Eugeniu Speranţia, Curs de filosofia dreptului şi sociologie.

Lecţiuni de enciclopedia
juridică cu o introducere istorică în filosofia dreptului, Cartea românească, Cluj, 1936

3. Definiţia dreptului – 02. Definiţii

1. Dacă între indivizi n’ar mai exista şi pricini de adversitate, regulele de Drept ar fi
perfect inutile … (25)
2. Vom încerca acum să stabilim cauzele care nasc adversităţile inter-humane. Ele
fiind condiţiunea existenţii Dreptului … (25)
3. Valorile pe care tindem să pe posedăm se pot grupa în două mari clase. Există valori
pur conceptuale şi valori sensorio-motrice, pe cari le mai putem numi şi «sensoriale»,
«empirice» sau «materiale». Posesiunea valorilor conceptuale constă în simpla
prezenţă în conştiinţă a unor continuturi mintale. Un adevăr ştiinţific, o informaţie
despre un fapt real, o comparaţie poetică, o melodie sau un motiv muzical, conţinutul
unui roman sau al unei drame, un aspect frumos al naturii, o credinţă religioasă, iată
valori pe care nu le putem poseda decât mintal şi pe care le numim: valori
conceptuale. Valori empirice, sensoriale sau sensorio-motrice sunt cele a căror
posesiune interesează simţurile şi totodată posibilităţile de acţiune. (26-27)
4. Posesiunea conceptuală se exercită exclusiv prin funcţiunile intelectuale, pe când
posesiunea sensorio-motrice sau empirică se exercită de conştiinţa intelectivă, ajutată
de funcţiunile sensoriale şi de cele active … A poseda materialmente un creion
înseamnă a-l deţine, simţindu-l în mână (sau putându-l simţi) oricând doreşti şi a-l
putea mânui, a putea activa cu el şi asupra lui, când vrei. (27)
5. Valorile sensoriale sunt epuizabile prin caracterul material pe care-l presupun obiectul
lor, şi deci nu pot fi supuse posesiunii simultane şi efective a mai multor persoane.
(27)
6. Materia e epuizabilă, e consumabilă şi individualizată, de aceea nu e susceptibilă decât
de o apartenenţă limitată, limitată adeseori până la exclusivitate. (28)
7. Valorile conceptuale sunt valori de apartinenţă ilimitată; cele empirice sunt valori de
apartinenţă limitată. (28)
8. Contingenţele lumii în care trăim fac … posesiunea valorilor materiale să condiţioneze
direct şi riguros existenţa animală a indivizilor omeneşti. Indirect, această posesiune
condiţionează manifestările pur spirituale şi pe cele sociale. Ceea ce rezultă în mod
fatal este că valorile de apartinenţă limitată provoacă între indivizii omeneşti:
competiţiunea. (28)
9. Competiţiunea există şi decurge din faptul că valorile cele mai căutate ca
indispensabile sunt tocmai valorile de apartinenţă limitată. (29)
10. Nimic nu provoacă disensiune şi dispersiune în vieaţa socială cât competiţiunea în
vederea posesiunii valorilor de apartinenţă limitată. Ea e ceea ce s’a numit «lupta
pentru existenţă», cu o formulă care însă nu explică de ce existenţa implică şi lupta.
(29)
11. Solidaritatea grupului, coheziunea sa, nu este şi nu poate fi garantată şi organizată
decât prin existenţa unor norme care să suprime sau să atenueze competiţiunile sau
măcar efectele lor antisociale şi dispersive … Ceeace desemnează primele trăsături
în fizionomia unui grup social constituit este tocmai norma sau sistemul de norme
care au efectul de a atenua competiţiunea. (29)
12. Împrejurarea sau factorul care periclitează posibilitatea de existenţă a societăţii şi
împotriva căreia Dreptul are destinaţia s’o asigure este: competiţiunea pentru
posesiunea valorilor de apartinenţă limitată. Inversând această propoziţiune s’ar putea
deduce un început de definiţie a Dreptului. Dreptul ar fi atunci: o totalitate de norme
 de acţiune destinată să asigure posibilitatea vieţii sociale prin atenuarea
competiţiunii născute din tendinţa de posesiune a valorilor de apartinenţă limitată.
(Formula 1.) (29-30)
13. Definiţia cea mai adecvată a Dreptului ar fi cea care l-ar înfăţişa ca: „un sistem
deductiv de norme sociale destinate ca printr’un maximum de justiţie realizabilă să
asigure un maximum de socialitate într’un grup social determinat. (Formula II) (31)
14. Definiţia perfectă va trebui să ţină seama … de faptul că nici logicitatea, nici justiţia
nu sunt desăvârşit realizate în Drept ci numai condiţiuni ideale ale sale. (30)
15. !!! Dreptul, ca total de norme, este o realitate de fapt, pe când justiţia este idealul
către care tinde acesta, în evoluţia sa. (!1932!, 11)
16. Este necesar să facem distincţie între natura organică şi sistematică a totalităţii care
constituie Dreptul şi aspectul de simplă colecţie fortuită pe care l-ar putea avea altă
totalitate de norme sociale, precum ar fi regulele aşa numitului «cod al manierelor», al
«politeţei» sau al «etichetei». Organicitatea Dreptului decurge pe deoparte din
structura sa logică, adică din faptul că normele care alcătuesc ordinea juridică sunt
deduse dintr’un număr de «principii fundamentale» … (30)
17. Adevărata natură a Dreptului trebue căutată în destinaţia sa de a urmări un maximum
de socialitate … (30)
18. O definiţie a dreptului care transcende ideea de sancţiune –– Este falsă vechea şi
extrem de acreditata convingere că puterea şi eficacitatea Dreptului ar sta numai în
sancţiunea exterioară … (32) ????? ---- Este eronat a se crede că sancţiunea ea însăşi,
adică desfăşurarea efectivă de forţă brută, poate garanta respectarea normelor de
Drept. (33) --- [Dreptul] implică [sancţiunea] numai ce pe unul din mijloacele posibile
şi imaginabile de presiune. Atunci când Dreptul s’ar putea lipsi de sancţiunile
coercitive, când sentimentul justiţiei şi autoritatea consecvenţei logice ar avea
suficientă putere asupra conştiinţei şi acţiunii noastre, Dreptul n-ar avea de ce să
înceteze a exista … Dreptul, putând exista şi fără sancţiuni, sancţiunea nu-l poate
defini. (34)
19. … «garantarea» maximei socialităţi prin atenuarea competiţiunii … (39) Socialitate =
atenuarea lui struggle for existence, solidaritate, coeziune soială

Drept, moravuri, morală

distincţia dintre moravuri şi morală

20. Moravurile sunt norme sociale uzuale, a căror aplicare trece adeseori peste limitele
unui grup determinat şi a căror sancţiune este difuză. Ele au ca efecte: uniformizarea şi
relativa solidarizare a indivizilor … Ele nu împlinesc un scop căutat şi cunoscut, dar
satisfac unele nevoi psihologice. Morala … consistă … într’un total de norme dar
explicaţia lor nu poate fi cauzală ci … de tip deductiv raţional şi de tip teleologic. Ea
… decurge … din motivaţiuni şi principii. (36)
21. Prohibiţiunile şi comandamentele [legate de moravuri] sunt respectate de fiecare
individ pentru evitarea blamului, a desaprobării şi a sancţiunilor colective, sau invers,
pentru obţinerea unui gest de aprobare sau de laudă. (36-37)
22. Moravurile sunt respectate pentru satisfacerea opiniei colective, a opiniei altora, pe
când imperativele morale stau sub guvernarea şi controlul scrupulelor de conştiinţă
personală. (37)
23. Există persoane profund imorale … în fondul lor sufletesc, care menţin vieţii şi
purtării lor un aspect de perfectă conformitate cu moravurile … Pentru aceste
persoane, moravurile înlocuiesc morala. (37)
 24. Individul care se conduce exclusiv după indicaţiunile ce-i vin din grupul social, nu are
să judece singur ci se supune pasiv, fie din frică, fie din ambiţie, fie din cauza acelui
ascendent nemăsurat de care se bucură în faţa fiecărui din noi … tot ce apare ca o
sentinţă a «tuturor». (38)
25. das Man !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
26. Normele morale propriu-zise şi normele de Drept … presupun o derivaţiune logică din
principii date, spre deosebire de «moravuri» care consistă în prescripţiuni sociale
lipsită de o vizibilă şi rezistentă înlănţuire logică. (39)
27. Dacă finalitatea conştientă şi raţionalitatea distinge Dreptul de «moravuri», este uşor
de remarcat că tocmai aceste calităţi … de sunt comune [Dreptului şi moralei]. (41)
28. Juridiceşte putem judeca numai acţiunile efective, sau efectuabile, pe când intenţiile
sau simplele înclinări ca atare rămân străine de aprecierea juridică … Nimeni nu va
putea fi acuzat juridiceşte de o simplă intenţiune a unui act ilicit, câtă vreme
intenţiunea nu prezintă un început de executare sau nu se manifestă într’un chip
oarecare (ca în cazul proferării de ameninţări). (41)
29. Dreptul nu se poate niciodată depărta de Morală: legiuitorul nu va putea decreta pentru
alţii dispoziţii pe care conştiinţa sa nu le acceptă pentru sine … (43)

Sensurile termenului „drept” --- 01. Etimologie

30. … similaritatea dintre linia dreaptă şi deducţia logică. Linia dreaptă uneşte două
puncte, fără abatere spre un al treilea; linia dreaptă, ca drum drept …, ca parcurs
spaţial este un fel de aplicare abstractă a unei norme scutite de orice abatere: cel ce are
de desemnat o linie dreaptă, adoptă o singură direcţie drept normă a desemnului său.
Deducţia logică este, deasemnea, un parcurs mintal adecvat unei norme tot atât de
scutite de abateri. (44)
31. În adâncimea conştiinţei, termenii: drept, just, şi rectiliniar se prezintă ca indicând
similaritatea sau unitatea unei norme. Această coincidenţă a sensurilor a pricinuit
substituirea termenului latin «jus», prin termenii noi: «drept», «droit», «diritto»,
«derecho», «recht», «right», etc. derivaţi fie din «rectus» şi «directus», fie din
radicalele înrudite. Prin substantivizarea acestui adjectiv, adică prin ridicarea unui
carcater esenţial la rangul de substanţă, ceea ce întotdeauna trebuie privit ca posedând
atributul de «drept», se numeşte «Dreptul» în sensul latinului «jus». (45)

1. Etimologie
2. Definiţii
3. Norma socială vs. norma juridică
4. Între drept şi morală