeții, smoala vieții țâșnea ca un vulcan patologic,

În segmentul din inimă care era deshidratat de întunericul greoi

Care absorbea căldura copleșitoare într-un mănunchi de durere

Unde nașterea păcatului se transmuta în sufletul nou născuților

Înrobind în ham eterna puritate a umbrelelor trecutului limitant

Ce își urca greu apăsarea pe nămeții abrupți ai golului neființei

Într-un univers nedorit al posibilităților finite de a trăi purificat.

Imposibilul grotesc se strecura printre globurile oculare statuare

Lăsând supernovele stelare să apună în răsăritul ABATORULUI grețos

Care împrăștia fatidic praful otrăvitor al nihilismului contagios

 Într-o scufundare adâncită spre comorile posibilităților ascunse

Terminând în începutul sfârșitului al unei singurătăți cardinale.

Afundarea scrâșnește în măcinătura vreascurilor existențiale

Creându-și un pat incestuos cu unul dintre camarazii de război

Ce odihnea cadavrele lihnite de oboseala solitudinii universale

Unde lumina își mai pâlpâia licărirea chinuitoare în suferință

Într-un întuneric apăsător al rădăcinilor generaționale rupte.

Cerul patimilor îmbătrânite își deviau ridurile tăcerii mortuare

Într-o mlaștină copleșită de sclavia înstrăinării încarcerate

Însămânțând sperma nimicului molestat de tulburarea nenăscută

Care creștea credința înrudită cu dogmele agnostice nesătule

Spre un cosmos haotic al păcatelor primordiale sfâșietoare

Călăuzind un bocet al corpului astral din nesuferința personală.

Liniștea lezată frângea zgomotul inutil al dezumanizării triste,

Zumzetul dezgolit al vitalității dispărea în spatele cortinei din ABATOR

Unde avalanșa de trăiri irupea într-un cutremur învingător

Al ruperii ființei de dizarmonia anatomiei disfuncționale rămase

Stropindu-și pământul lipsit de roade cu lacrimile acide ale durerii

Care nășteau cratere în fertilitatea improbabilă a nașterii umane

Căci crângul incandescent al morții prevestea nebuloasa agonizantă

A unui dezastru cataclismic ce prăbușea ființa în propria cădere

Crescând distanța alungită a vreunui destin necroit de către nimeni

 Spre o finalitate ce tăia împrejurul descreșterii imperiului identitar

Depășind liniile teritoriale a inciziei crestate în lipsurile neputinței

Care multiplicau ascunzișurile cotrobăite de pulsiunea vieții moarte

Într-un travestism încolăcit în ambiguitatea transculturală scindată

A legendelor căzute din inconștientul colectiv al corpului dezrădăcinat

Aplicând bulevardele glaciare ale unui patinoar existențial dureros

Care era tăiat de lama patinelor neîncrederii întârziate a lipsurilor

Într-o fatalitate absentă a cărei pierderi agoniza silabisirea terapeutică

A momentelor moarte din uriașul ecou al nimicului înconjurător

Ce lăsa ființa într-o sihăstrie perpendiculară a lopeții groparului

Care își înfigea dedesubturile necrofiliei în țărâna interioară a sufletului

Deșirând indigestiile nietzscheene dezgustătoare ale realismul adevărat

Ce poftea singuraticul să își mănânce propriul corp la o cină romantică

Al unui univers personal pierdut în propriul abis al gândirii decăzute.

Martorul tăcut a propriei disecări era un abandon firesc al vieții

Ce lăsa ființa marginală la marginea unui gând suicidar al unei prăpastii

Să își zboare destinul existenței în abisul uluitor al nimicului din ABATOR.

Adăpostul neclintirii lăuntrice era cuprins de răceală și de înstrăinare,

În corpul leș se instala un vid gigantic al neființei înfloritoare în ofilire

Care își abdica total viața la procesul personal al propriei judecăți în moarte

Într-o sală goală de judecată angrenată în neîmblânzitului fatum pluviofilic

Zvârcolindu-și clocotul efemer al nulității într-o dezgolire fantasmagorică

Care aluneca neverosimil într-o groapă a unui ostaș din luntrea lui Caron

Unde ființele pierdute își aruncă grijile într-o gaură neagră himerică

Ce transmitea culpele spre alte dimensiuni neștiute ale universului

Poluând viața oxidată cu un aer bolnăvicios a vinii de a fi în viață,

De a îi fura oportunitatea nedorită altuia de a se afla în existență.

Transcendența cotrobăia moștenirile împovărătoare ale strămoșilor

Călăuzind vocațiile trupești spre aceeași anunțare a repetitivității

În care ființa îndeplinea aceleași păcate dependente de retrăire

Într-un ciclu vicios al necesității reproducerii genetice ancestrale

Dezvoltând reîntoarcerea aceluiași în norma finitudinii existențiale

Fiind sclavul dunelor trecute care marginalizau posibilitatea libertății.

Omul a devenit o marfă de contrabandă a corporațiilor atotputernice

Vinderea vieții pentru bani se agrava într-o normalitate absolutistă

Sub care propria existență se reduce la nulitatea identitară

Transformând esența de a fi într-o esență goală de a avea

În care omul se pierde pe sine în pactul diavolesc cu conștiința

Unui capitalism satanic care reducea sclavagismul universal

Sub minciuna totalitară a conceptului de libertate falsificată.

Deformarea adevărului era un alt mijloc de a obține productivitate

Înțărcând ființa în lanțurile dependenței de neexistența neajunsă

Care dezvolta frica de moarte în inconștientul panicat de finitudine

Făcând din biped o târâtoare muribundă ce își lasă dârele cleioase

 A dezgustului de sine pe plaja cotidiană pustie a propriei vieți.

Lobotomizați de rutina repetitivă a trăirii aceleiași zi din fiecare zi,

Zombiul care își târăște trupul mort pe axa măști timpul personal

Își mută propriul cadavru din loc în loc fără a-și găsi cuibul interior,

Locuința personală interioară, înstrăinându-se tot mai abrupt de sine

De sens, de ființare, de propria viață furată de ABATORUL invizibil

În care își autoflagelează nihilismul personal prin obiectele inutilității

Sperând că propria fericire i se va ivi în cale la un moment dat.

E o goliciune universală în fericirea cotidianului social al umanității

Ființa nu mai există... există doar tehnologia robotizării ființei.

Viața se abate de la regulile firești ale existenței din ABATOR,

În haosul instalat, vârtejul derutant al nesiguranței tranșante

Încătușa prizonierii muritori în angoasa stadiului terminal

Adulmecând fatidic admirația vibrantă a tremurului interior

Ca un vultur pleșuv care își privește prismatic prada minusculă

Care suspină în nerăbdare trecerea pragului cast spre neființă.

Sunetele melodioase ale mângâierii criptologice a morții călduroase

Străbăteau văile sufletești cu viteza cotropitoare a polifoniei

Ce își stingea acutele supreme ale urletul terminal al unei lebede

Ca o luptă de contopire cosmogonică a durerii cu disperarea

Fremătând euforia sexualității pierdute într-un act de blestem

Care urmărea sfârșitul unui basm ontologic al decăderii rasei

 În care trăsăturile generale ale existenței erau rănite în chivot

Și străpunse de sângele organic viciat de virusul efemer inutil.

Buclele timpului mefistofelic nedumereau graba regresată

Ca un iluzionism magic nevăzut al unui amuzament de gânduri

Ce își jucau rolurile neînvățate în circul anevoios al Dasein-ului

Fiind aproape de judecata mortală al procesului fără ființe

Care căuta înecarea în eternitate ca un imperativ categoric

Ce trăgea cortina satisfacției din iadul intern al ultimului act

Lăsând viețuirea sălbatică să se zbată într-un infern al falsității

Sub aplauzele mute ale unui dumnezeu bahic plecat la crâșmă.

Coastele fisurate rupeau treptele amnezice ale raiului rătăcit

Întrerupând firul legendelor preaînțelepte a vieții de apoi

Iar ghearele lungi ale realității dormeau strategic în lobul frontal

Asurzind miturile înjositoare ale traversării arterei sufocante

În creștetul murdar al gândului unei penitențe extraterestre

Pe un nihilism devorator al temniței circulare din exilul ostracizat

Ce învârtea fiordurile reci ale sinucigașilor într-un ocult repetitiv

Al cărui complicitate condamna suveranul profetic la decapitare

Într-un exil al unui erotism așternut pe genul unei potențe falice.

Mutilările multiple ale incestului existențial încrâncenat de soartă

Își aruncau slobozii patetici ai reproducerii transcendentale

Aerisind găurile îngropărilor veșnice ale Geworfenheit-ului impus

 Unde victima laică venită în lume își dezvolta propriul autism

Al unei glorii cu handicapuri într-un dom al invalizilor în flăcări

Care ardea progeniturile într-o selecție naturală autoimpusă

De demiurgul crud al existenței absorbite de vina propriilor greșeli

Ce își ucidea maleficele creații malformate ale ADN-ului blestemat

Sub ochiul morții, atotvăzător, al nemuririi universale acide

Care știrbea timpul monștrilor inocenți ai pudismului urâțit

Închizând fermoarul pulsiunilor din tărâmul instinctiv distrugător

Într-o travestire a androginismului pleznit de ABATOR.

Gratiile sufletului rugineau în ploaia de lacrimi chinuitoare

Ce își prelingea hidratarea morbidă a tristeții covârșitoare

Unde îngerii trimiși în exil păzeau doar nimicul înconjurător

Iluminând golul frigidității unei inimi abuzate de suferință

Care campa pe durată nedeterminată în labirintul existențial

Unde minotaurul își aștepta sacrificarea unor virginități sterpe

Hrănind nesătulul destinul scămoșat al unei eșuări predestinate.

Pasul libertății călca pe hăul neînțeles al viermuielii cronice

Împiedicându-se de virgulele marginale al finitudinii trasate

Ca niște hârtoape abisale al piedicilor ramificat în dedesubt

Care încolțeau dispozitivul motricității emoționale înfricoșate

Cu lanțurile dependenței cronicizate ale fugii de singurătate.

Neputința pipăia rugurile abandonate ale cadavrelor putrezite

Ridicând un piedestal trădării înrădăcinată în ființa oarbă a ABATORULUI

Ce se înghesuia în claustrofoba capcană a propriei minciuni esențiale

Învolburând pericolul mișcător al transhumanței înțelepciunii

Într-o conștiință ce era atârnată în spânzurătoarea eticii morale.

Dezgustul clasic insista să marșeze pe cărările demnității efemere

Încleind potecile sufletului mort cu fierea acidă a metafizicii

Construind un imperiu al antimetafizicii absorbite de golul lăuntric

Unde ființa imaginară își înțelegea neînțelegerea acoperită de umbră

Ca pe o cădere brutală a unui zeu din Olimpul conștiinței pierdute.

Farul veghetor al interiorului visurilor mofturoase își stingea idealurile

Unor arhetipuri îngropate în liniștea furtunoasă a capătului de lume

Într-o întâlnire sclipitoare a ființei cu realismul descendent străin

Care scormonea sadic pierzania prejudiciilor cusute în nemurire

Într-un ABATOR existențial al maurului divin din cerurile dispărute.

Cruzimea colosală a demiurgului roia în bogățiile rușinoase ale iluziei,

Într-un pământ fad a cărei pedepse era ființa umană dizgrațioasă

Ce desfrunzea lent crengile rădăcinilor propriului arbore genealogic

Spre o uscăciune necuprinsă din fundul grădinii interioare ale viețuirii

Care își sufla gerul printre pironii tocați ai gândirii distructive demne.

Egoul înfășurat în sârma ghimpată aurită se proteja de culpabilizare

Într-o psihopatie cronică ce creștea orgoliile sociale inepuizabile

Care se așezau peste gândire și suflet ca o ceață care orbea privirea

Instalând haosul auto distructivității ludice peste conștiința adormită.

Convertirea omului la animal rămânea sub un semn de întrebare

Chemarea spre biofilie se închidea între parantezele egocentrismului

Dezvoltând vanitatea umană pe piedestalele idolatrizărilor flămânde

Unde ființa își arunca existența pentru nimicnicia materială seacă

Creându-și iluzia siguranței destabilizante și a puterii primordiale

Prin intermediul pactului cu diavolul exaltat de satisfacție orgasmică

Care își mângâia sufletele cumpărate pe banii de nimic a ființei.

Dispariția omenirii devenise un imperativ categoric al existenței

Ce își croia sensul printre solzii învechiți ai antichității pierdute

Extrapolând apocalipsa curativă spre o reîntoarcere la inocență

Care să înalțe diagnosticele patimilor în abisul morții concrete

Unde confortul sentimental să se așeze în sarcofagul eternității

Spre o tăcere convertită la ruga prizonieratului zâmbitor și sec.

Nesfârșita furtună a lipsei de inspirație decade în secolele iernării

Evocând tranșeele retrospectivei umile ale universului uman

Ce punctează trecerea necontenită a timpului înspăimântător

Detaliind secundele durerii strânse pe ridurile de pe frunțile goale

Apăsând cutele emoționale pe nota de plată de la finalul vieții.

Toți oamenii șterși rămân datori cu viața consumată în zadar

Ca o pledoarie pentru datornicii care încă mai plătesc tribut

Chinesteziei datului vieții în agonia nașterii din propria moarte

 Care străbătea cugetările bietului Dionysos spre o mediocritate

A unei pocăințe jalnice față de robotizarea acută a prezentului

Ce dezvolta răceala singurătății până în sufletul inocent al câinelui

Lăsând pe ecranele calculatoarelor percepția iluzorie a atașamentului

Într-o limitare strictă a evoluției umanismului din viitorul nefast

Care bloca viața ca un dig al unei boli incurabile a uitării disociative

Creând efectul golului interminabil în ființa descompusă din ABATOR

Ca o schizofrenie paranoidă alterată a sufletului multiplicat cu zero

Care rămânea în același punctiform mixt al minciunii psihotice

Absorbind torentul hedonismului în convalescența bolnavă a conștiinței.

Înțepenirile rănite în orgoliile lipsite de esență se dezumanizau

Amintind de înțelepciunea vechilor mituri ale conștiinței

Ce au modificat structura gândurilor pentru involuția prezentă

Prevestind cronicile viitorului ce nu aveau să prindă rădăcini

Într-o saturație continuă spre cotropirea galaxiilor mintale

Care lăsau ființa într-o uitare în propriul ABATOR abandonat.

Spre infinitul amenințător ființa își aruncă privirea hipnotizată

De încarcerarea nebuniei recomandabile pentru substratul dumnezeirii

Ce divorța de rădăcinile diplomației atașamentului anti-pământean

Într-un incubator al morții interioare azvârlită în instituția diavolului

Unde se preda sciziunea axiomei unei veșnice morți netrăite.

În altarele satanice ardeau manuscrisele vechi ale omenirii

 Într-un preambul al despărțire eterne a ființei de pământ

Ca o umbră albă a unui zeu așezat în crochiuri lamentabile

Ce sprijineau iluzia parașutată a unei plecări definitive în neant

Cu o non-amintire a unui fluture cadaveric în propria metamorfoză

Îmbrățișând ultimele pietre mortuare ale sufletului îngropat

Într-o pulsiune necrofilă care își ejacula spermatozoidul labil

Peste inimile statice aruncate în crematoriul rugăciunii de apoi

Unde efectele secundare ale nesfârșitului pipăiau ovulele nefecundate

Spre un avort universal al existenței decăzute din ochiul morții

Care orbea văzul ultimei licăriri de umanitate din cimitirul pustiu.

În suflul continuu al morților ascunse în inima frântă din coșciug

Neliniștile își ascundeau bucățile sparte ale cristalului sentimental

Devenind o spargere psihotică dispersată în bucăți de ego-uri plutitoare

Care își adâncesc dur îngroparea cathartică în rădăcinile identității

Agonizând membrana falsă a ființei în cataplexia curgătoare spre nimic

A unui timp care își vărsa infinitatea între malurile unor repere șterse

Prăbușite o dată cu coloana vertebrală a unui Partenon antic

În analele conștiinței pierdute al omului din ABATORUL contemporan

Ce își spulberă micile rămășițe ancestrale primite prin moștenire

Într-o explozie schizofernică a pierderi absolutizate de sine

Halucinând eternele imposibilități ale realismului crudității sacre

Care își înfigea colții de lup în frânturile disocierii ireversibile

 Creând spațiul abisal între eu și eu ca un cutremur destabilizant

Care își rupea plăcile tectonice ale stabilității solidificate inutil

Lăsând eterul palid să își instaleze golul în întunericul luminos

Unde lianții se erodau unul pe celălalt în carnivorismul flămând

Devorând cu poftă chinestezia posibilă a unei integrități totalitare

Care să se coaguleze în piatra funerară de la începutul finitudinii

Aruncând dispersia existențială în sufletul urmașilor nevinovați.

Societatea a devenit un pacient cu bucăți sfârtecate din trup

Circulând grăbită între interferențele dezvoltării puterii și a banilor

Erupând ca o lavă fierbinte din coșul din piept care clocotea

Spre dimensiuni nefaste ale oaselor timpului dezafectat de vid

Într-un accident fatal al ființei cu ciocnirea de psihopatie.

Destinul necontrolat curgea ca o pedeapsă pentru existență

Dezumanizând formele lipsite de contur ale sufletului vag

Care păcătuiau în răsplata afinității unei sângerări zadarnice

Croind desene neregulate ale conștiinței spânzurate în inexistență

Care condamna infernul bolnav al egocentrismului sadic

În cămăși de forță înconjurate de teroarea spațială a nimicului

Unde groaza stranie a libertății omora gardienii turnurilor prăbușite

Într-o lăcomie sălbatică a remușcărilor sfâșietoare ale vinilor

Care blestemau statutul neverosimil al neomului justițiar

Ce înainta într-un întuneric murdar al monstrului în devenire

 Atârnând în ștreang îngăduirea unui călcâi de piatră strivitor

Ca lepra aciuită pe vertebrele slinoase și fără de coloană

Dezmierdând sarcasmul sec al rugilor odioase ale nemuririi

Într-un amestec dezgustător al ABATORULUI ipocriziei umane

Unde răsuflarea înghețată mai încălzea doar cadavrele

Care atârnau pe metrii de frânghie ai liniei vieții prelungite

Țesând închisori fără paznici pentru degringolada socială.

În repezile vârtejului jeluitor al tainei existențiale vechi

Figurile unor maladii armonioase ale morții care capitula

Gemeau rătăcirea țesută a zidurilor îmbrățișate de lipsa de sens

Ce se strâmbau ca îngerii morții în fața călăului numit viață

Sugrumând lațul sfidător care rodea din inimă fără încetare

Și înflorea mustrări patetice din deznădejdea omului simplu

Ce își înfigea toiagul nemuririi într-un pământ fără de legi

Care chinuia condamnații înmărmuriți la mântuirea desfigurării

Spărgând simplu cărămizile obscurului cortegiu prenupțial

Al unei căsătorii nedorite a ființei cu nimicul implorat al inimii

Unde se purifica spiritul nevindecat al criminalilor mistuiți

De flăcări politice care ardeau zadarnic sub suspinele comunității

Dezmierdând zăpada indiferenței într-o liniște curgătoare

Care sfărma neînțelegerile propriului suflet într-un praf stelar

Sculptat în nevrozele umplute de mafia medicamentelor

 În care frica de viață adormea în interiorul muribunzilor sociali

Ce erau înrudiți cu placenta retezării capului unei ființe moarte

Deschizând abisul parantezelor în burțile viermilor din conducere

Care își așteptau prada ca un minotaur care își așteaptă virgina

Deținând prin autopsia cerebrală controlul societății din ABATOR, unde,

Libertatea de gândire a ființei și creativitatea erau atârnate în cârlig.

Lobotomia visurilor zugrăvea chipurile plate ale oamenilor morți

Inventând masturbarea unei minți ejaculate pentru banii subzistenței

Care disprețuia caracterul unor bufoni tragici ai spiritului lemnos

Asemeni unor maimuțe disimulate în idealismul capitalismului

Ce își suflă nasul, strângând mucii sufletești în batista necrofilă

Care creștea presentimentul inevitabil al pierderii paradisului

Dezvoltând angoase încuiate în fulgerul plămădit al prostituției

Reîncarnând oamenii în avortoni cenzurați în libertatea de a fi

Apăsând fin întrerupătorul de deconectare al morții transigente

Unde diavolul capitalist își murdărea mâinile cu a fi Dumnezeu

Creând exasperarea feroce a mecanizării dezumanizate în robotizare

Care își boteza singură diplomația cosmică a existenței ABATORULUI

Într-o apă otrăvită dintr-o biserică plină de ruine ale schismei

Ce surpa uvertura de deschidere a unei epoci postmoderne

Într-o regiune mintală dezafectată de posibile emoții umane

Unde se construia fabrica roboților umani ai corporațiilor

 Care infiltra nebunia ca o formă integră a normalității divine

Într-un holocaust viu al unui incubator al defrișării omului

Unde cei însemnați urmau să guste lama de topor a banilor

Ca o unicitate de a te bălăci în propriul sânge a crimei de sine.

Pământul căpăta surzenia osândită a unei biblii nihiliste

Ce sfințea zidirea templului sfânt într-o răstignire inutilă

Unde adunătura de gunoaie umane urmau să își facă plecăciuni

Strângând osânda conștiinței în pumnul de fier al nimicului

Care râvnea cu o încântare ridicată spre cerul plumburiu

După sufletele nepământene ale patimilor înțelepciunii dezagreată.

Rigiditatea morții cădea în bulgărele ignoranței impenetrabile

Ce prin oglinda sumbră își condamna grotescul la logica ruinată

Contemplând altarul însângerat de luciul ascuțit al îngenuncherii,

Descosând din umbrele lăuntrice ale nostalgiilor unse cu nimicuri

O epopee singuratică a omului înjunghiat de remușcările aride

Care executa cadavrul interior al inimii cu pustiul înconjurător

Lăsând rugile aderente la suferință să își curme icoana îmbătrânirii

Și să strecoare falsa iertare stranie în crângul amețit al sufletului

Agonizând într-o boală înaripată de ciuma ospitalieră a dezgustului

În catharsisul chinuitor al filozofiei tăcerii dinaintea finitudinii.

Brațele extinse spre marele nimic se transformau în șerpi veninoși

Care îmbrățișau ființa vie cu pelinul anevoios a firii slăbită în ABATOR

 Ucigând unica scânteie divină a ființei convalescentă în altarul agonic

Unde se trezea scârba trivială a societății inexorabil cuprinsă de mizerie

Ca un spermatozoid trântit pe un coșciug dintr-o masturbare matinală

Ce își zvârcolea starea de agregat într-o uscăciune magnetică a morții.

Virusul răcelii stătea ascuns în spatele Bug-urilor emoționale protejate

Gonind complexitatea posibilelor trăiri ale existenței fundamentale

Ce dezvolta adesea dezamăgirea ruginită a unei ierni geroase a vieții

Care instala propozițiile reci ale unui copac desfrunzit peste suflet.

Turnurile speranței se prăbușeau în castelul interior al ABATORULUI

Lăsând catedralele fericirii să își plângă în pustiu singurătățile

Într-o noapte a Valpurgiei ce pregătea ceremonia demonică crudă

A infernului decăzut din capitalismul existențial al prezentului

Care izola un cimitir al spiritelor vii peste platitudinea eternă

Unde ființa își plângea propriul martiriu al pierderii de sine

Nesfârșitele preschimbări ale surâsurilor satanice din politică

Agonizau câmpurile pure și îndepărtate ale paradisului pierdut

În care grădina sufletească se umplea de pietre funerare grele

Ce apăsau crud deznădejdea compulsivă a încununării morții

Ca un Sfânt Graal din plumb ce înflorea din împrejurimile fatalității

Spre o lume umplută de piatră a unui destin sisific neabandonabil

Care se îmbrăca cu cadența nimfelor ce încoronau ciocanele jertfei

Întunecând îmbălsămarea neînvierii unui Isus sugrumat în somn

 Ca o spaimă a unui gropar strecurat prin umbrele nopții reci

Ce instala în gropi adânci ale gândurilor greblate de lopata mortuară

Sub care se îngropau încântătoarele morminte ale identității

Cu un arbore genealogic ce își rupea rădăcinile din condiția princeps

Disociind ființa de cartea vieții care ardea în plăcerea iadului.

Căutările rătăcite sfârșeau în drumurile tăcute ale nemuririi

Tot ceea ce a fost revine într-o eternă reîntoarcere a aceluiași

Lăsând ABATORUL intangibil într-o repetitivitate circulară măreață

A unei dezamăgiri perpetue ce năștea aceeași necrofilie absurdă.

Omul, devenit neom, clădea pe fundația personalității o eternitate

A unei coloane a infinitului care reda tot funcția eternității

Spre o comuniune cosmologică a vidului mort din univers.

Lepra corbilor păgâni sufla triumfătoare îngâmfarea neumanului

Tremurând cetatea zădărniciei cu tezaurul nepământesc al nimicului

Care inunda calvarul sălbăticirii sferei de oțel al purgatoriului

Unde biruitorii tehnologiei se îndopau cu electricitatea furată din om

Îngropând safirul fatidic al iubirii într-o secetă a atașamentului.

Întreaga fântână a singurătății eterne împăienjenea sicriul claustrofob

Al unui suflet înghesuit în cavoul robotizării stărilor de afect

Sfâșiind drumurile prefăcute ale unei identități sfărmate în chin

Ce auzea bătăile de pumni în ferestrele inimii închise cu lacătul

Unei indiferențe îndepărtate ca soluție la răcoarea existențială

 Așezându-se ca un ger al judecății peste ființele cadaverice

Care atârnau în acest lingou social cu iluzia fericirii în minte

Fiind doar niște simple bucăți de carne veștejită de timpul necruțător

Ce urmau să fie servite morții la ultima cină de taine pierdute

A sindromul descompunerii instalat în existență căci, atunci când

Societatea devine un ABATOR, fericirii îi rămâne doar să fie tranșată.